Cuvânt și iubire

 „Prin încăpățânare, omul inteligent nu devine mai inteligent decât este, dar prostul devine cu siguranță mai prost”. – Lucian Blaga

 

   Personalitatea este principala diferență dintre indivizi, reprezentând profilul general sau o combinație de caracteristici psihologice ce cuprind natura unică a unei persoane și care influențează modul în care ea reacționează și interacționează cu celelalte persoane sau cu mediul. Există motive de a-ți studia propria personalitate sau a unei alte persoane, acea curiozitatea de a ne descoperi temerile, dar mai există un motiv, cel care privește omul ca ființă socială prin excelență, deoarece indiferent de profesia, locul de muncă, familia, mediul și nivelul de trai, omul trăiește printre alți oameni. De fapt vrem să știm ce sunt ei, de ce se comportă într-un anumit fel și cum au devenit ceea ce sunt. În final ajungem la concluzia că personalitatea este unică cu toată constatarea asemănărilor între oameni.

   Dacă avem în vedere nenumăratele probleme și crize cu care s-a confruntat omenirea la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI (iminența unui război nuclear, poluarea, abuzul de droguri, terorismul etc.), vom găsi cu siguranță de fiecare dată aceeași cauză: oamenii. Neajunsurile și durerile ar putea fi mult ameliorate printr-o reală înțelegere a ființei umane. O personalitate a gândirii umaniste spunea: „Dacă vom reuși să îmbunătățim natura umană, atunci vom îmbunătăți totul, și aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordinii mondiale”.

   Personalitatea include un set de caracteristici mentale care reflectă cum gândește, acționează și simte o persoană. Ea depinde de ereditate prin moștenirea genetică, precum și de mediu, respectiv experiența de viață. Prin urmare, ereditatea stabilește niște limite privind numărul de trăsături de personalitate care pot fi dezvoltate, iar mediul reprezentat de factorii culturali, sociali și situaționali determină dezvoltarea în cadrul acestor limite. Valorile culturale deprinse de o anumită persoană în decursul vieții sunt foarte importante. De exemplu, un pasionat de literatură, sau de orice artă, va avea un comportament mult mai rafinat decât o persoană care nu manifestă niciun fel de inclinații culturale. Sensibilitatea primului se va manifesta prin bunătate, seninătate, cel de al doilea va fi mult mai insensibil și va avea un comportament mai violent decât primul tip. Factorii sociali reflectă viața de familie, religia și grupurile de oameni din care a făcut parte de-a lungul vieții. Ca o statuie, personalitatea se șlefuiește de-a lungul vieții. O influență hotărâtoare asupra personalității o are lectura. „O casă fără cărți este o casă fără suflet”, spunea  filozoful roman Cicero. Cufundarea în tine însuți pe care ți-o prilejuiește lectura are mare importanță în formarea propriei personalități. Oamenii de știință demonstrează că doar o singură carte poate transforma personalitatea oamenilor. „Efectele pot fi moderate, altfel proporționate, dar ele există”,  mărturisesc ei, continuând: „ceea ce citești își pune clar amprenta asupra ta”. Conținutul educativ al lecturii pentru oameni constă în valoarea artistică și puterea de evocare a fiecarei opere literare, într-o măsură diferită de la persoană la persoană, lectura reușind să emoționeze, să-l facă pe om să reflecteze și să-l convingă cu privire la adevărul ideilor pe care le descoperă în lecturi, să limpezească anumite confuzii existente până la acea lectură, și în urma ei, poate fi schimbată nu numai gândirea, dar și atitudinea. Interacțiunea dintre sine și mediul social – cultural joacă, iată, un rol important în formarea personalității.

   Este destul de greu de presupus modul în care o persoană se va dezvolta și se va comporta în viitorul apropiat, fără a-i înțelege personalitatea. Psihiatrul și psihoterapeutul german Fritz Perls (1893-1970) a avut o abordare existenţialistă, bazată pe ideea că „oamenii trebuie să-şi găseasă propriul drum în viaţă şi să accepte responsabilitatea personală, dacă aspiră la obţinerea maturităţii“, aceasta făcându-se prin conştientizare. Aș adauga: și prin voință. Filozoful italian Benedetto Croce (1866-1952) afirma că omul nu înseamnă numai cunoaștere și contemplare: „omul e voință, iar aceasta include în ea și momentul cognitiv”. Filozoful român Lucian Blaga sesizând foarte devreme însemnătatea teoriei cunoașterii, scria: „…teoria cunoașterii nu este o simplă teorie între multele altele, ci începutul fericit sau dezastruos al unei adânci sau mărginite concepții despre lume…”.

