Cuvânt și iubire

’MNEALUI, CA FILĂ DINTR-UN JURNAL DE AMINTIRI

– un punct de vedere mai mult literar –

                Unul dintre tristele adevăruri ale vieții politice a românilor în contemporaneitate este că, în ultima vreme, n-am mai avut deloc parte nici de alegeri entuziaste, nici măcar de posibiltatea de a merge la ele cu convingerea că vom putea găsi printre opțiuni ceea ce avem nevoie. Iar asta pentru că fiecare încheiere de mandat acordat de noi așa, cu jumătate de gură și cu inima îndoită,  s-a caracterizat printr-o și mai mare deziluzie.

Din păcate, deziluziile sunt previzibil asemănătoare și pentru o primă etapă viitoare: Toate bâjbăielile guvernelor Ponta – între o scădere de TVA care mărește prețurile la raft și o încercare eșuată de a redresa bugetul de stat prin impozitarea bacșișului –  ne conving că această guvernare care s-a lăudat cândva a fi tinerească dar este numai infantil-amatoristică, o va sfârși la fel de prost ca și celelalte. O va sfărși la fel de prost nu numai în fața electoratului, ci și în fața propriului lor partid. Fiindcă pentru țară a fost o guvernare (sau o serie de guvernări dacă luăm în considerație remanierile ce n-au folosit la nimic în plus), lipsită de priceperea tehnică și nu a putut aduce nici măcar servicii tehnocratice, lipsite de ideal; iar pentru partidul pe care ar fi trebuit să-l reprezinte ideatic, programatic și doctrinar, a fost total lipsită de vreo culoare și total incapabilă de a demonstra că guvernează în baza vreunei doctrine politice, nedovedindu-și capacitatea de a ridica astfel prestigiul acesteia în fața electoratului. Niște guverne în care n-am simțit a avea nici oameni politici a căror orientare să ne convingă, dar nici tehnocrați a căror pricepere să ne ajute să ieșim din marasm. Au fost, mai degrabă, niște guverne de mercenari;  mercenari de mâna a doua, care-și dau ifose. Dar asta numai dacă s-au aflat în slujba cuiva – pentru că în slujba unor idei ale partidului lor n-au fost și nici nu l-au ajutat, ca entitate politică, să demonstreze că ar avea vreun program de guvernare. Așa că, mai degrabă, arată a fi fost doar niște aventurieri ce au pus întâmplător mâna pe putere profitând de atmosfera de scandal pe care au întreținut-o împreună cu fostul președinte. Acesta le era doar în aparență adversar, ambele tabere fiind componentele ce dădeau funcționalitate aceluiaș sistem nefast al „coabitării” cu strâmbe unul către altul, celui mai vechi în rele convenindu-i diversiunea care distrăgea atenția de la multianualele lui nereușite și miniciuni, celor mai noi și juvenili în aceleași rele convenindu-le această distragere de atenție pentru că nu mai trebuiau să-șii dea măsura guvernării.

Din acest motiv, chiar și astăzi când etapa de scandal – gratuit pentru ei dar devastator pentru țară – pare a fi de domeniul trecutului, peste acest dezastru administrativ și social-economic ce se petrece cu ajutor venit din plin de la un guvern care a dus totul de râpă de vreme ce a fost în stare să recurgă și la ultima resursă, dacă a ajuns să impoziteze acel infinitezimal „pour-boire” provenit doar dintr-o mărinimie simbolică și nu din vreo tranzacție comercială, diversiunea prin invective continuă: Pe lângă malversațiile guvernului, o voce de gorgonă se revarsă din când în când asupra noastră, venită din furiile lui Băsescu, marinarul ce se răzbună astăzi pe vânturile pe care, ani de zile, el le-a chemat ca să sufle în velele sale și, de care, s-a bucurat chiar din plin când credea  că-i suflă în sprijin și în avantaj. Pentru ca acum, conform caracterului ’mnealui de belea, defecând și flatulând invective, să se vaite descoperindu-le macazul terorizant pe care el li l-a instalat astfel, dacă ne putem plânge de așa ceva în materie de justiție, de servicii, de diferitele forme administrative care îngrădesc democrația.

Asta îmi amintește de experiențele mele și a câtorva alți confrați din două generații apropiate, de la începuturile noastre gazetărești când, în fruntea ziarului care se numea „Cuget liber” a venit un fost căpitan de vas fluvial sau de convoaie de barje dunărene, adus de partid la noi, la mare, ca să nu-l taie subalternii pe care-i terorizase pe Dunăre.

Îl chema Cornel Vasilescu, avea o frizură creață neagră, zâmbet rău, dedesubtul pomeților oacheși, rotunzi ca și nasul ce trona între ei precum un nasture turtit. Nu era cârn și, totuși, nările nu-i respirau în jos ci se deschideau spre tine cu răutate dilatată, accentuând o expresie arogantă și priviri nemulțumite, puse pe imputare sau harță, precum ale celui obișnuit să dea dintr-un foc dușca mare pe gât, mult mai repede decât timpul în care cineva ar fi putut să-și dea seama cu ce se îndeletnicește. Își făcea veacul la restaurant la „Jubileu”, unde-i duceam mapele pe care nu le putea rezolva secretarul de redacție și, numai în orele de apariție, când începeau a veni paginile din tipografie, se muta mai aproape, la bodega de la cooperativa „Furnica” de unde, vedea peste drum ferestrele redacției și chiar prin ele, demonstrând astfel că știe el cum se supraveghează echipajul chiar și de la  distanța punții de comandă.

Chiar pretindea ca ferestrele de la stradă ale redacției să fie luminate, ca să vadă el, de dincolo, de peste drum ce se petrece înăuntru; după cum, la anumite ore, nu întotdeauna aceleași, urca el parcurgând coridoarele și deschizând ușile spre a ne controla din cadrul lor, cu privirile acelea neîncrezătoare. Dimitrie Stelaru, mai în vârstă și mai hârșit decât noi, ne taxase la contribuție în așa fel încât să-i rămână și lui de-un rachiu de pară și achiziționase de la telali un parpalac jegos, pentru agățarea căruia bătuse în cel mai vizibil loc din perete, ceva mai jos de portretul lui Stalin, un cui. Iar când ușa se deschidea descoperind privirea lui Vasilescu, acuzatoare sub fruntea îngustă încununată cu păr creț și pieptul lui bombat, ca și cum ar fi amenințat că ne-a prins asupra vreunui fapt nepermis, parpalacul își făcea datoria fluturîndu-și mânecile iar zbirul închidea ușa mormăind nemulțumit „Ăștia sunt pe-aici”… Metoda era bună, iar secretarul de redacție a mutat și el, chiar în dreptul ferestrei, panoul cu cârlige ascuțite în care se-nfigeau hârtiile cu articolele noastre care se duceau la tehnoredactare sau „ periile” venite din tipografie pe hârtie udă, ca să facem corecturile cu creion chimic. Panoul acela era, de fapt, placa turnantă a redacției pentru că în cârligele lui veneam să ne-agățăm operele când le terminam de scris și ni le semna de aprobare șeful de secție, din cârligele astea le lua curierul numit „trepăduș de redacție” care i le sorta secretarului tehnic, acela calcula mărimea literei și formatul coloanei trimițând în tipografie, de unde veneau înapoi sub formă de șpalte care se agățau pe partea cealaltă, ca să venim noi să le luăm, să ne facem corectura și să le punem înapoi, în alt rând de cârlige de unde se întorceau la tipografie. Era locul unde, chiar dacă nu se afla nimeni la birourile din încăpere, avea loc astfel mișcare continuă. Iar, în modul acesta mai puteau chiuli și cei de la secretariatul de redacție, comandantul cu autoritate polițistă văzând mișcare când întorcea capul de la masa lui de bodegă.

Pentru că patronul nostru era din fire convins că numai el poate să trișeze, iar vigilența lui perfidă, cu toate metodele de infiltrări și turnătorie, trebuia să știe tot despre cei din subordine care l-ar fi putut trișa. Adus de import din cealaltă parte a regiunii de partid, cum era obiceiul pentru a disloca oamenii și a face să nu mai funcționeze vechile rădăcini, avea polițismul în sânge ca toți acei șefi obișnuiți să dea ordine bătând cu cravașa în propriul carâmb sau cum erau învățați să se comporte, prin cursuri de neîncredere în semeni, liderii bolșevici. Iar după ce, din partea celor de la Dunăre pe care-i terorizase cu dictatura și suspiciunile lui, i-a venit o turnătorie abil redactată despre modul cum conlucrase cu nemții și „organele regionale” l-au dat jos, chiar la poliția portului a ajuns, organizând controale și provocând turnătorii pentru a-i prinde pe salahorii care ciupeau ceva din vamă, sau rujarii care își legau șireturile peste marginea de jos a pantalonilor, umplând cracii cu cereale din ce-ncărcau sau descărcau, de-și mișcau picioarele ca pe niște saci împinși câte unul înainte.v.u.

Șeful nostrum narinar înrăit, despre care vorbeam Avea oarece sinceritate de pahar față de un singur om, și nu pentru că ar fi avut încredere, că nu era în stare de așa ceva. Acela era Nea Mircea Mărcoi, poet nonconformist de cultură fină, abrutizat în milităria tranșeelor, războiului, prizonieratului și trecerii forțate în rezervă. Își câștiga pâinea ca publicist cu pană rapidă pe care Vasilescu nu-l putea trece pe la cadre ca să-l angajeze, dar îl ținea colaborator frecventând cu el cam aceleași bodegi și, uneori, acceptându-l la masa sa unde îi dicta vreo trei fraze banale înscrise-n carnetul cu care se ducea să ia instrucțiuni de la partid, din propozițiile neterminate ale cărora Nea Mircea făcea articolul de fond prin care redactorul- șef, semnându-l apăsat, dădea linia de atac a ziarului. Nea Mircea scria și bine și repede iar, uneori, n-avea nici măcar cele două-trei fraze de la Vasilescu, el venind de acasă cu câteva articole gata scrise în timp ce-și contracara insomniile și primind de la șef, drept răsplată, coniacul de dimineață – dușca ce reglează ritmul de viață făcându-i pe cei treziți mahmuri să se simtă mai în voia lor la început de zi nouă. Dar asta nu-nsemna că bossul era chiar generos: onorariul pentru articolul ales a fi de fond îl încasa el, lui Nea Mircea rămânându-i numai celelalte, plus micul bacșiș în băutură, plus certitudinea că, astfel, el, colonel scos în rezervă ca posibil reacționar care scrisese versuri despre eroismul românilor la Cotu Donului și Stalingrad, era acceptat colaborator la ziarul oficial al regiunii. Doar doi se bucurau de regimul acesta – de scribi secreți ai articolelor marelui redactor-șef; unul însă mult mai cu precauție la ale sale și numai cu pseudonim, pentru că numele lui adevărat era Agarici. Celebrul Agarici, pilot de vânătoare pornit „ca să vâneze bolșevici”. În vreme ce Nea Mircea, avea scriitura mai rapidă și mai inspirată, dar nu beneficiase de o atât de mare faimă sub comanda antonesciană, fiind cunoscut numai în cercurile poetice unde luase un mare premiu : Premiul de poezie al anului 1943 pentru volumul „Cu Ion vânător de munte” care fusese pus sub interdicție, printre cele de ars în piața publică. Al treilea din generația lor, l-am pomenit mai înainte, era Dimitrie Stelaru, care fugise din București de frica cenzurii de unde furase o stampilă punând-o pe spaltul unei poezii ce-i fusese respinsă din apariția unui grupaj.

De la Nea Mircea am aflat și de ce și cât de mândru era Vasilescu de pregătirea sa pentru a conduce diverse echipaje, considerându-se căpitan de vapor prin vocația de a ști să nu ierte oamenii pe care-i conduce, fapt pentru care partidul îi dădea acum tot funcții de conducere. Pentru că un echipaj este echipaj oriunde se depune o muncă pe care cineva o conduce și alții o execută, indiferent că e vorba de marinari, de hamali de port sau de scribi din ăștia de la fițuici de propagandă, adevărata calificare ne fiind a lor ci a comandantului care știe să domine și să pedepsească, să le-arate că vede tot, aude tot, află tot, observă tot, îți stoarce sufletul tot ca să știi că el te mânuiește și sub ordinele lui te afli… Păi ce, altfel cum ar fi putut el dirija echipaje formate de adunătură din ce găsești mână liberă de lucru prin porturi, completată  cu concesii față de caractere și năravuri urâte atunci când nu găsești om indicat pentru meseriile fixe pe care le presupune nava, sau când n-ai cum să-l plătești prea bine, sau vrei să-ți rămână și ție ceva din ce tocmești cu armatorii ca salarii și hrană pentru echipaj. Trebuie să fii și calculat și șmecher și neiertător ca să domini niște oameni ce nu se cunosc prea bine nici ei între ei, sau se cunosc numai din crâșmele lumpene ale porturilor pe unde perindă până își găsesc vreun angajament. Ca să eviți vreo nemulțumire a lor manipulată către alții, să pedepsești prompt nesupunerea, să nu-i lași să te șantajeze când ai nevoie de priceperea lor și pe vas să fie liniște, disciplină, comandă unică. E o viață dură care te obligă pe unii să-i debarci în primul port alungându-i, pe alții să-i momești să le ia locul dar să nu mai crâcnească și, mai ales, tu să tronezi pe puntea de comandă, nimeni să n-ajungă să te invidieze sau să te urască pentru modul cum o duci, ci  făcându-i să înțeleagă că superioritatea e dreptul tău din toate punctele de vedere, chiar și ținând pe puntea de comandă vreo muiere, după care tânjesc toți, dar nu-ndrăznește niciunul. Să nu-ndrăznească nimeni în fața ta; ăsta-i secretul ca să te impui  față de asemenea oameni de adunătură și, pentru asta trebuie să uzezi de toate mijloacele polițiste: supraveghere, tras cu urechea, cultivat turnători și pus intermediari duri care să-ți fie slugi credincioase. Așa că, pentru el, redacția noastră care avea niște condeieri modești sau chiar veleitari, era floare la ureche; iar condusul de la cârciumă, pe lângă faptul că nu se mai știa de cine erau scrise articolele trimise de acolo, unde-și aducea colaboratori ce nu erau salariații ziarului, era și un fel de distanțare care-i păstra rangul.v.u.

Asta era prima parte din motivarea pe care Nea Mircea i-o reproducea sau i-o rezuma. Fără să spună neapărat că și-o însușește, dar făcând, în discuțiile noastre de cafenea cu care ne continuam cenaclul, anumite considerente care o îndreptățeau. De unele, eram și noi convinși, ca tineri aspiranți în ale literaturii care învățam să facem observații psihologice și să studiem psihologii, să constatăm realități sociale și să ajungem la considerente de psihologie socială, așa cum se învăța pe vremea aceea temeinic, chiar la lecțiile de literatură în care romanele pe care le analizam presupuneau o structură artistică bazată pe rigori echivalente contrapunctului, sau legilor perspectivei; specia roman nu era încă o nebunie în care poți divaga cum vrei, ci se împărțea, academic în categorii precum romanul psihologic, social, istoric, romantic-adolescentin, rural-urban, etc. Mai mult decât atât: profesorii noștri de literatură bine formați exemplificau temeinicia unei atari  structurări literare prin câte un arhetip chiar în generația activă de scriitori precum Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Ion Agârbiceanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, etc. cu corespondețele lor în străinătate la Dikens și Bernard Shaw, Tolstoi și Dostoievski, Mark Twain și Hemingway, Zola, Flaubert și  Proust, Thomas Mann și Feuchtvanger, D’Annunzio și Papini, Ibsen și Knut Hamsun, Sienkievicz, Unamuno, Kafca… Acești profesori de care am avut noroc, îi predau ca atare pe acești autori complecși, făcând distincția între literatura lor și alte romane care erau strict de acțiune, fie că era polițistă sau amoroasă dar, oricum, catalogate deasupra duzinelor de literatură comercială precum „dox”-urile, romanele de cinci lei, romanele de cincisprezece lei, ce se scriau în serie de către autori care aveau bunul simț să se ascundă sub pseudonime (uneori nume străine sau glumeț improvizate precum: EDGAR VĂLAS CUBINE) și se tipăreau pe hârtia cea mai proastă, capsată în grabă cu coperte de carton inferior, fușerite tipografic așa cum fuseseră și literar. Se vindea și această maculatură dar prezența ei era jenantă mai sus de frizerii, lustragerii și alte stabilimente asemănătoare, până când, nu numai că asemenea cărți au învins, favorizate fiind de comerțul literar în niște mari limbi de circulație și în condiții grafice tot mai pompoase, ci am ajuns, chiar și în importante țări de tradiție culturală, să fim fericiți astăzi dacă vedem pe cineva că mai citește, chiar și așa ceva.

În cadrul unor asemenea considerații, sigur că-l puteam încadra pe șeful nostru la categoria micilor duri dictatoriali hrănindu-se cu plăcerea dominării și pedepsirii altora; zbiri perfizi făcuți de și pentru un mediu lumpen și cosmopolit de relații superficiale, șmecheroase cel mult, dar nu de mare confidență ca-n categoriile stabile de la țară, din localitățile mici, chiar din mahalalele lucrătorilor sedentari, unde liderii se selecționează după calități umane și nu de sfidare a lor. Un mediu de neglijare a semenului și de urmărire egoistă a unor interese, provenite din regimul dur în care obișnuiau să trăiască; și cu răbufniri de cealaltă parte – a veseliei și spiritului acid, când dădeau de-un liman cu petrecere. Un mediu cu oarecari pretenții, deoarece se învârteau bani mai mulți și posibilități de ciubucuri mai mari decât în alte medii, deci și posibilități de înșelăciune mai mari; o viață nesinceră și cu lovituri sub centură și cu simpatice explozii exibiționiste în localurile publice unde se petrecea, ceea ce făcea din ei o lume mai alertă ca inteligență, cu promptitudine de replică, cinism glumeț sau umor cinic, glazură de indivizi umblați prin lume și spoiala unei anume parveniri, dar și cu mai multă răceală sufletească, fără sentimente temeinice, obligații morale sau încredere reciprocă, favorizând parvenirea unor caractere dubioase; așa, ca între oameni care se vedeau rar, sau întâmplător, mai mult în funcție de împrejurări decât de legături sociale. Un mod glumeț exterior care le dădea farmec și un fel de goliciune sufletească a răcelii nesentimentale  care, într-o anumită lume mai cinică a condus la acel „how do you do?” – întrebare la care, dacă faci prostia să răspunzi într-adevăr ce faci, constați că ești ridicol pentru că pe nimeni nu interesează lucrul acesta.

Dar întrebarea care se punea privea cariera lui în marina fluvială și nu în cea maritimă, fiindcă nu ne era limpede dacă se putea vorbi de prea multe asemănări; de aceeași îndepărtare de țărmuri care impune  echipajului legile mării, de existența comună în izolarea pe care o constituie un vapor transoceanic, de exemplu. Aceste trăsături care  justificau înăsprirea sufletului sub vântul oceanelor, veneau din povestea clasică a modului cum se formau și cum se completau echipajele pe vremuri, căpitanul păstrând la bord doar câțiva oameni de bază și angajând restul doar când avea comanda fermă și scopul călătoriei pentru care primea misiunea sau contractul respectiv. Atunci, da: el îți era și stăpân și judecător și temnicer; îți putea decide soarta pentru că acceptaseși să mergi cu el în valuri îndepărtate de  legile lumii unde oamenii își au organizarea lor socială. Oare e același lucru când pe malurile fluviilor sau râurilor se văd oamenii și așezările? – ne întrebam cu toții; iar Nea Mircea accepta odată cu noi că era vorba la omul acela și de vreo boală personală de șefie, un carierism periculos prin suficiența cu care nu te întrebi cât de morale îți sunt metodele și procedeele.v.u.

Pentru că istoria atotputerniciei căpitanului care, pe vasul său – și nu oricând, ci atunci când nu stă în acostare – înlocuiește toate rangurile și atribuțiile autorității materiale și morale, ca un mic despot pe puntea lui, nu numai cu echipajul, ci chiar asupra pasagerilor unui pachebot față de care se substituie în tot ce înseamnă autoritate administrativă până la debarcarea în portul de destinație, există. Iar asupra marinarilor are chiar dreptul de a proceda manu-militari.

Am văzut zeci de filme, mai ales cele de epocă, inspirate din poveștile marinăriei, în care căpitanul căsătorește, trimite la carceră, decide rațiile, pune sub urmărire, impune ținuta, rostește rugăciunea de înmormântare și are încă multe alte asemenea atribuții pe care le exercită numai personal, în vreme ce problemele cârmei și sextantului, ale căilor și direcțiilor, care par a-i fi cele mai importante profesional, le poate împărți cu cârmaciul sau ofițerul cu navigația. Dar asta se întâmplă datorită faptului că, pe termen limitat și fără vreo ingerință democratică în autocrația sa, el comandă o comunitate instabilă, formată ad-hoc și aleatoriu, în care nu mai e timp să te ocupi de alte reguli sociale de conviețuire decât cele care țin de comanda unică. Iar această comandă unică determină mentalitatea pernicioasă a oamenilor care o au sau tânjesc după ea. Apoi, atunci când e vorba de echipaj am văzut, mai ales în filmele de aventuri, precipitarea cu care se formează echipa, problema fiind a acoperirii posturilor cheie care presupun meserii sau îndeletniciri diferite, dar și a salahoriei de punte sau de cală unde, tocmai pentru că angajezi la grămadă, te poți trezi, într-adevăr, cu orice necunoscut care, pe parcurs, îți face probleme. Văzând diverse scene unde, în atmosfera și așa aventurieră a porturilor și speluncilor lor în care mișună personaje cu tot felul de probleme, căpitanul își găsește la o masă un cunoscut, cu care a mai lucrat, dar nu cine știe ce și, făcându-și-l secund încep să strige după alte meserii de care au nevoie: nostrom, cârmaci, bucătar, cambuzier, mașiniști și oameni de punte, etc, etc, văzând cum, în două ore, echipajul format începe aprovizionarea, portuarii care au lucrat până atunci la încărcare își termină treaba, vezi și mai bine că relațiile care se stabilesc sunt de la vătaf la zilier, iar ceea ce decurge de aici se va repeta pe parcursul călătoriei dacă nu cumva, unul care-i prea de belea e debarcat în primul port, iar altul care nu suportă corvoada impusă, așteaptă el primul port spre a scăpa. Dacă aceste aventuri au, ca majoritatea, și condimentări cu piraterie, dacă mărfurile transportate sau destinațiile lor sunt apăsate de un anume secret, dacă direcțiile de navigare pun și ele semne de întrebare, atunci clar lucru că te poți aștepta să-ți fie și infiltrați anumiți oameni care, în anumite situații periclitează misiunea. Și, atunci, clar că mâna forte a căpitanului trebuie să uzeze de toate mijloacele polițiste mai secrete sau mai puțin secrete de supraveghere, ne având încredere nici în umbra sa. În atari condiții ale relației umane, bine înțeles că se crează o anumită psihologie a nesincerității, suspiciunii, secretizărilor făcând parte chiar și dintre cele mai firești relații, formând o anume categorie umană ceva mai depărtată legilor morale desfășurate pe uscat, solidaritatea fizică, în fața furtunii sau a luptei ne presupunând și cealaltă solidaritate, cu sentimente de frățietate și interes comun de mare perspectivă în înfrumusețarea omenirii și sfințirea locului pe carte trăiești. Totul este episodic în relația umană, mărginindu-se la o deservire reciprocă pe timp limitat, fără nevoia de consolidare a unor relații interumane, cel mult pe o schemă de joc pe care trebuie să o respecți doar atâta vreme cât stai la masa de joc și ai de-a face mai degrabă cu adversari decât cu parteneri. Pe care, poate, nici nu vei mai avea ocazia să-i întîlnești. Totul este, deci, sub semnul rece, mai puțin uman și mai mult convențional al unor episoade scurte de viață fără altă perspectivă în semnificația socială ddecât nesinceritatea, precauția, pânda reciprocă, nepăsarea față de moralitatea relațiilor, dorința de a smulge cât mai mult de la cel care nu te va mai vedea vreodată…v.u.

Imi amintesc modul cum, nu neapărat pentru a comenta sau a bârfi, ci chiar cu plăcere cenaclistă de analiză literară noi puneam în cântar asemenea aspecte și trăgeam concluzii ca și despre personajele din romanele lui Balzac pe care profesorii cei buni ni le așezau pe masa de  disecție. Și făceam asta cu atâta pedanterie provenită din veleitatea de a ne forma ca analiști capabili de a interpreta personajul încât, Nea Mircea, poet sentimental și visător când nu scria editorialele despre drepturile  și succesele clasei muncitoare, se plictisea punându-ne la punct:

–          Da mai dați-l, mă, în mă-sa; e și ăsta un mic parvenit căruia îi place puterea!…

Cam așa ar trebui să spunem și noi despre fostul președinte care a spurcat Cotrocenii cu asemenea năravuri și să nu-i mai dăm atenție lăsându-l să se zvârcolească în suc propriu. Dar nu ne lasă el, originalitatea mesajului constând în schimbarea macazului cu un cameleonism de 180 de grade, dacă acestea or fi marcând antipodul comportamentului dinainte sau maximul labilității psiho-morale.

Pentru că, după ce l-am văzut timp de două legislaturi cum își construia cu îndârjire ceea ce îi lipsea din vechiul regim în care comandase  (indiferent ce comandase el și câtă întindere îi avea comanda) pe baza suspiciunii, turnătoriilor și imoralității sistemului securist de învrăjbire, ură și delațiune, după ce a luat denumiri din structura statului democrat-european și le-a dat conținut corespunzător golăniilor lui de portuar bolșevic, după ce ne-a demonstrat perseverența de a reface ceea ce știa el ca sistem de viață om-contra om și a realizat, dacă nu un întreg regim asemănător, măcar un  corolar sau un paleativ al aceluia, acum, când nu-l mai are în mână, s-a găsit ca tocmai el să tune protestând și să conteste ceea ce a încurajat mai mult.

Asta, chiar dacă nu ne pune pe gânduri, ne obligă să apreciem rațional și să evaluăm realist (așa cum se procedează și în articolul lui Adrian Severin), în ce măsură sistemul, stabilit de un om despre al cărui caracter malefic nu mai avem ce discuta, are vreo legătură cu democrația reală, cu nevoile noastre de afirmare ca societate modernă și cu imperiosul semnal de alarmă a multor căi greșite pe care ne aflăm față de aspirațiile unui cu adevărat stat de drept pe care le-am avut. Deoarece, cu unele ajustări caracteristice epocii, lumea porturilor din care provine Băsescu era aceeași, ocupând același loc în universul afacerilor dubioase, a intereseleor ascunse, a concurenței acerbe și a altor trăsături care fac altceva din omul trăitor în numele binelui: Îi modifică atât condiția cât și starea morală într-un mod în care în loc de „modificare” am putea folosi „ siluire”, „stâlcire”, „strâmbare”, „deteriorare”, etc. Iar zidul Berlinului, care se întindea oriunde peste mări și țări, accentua pentru ai noștri lucrul acesta diferențiindu-i de cetățenii din societatea obișnuită. Pentru că, de două ori mai mult decât aceștia, marinarii verificați spre  a putea „ieși afară” erau înfundați în lumea suspiciunii, a turnătoriei și pândei reciproce. În schimb,  cel puțin tot de două ori mai mult, beneficiau de unele avantaje ale posibilității de a circula între două lumi diferite, cu două sisteme economice diferite și cu valori total diferite atât în aprecierea omului, cât și a posibilităților sale de câștig.  Și, bine-nțeles, pe deasupra, la noi, adică în „lagărul” nostru care era al „păcii și socialismului victorios”, cu mâna lungă a securității, care în afara obligațiilor teroriste ale luptei de clasă, putea să te ajute dacă deveneai omul ei, să te înfunde dacă o dezamăgeai, sau să te excludă social dacă nu erai în ton cu ea, adaptându-te la acel cinic concept că fiecare trebuie să fie turnătorul celuilalt. Mai ales într-un asemenea mediu de mici colectivități care trebuiau să-și manifeste vigilența față de capitalismul putred cu care aveau de-a face mult mai mult și mult mai direct decât restul populației țării. V.u.

E normal ca, dintr-un asemenea mediu de formare, plus semnele atavice reprezentând cine știe ce sechele personale de pe vremea când făcea bișniță cu produse duse și aduse pe sub mână, cum îl dezvăluie în ultima vreme informația despre vechile relații cu căpitănia portului din Tartus, ajungând la Cotroceni, el a conferit palatului o parte din trăsăturile sale.

Cultivându-și în continuare sângele rece pe care l-a avut întotdeauna contrabanda, ajuns într-un alt mediu, exact ca redactorul meu șef de pe vremuri, omul a simțit nevoia de a practica ceea ce știa mai bine: suspiciunea și diversiunea în scopul unor mai ascunse interese personale și, mai ales, un sistem (în aparență nou, democratic) prin care să-și asigure această plăcere. Ca să n-o mai lungim, pentru persoana care, într-o primă jumătate de viață, s-a format și a beneficiat de sistemul existenței unei instituții atât de părtinitoare prin însăși rostul ei cum era securitatea – însumând nu doar poliția politică ci având la un loc cu ea și instrumentul coercitiv al urmăririi judiciare și instrumentul de spălare a creierelor din sistemul penitenciar – era unicul instrument cu adevărat util și indispensabil oricărei dorințe de dominare totalitaristă. Și, cu cinică demagogie, a construit prin toate eforturile sale, cum am spus, măcar un paleativ la așa ceva, care să-i fie cât mai bine subordonat.

Ca trăitor într-o Românie „prezidată” de Băsescu și condeier care, pe parcursul celor zece ani am și consemnat în articole, polemici, pamflete unele dintre actele antidemocratice și tendințele de instituire a unui sistem de avantajare polițistă a intereselor personale sau de grup pe care le reprezenta el, eu sunt convins astăzi de reaua credință cu care „sistemul” lui a impulsionat în dezvoltarea unor instituții ale statului de drept, practici care să semene cu posibilitățile de dictatură din trecut. Poate că, uneori, numai din instinct, dacă nu cu totul deliberat; din instinctul acela de om care prea s-a dedicat la viața lui unor practici securiste, pentru a putea renunța la ele. Poate că nu întotdeauna a făcut-o chiar programatic; dar, de impulsionat, a impulsionat! Luați numai lista participărilor lui la bilanțurile instituțiilor centrale pe care nu le scăpa din mână și veți vedea că acestea nu erau nici din domeniul agriculturii, nici din domeniul dezvoltării industriale, nici din cel al modernizării țării în trasporturi sau construcții, ale mediului, ale culturii naționale, ale pădurilor care, uite unde au ajuns! Nu-l interesau nici patronatele, prea puțină atenție dădea sindicatelor, educația nu reprezenta mai mult decât nivelul lui de cunoștințe, pe medici îi alunga din țară, iar desființarea spitalelor de către Boc a patronat-o. În schimb, nu era an să nu țină discursuri diriguitoare, dătătoare de linie pentru poliție, pentru justiție, pentru servicii, pentru ca astăzi, exagerările sau strâmbătățile din aceste domenii să-i poarte amprenta …

În plus, chiar și acum, după plecarea lui de la tribuna indicațiilor obligatorii (dar nu din interes național ci în scopul personal al deținerii controlului), constatând continuarea inadvertențelor dintre scopul și modul de  funcționare a unora dintre organismele și serviciile instituite astfel, am toate argumentele să semnalez pericolul continuării spiritului impus de el în undergroundul acestor instituții. Și să afirm că, numai în măsura în care vor ști să se debaraseze de acest spirit, activitatea lor curentă se va dovedi necesară și propice societății pentru a cărei cinstită evoluție au fost înființate. Vor servi scopul real al dezvoltării unei societăți democratice în care respectul pentru bunul personal, ca și pentru bunul comun trebuie să conducă la o administrație de stat – garant al binelui comun și să amendeze orice atac la adresa lui. V.u

Ei bine, exprimându-mi ca tot românul în democrație, asemenea nemulțumiri pe care le-aș numi politicos  „sechelele băsiste în funcționarea unor instituții care ar trebui să însemne mai mult pentru orânduirea noastră”, cine credeți că vine să-mi dea dreptate?.. Și cu ce vehemență?… Și cu ce nevoie de protest față de niște instituții pe care le-a cultivat vreme de zece ani?!…

’Mnealui!… ’Mnealui în carne și oase !… Ba, chiar și cu limbajul cel mai specific agresiunii mahalagești cu care ne-a obișnuit. ’Mnealui tună și fulgeră împotriva unui sistem pe care l-a instituit propriu manu, dar care acum, ne mai aflându-se în mâna sa, îi aduce și ’mnealui prejudicii. Ba, chiar mai mult, amenință : ca o mașinărie pornită fără să o mai poți opri. Amenință a nu se mai lăsa cârmuită cu direcționare numai împotriva adversarilor ’mnealui ci a-i trata cu aceeași monedă chiar pe apropiații săi, devenind o amenințare la soarta acoliților, dacă nu cumva, chiar și a ’mnealui personal.

Și e atât de vehement, băiatu, împotriva ucenicului vrăjitor care i-a scăpat din mână iar acum ar putea chiar să se-ntoarcă împotriva lui, încât nu m-ar mira, când i-o ajunge cuțitul mai la os, să-i acuze el, pe cei pe care i-a creat, de practici securiste.

Omul ăsta nu are nici demnitate, nici rușine ! Nu are nici măcar, în propriul său interes, măsura de a-și da seama că se coboară din ce în ce mai mult în ridicol și că televiziunile care încă îl preiau, o fac din motivul perfid al ratingului. Pe care el îl mai are, asemenea acelor dame bine trecute ca vârstă, care preferă să se facă de belea în public, numai să știe lumea de ele. Se agață de această prezență pe sticlă prin care își etalau cândva nurii ca să găsească suporteri pentru operații cu silicoane, tocmai pentru că n-au fost la vremea lor niște normale familiste care să-și poată vedea astăzi de scutecele nepoților.

Societatea de atunci, de la începuturile mele gazetărești, chiar dacă toată spuza se trăgea pe turta comuniștilor, l-a trimis pe marinarul nărăvit în suspiciune și polițism, de la prezența în presă la derbedeii și contrabandiștii cu care avea de-a face poliția portului. Dar gazetarii sub acoperire de la televiziunile de astăzi nu au demnitatea de a face front comun pentru a nu-i mai lăsa ăstuia abjecțiile pe sticlă. Din nefericire, cântarul josniciei nu există în materie de televiziune. Și, atunci, el strigă ; strigă sperând să sperie legile de coerciție de care prsonal a uzat ca să-și anihileze adversarii.

Asta înseamnă că am avut vreme de zece ani în fruntea țării un om care nu numai că nu cunoaște istoria ca obiect ce se învață, dar n-a tras concluzii nici măcar din istoria trăită. Fiindcă, în ciuda faptului că, la Constanța, se spune că era ocupat în zilele acelea cu distrugerea unor documente din dosarele securității, Băsescu avea o vîrstă destul de matură la momentul execuției lui Ceaușescu, spre a-și da seama că dictatorul plătea astfel și în virtutea legilor pe care, puternic fiind, le promulgase : Dacă guvernarea lui, chiar autocrată cum era, ar fi ținut seama de criteriile umaniste pe care le afirmase în epocă omenirea, atunci, cum îi plăcea să se dea mare reformator, dacă ar fi abolit pedeapsa cu moartea în România, oricât de legal sau nelegal a fost tribunalul care l-a condamnat, nici în cazul lui nu s-ar mai fi putut da sentința de condamnare la moarte. A suferit, ca atare, consecințele propriului său cod de legi.

Așa că, și astăzi : Degeaba strigă Băsescu, iar noi ne manifestăm oprobiul față de televiziunile care-i mai facilitează manifestarea publică a golăniilor de port cu care ne-am obișnuit. Trebuie să fie convins că, de legile în vigoare nu va scăpa, chiar dacă el este cel care le-a promulgat.

Pentru că, numai în felul acesta, organismele de stat care aplică Legea sau execută prevederile ei, se vor debarasa de scopul pentru care ’mnealui le-a dat atenție și importanță; se vor îndepărta de scopurile spre care el le-a dirijat,  încadrându-se firesc și democratic în sistemul onest pentru impunerea căruia au datoria să funcționeze.

Iar, ’mnealui, trebuie să accepte cu stoicism ideea că, de intrat, a intrat la apă, chiar dacă nu i s-a-ntâmplat asta câtă vreme a fost marinar. Că, și dacă suferă încă amprenta dată de el, ca să ființeze, organismele de dreptate ale statului de drept, au obligația să se orienteze și asupra lui, iar asta nu se rezolvă prin faptul că te dai mare răstindu-te la ele. În ultimă instanță, chiar ar fi dovadă de patriotism din partea lui să se predea singur: ar asigura țării un loc de seamă în cartea recordurilor. Am fi unica țară, democratică (și nu dintre cele cu lovituri de stat unde se arestează guvernele), care are în paralel două organisme complete de guvernare: Unul în libertate și la conducere, altul la pârnaie și cu condamnări definitive. Ar fi, după cum spuneam, o mândrie de performanță în lumea democratică, a alegerilor libere. Pe care fostul președinte nu i-o poate refuza poporului său. Pentru că avem până acum condamnați, sau în curs de condamnare un prim-ministru, un număr de miniștri cât Cabinetul plus câteva rezerve, destui parlamentari ca să constituie o Cameră cu reprezentare normală – și nu exagerată numeric precum cea  condusă de Zgonea, edili locali și președinți de Consilii județene cât să ocupăm toate funcțiile de autoritate locală, plus toată armata nevăzută a oamenilor de casă care trăiesc de obicei în complicitatea acestora. Un set complet din această floare a țării, la fel de complet ca și cel din birourile titulare ale bugetului de stat, cunosc, tot pe banii noștri, zodia penalului și custodia regimului penitenciar. O singură funcție din România nu e încă reprezentată acolo: Președintele.

Așa că, dacă ține cât de puțin la țărișoara lui, trebuie să-și dea seama că e dator să o facă. Chiar dacă protestează, chiar dacă acuză și chiar dacă mai face rating la televizor, asta e inexorabil!

Corneliu LEU

Ultimul articol primit de la Corneliu Leu, trimis spre publicare …

Dumnezeu să-l odihnească !

George ROCA: Distinse domn Corneliu Leu, vă ştiu de foarte mulţi ani ca scriitor, editor, promotor cultural, critic literar, analist politic, realizator şi producător de film… încă de pe vremea dinainte de 1989, când eraţi directorul Casei de Filme Nr. 4 şi scriaţi romane istorice. După câţiva ani de la această dată, eu i-am numit „mai dormanţi”, v-aţi facut reapariţia vertiginos şi plin de har şi dar pe scena scrisului românesc.

Corneliu LEU: Vreau, nu vreau, trebuie să corectez titlul Domniei Tale. Din păcate, astăzi sunt „bătrânul scriitor”. Şi chiar aş vrea să ne concentrăm privirea pe acest aspect fără să fiu flatat cu alte atribute. Mă consider un profesionist al scrisului şi mă concentrez pe beletristică şi publicistică. Că le fac pe hârtie, că le fac pe peliculă, că le fac prin viu grai convocând adunări, dezbateri publice, alte acţiuni culturale, că o fac, iată, în ultima vreme pe internet, astea sunt modalităţi de exprimare, dar nu depăşiri ale domeniului meu. Dacă, din ele rezultă idei care fac paleta mai largă, cu atât mai bine. Dar nu înseamnă că mi-aş permite să încalc meritele altor profesii şi calificarea celor care s-au străduit, ca şi mine, să cultive cum trebuie domeniul lor. Celelate lucruri despre care vorbim: editor sau redactor, sau producător de filme, de emisiuni tv., de spectacole, de iniţiative culturale publice (pentru că şi acolo tot „producător” trebuie să fii, adică să produci ceva dacă eşti om de iniţiativă, si nu sa controlezi doar, cum fac, din păcate, funcţionarii publici)  constituie numai profesii de rezervă, pe care le-am învăţat cinstit cu aspectele lor manageriale şi de competenţă artistică în domeniu, tocmai pentru a mi-o putea practica mai bine pe cea ce o consider unica importantă. Este, de fapt, vorba de a şti să investeşti tu, sau să administrezi banii altora în scop cultural; să vii cu iniţiativa care este ca şi talentul: o ai sau n-o ai. Comunismul ar fi vrut mai mult să n-o avem, ca să ne lăsăm conduşi. Tocmai de asta, noi trebuie să ne învăţăm să o avem. Dar chiar şi in iniţiative secundare, pornite cu scopul de a ne netezi calea spre cea principală, trebuie să abordăm lucrurile numai şi numai profesionist. Cu cât faci mai bine şi mai exact aceste lucruri întemeiate pe profesie, cu atât stabileşti o bază mai temeinică pentru actul de cultură şi de creaţie spre care aspiri.

George ROCA: Da, să trăiţi… aşa voi face! Voi modifica titlul, adăugând singtama „bătrânul scriitor” dorită de dumneavoastră, dar numai după ce vom termina definitiv acest dialog! Oare îl vom termina vreodată? Sunt atâtea materiale de prelucrat, atât de multe de spus despre activitatea dumneavoastră! Şi… „Tempus Fugit”! Revenind la răspunsul anterior pot să „declar” că sunteţi un „multilateral”… un om bun la toate cele!