   Neuropsihiatrul evreu-austriac Sigmund Freud (1856-1939) a structurat, la început, personalitatea în termeni de inconștient, preconștient și conștient. Ulterior și-a revizuit teoria și a descris personalitatea în termenii: Id, Ego și Superego. Id-ul (Sinele) ca fiind singura componentă a personalității prezentă de la naștere și care include toate instinctele și toată cantitatea de energie psihică, un tot inconștient  „partea întunecată, inaccesibilă a personalității, ilogică, amorală, formează imagini mentale ale obictelor care vor provoca safisfacție, un proces numit împlinirea dorinței”. Este partea personalitității care dorește plăcerea imediată, este haotică, permițând și gândurilor opuse să coexiste. Ego-ul (Eul) este componenta personalității capabilă să interacționeze cu mediul. Deși egoul este interesat de asemenea de plăcere, el întrerupe temporar plăcerea în favoarea realității și amână descărcarea tensiunii instabile, acest lucru făcând posibilă evitarea erorilor. Egoul răspunde amenințărilor prin anxietate și anxietatea este cauza pericolului din mediu înconjurător. Anxietatea este și ea de două feluri: nevrotică – cea care provine dintr-un impuls al Id-ului puternic, periculos, și anxietatea morală – cea care cauzează acte sau dorințe care violează standardele Binelui și Răului. Supraeul este partea specială a Eului, care observă și emite judecăți de valoare; este parțial conștient, parțial inconștient. Posibilă este și situația în care Supraeul poate rămâne subdezvoltat, lăsând individul fără linii directoare interioare. Persoana în acest caz este influențată, condusă de cei din afara lui, ia o atitudine în afara voinței și putinței lui.

   Înainte însă de a defini personalitatea, poate ar fi trebuit să definim persoana, care înseamnă individul uman concret, personalitatea fiind o construcție teoretică elaborată de psihologie, în scopul întelegerii și explicării modalităților de  funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană. Când spunem Eu, încercăm să însumăm totul despre noi înșine – simpatiile și antipatiile noastre, temerile și virtuțile, vigoarea și slăbiciunile noastre. Cuvântul Eu este ceea ce ne definește pe fiecare din noi ca individ, ca persoană separată de alții. Dacă recurgem la o analiză etimologică regăsim că termenul derivă din latinescul persona care se referă la masca utilizată de un actor într-o piesă. Ca atare persona indică masca publică, „fața” pe care noi o etalăm celorlalți. În virtutea acestei derivări etimologice am putea trage concluzia că personalitatea se referă doar la caracteristicile externe, vizibile, la acele aspecte pe care și ceilalți le pot vedea. Astfel, personalitatea unui individ ar putea fi definită în termeni de impresie pe care persoana o face asupra altora, ceea ce persoana pare să fie. Întrebarea ar fi: Se rezumă oare personalitatea doar la fațadă, la masca sau rolul pe care îl jucăm pentru ceilalți? Nu!, deoarece, în mod obișnuit ne referim la mai multe atribute ale unui individ, la o sumă sau o colecție de caracteristici care sunt mult mai profunde decât aparențele fizice superficiale. Ne referim la acele caracteristici care nu pot fi observate direct, la cele pe care o persoană încearcă să le ascundă de noi, sau să ne protejeze neînțelegerea. În acest ultim sens, Iisus întrebat cine este, a răspuns: „Eu sunt Cel ce sunt!” Și explicația ar fi: „Eu sunt cel care este” sau „Eu sunt cel ce există prin sine însuși”.

   Filozoful român Petre Țuțea (1902-1991) în Tratatul de Antropologie crestină spune că nu se poate concepe unitatea personalității umane fără suflet ca substanță gânditoare, afectivă și volitivă. Prin suflet care este conștient de el însuși chiar dacă nu este intuit, fiind imaterial, adică imperceptibil, se poate gândi unitatea reală a personalității umane, un vector care ne călăuzește pașii în viață, un ideal, dar care nu poate fi atins.

   Psihologul și psihiatrul elvețian Carl Gustav Yung în cartea Puterea sufletului vorbește despre țelul cel mai înalt și dorința cea mai arzătoare a oamenilor de a-și dezvolta ființa umană până la acea deplinatate a sa, invocând educația, dar, „cel care vrea să educe, trebuie el însuși să fie educat”. Formarea personalității, o consideră ca ideal al maturității. Omul dorește a-și atinge deplinătatea, ea este foarte greu de atins, practic imposibil; străduința, timpul, drumul strădaniei sunt importante, prin ele făcându-se un pas înainte. Alternează timpii de stagnare, uneori de rătăcire și întoarcere, ca apoi să vină un nou val al dorinței și al condițiilor prielnice dezvoltării personalității. Se definește astfel un sumum de trăsături morale și intelectuale proprii ale individului uman și care însumate dau personalitatea unei colectivități. Este o mișcare a sufletului și mai cu seamă este mișcarea lui când ea este determinată de o cauză aparută din exterior și care presează sufletul și determină nevoia schimbării: „Personaliatea este un germene în copil, un germene ce se va dezvolta treptat abia în și prin viață. Nici o personalitate nu devine manifestă fără fermitate, deplinătate și maturitate.[…] Idealul formării unei personalități a făcut să se desprindă din mulțime figuri legendare, istorice, personalități care s-au ridicat ca niște « piscuri », deasupra maselor cramponate de spaime colective, de convingeri, legi, metode, alegând calea proprie, iar omului obișnuit i s-a părut întotdeauna ciudat că o cărare îngustă și prăpăstioasă ce duce în necunoscut, ar fi de preferată cărărilor bătute, cu țeluri bine cunoscute”. Este explicația faptului că oamenii au văzut întotdeauna în asemenea personalități o înzestrare demonică sau un spirit divin. Acel îndemn neobișnuit Yung îl numește  „chemare” – un factor irațional care împinge în mod fatal spre emancipare, acționând ca o lege divină de la care nu ne putem abate. Din nefericire, chemări se pot afla și la oamenii fără calități ale sufletului și atunci ele sunt învăluite ca într-o nebuloasă, din care nu se mai pot aștepta răspunsuri raționale, binefăcătoare pentru societate. Și mai spune Yung: „Giganticele catastrofe de care suntem amenințați acum, nu sunt fenomene ale naturii fizice sau biologice, ci fenomene psihice. Suntem amenințați de războaie, revoluții, care nu sunt altceva decât epidemii psihice. Se poate întâmpla oricând ca milioane de oameni să cadă pradă unei himere și atunci vom avea iarași un război mondial sau o revoluție pustiitoare. În loc să fie expus salbăticiei animalelor, prăbușirii stâncilor sau revărsării apelor, omul e expus acum dezlănțuirii elementelor lui psihice”.