 

Corneliu LEU: Numai semidoctismul te îndeamnă să-ţi depăşeşti domeniul şi să fii bun la toate ca o femeie de serviciu!…(Nota bene: în cazul nostru, aş fi putut spune şi „ca un politician”). Bunul simţ şi înţelegerea culturală a lucrurilor ne obligă să ne concentrăm pe ce ne simţim mai pregătiţi. Cel mai penibil în viaţa literară actuală este labilitatea cu care diletanţii dornici de glorie ţopăie de la poezie la proză şi, neapărat, la critică fiindcă de acolo ies laudele. Mi-e jenă când văd aceeaşi semnătură sub o poezie mediocră iar, apoi, luându-şi permisiunea să scrie un articol critic despre poezia altuia. Sau, mai ales un articol laudativ la care vezi imediat dedesubtul: semnatarul aşteaptă la rându-i un articol laudativ din partea celui pe care-l laudă. Cu asemenea năravuri, nu ne situăm pe domeniul literaturii, ci al cenaclismului amatoristic sau, cel mult, al unor găşti care scriu si se analizează în suc propriu. E o stare ridicolă, subculturală, fiindcă nimeni nu-i ia în serios în afară de ei între ei, sfidând triunghiul clasic: autor – critic specializat –cititor. Şi nu acelaşi grup de persoane ţopăind laolaltă pe toate laturile triunghiului! Aşa că, dă-mi voie să-ţi spun: Când mi-ai înşirat atributele alea toate, m-am şi simţit înfundat în categoria acestor nedefiniţi care încearcă de toate numai şi numai ca să-şi vadă publicat numele după care se alege praful.

George ROCA: Distinse interlocutor, nu e chiar aşa! Simt eu că doriţi sa fiţi modest! Aveţi o mulţime de atribute (pozitive! Sic!). Şi nu vă descânt sau perii – ci aşa scrie despre dumneavoastră prin cărţi sau pe internet. Este suficient să cauţi pe motorul de căutare „Google” numele „Corneliu Leu” şi vor ieşi la iveală acele atribute pozitive, calităţi, aptitudini, chiar şi meserii… Eu v-am pus sub lupă înainte de a începe interviul nostru. În general îmi place sa tai firu’n patru!

 

Corneliu LEU: Vezi cum pun eu problema?… Iar dumneata, dacă ai auzit că eu, cetăţeneşte, aştern în scris câte o problemă de principiu sau, colegial, schiţez portretul vreunui confrate sau scriu o vorbă bună întâmpinând o carte, mă şi faci mare critic, sau mare analist! Păi, ehe, să fii cu adevărat „analist” e o imensă problemă de cultură, de acumulare şi sistemică şi sistematică, ce nu are nimic de a face cu palavragii din talk-showuri; cât, despre un adevărat critic literar, se naşte şi se formează cu adevărat atât de greu, încât nici nu văd să-ţi pot cita vreun nume de la Călinescu încoace!

George ROCA: Nu am zis „mare critic” ci doar „critic” (literar desigur!). Şi argumentez cu faptul că v-am citit destul de multe materiale de critică…

 

Corneliu LEU: Critice, desigur! De critică literară, niciodată. Scriitorul adevărat trebuie să-şi păstreze demnitatea şi să nu se preteze niciodată la aşa ceva, numai pentru că ştie să alcătuiască fraze. Acesta-i diletantism, iar critica literară adevărată e o meserie cu criteriile ei! Bine înţeles, există genul de „condeieri la de toate”, dar în gazetărie, nu în literatură; gazetăria e o treabă obligată cotidian la superficialitate, în vreme ce literatura presupune profunzime de gândire artistică şi aprofundare continuă a acesteia, ceea ce gazetăria nu are nici măcar timpul material să o facă.

George ROCA: Atunci, mai bine să revenim la acei „ani dormanţi”. Unde aţi fost „plecat” o perioadă?

 

Corneliu LEU: Despre „anii dormanţi” pot spune, jur, că nu mi i-am permis tocmai din panica ce mă cuprinsese în 1989. Eram panicat că ajunsesem la libertate prea târziu ca vârstă şi nu voi mai reuşi să fac tot ce aş fi dorit. M-am împrumutat cumpărând imediat o tiparniţă cu care n-am făcut afaceri editoriale ci am trăit satisfacţia de a trimite direct la tipar ceea ce, înainte, nu puteam trimite decât la cenzură. La ea am publicat şi răspândit poezie religioasă pentru şcolari, am făcut broşuri prin care-i informam pe ţăranii români cum a evoluat agricultura occidentală câtă vreme ei au fost ţinuţi în minciuna colhozului, am propagat filosofia personalistă, a respectului pentru persoana umană care fusese înjosită sub comunism, mi-am editat cum am vrut eu (şi l-am dat sigilat spre editare) romanul interzis despre Sfântul Apostol Pavel, iar când am intrat în posesia dosarelor de securitate ale celor doi din familia mea condamnaţi la moarte ca apărători ai Bisericii Ortodoxe de asaltul bolşevic, am publicat „Cartea episcopilor cruciaţi”…

George ROCA: Am înţeles acum. Dumneavoastră aţi transformat literatura într-un obiect de manufactură.

 

Corneliu LEU: În sensul de „făcând totul cu mâna mea”, da. Cred ca orice scriitor preferă asta, în loc de a i se amesteca în operă mâinile murdare ale altora! Dar asta nu înseamnă literatura manufacturieră, despre care mi-am spus părerea şi mai sus!

 

George ROCA: Voiam să spun că… în aceea „tiparniţă” aţi ascuns acei „ani dormanţi”?  

 

Corneliu LEU: Da, s-ar putea să pară nişte „ani dormanţi”, fiindcă nu m-am amestecat nici în presa şi nici în politica de scandal, n-am fost prezent nici în coteriile literare, dar am publicat cărţi în fiecare an. Am pus accentul în literatură pe marea tradiţie a ortodoxismului din perioada interbelică, iar în educaţia civică pe dezvoltarea ideilor de „Iniţiativă” şi de „Democraţie Locală”, care puteau salva societatea, tocmai fiindcă aveam toate acestea de construit. Până am ajuns a organiza anual „Consfătuirea Naţională a Intelectualilor de la Sate” care a devenit mai apoi o „Mişcare pentru Progresul Satului Românesc”, aşa cum iniţiase în vremuri normale – creştineşti, unchiul meu, episcopul martir Grigorie Leu, care a şi plătit cu viaţa pentru aceasta. E drept că nici nu m-am ferit de greutăţi sau atacuri. Satiră politică am scris tot timpul prin „Cabaretul politic” şi rubrica „În gura leului”.

George ROCA: Aţi inţiat, condus (şi conduceţi în continuare!)  câteva reviste literare foarte cunoscute precum „Albina românească”, „Port@Leu” şi altele. Puteţi să faceţi cunoscut motivaţia dumneavoastră în conceperea unor astfel de publicaţii?

 

Corneliu LEU: Cred că rezultă destule explicaţii din cele spuse mai înainte. Despre „Albina românească” şi începuturile presei româneşti am publicat o întreagă carte (de fapt, v-aş putea oferi ca o addenda de final al acestei discuţii, cronologia bibliografică a cărţilor şi actelor mele publice care poate ilustra mai bine perseverenţa în a păstra o linie dreaptă de preocupări), o carte care descrie caracterul strict patriotic şi de afirmare naţională al începuturilor cuvântului tipărit şi apariţiei de periodice în limba română. M-am simţit dator să le continui tocmai prin această străveche revistă care, iată, dăinuie prin veacuri; şi m-a ajutat Dumnezeu să-i adaug seria editată de mine în deceniile în care s-a revenit la libertatea tiparului. Prin ea, în afara suplimentelor cu literatură (care mi-am propus întotdeauna să fie profesionistă şi de calitate) am slujit în permanenţă trei idei magistrale pentru afirmarea noastră: 1. Emanciparea satului românesc şi a familiei ţăranului român ca temei pentru progresul întregii societăţi; 2. Slujirea limbii române ca element de unitate naţională oriunde ne-am afla şi cultivarea solidarităţii româneşti prin cultura pe care o exprimă limba noastră şi 3. Ideea politică a egalităţii de şanse pentru toţi copiii familiilor de români, realizată prin Bunul Comun Naţional de care trebuie să beneficieze în mod egal fiecare familie.

„Albina românească” apare şi pe hârtie şi electronic, păstrându-şi formatul clasic provenit de la zaţul tiparului. Pentru a veni în întâmpinarea modalităţilor noi de comunicare mediatică pe care le oferă internetul, adică a nu fi robul coloanelor şi paginii fixe din gazetăria clasică, am conceput, fondat şi editat revista electronică „Port@Leu” gândită special pentru acest gen de comunicare şi chiar propunându-şi să experimenteze necontenit inventivităţile tehnice pe care le oferă virtualul şi chiar impactul lor asupra modalităţilor de exprimare artistică. Tematic, ea este asemănătoare „Albina românească” subintitulându-se „Periodic pentru promovarea culturii şi iniţiativelor de dezvoltare”, dar beneficiază atât de lejeritatea postării virtuale cât şi de avantajele exprimării electronice, stimulând căutările de viitor ale artelor, inclusiv cea a graficii electronice în care Domnia Ta eşti maestru. Am iniţiat o pagină special dedicată unor producţii semnificative în acest sens. Aici se publică orice se inovează prin internet sau inovează internetul: de la linkuri spre oferte de genul „YouTube” la exprimarea prin slide-show-uri cum numai conjugarea virtuală a artelor poate oferi şi până la folclorul internetului, care devine din ce in ce mai bogat în originalitatea lui.

Suntem deschişi la orice dezbatere şi orice căutare în domeniu, care poate fi pusă la modul modern în slujba răspândirii culturii şi a înfloririi artelor. Iar eu mai cred şi că, această corespondenţă rapidă între oameni care au de comunicat idei, fie de tipul „messenger”, fie de tipul „blog”, fie de tipul „revista electronică” va renova şi va readuce în primul plan al comunicării „genul epistolar” al literaturii eseistice, lângă a cărui specie fosilă a corespondenţelor care făceau drumuri de săptămâni (depăşind prin asta perioada istoriceşte pragmatic-subintelectuală a comunicării telefonice şi telegrafice care a sufocat plăcerea de a scrie lejer şi relaxat), va intra în scenă specia nouă, electronică, a comunicării în timp real, stimulând din nou eleganţa limbajului şi subtilitatea tratării ideilor. Nu e vorba de limbajul criptic de astăzi cu care se grabesc unii bloghişti sau messengerişti. „Perlele” lor, care uneori ne îngrozesc, aparţin, cum am spus, maltratării comunicării prin limbaj telegrafic. Vor ajunge însă, tot mai mulţi oameni cu har să descopere ce şanse le dă internetul pentru a dezvolta o pasiune coerentă a exprimării ideilor, reevaluând ceea ce, la vremea respectivă,  a făcut din stilul epistolar o artă. Iar noi, ca oameni de artă, nu trebuie să lăsăm internetul să tehnicizeze şi mai mult viaţa, ci să-i cultivăm acele atribute prin care poate îmbogăţi artistic spiritualitatea.

Iar, pentru că ajungem din nou la aceste arte pe care, subliniez – le vreau cât mai depărtate de amatorism, diletantism şi veleitarism lipsit de talent sau chemare – anunţ în pregătire o nouă revistă, de data asta numai de beletristică, intitulată „Revista Scriitoarelor şi Scriitorilor Români”. Titlul este preluat de la cunoscuta publicaţie interbelică întrunind semnături de adevăraţi profesionişti ai scrisului, tocmai pentru a sublinia şi în vremea noastră profesionalismul necesar în practicarea literaturii şi delimitarea lui de diletantismul pe care nici nu-l respingem, nici nu-l îngrădim, dar îi impunem să stea la locul lui în spectrul cultural. Loc bine definit, util, rentabil şi chiar demn de respectat ca atare, adică dacă-şi păstrează proporţiile la nivelul aspiraţiilor modeste care-l caracterizează.

George ROCA: Cam cum aţi defini aceste discuţii critice pe seama literaturii amatoriste-decăzute şi a artei kitsch? Pictura de gang ne sufocă pe zi ce trece… Trăiască Victoraş-Pictoraş şi importul de „produse kitai” care ne invadează!

 

Corneliu LEU: Definirea nu e simplă şi, mai ales pentru a nu aluneca în exagerări sau elitisme, presupune o discuţie atentă, pentru care am iniţiat o dezbatere la care, tocmai pentru a-ţi dezvolta punctul de vedere din întrebarea dinainte, punct de vedere la care subscriu total, te rog să participi. M-aş rezuma doar la un exemplu din pictură: pictura de gang este repudiată de pictura academică pentru că îi lipseşte tot ce se invaţă la academia de belle arte. Pictorul amator bâjbâie cu culorile pe care n-a învăţat să le amestece ca la carte, nici să cunoască raporturile dintre pigment şi solvent; idem cu anatomia, cu perspectiva, cu lumina şi umbra, cu importanţa proporţiilor sau a contrastelor, cu tehnicile ajutătoare, cu simbolistica inventivităţii artistice sau cu istoricul cultivării prin meşteşug a tuturor artelor; precum şi cu tot ce se mai deprinde prin şcolire.

Pictorul de gang munceşte de dimineaţa până seara, dar le plesneşte aşa cum a tras cu ochiul şi-i recunoşti nuanţele nereuşite de la o poştă. Totuşi, de ce munceşte? Fiindcă cerbii lui maro prin frunziş verde la izvorul albăstriu, ţigăncile lui cu trandafir roşu între sânii albi şi ţigara albă intre buzele roşii, răpirile din serai, peisajele cu cerul ca o halva, naturile moarte cu peşte şi fructe, etc. îşi au clientela lor. O clientelă de gang, ca şi pictura respectivă, chiar dacă gangurile au fost înlocuite astăzi cu holuri de hoteluri pretenţioase, după cum a parvenit clientela respectivă prin emulaţia subintelectuală a societăţii de consum şi, aşa cum vrea haine de firmă, vrea şi rame mai scumpe; dar, în ramă, îşi face gustul tot cu gangul la nivelul căruia se află ca gândire. Intraţi în mari hoteluri şi veţi vedea ce expun shopurile lor. Nu pentru că hotelierii n-ar avea gust, ci pentru că parveniţilor cu bani asta le place şi asta se vinde!

Între aceste două categorii: academia şi gangul, există însă novatorii, rebelii, moderniştii, cei care duc inovaţia până la exagerare şi căutările până la descoperirea altui univers estetic. Nici pe aceştia academiştii nu-i agreează sau nu-i înţeleg. Dar şi ei se feresc ca naiba de tămâie de cei din gang, tocmai pentru că au o formaţie temeinică şi s-au şcolit bine înainte de a inova. Ei înseamnă mai mult decât academiştii, tocmai pentru că pot face tot ce fac aceia şi încă ceva în plus! Chiar când societatea nu-i încurajează, ei nu recurg la gang. Expun în aer liber, inventează tot felul de hapeninguri, se asociază şi fac un „salon al refuzaţilor” şi se tot cern într-un asemenea ciur, unii căzând în tranşee alţii perseverând până când, învingătorul dintre ei ajunge a avea un preţ chiar mai mare decât al academiştilor. Să nu uităm că avangardismul nostru, astăzi la impresionante cote la Casa de licitaţie Sotheby’s, a pornit de la „Lăptăria lui Enache”, unde bietul iaurgiu îi găzduia numai pentru că şi fiu-său (Gheorghe Dinu) se ţicnise scriind poezie sub superbul pseudonim St[ephan] Roll. În vreme ce zeci  de restaurante rentabile pentru protipendada de „bon ton şi mauvaise culture” aveau pe pereţi pepenii, strugurii şi leliţele cu ţâţa scoasă, tocmite cu gangiştii contra băutură de către cârciumarul prosper.

George ROCA: Dar în literatură…?

 

Corneliu LEU: Grădina lui Dumnezeu e mare si are loc pentru toţi. După cum am văzut, poate chiar şi clientelă pentru toţi; cu toate că în literatură e mai greu şi, de obicei, practicanţii gangului literar sunt mai libidinoşi fiindcă se ling şi se linguşesc mai mult ei intre ei, cum fac căţelandrii de maidanezi. Bravo lor! Fiecare om trebuie să poată face ce vrea. Nu-i împiedică nimeni şi nimeni nu le face vreo imputare. Important este, însă,  să-şi dea seama ce rasă sunt şi de ce n-au loc la frizeria de lux care este Uniunea Scriitorilor. Cu toate că şi acolo sunt destule corcituri care te fac „ras, tuns şi frezat” dacă aspiri la ciolanul lor! Dar, ca să n-o mai lungim, mă explic printr-un exemplu şi trecem apoi la altceva.

George ROCA: Uniunea Scriitorilor!? M-aţi luat brusc de tot… mai ceva ca pe vremuri când intram într-o frizerie din Bucureşti să mă tund, iar Gogu-Foarfecă mă întâmpina cu „barba-rade?”! Să aflăm şi explicaţia „acelui” exemplu!

 

Corneliu LEU: Soţia mea e producător de spectacole cu public în transmisii directe de radio şi televiziune. Face şi desface mereu ansambluri de formaţii, actori, cântăreţi, pentru tot felul de asemenea emisiuni gigant în Bucureşti, la mare, la munte sau chiar în conexiune. Eu o încurajez; chiar îi spun că-i genială pentru că, în felul acesta, ţipă la  interpreţi, la şoferi, la acusticieni, la cantautori, la echipele de filmare şi transmisie, la regizorii care nu ţin ritmul, la cei de la pupitrele de preluare sau de intrare în emisie şi, astfel, scap eu de muştruluielile ei. Uneori, chiar mă amuză să mă duc şi eu cu această căruţă cu paiaţe, unde atenţia ei nu-i concentrată pe mine ca acasă („fă asta!”; „lasă asta”; „vezi să nu-ţi facă rău paharu ăla!” ş.a.m.d.), ci n-are pic de timp şi mă ia la braţ doar după spectacol, la party-ul de triumf care-i adună echipa şi invitaţii de elită.

La un asemenea spectacol, descoperise ea două fetişoare talentate pe care le lansase ca pe gemenele alea de la Cluj, care au făcut, mi se pare, bani şi căsnicii la Londra. La party, timide, au cerut voie să-l aducă pe bateristul care le era şi bodyguard şi le scria şi versurile. Iar Madam Leu, ocupată cu protocolul, auzind că-i vorba de versuri, mi l-a dat mie în primire. „Dumneata ai scris versurile?” l-am întrebat eu ca să-l scot din timiditatea cu care bea apă, ca să fie apt la plecarea pe străzi mai întunecate. „Eu, maestre, eu le-am scris!”… „Mai ai vreun colaborator, mai lucrezi împreună cu cineva?” – am mai găsit eu un subiect ca să-i ridic gura de pe sticluţa cu „Borsec” asupra căreia stătea ghemuit cu acea timiditate de poet cu aripi prea mari pentru lumea asta mică. „Nu, maestre, nu mai lucrez cu nimeni”… „Eşti, deci, autorul total” –am spus eu cu un ton care, nu ştiu de ce, i-a contrariat timiditatea făcându-l să mă întrebe morocănoso-respectuos: „Sunteţi de părere că ar mai trebui să mă ajut cu cineva?”… Dar, în vreme ce căutam un răspuns care să nu-l supere, a dispărut ducându-se la tobe. Fiindcă avuseseră multe aplauze în spectacol, nevastă-mea le dădea fetelor proaspăt debutate şansa să cânte şi la acel party spre a fi mai bine remarcate. Iar ele îşi demonstrară onorabil vocile educate şi ritmul din sânge, într-o piesă foarte alertă, cu destulă inovaţie muzicală în play back-ul de orchestră, mişcări de trup unduios ritmate în acompaniamentul de baterie, precum şi refrenul care spunea toate versurile cântecului: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc./ Te doresc, te doresc, te doresc!…/ Te doresc, te doresc, te doresc. /Te iubesc, te iuuubesc, te iuuubeeesc!”… Apoi continuau cu acea indicaţie pe care o folosesc marii compozitori simfonici în partiturile lor: „D’a capo al fine”! Toată lumea le-a aplaudat, ceea ce înseamnă că şi respectivul poet nu lucrase degeaba, ci avea publicul său căruia i se adresa; şi, dacă se păstrează numai acolo, la publicul său pentru care cuvintele sunt acelaşi lucru cu bătutul la tobe, e de bun simţ. Asta e important… să nu se încurce borcanele. Eu nu-i agreez pe diletanţi în universul meu, dar nici nu mi-aş permite să-i trimit la gazare, ci le-aş respecta toată libertatea de a convieţui cu publicul lor, fără să vină să-mi ceară mie recomandare pentru Uniunea Scriitorilor care te-a speriat mai înainte. Din păcate, cu cât un nechemat e mai perseverent şi scoate mai multe volume care nu fac decât să-l arate din ce in ce mai bine cât de departe e de literatură, cu atât se consideră mai îndreptăţit să-mi fie coleg şi confrate. Ştiu că nu sunt politicos, dar eu ricanez foarte urât la lipsa de bun simţ.

George ROCA: Povestea cu cele două fetiţe îmi aduce aminte de poezeaua cu „Într-un coş cu viorele/ Şade două păsărele/ Amândouă ciripesc/ Io pe te iubeeesc!/”. Şi totuşi „arta şi literatura kitsch” fac bani în zilele noastre… Pe vremuri cântam „Lalele, lalele”, acum „e” la modă… „Manele-manele”! Ce părere aveţi despre…?

 

Corneliu LEU: Da, domnule Roca, da! Ştiu că vrei să mă întrebi ceva care-mi dă şi mai multă dreptate; manelele sunt cel mai bun exemplu de prostituare a artei şi, decât „gangişti” literari, e mai limpede dacă le spunem „manelişti” acestor diletanţi. Nu tuturor; nu celor care „produc pentru consum propriu”, cum fac de obicei diletanţii cumsecade. Ci tocmai celor care forţează la porţile literaturii, fiindcă aşa i-a învăţat Ceauşescu în mentalitatea lui de diletant incult, care-i ura pe cei ce gândeau altfel decât el şi voia să facă din scriitori o massă cât mai mare şi cât mai supusă la amestecul idiot de valori din „Cântarea României”. Am înţeles asta şi îţi mulţumesc, dar dă-mi voie în acest moment să-ţi pun eu o întrebare: Ştii de ce discut aceste lucruri tocmai cu domnia ta?

George ROCA: Încerc să ştiu! Încerc… să nu par în discuţie ca un viţeluş la poarta nouă! Încerc să vă admir, încerc să vă descos – n-am zis să vă prind la înghesuială! Caut totuşi un dialog vesel, interesant, în aceste zile de vacanţă când suntem mai liberi şi ne putem lungi la vorbă, dar respectuos şi de bon-goût. Dumneavoastră ce explicaţie aveţi? Sau poate pentru faptul că aflându-mă la Antipozi ecoul „vorbei mele virtuale” se aude mai bine până la Poiana Ţapului, unde aveţi „reşedinţa de vere”! Sau cine ştie…? Please explain!

 

Corneliu LEU: Uite de ce! Pentru că, în anul care a trecut, ai fost singurul dintre cei care, cerându-mi să vorbesc sau să scriu despre o nouă carte pe care o publică – şi, te rog să mă crezi că, până la izbucnirea crizei care a condus la falimentul unor edituri modeste din pricina impozitului forfetar, m-au solicitat destul de mulţi dintre aceştia – ai fost singurul care nu te-ai supărat că nu te-am făcut de-a dreptul genial. Da, ai acceptat cu stoicism să spun că eşti numai pe jumătate genial, iar pentru cealaltă jumătate mai trebuie să faci efort. În vreme ce alţii se supără chiar dacă le spun că mai au zece la sută până să devină geniali!

Da! Îţi cunoşteam poezia mai de mult, am admirat modul cum respiră în ea exact nişte elemente noi, acelea despre care am vorbit că le-ar putea aduce exprimarea electronică şi comunicarea virtuală între autor şi receptor, posibilităţile noi de sugestie şi experimentul de a conversa în timp real la mari distanţe, teleportarea noastră parţială, prin sentimente proprii plantate odată cu trăirea lor, direct pe tărâmul celui ce ne citeşte sau ne ascultă fără a se mai simţi îndepărtat de noi, mirajul de a şti că ceea ce gândeşti pe ecranul tău se proiectează concomitent pe sufletele altora şi, de aici, rigoarea unui anumit limbaj de comunicare care de abia acum se configurează pentru tehnicile literare şi artistice. Intr-un cuvânt: atributele unui nou mod de exprimare poetică, sau artistică, sau de idei care creează într-un alt mod curente de opinie publică; atribute pe care trebuie să le discutăm, să le clasificăm, să nu lăsăm nici tehnicismul să ne îmbete cu apă rece, dar nici posibilitatea noastră de a ne exprima mai profund şi mai direct sa nu sufere din pricina necunoaşterii acestor noutăţi. Acesta este, de fapt, şi mobilul dezbaterii pe care vreau s-o ducem în permanenţă în revista „Port@Leu”.

Revenind la Domnia Ta acum, pot spune că am găsit în volumul pe care ţi l-ai lansat astă vară, autentice mostre de asemenea poezie care-ţi face cinste, aşezate lângă altele pentru care ţi-am dat şuturi undeva şi ţi-am admonestat editorul pentru ineficienţa lui de prim sfătuitor. Ei bine, îţi sunt recunoscător şi îţi declar prietenie în continuare pentru că, nu numai că nu te-ai supărat pentru faptul că eşti numai pe jumătate genial, dar ai pus să se citească cele scrise de mine la prezentările publice, ai privit cu umor lucrurile exact cum le-am privit şi eu şi, în ansamblu, cartea a avut succes fără să ne fie ruşine de faptul că nu suntem fiecare perfecţiunea întruchipată. În vreme ce un prieten comun pe care l-am cunoscut, la fel ca şi pe dumneata, numai prin virtualitatea scrierilor, cerându-mi acelaşi lucru, adică o prefaţă sau o postfaţă, mi-a schimbat titlul pentru că nu i se părea destul de laudativ.

George ROCA: V-aţi supărat? Vă întreb asta cu teamă, pentru că nu e bine să ne supărăm pe prieteni. O prietenie se construieşte greu şi consider că trebuie să facem eforturi deosebite pentru a o păstra…

 

Corneliu LEU: Îţi înţeleg sentimentele. Eu, la vârsta mea, cu atât mai mult nu mai am dreptul să mă supăr. Eu am dreptul cel mult să constat. Şi nu-mi permit constatări despre alţii; la vârsta mea trebuie să fiu introspect; constatarea e despre mine! Îi detest pe cei care se vor neapărat lăudaţi dar, în egală măsură, îi detest pe cei care simt această slăbiciune şi o cultivă din interes. Fie interes pentru că persoana aceea e mai sus pusă şi te poate ajuta, fie strict interes de gaşcă ce vrea să cucerească manipulând opinia publică. Aşa că: decât lăudător gratuit, mai degrabă „analist”, cum zici dumneata. Cu toate că eu nu am nici măcar pretenţia asta; ci susţin doar că sunt un om care am învăţat să-mi exprim trăirile, ideile, imaginaţia narativă, părerile, idealurile, aprecierile, metaforele, printr-o anumită tehnică a reflectării lor în pagină scrisă. Tehnică pentru învăţarea, cizelarea şi mai ales onestitatea căreia am trudit din greu, tocmai pentru a mă simţi un profesionist al ei. Însă unii nu vor asta. S-ar mulţumi şi cu un limbaj mai puţin analitic, dar care să nu exprime rezerve, să nu le dea sfaturi, să nu le semnaleze măcar hiatusurile peste care ar putea trece uşor, dacă ar trece şi peste vanităţile seci ale plăcerii de a ţi se spune că eşti mai mare decât eşti.

Unii, nici nu mi-au mai trimis cărţile tipărite pe care mi le-au supus atenţiei înainte de apariţie. Alţii m-au rugat de la început numai să le frunzăresc atât cât e necesar ca să scriu vorbe bune şi s-au speriat când le-am spus că, dacă citesc, eu citesc temeinic. Unii şi-au permis chiar să mă corecteze explicând sau îndulcind ceea ce le ştirbea din glorie. Iar, în acest timp, aud că nişte aşa zişi recenzenţi literari au şi tarife pentru numărul de superlative folosite. Şi atunci, pentru că îi promisesem (virtual!) lui Ionuţ Caragea, un poet de talent stabilit în Canada, am făcut o încercare de portret al lui ca un ultim text de asemenea natură, şi am anunţat că punem PUNCTUM la acest capitol, rugând să nu mi se mai ceară aşa ceva… Ştiu că, la cinismul actual, pot părea de modă veche însă, marcat de trecut, eu aud, în oamenii care cu cât sunt mai nechemaţi cu atât se vor mai lăudaţi, rezonanţele paranoiei lui Ceauşescu. Dar şi a lăudătorilor nesinceri care, dacă nu-i gâtui bine din faşă, ar putea ajunge ca ai lui şi duce societatea de râpă, cum au dus-o ai lui. În acest sens, articolul despre Ionuţ Caragea şi poezia sa care trebuie ferită de aşa ceva, poate fi citit în pagina 4  din „Port@Leu” nr 9/ 2009.

George ROCA: Fiindcă aţi pomenit-o din nou, aţi putea să descrieţi „faimoasa” revistă „Port@Leu”, revistă care este făcută după chipul şi asemănarea dumneavoastră… căci ce naşte din Leu (n-am zis pisică! Sic!), primează în literatura virtuală de limbă română!

 

Corneliu LEU: Revista „Port@Leu” este un periodic pentru promovarea culturii şi a iniţiativelor de dezvoltarea a României. Completez descrierea pe care am început-o mai înainte cu un bilanţ la sfârşit de an 2009.

În arhivele anuale, care se deschid foarte uşor chiar din frontispiciul revistei noastre, s-au adunat douăsprezece numere. Două numere experimentale în anul 2008 şi zece în anul 2009, periodicitatea noastră stabilindu-se astfel la zece numere anual, conform tradiţiei caietelor academice care, pentru vacanţele de vară şi de iarnă oferă numere mai mari, cu conţinut mai bogat şi pauza respectivă pentru a da cititorilor posibilitate de meditaţie, reacţie şi contribuţie la ideile şi dezbaterile propuse.

George ROCA: Cum aţi segmentat această revistă? Cărui grup de cititori se adresează? Ce subiecte se dezbat în paginile acesteia?

 

Corneliu LEU: Am încercat mai înainte să definesc concepţia care ne-a condus la alcătuirea revistei noastre electronice ca una de dezbatere, fiecare dintre cele şase pagini  constituindu-se de fapt ca o publicaţie de sine stătătoare pe tematica pe care şi-o propune, începând cu primele care sunt dedicate politicilor de dezvoltare socială, cele ce urmează căutând afirmarea politicilor culturale şi susţinerea creaţiei artistice româneşti şi ultima, care este o miscelanee aplecată în special asupra impactului internetului cu creaţia artistică şi literară, creaţia modalităţilor noi de exprimare publicistică şi chiar creaţia anonimă, spontană, provenind în egală măsură din căutări tehnice sau din dorinţa de afirmare a unui anumit spirit de epocă; adică, în ultimă instanţă, aşa cum am denumit-o: creaţia folclorică pe care o produce acest nou mod de comunicare. Şi, pentru că am pomenit mai înainte termenul „academic”, precizez că nu e vorba de rigorile clasicizante ale ştaifului academic, ci de esenţa vie a comunicării şi dezbaterii în termeni cât se poate de sinceri, deschişi şi moderni, chiar iconoclaşti dacă provoacă prin aceasta o adâncire a discuţiei şi, în ori ce caz novatori, lărgind orizontul domeniului respectiv, găsindu-i elementele confinii cu alte domenii. Tocmai din acest motiv, cele şase pagini, ca şase publicaţii pe câte o anumită temă, nu păstrează titluri fixe; ci şi le adaptează conform părerilor, atitudinilor şi inovaţiilor pe care le primim de la cât mai mulţi colaboratori.

George ROCA: Prin ceea ce afirmaţi se înţelege că aţi dorit ca revista să fie un produs literar cât mai complex? O revistă activă, de dezbatere?

Corneliu LEU: Desigur! Există reviste de acumulare, care publică ceea ce primesc de la colaboratori, adică etalează ideile acestora, dar sunt şi reviste de dezbatere, care îşi incită colaboratorii pe anumite direcţii şi care chiar publică idei de direcţie. Direcţie artistică, estetică, filosofică, politico-socială etc. adică o direcţie care, spre deosebire de celelalte, îi devine caracteristică. Din „„Port@Leu” am vrut să fac, în mod deliberat, o revistă de dezbatere şi atitudine chiar şi prin creaţiile literare sau artistice pe care le publică, şi nu una de consemnare. Deoarece, pentru consemnarea tuturor realităţilor culturale la zi ale ţării şi ale actului cultural în limba română, portalul nostru are în centrul paginii principale meniurile intitulate „Flux de ştiri” şi „Harta culturală a României contemporane”, iar pentru punerea în valoare a creaţiei româneşti prin carte are, în coloana din dreapta paginii principale, „Vitrina editurii noastre on-line” care promovează „Un autor român pe săptămână” tocmai pentru ca, în lupta nedreaptă cu traducerile de tipărituri comerciale, să atragă atenţia asupra valorilor aflătoare în cultura noastră.

George ROCA: Care este legătura revistei „Port@Leu” cu celelalte meniuri ale portalului „Carte şi arte”?

Corneliu LEU: Apariţia de zece ori pe an a revistei vine să completeze celelalte meniuri ale portalului www.cartesiarte.ro destinate informaţiei, lecturii, învăţământului şcolar şi învăţământului continuu, contactelor directe dintre autori şi cititori, popularizării literaturii contemporane româneşti, ca şi formei mai noi de exprimare  „pe blog” a gândurilor personale. Ţinem paginile noastre virtuale la dispoziţia oricui poate servi cu profesionalism aceste direcţii tematice dar, conştienţi de riscurile căderii în derizoriul lipsei de profesionalism publicistic pe care le prezintă libertatea tiparului, ca şi această invenţie de scriere pe blog a tot ce-i trece oricui prin minte, ne propunem, cum am mai spus, un filtru cât se poate de atent faţă de diletantism, amatorism, veleitarism şi altor agresiuni la adresa creaţiei artistice, organizând chiar o dezbatere în sensul acesta.

George ROCA: Ce ne puteţi spune concret despre dezbaterile din revista dumneavoastră?

 

Corneliu LEU: Prima, a şi fost enunţată mai sus. Ea porneşte de la articolul „Deosebirea dintre dragoste de literatură şi adevărata poezie de dragoste” publicat în „Port@Leu” numărul 9 pag. 4 (după grupajul de poezii de Gheorghe Tomozei) şi continuată în numărul 10 pag. 6 prin articolul „Filozofia lui Parmenide” din rubrica „Paso doble” semnată de Ioan Lilă. Aceasta lansează un semn de întrebare greu de rezolvat în legătură cu moştenirile poluărilor artistice din ceea ce era cândva „Cântarea României”.

Altă dezbatere ar fi „Cum putem întâmpina faptul că, din motive comerciale, multe edituri nu numai că proliferează amatoristice volume lipsite de valoare artistică, dar s-au format în jurul lor recenzenţi dispuşi să laude orice, a căror ignoranţă sau rea credinţă atacă grav nivelul unui civilizat criteriu de valoare artistică?” Propunem să ducem mai departe această dezbatere făcând cu luciditate delimitarea dintre grupul literar bazat pe criterii estetice comune plus afinităţi elective provenind dintr-un adevărat mesaj artistic şi găştile de interese veleitar-amatoristice în care se elogiază la nesfârşit unii pe alţii, grafomanul lăudat azi devenind recenzentul care-l elogiază mâine pe cel care l-a lăudat ieri; totul mirosind a minciună şi tarabă comercială, cu mărfuri expirate de care negustorul vrea să scape făcându-i reclamă deşănţată.

George ROCA: Interesant! Şi alte teme de dezbateri?

 

Corneliu LEU: Multiple şi complexe… Dintre dezbaterile pe tema salvării şi dezvoltării satului românesc menţionăm cea despre „Bunul comun” care încă nu a fost restituit proprietarului agricol modest aşa cum a fost restituit prin latifundiile retrocedate, pornind de la un studiu despre conceptul de „bun comun” în tradiţia legislaţiilor europene şi româneşti publicat încă din primul număr care a apărut în 2008 şi continuat ca dezbatere cu propuneri legislative concrete; precum şi cea intitulată „Cine hrăneşte România” lansată în numărul trecut („Port@Leu” nr.9/ 2009) şi continuând în pagina a doua a numărului 10.

Dintre dezbaterile pe teme sociale şi de filosofie politică o menţionăm pe cea „Despre meritocraţie” prezentă sub diverse forme în toate numerele revistei şi dezvoltând pledoaria pentru conceptul de „democraţie reală” spre care tinde societatea modernă europeană, pentru depăşirea sechelelor populiste şi demagogice, ca şi aprecierea fiecărei persoane conform meritelor dobândite pe plan social. O altă temă de dezbatere este „Români realizaţi în străinătate ca model pentru conaţionalii lor” pe care am început-o cu câteva numere în urmă „Port@Leu” nr. 7/ pag.5) şi continuată în următoarele.

Pe temele politicilor culturale menţionăm dezbaterea permanentă, lărgită  prin manifestări susţinute în multe localităţi din ţară şi comunităţi de români de pretutindeni pentru „Sărbătoarea naţională a limbii române” şi extinderea ei în judeţele ţării şi diaspora, cât şi cea despre diferite aspecte pe care le prezintă internetul ca suport de dezvoltare culturală şi artistică şi formele sale concrete de manifestare sau creaţie, despre care am vorbit mai înainte şi care a început cu publicarea textelor unei mese rotunde încă din numărul 2 (pag.5) al anului 2009.

George ROCA: Pentru anul 2010 v-aţi propus şi alte teme importante şi utile de dezbateri?

 

Corneliu LEU: În continuare, propunem şi de această dată o dezbatere pe subiect socio-politic, pe care o considerăm importantă pentru redresarea societăţii noastre, pe tema: „Partide de doctrină, sau grupări de interese fără principii” şi, ca o primă intervenţie, propunem o scrisoare deschisă pe care am conceput-o şi publicat-o deja şi  al cărei coţinut face doar impresia că ar avea caracterul unei intervenţii de actualitate electorală. Raportându-se, desigur, la realităţile româneşti imediate, ea pune însă (şi încearcă să explice) o problemă de principiu esenţială, consider eu, pentru destinul politic al societăţii româneşti. Tocmai de asta i-am dat caracter de scrisoare deschisă şi, pe marginea ei, aştept punctele de vedere ale cititorilor noştri. După cum am spus, numărul 10 fiind unul dintre acele numere de vacanţă prin care revista noastră le dă cititorilor timp de a medita până în februarie, pentru a găsi răspunsuri şi argumentări.

 

George.ROCA: Ce ne puteţi spune despre numărul viitor din „Port@Leu”?

Corneliu LEU: Este în pregătire acum. Venind foarte multe răspunsuri la dezbateri, procedam la o selecţie.

George ROCA:  Puneţi accentul pe ceva?

 

Corneliu LEU: Nu e vorba de a pune accentul. Ţi-am spus: Nu agreez acele reviste în care se aruncă orice, venind de la oricine, ca-ntr-o prăvălie de telal. Revista are o direcţie, iar fiecare număr are o dezbatere prioritară pe care o subliniază, sau o lansează. Numărul în pregătire îşi propune să reia si sa repună pe tapet chiar dezbaterea cu care am început revista: Cea despre BUNUL COMUN.

George ROCA: Veniţi cu puncte de vedere noi?

 

Corneliu LEU: Nu neapărat noi. Bunul comun este dat tuturor oamenilor de la Dumnezeu de când le-a spus „Înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul!”. Le-a spus-o tuturor, dar istoria ne arată că întotdeauna au beneficiat unii. Acum, însă, nu mă refer la istorie, ci la legislaţia modernă a Bunului Comun în raport cu nu prea plăcutele realităţi ale recentelor guvernări româneşti.

George ROCA: Aveţi vreun punct de vedere personal?

 

Corneliu LEU: Bine înţeles, de vreme ce eu am repus pe tapet problema în societatea română actuală şi am consacrat capitole importante de curs universitar acestui concept foarte important pentru modernitatea democraţiei, dar şi pentru sinceritatea ei. Sinceritate care obligă la a se recunoaşte fiecărui om dreptul la proprietatea personală care îşi are statute clare, ca şi dreptul la proprietatea indiviză a bunului comun pe care, de obicei, îl administrează statul. Dar statul, de aia exista: Ca sa-l administreze in folosul tuturor, nu al unora. Dau un singur exemplu, ca sa fiu înţeles: Cetăţenii emiratelor beneficiază cu toţii de faptul ca s-a descoperit petrolul in subsolul lor. Ca cetăţeni care au dreptul la o parte din bunul comun, nu ca implicaţi în industria petrolului. La noi, cu toate că avem modeste resurse petroliere, guvernanţii de după 1989 nu au făcut decât sa vândă aceste bunuri altora, fără a urmări ca, pentru cetăţenii români care au dreptul la acest bun comun, produsele petroliere să aibă un preţ ceva mai mic decât în ţările care sunt numai consumatoare. Avem, de asemenea,  producţie energetică hidroelectrică la preţ mai mic, datorită apelor noastre care sunt un bun comun naţional si alta produsa la preţ mai mare de alt fel de centrale electrice. Normal ar fi fost ca, în primul rând, preţul mai ieftin să se îndrepte spre consumul casnic  al locuitorilor acestei ţări dăruită de Dumnezeu cu energia apelor. Guvernanţii au făcut însă invers: Dau patronilor ruşi si de alte cetăţenii de la ALRO si de la alte industrii energofage energia ieftină şi îl taxează pe cetăţean cu cea scumpă. Sper ca e destul de clar?!

George ROCA: Prea… clar. Aveţi dreptate!