   Personalitatea individuală este legată de a celor mulți și aceeași forță va mișca individul, dar și întregul din care face parte. În mod natural așa se întâmplă. Chemarea interioară se aliniază chemării întregului popor și așa se formează o nouă lege, un nou comportament necesar îmbunătățirii vieții. Cel care devine o mare personalitate, se jertfește, sufletul lui este zguduit, mărețit, cu scopul de a elibera lumea de suferința existentă, amplificată în timp. Să nu confundăm personalitatea puternică care este expresia inteligenței și a curajului, cu încăpățânarea care semnifică ignoranța individului, infantilismul lui.

   În aceeași carte Yung scrie că există epoci în istoria universală, când un bine trebuie să se dea la o parte și, de aceea, ceea ce e menit să fie mai binele apare mai întâi ca rău”, dar „calea ne descoperită din noi e ca o ființă vie psihică, pe care filozofia chineză clasică o numește « Tao » și o compară cu cursul unei ape care își urmează implacabil drumul spre țelul său. A fi în Tao înseamnă desavârșire, deplinătate, chemare împlinită, început și sfârșit, și realizarea totală a sensului esențial înnăscut lucrurilor. Personalitatea e Tao”, conchide autorul. 

   Filozoful român Constantin Rădulescu Motru (1868-1957) în cartea sa Românismul – Catehismul unei noi spiritualități – editată de Fundația pentru literatură și artă « Regele Carol II », în 1939 (a doua ediție) amintește, în prefață, memorabila cuvântare adresată învățământului superior din București de către Regele Carol I, în care semnalase rolul hotărâtor pe care îl au caracterele, ca putere sufletească în soarta poparelor, spunând că Regele a avut deplină dreptate, viața popoarelor fiind din nou prețuită după însușirile sufletești cu care ea vine pe lume, și mai ales după nivelul spiritualității la care poporul izbutește să se ridice, acel popor având credință în menirea sa istorică și în acest caz având un simț de organizare și un eroism moral. Se recunoaște din ce în ce mai mult că singura putere care poate să hotărască viața istorică a lumii este puterea sufletească. „Popoarele cu cele mai puternice caractere, sunt cele mai bine înarmate pentru viitor”, spunea C. R. M, iar puterea capitalului material ar trebui înlocuită cu încrederea în puterea capitalului moral. „ Avem nevoie de o spiritualitate care să scoată la lumină virtuțile sufletului românesc printr-o muncă de întrecere și printr-o cunoaștere mai adâncă de noi înșine”, mai spunea C.R.M.  El considera că națiunile care primejduiesc viitorul țării noastre sunt acelea care nu-și pot îndeplini menirea lor și încercearcă să ne nimicească puterea sau să ne-o slăbească.

   Gândind la politica zilelor noastre, ne întrebăm ce fel de însușiri sufletești au cei care ne conduc? Autorul unui articol a clasificat personalitățile: „oamenii de stat, oamenii politici și politicianiștii”; omul de stat fiind personalitatea cu vederi largi, cu judecată matură, cu viziune și care acționează în interesul național; omul politic care-și urmărește interesul personal și pe cel al partidului său, destinul național trecându-l pe planul al doilea sau al treilea; politicianistul care acționează conform etichetei puse de Petre Țuțea: „se află în treabă”, el fiind um om nestatornic, slab în fond și „puternic” în aparență, aș spune „mare în stat și mic în fapt” și care folosește drept subterfugii șiretlicurile dobândite din mediul familial sau din anturajul tinereții, șiretlicuri cu care își apără ființa și care duc până la orgoliu, la încăpățânare; este omul rămas pe undeva imatur, lipsit de adevărata personalitate, dar care poate face mult rău prin luarea de poziții.

   Cândva, Lăpușneanu, la îndemnul de a renunța la tronul Moldovei, a strigat: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Astăzi putem auzi strigându-se: „Dacă voi nu mă vreți, EU mă vreau!”

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

 

 

La începutul anului 2015, scriitoarea Vavila Popovici a adăugat celor treizeci şi două de cărţi ale sale – de poezie şi de proză – încă un volum. Al treizeci şi treilea. Aproape două sute de pagini, cuprinzând poeme incitante deopotrivă prin conţinutul ideatic şi prin alcătuirea poetică echilibrată, rezultatul fiind cel dorit de autoare şi aşteptat de cititor: tablouri armonice gândite vizual şi văzute cu ochii minţii. Totul cuprins între nişte coperţi admirabil consonante cu substanţa cărţii (Teodora Stoica).