 

Corneliu LEU: Problema pe care o punem acum, este în legătură cu ţăranii, locuitorii satelor care, din totdeauna, şi-au avut proprietatea lor de familie: pământul şi gospodăria respectivă, precum şi bunul comun local, al fiecărei comunităţi: apa comunală, păşunea comunală, pădurea comunală, celelalte bunuri comunale administrate de primărie în folosul tuturor; pe lângă apele, pădurile, zăcămintele şi toate celelalte bunuri ale domeniului public ce trebuie administrate de stat in folosul tuturor. Colectivizarea le-a luat totul, iar guvernările de după 1989 nu le-au restituit până acum nici jumătate înapoi. Le-a dat numai terenul, fără mijloacele de producţie necesare, pe care ei le aveau când au fost colectivizaţi şi fără nici un beneficiu de pe urma bunurilor comune de mai înainte. Au avut grijă numai de „restitutio in integrum” pentru un număr mic de favorizaţi, dar ţărănimii sau urmaşilor ei încă le e furată mai bine de jumătate din fosta proprietate: atelajele, care ar fi trebuit restituite sub forma nouă a lucrărilor mecanizate şi BUNUL COMUN despre care principiile politice europene şi nu numai, spun că trebuie folosit pentru realizarea BINELUI COMUN!… Acuz aceste guvernări preocupate numai de „restitutio” pentru unii.

George ROCA: Să înţeleg că sunteţi împotriva lui „restitutio in integrum”?

 

Corneliu LEU: Domnule, eu sunt împotriva politicienilor ticăloşi care fură cu neruşinare drepturile populaţiei, aşa cum ţi-am dat exemplul cu preţul electricităţii care ar putea fi mult mai scăzut pentru consumul casnic! Bunul comun e o problemă foarte complicată pe care şmecherii democraţiei cu cultura de la învăţământul seral PCR, sau direct de la părinţii mafioţi, nu o pot înţelege nici în esenţa ei divină, pentru că e vorba de mediul lăsat de Dumnezeu oricărui om, dar nici în cea de Drept modern care vine cu prevederi imperioase tocmai pentru ca bunul comun să nu mai fie confiscat în folosul unora care au dominat momentele istorice respective. Or, guvernările noastre ce-au făcut? Nimic pentru ţărani şi totul pentru familia fostă regală şi alţi câţiva latifundiari!

George ROCA: Contestaţi aceşti paşi, totuşi făcuţi spre legalitate?

 

Corneliu LEU: Nu contest nimic; mi-e silă de nesimţirea unor asemenea acte arbitrare  de guvernare: Primul a fost cel iresponsabil de a interzice fostului rege sa revină, ca orice cetăţean, în ţara sa. Apoi, aceeaşi mână „de stânga” care l-a alungat, l-a strâns la piept dându-i orice, oricât, numai ca să-şi şteargă ruşinea de mai înainte. Asta au făcut cei de stânga, foşti comunişti obişnuiţi să dispună de bunurile ţării pe care nu le-au muncit ei. Apoi au venit cei care, pretinzându-se de dreapta, au plusat rezolvând multe alte asemenea „in integrum”, dar nu cea esenţială: pentru ţăranul român. Au fost jignite prin aceasta toate reformele agrare făcute de Cuza, de Ferdinand I şi chiar cea de după al doilea război mondial făcută tot sub regimul monarhic al cărui principiu naţional demonstrat tocmai prin asemenea reforme era de a-i împroprietări pe cei care au luptat şi şi-au dat sângele pentru pământul ţării. Ei bine, ultima reformă, cea pusă în aplicare în 1945-1946, a fixat marea proprietate la 50 de hectare, tocmai pentru ca ţărănimea întoarsă din război să poată fi împroprietărită, aşa cum s-a întâmplat şi la 1918. Or, asta fiind măsura legalizată şi promulgată după care ne putem ghida, te întreb: Mai respectă cineva plafonul de 50 de hectare al acestei ultime reforme regale, sau, pentru acest „in integrum” guvernările iresponsabile au atentat la bunul comun al ţărănimii? Nu am nimic cu cei care au luat. Ci cu cei care au dat, fiindcă nu dădeau de la ei şi au lăsat ţărănimea nedreptăţită până astăzi, după douăzeci de ani, din care cauză s-a ajuns la falimentul agriculturii, la importuri de hrană pentru noi, care hrăneam Europa!

Reformele agrare sunt consfinţite istoriceşte ca atare la toate popoarele şi, odată legea promulgată, sau recompensarea exproprierii făcută, nu se mai revine asupra ei! Este asta mai mult decât o Lege juridică; e o Lege a Istoriei. Pentru că, dacă omenirea va accepta si pretenţiile absurde din cadrul acestui „restitutio in integrum”, atunci urmaşii feudalilor şi-ar putea cere toate domeniile înapoi, iar cei care ar putea să-şi dovedească originea antică le-ar lua totul feudalilor. Din fericire, lucrurile nu s-ar opri aici pentru că, atunci, ar putea veni Creatorul luând El tot ceea ce a creat. Şi, in Marea Sa Dragoste de Oameni, ce-ar face EL?… Ne-ar răspândi în Grădinile Sale şi ne-ar spune „Înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul!” Da! Măcar această simplă logică creştină ar trebui să o bage la cap nepricepuţii şi necinstiţii care dau din bunul comun pentru a-şi face interesele politice!… În ce cadru o fac? Cu totală nesimţire, chiar în cadrul STATULUI  care a luat fiinţă tocmai pentru ca să existe o delegare de subsidiaritate pentru ADMINISTRAREA BUNULUI COMUN SPRE BINELE COMUN, principiu de bază a tot ceea ce înseamnă Administraţie Publică modernă.

George ROCA: Această importantă problemă a administrării bunului comun spre binele comun, are legătură cu cealaltă teză democratică pe care o susţineţi: MERITOCRAŢIA?

 

Corneliu LEU: Bine înţeles! Cine altcineva poate asigura acest bine comun prin onesta şi priceputa administrare a binelui comun, decât nişte politicien aleşi la gvuvernare pe principiul punerii în valoare a meritelor sociale pe care ei le-au dovedit?

 

George ROCA: Înţeleg că vorbiţi de un criteriu electoral.

 

Corneliu LEU: Criteriul electoral al evidenţei meritelor este cel mai firesc şi cel mai umanist mod de selecţie a conducătorilor politici. Criteriul punerii acestor merite, chiar şi numai pe perioada determinată pentru care ai fost ales ca garant al bunului comun, în slujba binelui comun, este problema lor cea mai importantă. Ei nu au dreptul să găsească în absenteismul altora explicaţii pentru modul cum nu se achită el de această îndatorire. Pentru că, o democraţie reală se caracterizează ca un referendum necontenit prin forţa curentelor de opinie publică animate şi împrospătate mereu de criteriile meritocratice ale unor permanente mutaţii în ierahia valorilor politice. Mutaţii care nu deranjează niciodată nici inteligenţa, nici priceperea, nici buna credinţă, dar intră deseori în conflict cu ambiţiile de putere şi, întotdeauna, cu tendinţele de confiscare a ei.

Aceasta, tocmai pentru că meritocraţia îşi propune a pune în valoare meritele tuturor şi a perfecţiona în permanenţă condiţiile pentru această singură bogăţie inepuizabilă a omenirii. Pentru că, vorbind despre bunul comun ajungem să includem pe un loc important meritele în acţiune a fiecărui membru al societăţii care se bucură de acest bun comun. Bogăţiile solului şi subsolului, mereu devorate, se vor epuiza, factorul termic se poate modifica periculos, hrana pe care o producem astăzi s-ar putea să nu ne mai ajungă, industria să nu mai aibă materiile prime de la care a pornit. O asemenea perspectivă nu poate fi tratată nici cu „aia a mă-si”, dar nici nu poate accepta să fie slujită de vreo demagogie care va vrea doar puterea, sau va acţiona doar în virtutea îndemânării de a pune mâna pe nişte bunuri, de vreme ce acelea vor fi epuizate. Principala speranţă de perenitate este cea în capacitatea creatoare a omului, care va inventa alte forme de a ne prelungi existenţa. Meritele vor fi apreciate în această direcţie, iar conceptul de „lider” se va defini numai prin capacitatea de a stimula şi promova cât mai multe merite. Popoarele care nu învaţă de astăzi acest lucru, vor produce doar corijenţi ce nu vor trece niciodată un asemenea examen. Votul pe criteriul meritului, pentru o democraţie meritocratică, aptă de a-şi înlătura balastul politicianist al manipulatorilor de interese, balast ce poate fi contracarat de politicienii cinstiţi prin simpla dar limpedea cunoaştere a interesului real al fiecărui cetăţean, îl va aduce şi pe acesta la urne, va asigura şi democraţia reală care înseamnă o adevărată proprietate indiviză a tuturor cetăţenilor asupra bunului comun.

 

George ROCA: Mulţumesc pentru aceste amănunte detaliate despre „restitutio in integrum”. Sunt foarte… de acord cu dumneavoastră! După prezentarea revistei „Port@Leu” să încercăm să facem o radiografie şi celei de a doua publicaţii pe care o conduceţi. Mă refer la „Albina românească”.

 

Corneliu LEU: Revista „Albina românească” este cea mai veche publicaţie în limba română. Aceasta intră în cel de al 181-lea an de la fondarea sa (în iunie 1829) de către Gheorghe Asachi. Ultimul nostru număr, cel din decembrie 2009, se deschide cu un editorial despre programul permanent al Mişcării pentru Progresul Satului Românesc intitulat „O ţară bogată cu ţărani bogaţi”, program în cadrul căruia, anual se întruneşte Consfătuirea Naţională a Intelectualilor de la Sate. Revista prezintă problematica ediţiei acestei Consfătuiri ce se va desfăşura în anul 2010.

Un eveniment deosebit pentru fenomenul cultural românesc în contemporaneitate este aniversarea valoroasei publicaţii „Literatura şi Arta” care apare la Chişinău sub conducerea poetului Nicolae Dabija, revistă de la care a pornit mişcarea de emancipare pentru limba română din Basarabia şi, despre care, Vlad Pohilă scrie articolul intitulat: „55 de ani de rezistenţă prin cultură”.

George ROCA: Cine sunt autorii materialelor publicate în ultimul număr al acestei reviste? Ce subiecte atrag atenţia?

 

Corneliu LEU: În afară de cel citat mai sus şi de colaboratorii permanenţi ai revistei precum Mihai Berca, Emil Draghici, Nicolae Dragoş, Alexandru Dumitriu, Veronica Ionescu, Gheorghe Manea, mai puteţi citi articole semnate de Magdalena Albu, George Anca, Liviu Antonesei, Florica Bud, Melania Cuc, Anca Goja, Dan Lupescu, Rodica Elena Lupu, Cristina Oprea, Al. Florin Ţene şi alţii. Un documentar intitulat: „Completări la biografia lui Eminescu?” pune în lumină conţinutul anumitor studii apărute în ultima vreme, care reconsideră aspecte esenţiale privind moartea poetului. Paginile de actualitate editorială expun recenzii şi comentarii despre cărţi ale căror autori sunt: Elisabeta Iosif, George Roca, Anghel Bardac, Carmen Cătunescu, Florica Bud, despre revistele „Cetatea lui Bucur” şi „Dor de dor” şi „Monografia comunei Grădina”.

Prezentarea unei noi instituţii culturale româneşti „Asociaţia scriitorilor de limbă română din Quebec”, a membrilor ei din Canada, din ţară şi din întreaga diasporă românească este făcută cu prilejul apariţiei la Montreal a Antologiei ASLRQ 2009. Paginile care evocă preocupările beletristice din celebrul supliment de aproape aceeaşi venerabilă vârstă cu revista: „Alăuta românească” publică un amplu grupaj de versuri antume şi postume de Gheorghe Tomozei şi fragmente din noul meu roman „Corneliu Leu:  «Femeia, fie ea regină…»”.

George ROCA: Ce puteţi să ne spuneţi despre „Fluxul de ştiri” al revistei?

 

Corneliu LEU: „Fluxul de ştiri culturale” conţine ştiri venite din toată ţara prin intermediul portalului internet www.cartesiarte.ro. Este cules în paginile revistei direct de pe „Harta culturală a României contemporane” demonstrând cum orice publicaţie poate folosi aceste ştiri. Pentru că această HARTĂ CULTURALĂ A ROMÂNIEI CONTEMPORANE, în jurul căreia este construit întregul „Portal de Carte şi Arte”,  a devenit un document spiritual viu şi în continuă împlinire prin noi informaţii care vin consecvent din localităţi şi comunităţi româneşti.

Fluxul de ştiri are în pagina principală a portalului o feresastră în care oricine, din orice localitate sau comunitate românească, poate introduce o ştire, o informaţie sau o prezentare de 500 de semne, care intră automat, direct de la autor şi aşa cum a scris-o el, în fluxurile noastre de ştiri pe care tot aşa, liber şi imediat le poate prelua orice agenţie sau publicaţie. Pentru cititorii noştri, informaţiile astfel venite se difuzează pe trei canale corespunzând la trei submeniuri ale portalului: „Fluxul de ştiri” care publică imediat orice ştire în ordinea în care a venit, apoi aceleaşi ştiri selectate pe tematica a zece domenii cuprinse în submeniul „Evenimente pe domenii de interes naţional”, adică se pot găsi separat informaţiile despre spectacole şi concerte, despre cărţi şi lansări, despre simpozioane şi dezbateri publice, despre expoziţii, despre festivaluri cu caracter periodic, despre patrimoniul cultural şi reabilitarea lui, despre iniţiative civice, etc, aşa cum apar ele cand se dă click pe butonul submeniului respectiv.

Tot prin clic, de data asta pe judeţul de pe harta ţării (avem şi un  al 42-lea judeţ denumit „Românii de pretutindeni”, poate cel mai fericit judeţ, fiindcă nu are nici prefectură, nici poliţie coruptă, nici serviciul tartor românesc de taxe şi impozite), se ajunge la fluxul de ştiri culturale al judeţului respectiv unde ştirea apare iarăşi repartizată pe judeţe. Prin aceste trei submeniuri plus al patrulea care este însăşi „Harta culturală a României contemporane” ce apare încă de la deschiderea portalului, noi realizăm o adevărată instituţie culturală a întregii ţări  şi a întregii culturi în limba română din lume, completând mereu harta cu date proaspete. Este o formulă originală, inovată de noi şi deţinându-i patentul, prin care, în permanenţă se poate vedea  ce evenimente culturale trăiesc românii şi care este nivelul culturii lor în lume. O hartă culturală în continuă înnoire prin ştiri venite oricând de la oricine, ca una dintre realizările specifice internetului despre care am vorbit.

Arhiva acestei Hărţi Culturale conţine astăzi milioane şi milioane de informaţii, se înnoieşte în fiecare clipă şi poate fi consultată în fiecare clipă devenind o adevărată instituţie de studiu şi, în acelaşi timp, o agenţie de ştiri culturale de la care poate prelua oricine, în slujba promovării, măcar a acestei culturi cu care ne putem mândri, dacă vicisitudinile şi realităţile contemporane nu ne dau şansa să ne mândrim cu mult mai multe. Descriind această realizare a noastră informativă atât în arhivare cât şi în timp real ca pe o adevărată instituţie culturală neguvernamentală, absolut necesară afirmării  româneşti şi ca pe o contribuţie a noastră la punerea în valoare a mijloacelor internetului, ne declarăm deschişi la orice colaborare, aşteptăm cât mai multă introducere şi preluare de informaţie pentru a realiza prin virtual o reţea temeinică  de prezentare a culturii care ne leagă şi, în ultimă instanţă, a creaţiilor noastre, cei care vrem, sau cei care simţim că avem datoria să ne strângem eforturile în jurul unei asemenea instituţii.

George ROCA: Ce alte detalii ne puteţi oferi despre ultimul număr al revistei „Albina românească”?

 

Corneliu LEU: Împreună cu acest număr se difuzează două suplimente ale publicaţiei, unul dedicat problemelor dezvoltării satului românesc intitulat: „Cine hrăneşte România? – partea a doua: Mica proprietate agricolă, salvarea şi reabilitarea ei”, iar altul care prezintă ultima parte şi concluziile importantei dezbateri „Despre meritocraţie” ca o formă de perfecţionare a democraţiei româneşti contemporane, de adâncire a cinstei, moralei, respectului pentru persoana umană şi realizările ei, de depăşire a sechelelor antiumaniste ale vechiului regim.

Revista apare tipărită pe hârtie şi în format electronic. Aceasta poate fi accesată la adresa internet www.cartesiarte.ro, iar apoi, după deschiderea paginii principale, pe coloana din stânga, dând click pe bannerul „Albina românească”.

George ROCA: Survolând portalul „Carte şi arte” descoperim că acesta conţine chiar şi o „editură on-line”. Câteva lămuriri pentru cei neiniţiaţi vă rog!

 

Corneliu LEU: Editura noastră on-line expune în vitrina ei –  pe care o găsiţi pe coloana din dreapta a paginii principale a portalului internet www.cartesiarte.ro  – un buton activ cu titlul „Un autor pe săptămână”. Acesta are menirea de a populariza şi a impune în lupta, uneori nedreaptă, cu traducerile comerciale din autori străini, creaţia autohtonă prin cele mai reprezentative lucrări editate în ultima jumătate de veac.

Lucrările, prezentate prin mari extrase din cuprinsul lor şi comentariile pe care le-au provocat, pot fi descărcate gratuit direct din această vitrină dar, în acelaşi timp, pot fi comandate în întregime direct autorilor sau editorilor lor, ale căror adrese însoţesc prezentarea. În acest mod, considerăm că ne îndeplinim o importantă îndatorire culturală atrăgând atenţia asupra unor lucrări româneşti din diverse domenii, totodată punând în contact direct publicul cititor cu autorii şi editorii a căror activitate vor să o cunoască.

George ROCA: Puteţi să enumăraţi câţiva din autorii care şi-au expus cărţile în „vitrinele” editurii dumneavoastră?

 

Corneliu LEU: De la inaugurarea din vara lui 2009 şi până în prezent, această vitrină a prezentat volume de Petre Stoica, Gheorghe Pituţ, subsemnatul (Corneliu Leu n.a.), Eugen Dorcescu, Titus Filipaş, Vasile Celmare, Aurelian Titu Dumitrescu, Toma George Maiorescu, Petre Ghelmez, Ionuţ Caragea, Melania Cuc, Corneliu Berbente, Eugen Cojocaru, Cristian Contras, Gheorghe Tomozei, Ion Marin Almăjan, George Anca, Constantin Lupeanu ş.a.

George ROCA: Şi cu ce începe noul an?

 

Corneliu LEU: Cu ceea ce v-am trimis ca dar de Crăciun tuturor celor care-mi sunteţi prieteni: noul meu roman istoric intitulat „Femeia, fie ea regină…”.

George ROCA: Aha! În loc să scrieţi despre chestiuni mai moderne de alde „Cherchez la famine… şi încălzirea globală” (glumesc!), dumneavoastră tot cu „Cherchez la femme” vă ocupaţi! Şi mă rog, cine este „femeia-regină”? Puteţi face un mic rezumat sau o prezentare a cărţii?

 

Corneliu LEU: „Femeia, fie ea regină…” este povestea regretatei Elisabeta a României! Fire creatoare, frumos cultivată intelectual, camaradă până la a refuza în relaţiile private protocolul regal, inventivă şi de-o graţie artistică ce trezea admiraţia articolelor unor mari personalităţi ca Pierre Loti, Mark Twain, Van Gogh, Guy de Maupassant, Charles Gounod, Frederic Mistral, Sarah Bernard, Leconte de Lisle, Sully Proudhomme, etc, deschisă ca gândire şi îmbrăţişând idei mult mai liberale decât îi permitea condiţia monarhică, regina Elisabeta a României a avut o căsnicie şi nefericită, prin moartea singurului ei copil, dar şi neînţeleasă, prin faptul că soţul ei Carol, după părerea altui cap încoronat, împărăteasa Austro-Ungariei: „…este, acest rege, cea mai prozaică fiinţă din câte există şi între ei se casca o mare prăpastie…”. Pe această temă, a unei drame asemănată celei a Prinţesei Diana, dar într-o epocă în care, în loc de paparazzi erau gravorii iar, în loc de tabloide, cronicile mondene europene se concentrau pe regina României, ca romancier mi-am permis să întocmesc, să fabulez uneori, să analizez alteori stările sufleteşti posibile, să mă chinuiesc pentru a da o arhitectură cât mai coerentă alegoriei acestei poveşti de dezamăgire, dragoste, cinism politic, revoluţionarism, răbufnire de sentimente, nevoie umană de mângâiere şi minciună, etc. şi să prezint „cronica apocrifă a unei iubiri imaginate” dintre regină şi Ion C. Brătianu, cel care, în ciuda soţului ei, îi dă şi satisfacţia impunerii unor politici liberale, dar şi cea a împlinirii unor visuri intime. Prilej de meditaţie asupra ideilor de „compromis politic”, am vrut ca acest roman să surprindă printr-un epilog în care urmaşa la tronul feminin, regina Maria, tot printr-un asemenea love-story şi tot cu un bărbat frumos din neamul Brătienilor, aduce o mare contribuţie la politicile liberale de înfăptuire a României Mari.