Poate pentru faptul că ea trăieşte în America , poate că nu din acest motiv, Vavila Popovici şi-a tradus poeziile şi în limba engleză. Un gest generos, din care se poate înţelege că lumea largă trebuie să afle că nasc şi la România poeţi. Dacă nu cumva o fi aflat-o până acum. În orice caz, o felicit pe buna mea prietenă şi o îndemn să nu renunţe la idee. Iar eu, fiindcă nu ştiu Limba Engleză, mă limitez la varianta de bază. Cea în Limba Română.

Chiar din titlul cărţii – „Înţeles târziu” – cât şi din moto-ul acesteia – „Amintirile, / asemenea crengilor prea pline sunt, / dar Doamne, / cum ar fi viaţa fără ele?” – am băgat de seamă că scriitoarea rămâne credincioasă propriului statut. Ea nu se abate de la problematica fundamentală ce o frământă, şi cu care se confruntă de o viaţă, una de amplu perimetru ideatic – filosofic, precum şi de cotidiană, dar semnificativă în simbolurile ei, trăire între cele două extreme: bucurie şi tristeţe. Poetul se reeditează pe sine, fără a se repeta decât tematic, cu un uşor sesizabil adaos de emoţie poetică, într-o viziune de creator conştient de propriul destin, tocmai de aceea încurajat în demersul său. Dar, dincolo de adierile de tristeţe şi de părerile de rău – „Şi doruri rod din malul vieţii, / şi clipele de aur / pierdute pentru totdeauna sunt”; „Ordinea lumii se destramă / precum pânza mâncată de molii” – rămâne încrederea că totul este predestinat risipirii – „Într-o lume tot mai rece, / sufletul gânditor, prin lume trecător, / dirijor pasionat la trupului, / păstrează încă bagheta ridicată”; „De va avea solzi de peşte, / poemul va pluti / şi-n razele soarelui va străluci…”

Vavila Popovici îşi organizează materialul poetic în două segmente – „Amintiri” şi „Gânduri” – care nu separă, ci mai curând coagulează amintirile, ele însele fiind şi gânduri, iar gândurile, tot amintiri fiind şi ele. Scrie Vavila Popovici în moto-ul la cel de al doilea capitol al cărţii sale: „Undele gândurilor plutesc misterios, haotic, / uneori inutil se caută/ alteori fermecător se unesc.” Pentru că, la fel cum a procedat aproape în toate celelalte cărţi ale sale, scriitoarea se auto-portretizează și aici, chiar şi atunci când face trimitere către alte direcţii: tata, mama, fiinţa iubită ş.a.m.d. Ea nu este exterioară discursului poetico-filosofic, ci cuprinsă în miezul acestuia, autorul devenind şi personaj, iar personajul fiind însuşi autorul. „Un fluture / aş vrea să fiu, / să te caut / în razele de soare / şi să te adăpostesc / sub aripile mele.”

Dorurile îndeosebi, un fel de tablou floral al îngândurărilor melancolice, se structurează în jurul acestui centru vital al existenţei umane, care are ca punct de plecare, dar și de întoarcere, la casa părintească: „Mi-e dor de iernile de-acasă, / de torsul zăpezilor prin văzduh, / de scrâşnetul paşilor prin zăpadă, / de mângâierea vântului mut”. De acolo pornind şi acolo întorcându-se, autoarea se regăseşte pe sine, cea devotată întru veşnicie crezului său uman şi poetic. „Să ştii să plângi de bucurie / când îţi iese fericirea în cale, dar şi numai – pentru câteva clipe.” Pentru că: „Nu toate zilele sunt la fel / şi nu simţim la fel în toate zilele. / Nu toate iubirile sunt la fel / şi nu iubim la fel în toate clipele vieţii. / E primăvară şi iubirea pleacă din noi / ca dintr-un culcuş în care-a iernat.”

Vavila Popovici este autorul tuturor anotimpurilor. Fiinţa ei se contopeşte, între altele, cu elementele esenţiale ale naturii, aşa cum a exprimat-o, întotdeauna, creatorul popular. Nu ştiu de ce, sau poate chiar ştiu, însă îl las pe cititor să descopere, dar am impresia că două din cele patru anotimpuri sunt preferatele poetei: primăvara şi toamna. Primăvara – timpul în care toate melancoliile iernii înmuguresc şi dau în frunze şi în flori. Gândul revigorat se face fluture şi pasăre, iar toate cele ale vieţii capătă nu doar o altă înfăţişare, ci şi un alt conţinut. Cu un nou sens, cu o proaspătă speranţă. Deşi „… nu iubim la fel în toate clipele vieţii, / dar, aş vrea să simţi tot atât de intens / această Primăvară”; „Am rămas în grădină / şi-n loc de flori, am sădit vise”; „Primăvară, soare, / flori, dragoste, culoare”. Iar „Florile strălucesc în lumina soarelui, / adeverind triumful dragostei, / înfrângerea durerii.”

Iată, însă, că, după o vară („Seară caldă de vară”) în care „Vegheate de lumina palidă a lunii / și alintate de sunete, / frunzele copacilor adormeau, asemeni pruncilor, / în brațele visului…”, a venit toamna și „Aceiași arbori, alte frunze, o nouă toamnă… / Vântul tandru îmi mângâie obrajii, / îmi răscolește suvițele de păr.” „Crengile trosnesc din încheieturi, / frunzele înspăimântate pleacă prin aer plutind.” Autoarea face și „în direct” o declarație de dragoste Toamnei: „Mi-e dor de căldura plăcută / a dimineților de toamnă”; „de dulceața strugurilor copți”, „garoafele roșii mirosind a iubire”, „de zborul naiv al gândului printre stele”, „de fiorii trupului, de melancoliile sufletului, / de acel spaţiu… mi-e dor!”

Şi în această înţeleaptă carte de poezie, Vavila Popovici strecoară o sumedenie de interogaţii. Unele iscate de necunoscutul care se află în faţa fiecăruia dintre noi; altele cu răspuns implicit (sau implicat), retorice, cum li se mai spune. Şi unele, şi alele, însă, au în vedere starea firească de fiinţă ispitită să descopere cât mai multe din tainele Universului. Măcar pe cele aparţinătoare de „Mica Sferă” – „Pământul – sferă din marea sferă” (…) „Univers – perfect, fără de moarte, / Pământul – imperfect, fascinant, / de iubire şi moarte dominat.” Pentru toate acestea, inima omului este „Supernova din galaxia trupului, / cu vibraţii în ritmul simfoniei pământului.” Cea care susţine, fie şi numai emoţional, efortul minţii de a împlini cât mai util dorinţa cunoaşterii, şi nu numai sub înfăţişare poetică, despre care spun cei ce se pricep că nu ar fi mai prejos decât cea ştiinţifică.

Către sfârşitul volumului, Vavila Popovici a introdus o admirabilă poezie. De data aceasta, dedicată anotimpului alb, care, în opinia mea, nu este deloc hibernal. Nici chiar pentru urşi… Pentru că îmi place foarte mult, o reproduc integral: „Ninge peste copaci, / peste pământ / ninge. / Ninge peste oraşul gri, / ninge peste o parte a planetei, / ninge. / Ninge-n cimitir / şi morţii-şi pierd identitatea, / ninge. / Ninge peste gândul trist, / ninge.” Ceea ce poate să însemne că „A mai trecut un an,/ o viaţă va trece…” Această implacabilă trecere însemnând, în mod sigur, alte cărţi semnate de Vavila Popovici şi alte semne care să rămână pentru totdeauna în panoplia Veşniciei. Şi ea trece, dar nu se risipeşte. Se dăruie…

 

Vasile Filip – Iași, aprilie 2015

Cuponiada, implementată rapid după aşa-zisa ,,revoluţie” i-a năucit pe românii de rând proaspăt ieşiţi din scutecele marxist-leniniste, iar pe unii i-a lăsat ,,gravizi” de interese meschine. Cupoane, adunate, cine şi cum a putut, cât mai multe pentru a fura şi înşela această biată ţară, victima atâtor lacome interese. Aşa au apărut SRL, SA, ….întrezărind viitorii magnaţi, baroni etc. Una din cele mai mari gogoşi pe care au înghiţit-o românii de rând, continuată cu SAFI, FNI etc.
Şi aceşti ,,artificierii de elită” ai ingineriilor financiare, ,,şmecheruţi şi descurcăreţi”, strâmbă acum din nas în atmosfera beciului domnesc.
Acum, de ceva timp a apărut şi ,,diplomiada”, o modalitate a te defini, prezenta în faţa societăţii, drept ce nu eşti. Gale, excelenţe, zile festive ale oraşului, ale instituţiilor, ca într-un elan patriotic de a arăta paşii făcuţi în construcţia capitalismului. Totul e pavoazat cu diplome de merit, de excelenţă, de una, de alta, numai să fie de răsunet şi musai mediatizat pe televiziuni şi internet… Să se afle, să ştie lumea ce măreţe realizări se întâmplă sub stindardul omului nou, capitalistul multilateral dezvoltat.
Show-ul de la televizor s-a mutat în viaţa reală, talk-show-uri şi cancanuri cu paşnicii cetăţeni transformaţi în susţinători aprigi şi fidelizaţi ai personalităţilor pe val. Dar drumul între piscurile măririi şi temniţă se dovedeşte a fi doar cât ţine o anchetă a DNA-ului, personaje de top, mai ieri, ajungând să danseze samba la celebrul de acum ,,Beciul Domnesc”.
România a ajuns un fel de Carnaval de Rio cu ,,vedete” răsărite peste noapte, promovate şi urcate pe „scaune” mult prea înalte pentru „modesta lor statură”, funcţia ocupată depăşind, penibil, puterea intelectuală sau vocaţia respectivilor.
Şi-n tot acest dans murdar cetăţeanul onest, bine intenţionat şi cronic credul asistă consternat de pe margine la zilnice discursuri înălţătoare, penibile demersuri pentru aşa-zis binele românului şi-al ţării, a comunităţii, un circ despre moralitatea şi integritatea celor de sus şi la răsplata pentru docilitate, materializată jenant în manifestări, pe bani mulţi, pentru comunitate şi ai săi membri marcanţi.
Călcatul pe cadavrele celor ce nu empatizează cu noul model democratic e la ordinea zilei, a început să se înrădăcineze vârtos, cum înrădăcinat e şi datul din coate spre o poziţie socială nemeritată, dar care-ţi aduce merite publice şi mai ales îţi oferă posibilitatea de a-i anihila pe cei ce, valoric, îţi sunt superiori. O Românie ajunsă la o democraţie mult prea originală, cu o viermuială politică care schimbă destinele în cenuşiu şi care trebuie să înceteze cât nu este prea târziu.