George ROCA: Am înţeles acum cine este personajul descris de dumneavoastră… Am recunoscut-o pe Pauline Elisabeth Ottilie Luise zu Wied, devenită prin căsătorie Regina Elisabeta a României sau mai simplu, pentru consumatorii de literatură, pe Carmen Sylva! Sunt convins că aţi evocat în carte fapte interesante ale unei perioade bogată în evenimente. Întotdeauna istoria împletită cu fapte romanţate a plăcut citiorului şi i-au atras atenţia. Ce alte surprize ne aşteaptă în 2010?

 

Corneliu LEU: Vorbind la început de an despre această nouă iniţiativă a portalului nostru cultural www.cartesiarte.ro îi anunţ pe colaboratorii noştri că în aceste zile definitivăm planul pe anul 2010 al editurii noastre on-line şi fac apel la ei să ne propună cărţi pe care le consideră cu adevărat semnificative pentru personalitatea lor şi care, în acelaşi timp, pot fi semnificative pentru întregul act cultural românesc, contribuind la strădania de a aşeza creaţia noastră  pe treapta pe care şi-o merită atât în perimetrul culturii europene, cât şi în conştiinţa publicului cititor românesc, uneori derutat de propaganda comercială făcută unor creaţii cu nimic superioare valorilor noastre naţionale.

George ROCA: Vă mulţumesc mult pentru acest dialog amplu (de aceea l-am numit „fluviu”!), în aceste zile libere de vacanţă, când timpul ne-a permis să dăm discuţiei noastre o asemenea dimensiune! Consider că faceţi un lucru extrordinar de complex pentru promovarea literaturii române în spaţiul virtual şi nu numai.

Să ne citim de bine!

 

A consemnat,

 

George ROCA

4 –14 ianuarie 2010

Sydney – Poiana Ţapului – Bucureşti – via internet

(R) miercuri 10 iunie 2015

————————————————————————

Scriitorul şi realizatorul radio tv Corneliu Leu a murit marţi, la Bucureşti, la vârsta de 83 de ani, au informat pentru AGERPRES surse din Uniunea Scriitorilor din România.

 

Prozatorul şi dramaturgul Corneliu Leu s-a născut la 21 iulie 1932, la Medgidia, judeţul Constanţa. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1950-1952), şi pe ale Academiei ‘Ştefan Gheorghiu’ (absolvită în 1965). A lucrat în redacţiile mai multor ziare: ‘Cuget liber’ din Constanţa (1948-1950) şi reviste: ‘Roumanie d’aujourd’hui’ (1958-1962), ‘Luceafărul’ (1962-1965), ‘Contemporanul’ (redactor-şef adjunct din 1979). A fost redactor la Radiodifuziunea Română (1950-1958) şi redactor-şef la Editura ‘Eminescu’ (1970-1971); director general adjunct la Consiliul Naţional al Cinematografiei (1971), director al Casei de Filme 4 (1971-1979).

 

Ca prozator, a debutat în revista ‘Flacăra’ (1948), iar primul roman, ‘Ochiu-dracului’, îi va apărea în 1956. Jurnalismul şi viaţa de reporter se răsfrâng asupra creaţiei literare ale lui Corneliu Leu, acesta abordând romanul (sentimental — ‘Femeia cu ochi albaştri’, 1970; istoric — ‘Plângerea lui Dracula’, 1977; ‘Romanul unei zile mari’, 1979 ş.a. sau de actualitate — ‘Vârsta de aur’, 1957; ‘Puterea’, 1964; ‘Viaţa particulară a lui Constant Hagiu’, 1967; ‘… Această viaţă sentimentală’, 1976; ‘Patriarhii’, 1979 etc.), nuvela, reportajul, teatrul (piesa ‘Femeia fericită’, 1974), unele scrise în tonul epocii comuniste. Romanele, de la primul la ‘Patriarhii’, au fost reunite şi sistematizate sub titlul ‘Faptele de arme ale unor civili în secolul războaielor mondiale sau Ce înseamnă puterea’ (I-III, 1987-1989).

 

A realizat un ciclu de filme documentare despre scriitori, un ciclu de patruzeci şi opt de filme de călătorii în jurul lumii (1972-1975), a semnat şi scenariile filmelor artistice ‘Asediul’ (1971, în colaborare cu regizorul — Mircea Mureşan), ‘Fata bună din cer’ (1977, r. Dan Necşulea), ‘Casa dintre câmpuri’ (1979, r. Alexandru Tatos).

 

După 1990, a mai publicat volumele ‘Democraţia locală în România contemporană’ (1995), ‘Cartea Episcopilor Cruciaţi’ (2001), acesta din urmă structurat pe documentele bibliografice ale episcopului de Huşi, martir, Grigorie Leu şi pe documentele interogatoriilor anchetei prin care fiul său, arhiepiscopul Victor-Vasile Leu, primul episcop al românilor din exil, a fost condamnat la moarte (după eliberarea din închisoare din 1964, a murit, în 1978, la Bucureşti). Printre cele mai recente publicaţii se numără ‘Vecinul cel bun’ (2008, roman), ‘Despre meritocraţie’ (2009, studii şi articole) şi ‘Femeia, fie ea regină…’ (2010, roman).

 

În 2009, în cadrul programului european de înfiinţare a Grupurilor de Acţiune Locală, pune bazele Reţelei de iniţiative culturale şi universităţi populare.

 

AGERPRES / (AS — autor: Daniel Popescu, editor: Marius Frăţilă)

http://www.agerpres.ro/cultura/2015/06/10/a-murit-scriitorul-corneliu-leu-10-26-48

 

Nichita, mereu

 

iubiți-mă

sunt poezia-n care vine ploaia

sunt însăși lacrima

lacrima unui vers niciodată găsit

ploaia lacrimii

celei ce trebuia să fi fost

ploaia este altar și rug

mă închin

în genunchii lacrimi pe cuvânt

iubiți-mă

sunt ploaie și mă dor

 

Rug

 

chiar aici

amiaza are trup de cruce

nici rug măcar

poate un gând

incomparabil mai curat

printre atâtea frunze care ning

austenic

anotimpul se lipește de călcâi

vulnerabil în genele ierbii

peste ochiuri de timp

sublimat în ecou

o vreme

voi mai rătăci

prin templul subfebril

ce-n nopțile curând brumate

va rugini exuberant

inutil.

 

Portret

 

mi-am zdrențuit gândul

în mărăcinișul sufletului tău

mi-am rupt curcubeul

în toamna privirii

mi-a-nghețat mâna-ntinsă

către macii iubirii

am răgușit căutându-ți duioșia

am obosit alergând după soare

aștept o ploaie de aur

și ea este numai cenușă

ca și când

s-ar fi umilit cuvintele

într-un copac tăcut

fără ramuri.

 

Dacina Dan

 

Din vol.  ,,Frunze în oglindă” , Ed. Marineasa, Timișoara, 2002

Coperta: Mihaela Popa (Gheorghiu)

 

Este o problemă grea. Îi înţeleg perfect pe cei mulţi, din păcate prea mulţi, dezamăgiti, dezorientaţi, trădaţi. Alegerile generale locale din acest an sunt, probabil, cele mai dificile din istoria alegerilor democratice. Cu regret mitingul de duminică (mai corect mitingurile: spre bucuria socialiştilor, comuniştilor ş.a. nătărăi pe aceeaşi PMAN ieri au avut loc simultan două mitinguri ale dreptei: al Partidului Liberal – parte componentă din campania electorală şi ultimul până la alegerile generale locale de duminică, şi al platformei „Dreptate şi Adevăr”) în loc să clarifice a încurcat şi mai mult lucrurile şi aşa prea încurcate. Reglările de conturi de pe ambele tribune i-au dezamăgit pe mulţi prezenţi în Piaţă. Totuşi, ţinând cont de pericolul major care ne paşte şi importanţa alegerilor la primăria Capitalei, nu era cazul ca mitingul platformei „Dreptate şi Adevăr” să fie organizat în această duminică când în discuţie trebuia să fie pusă o singură problemă: ce-i de făcut ca să scăpăm capitala de pericolul ciumei roşii. Iar pericolul este mare. La alegerile trecute Dodon a pierdut în faţa lui D. Chirtoacă doar un singur procent. Luând în consideraţie situaţia actuală deosebit de complicată şansele dnei Greceanîi sunt mari. Cu regret mitingurile de ieri au turnat apă la moara ei (prin falsa echidistanţă de partide organizatorii au chemat lumea să voteze cum le dictează raţiunea, nici un cuvânt de a nu vota nici într-un caz partidele lui Dodon, Voronin, Usatîi. Asta ar trebui să fie marea durere de cap acum. Miliardele furate le putem întoarce (dacă le vom întoarce cândva!) şi după ce câştigăm Capitala. Ați observat probabil, următorul miting al platformei „Dreptate şi Adevăr” a fost anunţat pentru data de 27 august. De ce oare anume în această zi? Părerea mea, care poate fi una subiectivă, este că balonul acestei platforme s-a dezumflat. Şi asta cred eu, din cauza că nu a propus până acum nimic constructiv, dar şi spatele acestei Platforme este dubios. Din păcate sunt simple reglări de conturi între fraţii Ţopa şi Plahotniuc. Înlocuirea unui oligarh cu alţii nu rezolvă nicio problemă de a noastră.

Şi totuşi, de ce trebuie votat Dorin Chirtoacă în Capitală, alternativa lui fiind Z. Greceanîi? Fiindcă actualmente ne aflăm într-o situație extrem de gravă creată de găinăriile politice şi economice ale guvernanților. În mod conștient sau inconștient este stimulat pe toate căile votul protestatar. Ni se spune zi de zi de la tribune, de pe ecranele azurii pe cine să dăm jos, pe cine să nu votăm, dar nu se vorbește deloc pe cine să-i votăm. Iar în aceste ape tulburi Rusia va avea cel mai bun pescuit pentru ași fortifica pozițiile în acest spațiu strategic pentru ea – la graniță cu Uniunea Europeană (cu NATO) şi în spatele Ucrainei. „Rusia se pregătește de al treilea război mondial” ne atenționează în articolul său de fond dl N. Dabija. „Rusia se pregătește de război” spun în fiecare zi în mod indirect toate televiziunile rusești, demonstrează zecile de aplicații militare efectuate în ultimul timp, demonstrează faptul creșterii continue în ultimii ani a investițiilor în apărare. „Dinamica dezvoltărilor geopolitice impune un răspuns din partea noastră, care sa fie bine calculat şi rapid…Forțele armate ruse trebuie să atingă un nou nivel al capacității de răspuns, în următorii 3-5 ani” declara în 2013 V. Putin. Chemarea ţarului Putin a fost auzită şi rezultatul nu s-a lăsat multaşteptat. Rusia intenționează sa crească bugetul anual alocat apărării cu 59 la suta, pana in 2015. Potrivit comisiei pentru apărare din Duma de stat de la Moscova, cheltuielile militare vor creste de la 61 de miliarde de dolari in 2012 pana la 97 miliarde de dolari, in 2015, relatează RIA Novosti. „Pe parcursul ultimilor cinci ani, Rusia si-a majorat investițiile in apărare cu 50%” a afirmat secretarul general NATO A. Rasmussen. „Cheltuielile Rusiei pentru apărare vor creste de la 3,2% din PIB în 2013 la 3,4% în 2014, si apoi la 3,7% în 2015” declara în a. 2012 președintele comisiei pentru apărare, V. Komoedov. Reducerea în a.c. cu 17% a cheltuielilor legată de prețul scăzut la petrol nu vor afecta deloc cheltuielile planificate pentru complexul militar declară oficialii ruși.

În această situaţie complicată organele de ordine din Republică îşi fac cinstit datoria, descoperind diverse depozite de muniţii dosite care îşi aşteaptă doar momentul să fie puse în aplicare. Un rol tot mai hotărâtor joacă şi evenimentele din Ucraina. Dacă până nu demult tot soiul de lepădături veneau din Rusia prin Ucraina acum acest acces fiind blocat ele încearcă să vină prin aeroportul Chişinău. De aceea în aeroport în ultimul timp au loc tot mai multe cazuri de reţineri ale unor „turişti” ruşi. Planurile Moscovei în această zonă au fost periclitate şi de noua guvernare a regiunii Odesa. Observaţi cu câtă aversiune ruşii, dar şi cozile de topor de la noi şi Transnistria, au întâmpinat numirea lui M. Saacaşvili guvernator al regiunii Odesa. Teama lor este că Saacaşvili ar putea face ordine în această zonă a contrabandei şi prin care de peste 25 de ani este susţinută Transnistria. Iar tot soiul de cozi de topor gen Ostalep, V. Borşevici, I. Dodon, R. Usatâi, Petrenko ş.a. iau în derâdere acţiunile de contracarare ale organelor de drept. Luând în consideraţie specificul rusesc, obişnuinţa ruşilor de a se afla în permanentă stare de război, este, într-adevăr, o situaţie explozivă, deosebit de periculoasă pentru noi.

Ei bine, să revenim la problemă: ce facem pe 14 iunie, pe cine alegem? La rampă (a alegerilor primarului Capitalei) e îmbulzeală. Mai mulţi rătăciţi au încurcat-o cu bursa muncii sau cu un teatru al absurdului. Promisiunile electorale (a se înţelege gogoşii electorali) se varsă cu nemiluita. Majoritatea candidaţilor la postul de primar au îmbrăţişat lozinca la modă astăzi „Chişinăul fără hoţi”. Şi eu sunt de acord cu această frumoasă (idealistă de altfel) lozincă. Adică Chişinăul fără hoaţa socialistă Greceanîi, fără hoţul comunist V. Chritoca, fără hoţul hoţului Usatîi, fără hoţul (anarhist) Petrenko, după care plânge puşcăria pentru acţiunile sale antistatale rămase nepedepsite (propun organelor de drept să-l tragă la răspundere după 14 iunie pentru participarea în acţiunea antistatală de la Odesa de creare a aşa numitei „Rade basarabene din Ucraina”, care trebuie privită ca o parte a planului de creare a Novorosiei lui Putin). Este cunoscut faptul că crimele nepedepsite nasc monştri. Petrenko este unul din monştrii creaţi de injustiţia basarabeană. Un alt mare „gospodar” care se rupe la cormuşca primăriei este candidatul comuniştilor Vasili Chirtoka – un nume nici tu moldovenesc nici tu rusesc, o corcitură. Despre marea ispravă de gospodar (pentru sine) s-a scris mult ceva timp în urmă când prin firma sa comuniştii au cumpărat 40 de maşini luxoase Şcoda la un preţ de 18000 Euro, care depăşea preţul de atunci cu 5000 Euro, furtul fiind de 200000 Euro.

Să ne oprim însă mai mult asupra unuia dintre candidaţii „serioşi” – Z. Greceanîi. Oraşul este împânzit de megabanere cu chipul ei pecetluit de steaua satanică roşie cu cinci colţuri (sub care ea, părinţii şi bunicii săi au fost deportaţi în Siberia!), de reclame ale revistei Bussines-club dedicate aceleiaşi bussineswoman. Face declaraţii cu duiumul. Să ne oprim niţel asupra uneia. „Vom construi 10000 de apartamente” declară doamna socialistă. Un calcul elementar arată că la un preţ minim de 20000 Eur/apartament suma ar fi de apr. 200 mln Euro sau 4 mlrd lei (de menţionat că întreg bugetul municipal este de apr. 2,8 mlrd lei). Ei bine cele 10000 de apartamente ale doamnei vor fi construite timp de patru ani şi parţial cu participarea tinerelor familii dar oricum suma este exagerată atunci când în Capitală sunt atâtea altecheltuieli. Varianta cea mai bună (sub aspectul preţului) pentru tineri ar fi continuarea construirii mansardelor, compromisă nu ştiu de ce. Economistă fiind operează însă cu cifre luate din pod. De ex. „Doar în ultimii doi ani s-au furat peste 300 hectare de pământuri municipale, fiind cauzat un prejudiciu de peste 6 mld lei (care ar fi de două ori mai mare decât bugetul anual al Chişinăului!)” spune doamna.  Să facem un calcul elementar: cunosc că terenuri de 6 ari se vând cu apr. 100000 Euro. Să dublăm această sumă. Atunci cele 300 ha de terenuri ar valora apr. 1 mlrd lei şi nu 6 mlrd lei. Ştiu că în acest sector au loc nereguli, furturi dar doamna trebuie să opereze cu cifre reale. Grădiniţe pe gratis, compensaţii ale facturilor, terenuri de joacă, terenuri în suburbii pentru construcţia caselor, 50 unităţi de transport noi în următorii doi ani (conform declaraţiilor lui D. Chirtoacă doar în acest an la Chişinău vor fi asamblate 40 de troleibuze!!!), 50000 locuri de muncă. Conform doamnei la Chişinău va fi construit un adevărat rai socialist. Să ne întrebăm: de ce totuşi, fiind timp de 5 ani ministru al Economiei şi prim ministru şi având posibilităţi mult mai mari nu a construit acest rai socialist în întreaga Republică ba dimpotrivă când a plecat a lăsat o gaura enormă de opt miliarde de lei în bugetul republican.

 Ei bine, hârtia rabdă dar noi, alegătorii, nu suntem nişte copii să fim ademeniţi cu bombonica. Este clar că sunt adevăraţi gogoşi electorali aceste promisiuni. Faptul că Z. Greceanîi este omul plătit al Moscovei şi va trebui să-şi întoarcă datoriile, demonstrează şi următorul fapt: incercaţi să accesaţi de pe Youtube diverse filme politice ruseşti, în special, cu protagonistul Putin şi veţi observa că multe din ele încep cu un spot electoral al lui Dodon sau Usatîi. Nu Vă spune nimic dlor alegători acest lucru? Este clar că nu-i putem vota pe toţi aceşti profitori de jilţuri şi cozi de topor vândute. Şi atunci ce facem? Răspunsul meu este unul: în pofida unei dezamăgiri adânci trebuie să-l votăm pe D. Chirtoacă.

Fiindcă nu a fost implicat, precum alţi politicieni, în găinării politice şi economice. Timp de opt ani de primar nu s-a pricopsit cu averi fabuloase, cu case, cu maşini de lux cum au făcut alţii (Dodon (socialistul Dodon are tocmai şapte maşini de lux!), Greceanîi, Voronin, Chirtoka ş.a.), nemaivorbind de cei care au furat miliardele. Greşeli a făcut (nu greşeşte doar cel care nu face nimic), dar totuşi a realizat mai multe lucruri (păcat ar fi să nu recunoaştem acest lucru). Totuşi a dus lupta cu corupţia în primărie, peste 20 de lucrători ai primăriei fiind disponibilizaţi din această cauză. În care alt sector, minister au fost disponibilizați atâția lucrători cu acest verdict?

Fiindcă este dedicat cu trup şi suflet activităţii de primar chiar în detrimentul vieţii personale. Este căsătorit cu primăria şi toată atenţia ei îi este acordată. Timp de opt ani a intrat în problemele urbei, le cunoaşte mult mai bine decât un altul nou venit. Ar fi un mare păcat pentru noi ca căutăm un altul. Sunt cunoscute problemele cu care se confruntă municipiul. Multe din ele nu au fost încă în mare parte din cauza bugetului scund.

Fiindcă mai sunt candidaţi buni pe centru-dreapta însă nu este altul cu şanse reale de a stăvili invazia ciumei roşii în Capitală, dacă îl vom susţine noi, desigur. Iar pericolul este mare. Mi se pare că nu toţi îl conştientizează. „De la Bălţi noi vom începe renaşterea Moldovei (adică mai explicit, realizarea planului putinist de federalizare a Republicii)” declară obraznic trimisul Kremlinului R. Usatîi. Nu se știe care vor fi rezultatele alegerii primarului de la Orhei. Câştigând măcar Capitala am putea stăvili acest puhoi care ne împresoară (la sud – Găgăuzia şi Taraclia; la est – Transnistria; la Nord – Bălţul).

Desigur ca şi mulţi alţii am şi unele doleanţe către D. Chirtoacă. În viitor după câştigarea alegerilor la primăria Chişinăului (sper din tot sufletul să fie aşa) ar putea deveni un bun lider naţional, care ar consolida mai bine segmentul de centru-dreapta, în special, acum pe fundalul crizei în PLDM. Ar trebui să iasă mai des din umbra unchiului spre binele Partidului Liberal, dar şi al nostru. Atât de puţini lideri naţionali nepătaţi avem. O altă doleanţă este să se distanţeze mai categoric de persoanele care pătează partidul. Nu este clară atitudinea PL faţă de rolul guvernatorului BNM D. Drăguţanu în furtul Secolului.