Emilia Ţuţuianu

Clara Herşcovici, una din pictoriţele remarcabile din Asociaţia artiştilor plastici din Natania, ne invită la o expoziţie personală gazduită de sediul nou al primăriei municipiului. Expoziţia are un titlu original care iniţial oarecum nedumereşte pentru că, cel puţin în româneşte, sugerează un subiect medical: “Erupţie – Alergie”.  De fapt, este vorba de eflorescenţa din natura şi, dacă vreţi, de posibila reticenţă a unor privitori vizavi de pictura abstract – suprarealistă.

Puşa, cum este mai cunoscută pictoriţa, a pictat întotdeauna în stil liber, figurativ dar, precum mărturiseşte acum, tot dintotdeauna a fost atrasă de lumea abstractului. Noi, care i-am urmărit cu interes evoluţia plastică, ştim că a debutat în manieră “clasică”, dar cu timpul, deşi stilul ei a rămas figurativ, a trecut pe un teritoriu în care interacţia reciprocă a abstractului şi realului capătă un aspect cognoscibil.

   Observarea naturii, a realităţii, în context emoţional, crează o bază din care se dezvoltă abstractul expresionist. Flirtul cu lumea abstractă, spune Clara Herşcovici, a existat întotdeauna, dar i-a luat mult timp să iasă la lumină. Seria florilor i-a dat posibilitatea să se joace cu aspectul, forma, culoarea şi textura. Astfel a putut să caute şi căi de expresie noi.

 Preocuparea (re)construirii aproape anatomice a Naturii a devenit un stil nou care continuă s-o însoţească. Deşi aparent aceste flori, frumoase dar inexistente, constituie situaţii contorsionate ale adevărului, picturile enigmatice demonstrează imaginaţie fertilă a “creatoarei”, la care suntem invitaţi să colaborăm. Este vorba de un simbolism ezoteric? De o confruntare a bizarului? De autoidentificarea cu un subiect neaşteptat? Sau o interesantă experienţă, un concept pe care Clara Herşcovici intenţionează să-l continue?

Răspunsul la aceste întrebări îl vom primi, probabil, prin viitoarele lucrări plastice pe care pictoriţa le va crea, cu aceaşi abordare temerară, neconvenţională şi putere imaginativă ca de data aceasta.

 

Dr. DOREL SCHOR

Israel

 

CĂLĂTORIE

 

Plouă cu stropi mici, nehotărâți, apoi din ce in ce mai convingător, până când firele subțiri si argintii de apă scaldă întregul parbriz. Trecem printr-un sat cu case înalte, albe, răsărind dintre brazi.

Coborâm.

Ruinele cetății îmi stăruie într-un colţ al memoriei, fiecare piatra se leagă în sus și-n jos de un axon și de o stea, alcătuind lanțul enigmatic de sinapse care-mi reconstruiește în faţa ochilor amfiteatrul cu valurile lui succesive și cu șanțul din mijlocul arenei. Acolo au luptat gladiatori, iar sângele lor negru s-a infiltrat în pământul umed.

Doru frânează brusc în spatele unei căruțe pline cu dovleci galbeni.

Plouă din ce în ce mai tare, ștergătoarele bat ritmat din aripile de cauciuc.

Printre ruine a dat colţ iarba. Firele verzi, însetate de lumină, dantelează oasele cetății, îngropând, milimetru cu milimetru, craniul poros în care a fost odată memorie și voință. Lanurile de porumb mărginesc  forul roman, cu tulpinile lor uscate, arămii prin care ferestruiește vântul.

Deschid fereastra. Mireasma toamnei umple spațiul prismatic al orașului, desenând frunze aurii de stejar pe case, străzi, dealuri, râuri.

O mare cupola viorie se ridica peste acoperișuri, ca o membrana încă umeda, desprinsa de pe un bob de strugure. O privesc cu ochi mari, clipind des, iar lumina fragmentata de ploaie îmi străbate cristalinul răsturnând brazii si stâlpii de înalta tensiune cu vârful in jos, pe suprafața inundata de parfumul frunzelor de vie.

O nervura albă, ca o linie trasă cu creta, împarte în două șoseaua vânătă și moale, ca un aluat de pâine.

Clădirile par fragile, construite din ceață și pânză de păianjen. Văd, prin pereți, contururi întunecate: un dulap, o masă, un scaun, un pian. Iar ploaia bate cu degete repezi, în acoperișurile translucide ca o placentă. Pe trotuar trec umbre cu umbrele ca niște ciuperci. Ferestrele și ușile parcă se resorb, casele seamănă cu niște crustacei  uriași, înveliți în foiţe transparente.

Îmi frământ degetele strânse de doua inele de argint, mă ridic și trec prin geamul hialin. Sandalele mi se afundă în asfaltul de aluat, în timp ce mă apropii de școala primară. Îmi reprim amețeala și frica și întind mâna spre zidul pufos. Nu e nici un zid. E ceva catifelat şi viu, împânzit de capilare subțiri, ca un labirint.

Privesc înăuntru. Ceea ce mi se păreau înainte dulapuri, scaune, paturi, sunt degete, genunchi, buze, pleoape şi un uriaș cordon ombilical ce înconjoară trupul fragil ce se formează în fața mâinilor mele.

Marele lui ochi albastru și rotund, ca un lac între munți, se lipește de placenta străvezie. În penumbra catifelată a pupilei se descompune, ca un evantai, toamna. Înfășurată în mătasea privirii, mă scufund în irisul imens al cărui contur violet a devenit acum mai pregnant şi înot printre celulele viorii până în centrul minţii mele, acolo unde tocmai se naște lumina. Ochi în ochi, țeastă în țeastă, cu fratele meu tăcut.

Încep sa strig, dar glasul nu-mi străbate până la urechi. Se lovește de foiţe, de petale și membrane concentrice, apoi se răsfrânge în amurgul mov, printre copaci, ca niște frunze de ceaţă și turle ce zboară ușor, prin aerul stins, până la ochiul orb al parbrizului. Mașina se oprește în faţa casei mele, albe şi solide, ca o insulă în imensitatea oceanului.

Câinele începe să latre în timp ce eu descui, cu greu, poarta verde, de fier. Cupola viorie s-a transformat în nori repezi, fluizi, cu spinările cenușii.

Urc scările, străbat coridorul lung, cu parchet de stejar şi intru în baie. Deschid robinetul şi mă privesc în oglinda de deasupra chiuvetei. Ochii mei…frumoșii mei ochi căprui. Și liniștea parfumată pătrunde osmotic prin membrana de sticlă, care mă reflectă pe mine cu buclele arcuite și mânuțele de copil.

Apa rece îmi albăstrește palmele, e atât de rece apa curgând în ovalul chiuvetei cu sclipiri de mercur. Frumoșii tăi ochi căprui privesc printre pleoapele mele, fâlfâind ușor din genele cafenii.

Dode, îngerii au aripi de ceaţa?

Copilul purta paltonaș în carouri şi căciuliţa albă. Se plimba, cu bunicul de mână până la capătul satului. Acolo, realitatea devenea nesigură, zidurile caselor se prăbușeau în ele însele şi totul era învăluit într-o ceata albă, de diamant. Palma lui mare şi aspra mă ținea stins.

– Dode, cine stă acolo?

Și copilul arăta cu degetul către o casa cu etaj, una din puţinele case cu etaj din sat.

Ochii lui se dilatau a zâmbet, zâmbet cald și bun.

– Dode, hai mai repede acasă, că ne prinde noaptea.

Copilul îl trage pe bunic de mână.

Întunericul avea, în vremea aceea, nenumărate brațe de fum, venea ca vântul, răpind și dizolvând totul în calea lui.

S-a lăsat noaptea din cer, lipind lespezi vinete pe ferestrele casei.

Închid robinetul şi mă șterg îndelung pe mâini. Pașii mei sună a gol pe coridorul lung.

Aprind focul în sobă  şi mă lipesc cu spatele de teracotă.

Vântul aleargă pe străzi cu labe de leu, șerpii își leapădă solzii de aur pe frunzele copacilor.

Anul ăsta, toamna are gâtul de brumă…

Anul ăsta, toamna are ochii de struguri..

Copilul desprinde din vie ciorchini grei, ca seara lui octombrie, picurând galbene jocuri de lumină printre frunzele bătute cu aramă.

– Ești oarbă, toamnă, auzi! Ai nevoie de un baston de fulgi.

Toamna urcă dintr-o călimară de cerneală, trasă de razele lunii.

– Daca cineva mai striga, cerneala o să acopere lumea. Sufletele voastre sunt bolnave. Inimile voastre sunt de piatră!

Timpul se măsoară în frunze care cad.

Copilul striga la stele.

Cerneala se varsă pe străzi, pe copaci, pe zidurile albe ale caselor, în iarba aurie, pe mâinile tale încrucișate.

Ȋn casa bunicilor e liniște.

Singurătatea mea urla la lună.

Bunicul, cu părul nins și ochi căprui, străbunica şi mâinile ei brăzdate de cute adânci sunt sub pământ.

Umbrele lor s-au imprimat în tencuiala zidurilor, în transparenţa vitrinelor. Le poartă pașii doar covoarele. Iar eu zgârii cu unghiile peretele scorojit și mă ascund sub pielea zbârcită a zugrăvelii, sap labirinturi cu degetele însângerate ca să-i găsesc, să mă regăsesc pe mine, întreagă.

Trec din cameră în cameră, încet, cu luminile stinse. Îmi umplu alveolele cu aerul din casa bunicilor. Miroase a nuc, a mobilă veche, a hârtie creponată, a vanilie, a copil cu părul de aur, a ochelari de bunic, a început de mirare.

Miroase a mine, cu ani in urma.

prea multe măști

ar trebui să fie păsări…ochii să se umple de zbor. Să pășesc desculță prin iarba unui conflict interior

Copilul avea o cutie de creioane colorate, primită în dar de la moș Nicolae şi mâzgălea, pe foi albe de hârtie, stâlpi de telegraf cu rândunele negre și oameni cu capul oval și trei fire de par, lungi și răzlețe.

Cine sunt eu? De unde vin?

A fost odată…un castel alb cu bolți de marmură, cu porți mândre şi înalte.

Focul arde în soba cu limbi de balaur. Dode își ia ochelarii cu ramă galbenă, se așază pe fotoliu şi deschide cartea de basme.

Și castelul alb avea aripi de pasăre măiastră.

Era o vreme cenușie, opacă, numai bună de spus poveşti.

– Și în fiecare noapte, castelul se ridica peste câmpia de argint  a lunii.

Copilul se urca pe genunchii bunicului, privind poza cu castelul care zboară cu aripi cețoase de luna.

O bătaie in ușă.

Tresar.

Îmi adun gândurile, mă reconstruiesc.