Am un îndemn şi către bunii dar prea credulii noştri părinţi şi fraţi de la ţară: nu votaţi oamenii lui Dodon, Usatîi, Voronin, care doresc în mod deschis federalizarea Republicii, destabilizarea situaţiei în Republică (a se vedea mişcările de acordare a autonomiei mun. Bălţi), reînglobarea în lagărul estic. Dacă nu vă puteţi călca pe inimă să-i votaţi pe reprezentanţii partidelor implicate în furtul Secolului de la cele trei bănci (cu toate că cei de la nivel local nu poartă nicio vin) atunci votaţi candidaţi independenţi. În cazul când în Republică vor fi aleşi să admitem 50% de primari şi consilieri independenţi atunci acesta va fi un semnal şi pentru alegerile centrale unde de mai mult timp se vehiculează ideea trecerii la un sistem mixt de alegeri parlamentare: 50% pe liste de partide şi 50% – independenţi. Acum după marile găinării politice şi economice ale partidelor de la guvernare această idee a devenit mult mai actuală.

Naţiune nu dormi. Pierzând astăzi Capitala mâine am putea pierde toată ţara.

 

 

Valeriu Dulgheru

Povestea asta este aproape incredibilă, pentru că eroina noastră, doamna Rebeca are, dacă nu totul, foarte mult, din ceea ce alte femei, la vîrsta ei, nu au. Intîi de toate, deşi se apropie de şaptezeci de ani, arată încă foarte bine. Cei care îi cîntăresc vîrsta, nu-i dau mai mult de 55-58. În plus, starea ei de sănătate este în general bună, conduce maşina şi  gospodăria cu aceeaşi îndemînare şi vivacitate, spală, calcă, găteşte, face cumpărături de una singură, într-un cuvînt este în puteri şi nimkic nu i se pare greu. Mai mult, face totul cu o anume plăcere şi interes. Trebuie să mai spunem că este foarte dinamică, pedantă în exces şi are o locuinţă, un mic palat.

Rebeca este căsătorită cu un domn mai în vîrstă, dar încă în bune condiţii fizice, deşi se plînge adesea de dureri în spate şi de  inflamarea încheieturilor. Omul acesta a luat-o pe cînd amîndoi erau fermecători şi foarte tineri.  S-au iubit ca doi nebuni. Ani la rînd. De atunci au trecut multe decenii, dar cum timpul fuge, aproape nu le vine a crede că azi sînt la o vîrstă înaintată,  cînd ar trebui să mai încetineze pasul şi să se gîndească mai mult la odihnă.

Dar cum toată viaţa au trăit într-un ritm îndrăcit, azi le este greu să treacă într-un registru mai potolit. Ne referim cu deosebire la Rebeca. Totuşi recunoaştem că, una peste alta,  cei doi trăiesc normal, relativ liniştiţi, fără prieteni, singurii apropiaţi sînt copiii lor, un băiat şi o fată, amîndoi căsătoriţi, cu urmaşi. Se văd odată la cîteva săptămîni pentru că tinerii nu locuiesc în acelaşi oraş cu ei şi, fiind foarte ocupaţi, vin rar să-i vizitreze.

Povestea noastră s-ar putea încheia aici, dacă de la o vreme nu s-ar fi ivit o problemă în viaţa Rebecăi. A descoperit, aproape instantaneu, că ceva  nu e cum trebuie, că roţile existenţei ei merg îngol. Se simte nefericită, foarte nefericită. Cînd i s-au cerut lămuriri, a spus că de cînd se ştie, n-a fost fericită. Ici-colo, au existat clipe de bucurie şi satisfacţie,  de pildă cînd a născut copiii, cînd s-a mutat în casă nouă, cînd a văzut Parisul şi Londra, dar toate acestea au fost de mult, de parcă nici nu ar fi fost, şi de atunci viaţa ei i se pare fadă, rutinieră, fără lumină. Ziua întreagă trebăluieşte prin casă, iar seara pică de oboseală şi gata. Aşa trec zile, săptămîni, luni şi ani. Sărmanul Jack nu ştie ce e de făcut. Da, ar fi ceva: de călătorit, de văzut iarăşi  lumea, de descoperit  colţuri exotice,  locuri de basm, de căutat prieteni şi de organizat, măcar din cînd în cînd, cîte o petrecere de pomină. Au vorbit despre toate acestea şi nu odată. Rebeca ba voia, ba se mai gîndea. Ştia că soţul este suferind, merge greu, are dureri de şale, orice deplasare de acasă pune felurite probleme. Parcă nu-i poate pretinde acest sacrificiu. Dar prieteni, o „hevra” asta da, de ce nu ? Au început să-i treacă în revistă pe cunoscuţi şi amici. Ajungeau la concluzia tristă că mulţi îşi fac odihna de veci în cimitirul comunal,. Iar cei care trăiesc, sînt fie la cîte un azil, fie acasă, de unde nu ies decît atunci cînd au nevoie de policlinică sau un tratament special. Deci problema cu prietenii a căzut.

Amîndoi erau vînduţi lecturii. Primeau sau cumpărau cărţi, mai buchiseau cîte ceva pe internet. Ocupaţia asta era cîndva o mare pasiune. Acum e puţin altfel, parte din lecturi se realizează dificil pentru că amîndoi au vederea slăbită, iar cărţile sînt imprimate cu litere prea mici sau cu o cerneală cenuşie, nu neagră. Deci citesc mai puţin, se uită mai mult la televizor. Ei da, dacă ai avea ce vedea şi acolo. Cîteodată este, un program distractiv, o relatare despre un mare artist sau artistă, un reportaj de la Polul Nord. Puţin, prea puţin pentru cît timp liber au.

Rebeca, aşa cum am spus,  are o condiţie fizică bună, s-ar duce la înot, la o sală de gimnastică sau pur şi simplu o plimbare pe malul mării. Este acolo o faleză foarte frumoasă şi curată, dar el, Jack, nu are putere de a merge. După zece paşi, se opreşte şi se plînge că n-are aer în plămîni, iar oasele nu mai vor să …tragă. Atunci se opresc, îşi zîmbesc, privesc pe trecători, iar dacă ajung totuşi pînă la mare,  numără pescăruşii şi admiră culorile învolburate ale valurilor, apoi pornesc din nou. E greu, tot mai greu, abia aşteaptă să ajungă acasă, să se aşeze în fotoliile lor comode şi să reia hobby-urile diurne.

Jack s-a gîndit că ar fi bine să se apuce de pictat. S-a înscris la un curs, a găsit un profesor care mai vine şi pe acasă,  îl ajută,  îl îndrumă, uneori reuşeşte să copieze o pictură celebră  care, în final, are asemănări vagi cu originalul. Iată, zise soţul mîndru, eu am găsit ceva care mă face fericit. Ar fi bine să găseşti şi tu. Rebeca s-a gîndit, a căutat prin ziare un curs de ceva, nu conta ce, ca să mai iasă din rutina zilnică. A dat de un curs de ceramică, s-a dus de vreo două ori, nu era pentru ea. Apoi s-a mai gîndit şi s-a înscris la un curs de conferinţe pentru iudaism. Ivritul care se vorbea acolo era greu de priceput şi nici expunerile în sine nu erau prea interesante. S-a lăsat. Ultima încercare era un curs de limbă engleză. Asta i-a plăcut, s-a şi împrietenit cu cîetva colege. Învăţa şi acolo, şi acasă, ştia conjugările şi declinările, cîteva cuvionte, ar fi putut continua, dar s-a întîmplat ceva neaşteptat. Rînd pe rînd, cursantele se împuţinau, pînă n-au rămaas decît trei. Profesoara a venit într-o zi să le spună că pentru trei persoane nu poate ţine un curs. Aşa s-a încheiat şi această aventură a Rebecăi

Acum e acasă şi se vaită că e nefericită. Jack o ascultă, încearcă să o lămurească asupra situaţiei în care se află, a bătrîneţii care este o adevărată barieră în faţa oamenilor în vîrstă, nimănui nu-i pasă de ei, deşi uneori tîşneşte cîte un matador voluntar, vorbeşte la televizor sau scrie la ziar despre lumea bătrînilor,  despre singurătatea şi bolile lor, nevoia de a fi ajutaţi, asistaţi, încurajaţi. Mai mult, la un moment dat s-a născut un partid al pensionarilor, propunîndu-şi nişte ţeluri frumoase, care toate au rămas pe hîrtie şi la următoarele alegeri electorale au dispărut nu doar idealurile, dar partidul în întregime.

  – Vezi, spune Rebeca de ce sînt nefericită. Am o casă frumoasă, am de mîncare, am ce îmbrăca, ba am şi o mică grădină de flori; n-am nimic care să-mi umple viaţa cu fericire, să ştiu pentru ce trăiesc, ce mă aşteaptă mîine sau poimîine. Stăm aici în colivia bătrîneţii noastre, facem în fiecare zi acelaşi lucru şi aşteptăm sfîrşitul. Întreb: asta este ceva de admirat, de acceptat, de agreat? O viaţă ca o farfurie goală, din care au dispărut toate bunătăţile.

Jack îşi pune capul în barbă, priveşte pardoseala lustruită, nu scoate o vorbă. De-a lungul anilor, a căutat să ofere scumpei sale soţii tot ce putea el, cît şi cum putea. Acum, la bătrîneţe, nu mai poate oferi nimic, decît nişte vorbe care pentru Rebeca nu  spun nimic. Atunci se aşează în faţa şevaletului,  trage o tuşă,  schimbă o culoare sau  adaugă, ici-colo, cîte o pată care practic nu reprezintă nimic nou. Deşi nu recunoaşte, nici el nu este mai fericit decît soţia sa. Şi zilele lui se duc pe pustii. Nicio surpriză, nicio perspectivă, nici o mîngîiere. Tabula rasa. Mai are de suportat şi artroza din  umeri şi din coloană. Ochii îl lasă, auzul i s-a topit pe jumătate. Dar asta este ce i-a mai rămas şi ştie că nu  poate schimba nimic. Filozofînd, îşi zice; „La vîîrsta  asta nu ai decît două posibilităţi: să accepţi şi să iubeşti ceea ce ţi-a mai rămas sau să te necăjeşti, să plîngi, să sudui şi să te rogi Celui de Sus să te ia acolo în ceruri şi să-ţi dea un loc confortabil în paradis”

Deodată îi veni însă idee. Spuse nevesti-sii că trebuie să meargă să spele maşina. Luase jacheta şi dispăru. Ştia că acolo lîngă acea spălătorie este un magazin cu păpuşi de tot felul. Ajunse acolo. Lăsă maşina în seama băieţilor, intră în magazin şi spuse că vtrea un sac cu păpuşi. Vînzătoarea îl măsură şi se făcea că nu înţelege.

–   Vreau un sac de plastic cu cele mai frumoase păpuşi.  Se duse la rafturi, alese căţeluşi,  maimuţe, miei,  vaci cu pete maro, zebre, elefanţi, doi coşari, cîţiva copii, doi cocoşi, o broscuţă, uhn şoricel, două pisicuţe şi încă alte cîteva păpuşi caraghioase. Plăti, luă maşina şi plecă la un magazin de animale mici. Cumpăpră un căţel alb şi o colivie cu doi papagali. Se grăbi spre casă fericit. Pătrunse cu sacul în spinare, eliberă covorul din salon de tot ce era pe el, apoi vărsă păpuşile unele peste altele. O chemă pe Rebeca şi-i arătă achiziţia.

–   – Ce-i asta? întrebă femeia.Ce te-a apucat?

–   Îţi plac sau nu, asta este întrebarea.

–   Eşti complet nebun. Sigur că-mi plac. Şi începu a le lua la rînd şi a le studia. În colţul buzelor înflori un zîmbet, apoi se porni pe rîs.

–   Stai, zise Jack, asta nu e totul. Se duse  la maşină şi aduse căţelul. Era o maimuţţică blondă cu o singură pată albă pe ochiul drept. Parcă nici nu era adevărată aşa de frumoasă părea. Cînd aceasta intră în salon, se repezi de-a dreptul la păpuşi. Le răvăşi care încotro şi se apucă de alergat şi de sărit pe toate obiectele ivite în cale. Se întorcea la cîte o păpuşă, o luă între dinţi, o scutură şi o arunca la o anumită distanţă. Apoi reveni  la altă păpuşă, făcea la fel. Era un mic spectacol de circ care însufleţi toată casa, făcînd din jocul lui  un amuzament inedit. Cei doi bătrînei priveau înmărmuriţi cum o locuinţă liniştită, încremenită într-o ambianţă severă de ani de zile, netulburată nici măcar de o muscă, prinse viaţă şi se transformă în ceva nemaipomenit  de viu şi de zglobiu. Rebeca rămase uluită. Ce ma imuţică drăguţă, zise. E tot pentru mine?

–   Desigur, spuse soţul. Totul este pentru fericirea ta. Apropo, mai am ceva. Aduse şi colivia cu cei doi papagali galbeni cu ciocurile negre. Salonul se umple de o nouă viaţă. Maimuţa făcea tumbe, papagali „dialogau”, iar păpuşile răvăşite, parte din ele răsturnate cu fundul în sus,  participau la acest „spectacol” unic, dat în cinstea celor doi bătrînei care erau ameţiţi de noutatea situaţiei.

–   Jack, zise femeia, tu eşti un drac şi jumătate. Nu te ştiam aşa un inventiv. Ce ţi s-a întîmplat? Cum de ţi-a venit  ideea asta?

–   Am dat în mintea copiilor. Intrebarea este dacă acum te simţi mai bine, dacă eşti un piculeţ mai fericită.

–   Ce întrebare? Desigur. Sînt total pierdută de fericire. Lasă-mă să te cuprind şi să te sărut. O poză de album. Arătau ca doi tineri amorezi. Ideea lui Jack işi făcu efectul. Rebeca era îmbujorată, avea ochii umezi şi privirea fixată pe comorile mărunte, dar atît de simpatice ,care umpleau sufrageria cu figurile lor jucăuşe. Sobrietatea casei s-a topit. Liniştea apăsătoare a murit. E greu de explicat cum o stare se preschimbă în alta, contrară celei dintîi. Nu căutăm teorii. Ne mulţumim cu ce am văzut şi ce am simţit.

–   Lumea nu este un cub de ghiaţă, ci, dacă vrem sau putem, o prefacem într-o oază de lumină, care ne poartă printre stele.

     Văicărelile Rebecăi au încetat,  necazurile provocate de boală ale lui Jack parcă au amuţit, fericirea a intrat pe uşa mare a casei, întîlnind acolo doi bătrînei mulţumiţi. Sperăm să nu fie o iluzie doar, care să dispară peste noapte.

Harry Ross

Israel, iunie, 015

Peste o mie de copii se nasc în fiecare an cu inima bolnavă. Diagnosticaţi la timp, micuţii pot primi o nouă şansă la viaţă într-unul din puţinele centre medicale din România unde se tratează aceste malformaţii pediatrice. La Spitalul Monza din Bucureşti, o echipă de profesionişti cu o vastă experienţă operează de la defecte minore până la complicate. Detalii despre afecţiunile inimii, dar şi motivul pentru care există puţini medici care le pot trata aflăm din interviul realizat de Gabriel Tudor cu şeful Secţiei de Chirurgie cardiovasculară pediatrică, doctorul Mircea Cotul.

Doctorul Mircea Cotul este medic primar, specialist în chirurgie cardiovasculară, supraspecializat în chirurgie cardiovasculară pediatrică. În 1985 a absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca. Între 1991 şi 1995 a fost medic rezident în chirurgie cardiovasculară la Clinica de Chirurgie Cardiovasculară din cadrul Institutului Inimii „Niculae Stăncioiu” din Cluj-Napoca. Între 1996 şi 2000 se supraspecializează în chirurgie cardiovasculară pediatrică. Din 2013 coordonează activitatea „Cardiopediatric Center” din cadrul Spitalului Monza din Bucureşti. A efectuat cursuri de pregătire în Statele Unite, Italia, Israel şi Brazilia. Este autorul a şapte cărţi şi 90 de lucrări de specialitate publicate în ţară şi străinătate.

 

Asociaţia “Salvează o inimă” a fost infiinţată pe data de 17 decembrie 2012, şi îşi doreşte să reunească sub acelaşi acoperiş un număr cât mai mare de profesionişti din diferite domenii, oameni bine pregatiţi şi motivaţi, oameni de bine, oameni simpli, cinstiţi şi oneşti, oameni care cu suflet şi dedicare pot ajuta în campaniile şi proiectele noastre şi astfel împreună să ne atingem scopul final de a lăsa copiilor noştri o moştenire valoroasă, mărturie a faptului că noi oamenii, comunitatea în ansamblul ei, suntem tot ce trebuie şi suficient pentru ca lucrurile să meargă într-o direcţie bună.

 

***

Gabriel TUDOR (Asociaţia “Salvează o inimă”): Sunteţi chirurg de 25 de ani. Cum aţi ales această latură a meseriei? De ce partea pediatrică?

 

Dr. Mircea COTUL (Spitalul Monza din Bucureşti): Este şi o tradiţie în familie. Tatăl meu a fost profesor universitar la Universitatea din Cluj. A fost o provocare, în urmă cu aproape 20 de ani, când s-a ivit ocazia unui program complex de specializare în străinătate, pe durata unui an, care la sfârşit oferea posibilitatea de a obţine un masterat în această latură a chirurgiei cardiace care, în ţara noastră, este oarecum inclusă în aceeaşi specialitate cu cea a adultului. Cu alte cuvinte, nu există o supraspecializare în chirurgie cardiacă pediatrică. Astfel, a fost nevoie să urmez acest program de pregătire în străinătate, iar ulterior, întorcându-mă în ţară, am continuat activitatea la Institutul Inimii din Cluj, sub îndrumarea şi conducerea Profesorului Doctor Mircea Bârsan. De-a lungul timpului a devenit o pasiune şi o provocare, cu atât mai mult cu cât colegii care lucrează în acest domeniu sunt foarte puţini în ţară. Rămâne în continuare o specialitate deficitară, deşi numărul de cazuri este în creştere şi, din păcate, există prea puţine centre cu experienţă.

Gabriel TUDOR: De ce există această lipsă? Să fie doar dificultatea meseriei sau mai sunt şi alte motive?

 

Dr. Mircea COTUL: Pe de o parte este şi dificultatea profesiunii. Trebuie începută la o vârstă tânără ca să poţi parcurge în timp de aproximativ 7-10 ani curba de învăţare, de dobândire a experienţei şi, ulterior, să fii capabil să abordezi întreaga patologie cardiacă congenitală.

Gabriel TUDOR: Cât de scump este acest parcurs pentru un tânăr student la medicină?

 

Dr. Mircea COTUL: Poate fi destul de costisitor. Ar fi de luat în considerare începerea pregătirii într-un centru cu experienţă. Acum, după 20 de ani, există cel puţin trei spitale în ţară care ar putea oferi baza didactică necesară colegilor tineri pentru instruire. Cu mult timp în urmă, această oportunitate a lipsit şi, din păcate, a trebuit să aleg varianta specializării în străinătate, iar acest parcurs a fost susţinut personal şi pot să vă spun că nu a fost deloc unul simplu.

Gabriel TUDOR: Merită urmat acest drum? Ce satisfacţii, ce împliniri vă oferă această meserie?

 

Dr. Mircea COTUL: În primul rând trebuie să fii foarte dedicat de la început, să fii conştient că odată ce ai optat pentru această specialitate devine şi singura. Este foarte dificil să le poţi aborda pe amândouă – chirurgia cardiacă pediatrică şi a adultului – simultan. Va trebui să decizi să renunţi dacă ai urmat câţiva ani o anumită etapă în chirurgia adultului şi să te dedici exclusiv acestei specialităţi. Pe de altă parte, vine şi aspectul emoţional. A opera un nou-născut, de câteva zile, sau un copil indiferent de vârstă, implicarea emoţională este una foarte mare. Pe de altă parte, această specialitate nu poate fi efectuată de unul singur. Este nevoie de o întreagă echipă în spate, foarte bine antrenată, formată din anestezist, cardiolog, personal calificat. Cele două specialităţi, a adultului şi a copilului, nu sunt deloc similare, există foarte mari diferenţe şi aspecte particulare caracteristice.

Gabriel TUDOR: Cum vă simţiţi când ştiţi că viaţa unor copii se află în mâinile dumneavoastră, iar părinţii lor aşteaptă să le daţi numai veşti bune?

 

Dr. Mircea COTUL: Este o onoare pentru noi că părinţii vin şi se adresează cu încredere în rezolvarea afecţiunii copilului lor. Chiar dacă riscurile în cazurile complexe sunt mari, satisfacţiile sunt deosebite fiindcă odată ce intervenţia chirurgicală a fost efectuată în condiţii optime, vindecarea în cele mai multe cazuri este una totală. Este o bucurie deosebită să urmăreşti evoluţia unui copil care se internează de urgenţă într-o condiţie clinică severă, iar ulterior părăseşte spitalul într-o cu totul altă stare clinică, iar la primul control – care, de regulă, se efectuează la o lună de la intervenţie – este un alt copil, aproape de nerecunoscut, care va beneficia în continuare de şansa unei vieţi normale. Acestea sunt satisfacţiile!

Gabriel TUDOR: Deci putem vorbi după o intervenţie chirurgicală cardiovasculară de vindecare…

 

Dr. Mircea COTUL: Cele mai multe dintre malformaţiile cardiace congenitale beneficiază de corecţia definitivă sau corecţia totală. Există însă şi o gamă de anomalii foarte complexe unde, din păcate, nu se pot efectua aceste intervenţii de corecţie, ci doar operaţii paliative, cu alte cuvinte operaţii de ajutor, parţiale, care vin să amelioreze şi să îmbunătăţească starea clinică, oferind o şansă pentru o altă intervenţie ulterioară.

Gabriel TUDOR: În septembrie 2013, aţi efectuat prima intervenţie chirurgicală la Spitalul Monza. Cum au evoluat lucrurile de atunci?

 

Dr. Mircea COTUL: Într-adevăr, în septembrie 2013 am inaugurat această secţie. Imediat după venirea noastră, la o săptămână a şi fost operat primul caz. Acest parcurs a fost posibil deoarece echipa care m-a însoţit, este cea cu care am lucrat în spitalul de unde provin timp de 20 de ani, deja formată, rodată, iar aici am găsit întreaga infrastructură, dotare tehnică şi personal calificat. Rezultatele au fost bune se menţin la fel şi acum. Au fost efectuate, până în momentul de faţă, peste 100 de intervenţii anual. Tot începând din septembrie 2013, s-a dezvoltat şi programul de cardiologie intervenţională pediatrică. Sunt acele proceduri alternative intervenţiei chirurgicale clasice. Pentru unele leziuni simple, cum este defectul de sept atrial, persistenţa de canal arterial, aceste proceduri moderne vin să ofere o soluţie alternativă la care riscul mic şi beneficiul ulterior este justificat uneori şi de considerentul estetic. Se evită astfel aspectul câteodată inestetic al unei cicatrici post-intervenţie chirurgicală clasică. Sunt aşa numitele intervenţii cu dispozitive sub formă de „umbreluţe”.

Gabriel TUDOR: Cât de repede trebuie operat un copil cu probleme la inimă? Există un termen-limită până la care se mai poate face ceva pentru el?

 

Dr. Mircea COTUL: Fiecare malformaţie cardiacă congenitală se încadrează într-o anumită grupă şi în funcţie de această clasificare, specialistul ştie care este momentul potrivit. Intervenţia chirurgicală este gândită să se realizeze la o vârstă optimă pentru a reduce pe cât posibil riscurile operaţiei, dar şi complicaţiile care pot apărea ulterior. Aici discutăm de indicaţie, care poate fi stabilită chiar la vârsta nou-născutului, adică imediat după naştere. Sunt aşa-numitele intervenţii chirurgicale „de urgenţă” care trebuie efectuate în perioada neonatală, fiindcă altfel se pierde momentul favorabil şi viaţa copilului va fi pusă în pericol. Altele pot fi amânate controlat, menţinute sub observaţie până la un interval de 5-6 luni, când urmează o altă etapă optimă pentru intervenţiile chirurgicale pentru malformaţiile cardiace de complexitate medie şi mare. După vârsta de un an pot fi abordate şi cele din categoria simplă, fără niciun fel de complicaţii ulterioare. Trebuie luat în calcul şi faptul că aceste anomalii nu sunt întotdeauna izolate, ci în combinaţie, iar starea clinică se apreciază şi din acest punct de vedere. Decizia terapeutică se adaptează fiecărui caz în parte, nu există un şablon predefinit. Conduita se stabileşte de comun acord în cadrul echipei formate din medicul neonatolog, cardiologul pediatru, medicul anestezist, astfel încât împreună, în urma precizării diagnosticului, se decide indicaţia chirurgicală şi momentul optim la care intervenţia va fi efectuată.

Gabriel TUDOR: Care a fost cel mai mic pacient pe care l-aţi operat şi cum s-a finalizat intervenţia?

 

Dr. Mircea COTUL: Cel mai mic pacient pe care l-am operat în spitalul de unde provin avea undeva la 1.500 de grame. A fost o intervenţie de urgenţă la un prematur şi s-a finalizat cu bine, iar ulterior a avut o evoluţie favorabilă, fără niciun fel de complicaţii. Acestea, din păcate, nu sunt cazuri atât de rare, iar nou-născutul cu greutate mică, sau chiar prematur se adaugă cazuisticii cu care ne confruntăm.

Gabriel TUDOR: Cât de des întâlnite sunt malformaţiile cardiace la copii şi care sunt cauzele lor?

 

Dr. Mircea COTUL: Anual se raportează în România peste 1.000 de nou-născuţi cu anomalii cardiace congenitale. Nu toate trebuie operate în primul an. Optim, marea majoritate ar putea beneficia de intervenţie chirurgicală în acest interval. Cauzele malformaţiilor cardiace congenitale nu se cunosc în esenţă. Sunt acceptaţi o serie de factori favorizanţi care pot determina anumite modificări (mutaţii) în dezvoltarea normală a inimii şi vaselor, în perioada intrauterină; factori toxici, infecţioşi, anumite medicamente, afecţiuni ale mamei, sindroame genetice asociate acestor malformaţii şi, de asemenea, este recunoscută şi o transmitere familială. În consecinţă, în perioada intrauterină malformaţiile congenitale ar putea fi depistate printr-un screening adecvat, prin aşa-numita „ecografie fetală”. Diagnosticul precoce este deosebit de util întrucât, aşa cum am menţionat anterior, unele constituie urgenţe chirurgicale în perioada neonatală şi necesită intervenţie în cel mai scurt timp posibil după naştere. Cu cât diagnosticul este cunoscut din timp, cu atât mai eficientă va fi abordarea ulterioară pentru pregătirile şi demersurile necesare astfel încât mama să nască într-un sau în apropierea unui centru specializat în chirurgie cardiacă congenitală. În acest fel se evită temporizarea inutilă şi periculoasă a cazurilor complexe, din momentul naşterii, al confirmării diagnosticului, al transportului şi până la intervenţia chirurgicală propriu-zisă.

Gabriel TUDOR: Când e cazul ca un părinte să se împacienteze pentru copilul său? Care sunt simptomele unei probleme cardiace la copil?

 

Dr. Mircea COTUL: De regulă, aceste malformaţii sunt depistate în marea lor majoritate în serviciul de neonatologie, fiindcă imediat după naştere cea mai mare parte dintre anomalii au şi răsunet clinic, iar ecografia cardiacă poate stabili diagnosticul. Dacă cumva anumite anomalii congenitale mai simple au scăpat în perioada neonatală, ele pot fi diagnosticate ulterior, în urma controalelor de rutină efectuate de medicul de familie, medicul pediatru, medicul cardiolog. Rar, uneori anumite simptome pot fi sesizate de părinţi pentru prima dată, ca urmare a decompensării secundare unor episoade infecţioase, inflamatorii severe, care pot duce la manifestarea şi accentuarea simptomatologiei clinice. Ceea ce poate îngrijora un părinte ar fi: lipsa de dezvoltare a copilului, a poftei de mâncare, stagnare în greutate, oboseală, agitaţie, transpiraţie, răceli frecvente, de asemenea albăstreala, aşa-numita „cianoză”, caracteristică unei anumite categorii de malformaţii cardiace congenitale. Nu sunt specifice doar afecţiunilor cardiace. De regulă sunt recunoscute destul de uşor de către specialist, în asociere cu prezenţa unui suflu patologic la inimă, depistat cu ajutorul stetoscopului.

 

Gabriel TUDOR: Cum facem diferenţa între o afecţiune tratabilă şi una operabilă?

 

Dr. Mircea COTUL: Orice fel de malformaţie cardiacă congenitală, mai devreme sau mai târziu, va trebui abordată din punct de vedere chirurgical sau intervenţional. Nu există un tratament medicamentos care să ducă la oprirea în evoluţie sau la dispariţia în totalitate a unui defect cardiac congenital. Sunt şi defecte mici la nivel interatrial sau ventricular, de 2-3 milimetri, aşa-numitele „defecte restrictive”, care pot fi urmărite în timp şi nu necesită intervenţie chirurgicală la momentul depistării. Decizia terapeutică ulterioară va depinde de o serie de factori, şi anume: intrarea în colectivitate, o viitoare sarcină, profilaxia endocarditei bacteriene şi a altor complicaţii care pot apărea la adolescent sau la adultul tânăr.

Gabriel TUDOR: Există afecţiuni cardiovasculare asimptomatice, care pot trece neobservate şi cu care copilul poate trăi până la vârsta de adult fără să prezinte probleme serioase?

 

Dr. Mircea COTUL: Da, există malformaţii asimptomatice o perioadă de timp, dar aceste leziuni trebuie să fie simple, fără semnificaţie clinică. În realitate, nu au trecut neobservate, marea majoritate a pacienţilor ştiu de existenţa lor, dar medicul cardiolog sau cel care urmăreşte cazul probabil a lăsat în temporizare o soluţie de tratament chirurgical, în ideea în care aceste leziuni nu au răsunet clinic. Un pacient care să scape în totalitate până la vârsta adultului… da, se întâmplă şi acest lucru, dar sunt cazuri rare, depistate accidental în urma unor complicaţii secundare anomaliei cardiace. Fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu suntem nevoiţi să apelăm la un consult clinic, inclusiv cardiologic, unde aceste malformaţii – dacă există – pot fi diagnosticate. Exemple de copii care practică sport de performanţă şi care au fost depistaţi în cadrul unui consult de rutină şi adresaţi ulterior specialistului pentru rezolvarea malformaţiei respective, într-adevăr, există!

Gabriel TUDOR: Care este durata spitalizării? În cât timp poate pleca un copil acasă după ce a fost operat?

 

Dr. Mircea COTUL: Depinde de starea la prezentare, de vârsta copilului şi mai ales de complexitatea malformaţiei respective. Cele simple şi medii au o durată de spitalizare de şapte zile. Afecţiunile severe, în funcţie de evoluţia ulterioară, pot necesita o durată şi mai lungă, dar asta nu înseamnă neapărat complicaţii sau un parcurs nefavorabil. Sunt măsuri de îngrijire, monitorizare şi tratamente specifice în terapie intensivă care se adresează recuperării optime a pacientului operat.

Gabriel TUDOR: Unde sunt realizate aceste intervenţii la noi, în ţară? Spuneam ceva mai devreme că sunt puţine centrele…

 

Dr. Mircea COTUL: Spitalul Monza este singurul centru privat din România, specializat în chirurgia cardiacă pediatrică. În afară de acesta există Institutul de Boli Cardiovasculare şi Transplant din Târgu Mureş şi Institutul Inimii din Cluj.

Gabriel TUDOR: Între cazurile pe care le aveţi în aşteptare se află şi David Prisecariu, pe care Asociaţia „Salvează o inimă” îl ajută să strângă banii necesari pentru operaţie. El are o formă a „Tetralogiei Fallot”. Ce înseamnă acest diagnostic şi ce riscuri implică pentru David în lipsa operaţiei de care are nevoie?

 

Dr. Mircea COTUL: Înainte de a prezenta cazurile care ne-au fost adresate de asociaţia dumneavoastră, vreau să-mi exprim recunoştinţa pentru ajutorul pe care îl oferiţi părinţilor şi copiilor aflaţi într-o situaţie materială delicată. În lipsa acestui sprijin, temporizarea şi amânarea inutilă a momentului operator se poate asocia cu anumite complicaţii în timp şi riscuri mai mari la operaţie. Pacientul de care vorbim are acum vârsta de 5 luni şi jumătate şi a fost diagnosticat cu tetralogie Fallot, un complex de mai multe afecţiuni care pot fi tratate şi rezolvate într-o singură intervenţie chirurgicală. Aceste afecţiuni se referă la o serie de stenoze (strâmtorare) sub valva pulmonară (în ventricolul drept), la nivelul valvei şi arterei pulmonare, responsabilă de circulaţia sângelui spre plămâni şi două orificii în interiorul inimii. Este o afecţiune cardiacă congenitală destul de frecventă, clasificată între cele cu risc mediu. Intervenţia chirurgicală reparatorie ameliorează net starea clinică, iar evoluţia ulterioară este similară cu a unui copil perfect sănătos la vârsta respectivă.

Gabriel TUDOR: Există malformaţii congenitale cardiovasculare la copii care nu pot fi operate în România cu tehnica actuală?

 

Dr. Mircea COTUL: Acestea ar fi puţine, având în vedere că în prezent, după 20 de ani de experienţă, centrele pe care le-am menţionat anterior ar fi capabile să abordeze întreaga gamă de malformaţii cardiace congenitale. Nu am în momentul de faţă un exemplu să vi-l pot da. Eventual, dacă ar fi necesare anumite materiale mai deosebite, sofisticate, foarte costisitoare, dar şi acestea într-un centru privat pot fi procurate – fiindcă aici intervine relaţia directă între serviciul respectiv şi furnizor- iar materialele şi echipamentele cu care se lucrează sunt foarte performante şi nu se face niciun fel de rabat de la calitate într-un astfel de serviciu.

Gabriel TUDOR: Ce sentiment vă încearcă atunci când faceţi tot ceea ce se poate pentru a salva viaţa unui copil, şi totuşi el moare?

 

Dr. Mircea COTUL: Există, din păcate, cazuri complexe şi acestea trebuie acceptate şi rezolvate. Sigur că discuţia înainte de operaţie cu părinţii este una foarte dificilă şi eşti nevoit să prezinţi riscurile destul de ridicate ale intervenţiei. Dar, în acelaşi timp, ai speranţa că beneficiul va fi în final mai mare faţă de riscul operator, altfel nu s-ar justifica intervenţia. În evoluţie, starea clinică poate deveni imprevizibilă, cu apariţia unor complicaţii care să nu răspundă la tratament şi evoluţia să fie una nefavorabilă îndreptându-se către deces. Din păcate, există şi aceste evenimente, dar nu sunt foarte frecvente. Nu puteţi să ştiţi ce este în sufletul medicului, al echipei, dar mai ales al părintelui când ne confruntăm cu un eveniment tragic.

Gabriel TUDOR: Aveţi o meserie extrem de solicitantă. Ce faceţi pentru a vă destinde, cum vă relaxaţi?

 

Dr. Mircea COTUL: Fac sport. Am practicat cu mulţi ani în urmă ciclism. Mă pasionează în continuare şi, în măsura în care am timp, îl practic destul de des.

Gabriel TUDOR: Ce veţi face după ce veţi părăsi pentru ultima dată sala de operaţii, v-aţi gândit?

 

Dr. Mircea COTUL: Într-un serviciu privat, spre deosebire de cel public, nu eşti constrâns de o anumită limită de vârstă. Şansa de a lucra aici un număr mare de ani se conturează în perspectivă, astfel încât în momentul de faţă nu mi-am pus această problemă. Dar este o profesie solicitantă. Atunci când capacitatea de concentrare, reflexele, acuitatea ta intraoperatorie vor scădea, e bine ca în acel moment să te reevaluezi şi să iei o decizie. Este greu de spus, va veni şi acel moment şi voi aprecia mai bine sentimentele pe care le voi încerca atunci.

—————————————-

Gabriel TUDOR

8.iunie 2015

——————————————

ASOCIAŢIA “SALVEAZĂ O INIMA”

Sediul social:sat Boscoteni Comuna Frumuşica Jud.Botoşani

C.I.F: 31015982

E-mail: salveazaoinima@gmail.com

\Website: www.salveazaoinima.ro

Facebook: www.facebook.com/salveazaoinima

Telefon: 0752.753.5400752.753.540

14.04.2015

 

Vlad Plăcintă

Preşedinte

Asociaţia “Salvează o inimă”

0752753540

Transmite,

 

r. Tănase Tasenţe

Director General

Plus Communication

Stranii coincidenţe! Aniversăm debarcarea din Normandia odată cu începerea debarcării primului ministru Victor Ponta. Şi, la intern, Ziua învăţătorului! Era cât pe ce să pierd căderea în direct a celui mai penal prim ministru român din toate timpurile, fiind într-o raită prin Europa. Vestea a căzut ca un trăsnet la plecarea spre târgul colecţionarilor de la Braşov. Pe drum, cei patru părerologi din Meganul amicului Şerban, lansau, la foc automat, scenarii după scenarii. Cu urechea la radioul de la bord.

Se tot punea problema înlocuirii lui Pinocchio de mai mult timp şi sincer să fiu mă aşteptam ca evenimentul să aibă loc prin septembrie. Lucrurile s-au precipitat odată ce Parlamentul ilegitim a refuzat, în ciuda evidenţelor, prin tertipuri ce au sfidat bunul simţ şi legislaţia în vigoare, ridicarea imunităţii unui alt parlamentar penal Dan Şova. Miruitul. Fratele de cruce şi potlogării al premierului.

Sistemul Cripto-Mafiot (SCM) a declanşat de ceva timp operaţiunea de izolare/eliminare a preşedintelui Johannis. Pentru păstrarea Puterii sistemul este în stare să ucidă oameni. Aşa cum a mai făcut în ultimii 26 de ani. În acest joc, premierul este o piesă importantă. E ca un domino. Căderea prin Parlament a lui Şova ar fi condus direct la eliminarea lui Ponta. De aceea s-au utilizat toate mijloacele pentru păstrarea libertăţii ministrului infractor.

A venit vinerea neagră în care pisicul s-a furişat discret la DNA pentru a răspunde la ceva întrebări. La ieşirea lucrurile iau o turnură demult timp aşteptată. Ponta este oficial urmărit/suspect penal pentru numai puţin de 17 infracţiuni, care de care mai gravă: fals, uz de fals, spălare de bani, trafic de influenţă. Plus găinăriile de toate zilele: plagiat, furt intelectual, furt de program politic!…

V-aţi fi aşteptat ca în primii zece paşi de la ieşirea de la DNA, Viorel-Victor să anunţe depunerea demisiei, aşa cum singur declara în urmă cu vreo câteva luni. În caz că va fi urmărit penal. Da, de unde!? Doar ne aflăm în ţara bunului plac, unde urmaşii comuniştilor de ieri procedează la indigo ca mulţi alţi politicieni. De doi lei! Hoţi, mincinoşi şi trădători/traseişti. Cum să dea plagiatorul-penal dovada bunului simţ, când nu are o educaţie sănătoasă? Politică. Doar a fost crescut sub aripile lui Iliescu şi Năstase. Până şi mama lui a rămas stupefiată de unele decizii ale fiului. Din punctul ăsta de vedere, Liviu Dragnea a dat lecţii!

Intervenţia preşedintelui Johannis, în prevenirea unei crize politice de amploare, a fost fermă. A mai făcut un pas! Neamţul nu a ţinut discursuri sforăitoare pe acest subiect. A subliniat răspicat ce se poate întâmpla şi ce trebuie să facă singurul premier plagiator din Europa. Cu cât Copy Paste va întârzia să facă gestul corect, cu atât PSD va avea mai mult de pierdut. Nu ştiu câţi pesedişti conştientizează acest lucru. La cât de pătaţi sunt, m-aş mira să aud vreo voce care să exprime adevărul. Noaptea este, însă, un bun sfetnic. Întâlnirile de taină sunt la mare căutare în acest weekend. Şi la Dreapta, dar mai ales la Stânga eşicherului politic. Soluţia cea mai bună a momentului este un guvern de tehnocraţi şi declanşarea alegerilor anticipate. Locale şi parlamentare.

Nu întâmplător legile electorală, reformei administrative şi propunerile de modificarea Constituţiei, care trebuiau legiferate până acum, au fost cu premeditare amânate. Circul, girat de păpuşarii SCM, continuă!

ULTIMA ORĂ! 

Declaraţie Victor Ponta: „Pe mine doar Parlamentul mă poate demite!” Serios?!?! Văd că de Piaţa Universităţii a uitat! A mai fost unul care o ţinea morţiş cu Marea Adunare Naţională! Refuzul plagiatorului de a demisiona nu mă miră deloc. Ponta seamnă, nu numai în această privinţă, perfect cu Demisul naţional. Una spune, alta face. Tipic socialiştilor cu educaţie precară. I-am spus şi acum două săptămâni care e soluţia în cazul său. Demisia! Trebuia să o facă a doua zi după ce a pierdut alegerile prezidenţiale. Dar, unde onoare nu e, nimic nu e! Adio, fostă speranţă!

Pilule destresante

Ponta este familist convins şi are 3 copii: Andrei, Irina si teza de doctorat.

Menținerea Guvernului Ponta face inutilă prezența apocalipsei în România.

Aud că în Parlament, la apel, se strigă – Nevinovat!

Până când mi-am cumpărat un dicţionar de sinonime eram sărac. Acum sunt nevoiaş, sărman, oropsit şi necăjit.

Este adevărat că extratereştrii sunt anti-Băsescu?

– Cei cu antene, da!

Vând karte de gramatik. Eu meam faqt treab-a cu ia.

Bonus. Cartea number one la Bookfest.

*

Toate bune!?!

Ai nevoie de o informaţie?

Mică, mică? O rezolvăm împreună.

Trimite mai departe! Mulţumiri! Să se vadă! Ne-am eliberat de frică!

————————————————-

Sergiu GĂBUREC

http://blogulluigabu.blogspot.ro

http://www.facebook.com/sergiu.gabureac.3         

Bucureşti

sâmbătă, 6 iunie 2015