– O urgenţă!

Sar din pat, îmi atârn în grabă stetoscopul la gât, apuc tensiometrul şi ies grăbită din camera de garda.

Un bătrân, 71 de ani, respira greu, probabil edem pulmonar acut.

Îmi recompun expresia feţei şi intru hotărâta în sala de urgenţe.

– Buna seara. Sunt medicul de garda. De când e în starea asta?

Nu aștept răspunsul.

-Oxigen, prinde-i o linie, îi recoltezi sânge, doua fiole de Furosemid.

Ȋl însoţesc pe coridorul lung şi întortocheat, ca un labirint. Uşile salonului de terapie intensivă se deschid scurt şi se închid în urma noastră, zdrențuind tăcerea.

Pe fereastră, noaptea muşca din luna cu colți de mistreț. E liniște pe strada din faţa spitalului.

Simt singurătatea ca pe o puncție pleurală chinuitoare, din care a ieșit un strop de întuneric.

Ochii bătrânului cerșesc mila.

Ȋi iau tensiunea: 180/90 mmHg. Ȋi ascult plămânul, îi iau pulsul.

– Vreo infecție respiratorie recentă? Ȋi întreb încet.

Apoi, imediat, cu glas aspru:

– Doua fiole, am spus! Nitroglicerină pe injectomat!

Cearșaful alb, ca hârtia    se strânge spasmodic între degetele albe şi îmbătrânite. Ecranul monitorului se desparte în cărări fosforescente.

– Ați avut şi durere în piept?

Bătrânul dă din cap, afirmativ.

Se luptă pentru fiecare respirație. Are picături translucide de transpirație pe creștet. Fata îi trădează un efort incredibil pentru fiecare gură de aer. Ochii îi sunt căprui şi umezi, ușor oblici.

– Încă două fiole de Furosemid!

-Am fost astăzi la cumnat, la frate-su, a fost ziua lui. Seara, dintr-o dată n-a mai putut să respire.

-Pe la ce oră?

-Pe la 8-9.

– Acum e trecut de miezul nopții. De ce ați așteptat atât?

– Am crezut că trece.

– Trebuia să sunați salvarea şi să-l aduceți imediat!

Femeia a zâmbit, parcă ironic.

-A mai fost așa. Și a scăpat..

Are ochi verzi, răi, și părul făcut permanent.

Privesc din nou ecranul monitorului și mă neliniștesc.

Lumina neoanelor e palidă, difuză, ca un lanț de silabe pierdut în ceaţă.

Simt o prezenţă ambigua, întunecată, ca un cavaler fără umbră  în aerul greu al salonului de terapie intensivă. Ȋn halat alb, mă sprijin de peretele scorojit de durere şi aștept. Îmi încord voința și îmi ascut armele de luptă.

Stau la pândă, ca un vânător de lei, atentă la fiecare respirație, la fiecare contracție cardiacă vizibilă pe ecranul monitorului, la fiecare picătură care curge din perfuziile translucide, atârnate ca niște baloane de săpun pe stative.

– Încă două fiole…

Trebuie, trebuie să iasă din edemul pulmonar.

Evaluez alte opțiuni.

Iau tensiunea.

Măresc  ritmul perfuziei de Nitroglicerină.

Cavalerul fără umbră, cu sabia de ceaţă  în spinare, își rotește privirea.

Plecați, voi, cavaleri fără chip, cu sabia pe ceaţă călcând…

Chipul bătrânului arată durere şi resemnare.

Dode a murit singur.

Dode are acum aripi de ceaţă.

Pe mormântul lui cresc crizanteme albe.

Dode nu mai poate să spună nimic.

A plouat aspru, răscolind pământul , la înmormântarea lui.

N-am fost acolo.

L-am văzut ultima dată plecând la gară. Avea pălăria lui gri, de vară.

Era septembrie.

Și acum e septembrie.

Ar fi trebuit să merg cu el. Ar fi trebuit să fiu acolo.

Aş fi luptat.

Aş fi luptat, până la moarte, cu acel cavaler fără chip.

L-aş fi ținut de mână.

L-aş fi ținut în brațe.

Dode a murit singur. Ȋn casa bunicilor. Ȋn casa copilăriei mele.

Braţul fotoliului era rupt.

Eu n-am fost acolo.

Sunt aici, acum, pentru un bătrân străin, cu ochi căprui. Sunt aici, acum, pentru Dode.

A început să plouă. Cu lacrimi de ceaţă. Plouă sălbatic. Cavalerii fără chip își mână caii în galop. Miroase a palidă destrămare.

Dode purta iarna căciulă de astrahan. Când intra de la curățatul zăpezii, își încălzea mâinile deasupra plitei din bucătărie.

Ȋi era mereu frig. Fusese prizonier de război. A mărșăluit iarna de la Păuliș până în Ungaria și apoi Austria. Cu lanțuri la picioare. Fără manta. Cei care cădeau, erau omorați.

Își încălzea mâinile deasupra sobei şi spunea poveşti. Citea din Frații Grimm sau povestea din copilăria lui, dintr-un sat din Oltenia. Erau cinci frați, el fiind cel mai mare. Mergea la scoală urcat pe locomotiva și sărea la o curbă, unde trenul își încetinea viteza. Erau păduri nesfârșite şi doar un sat cu case albe. Și o fântâna cu ciutura.

O mamă aspră, care a învățat odată cu ei, cei cinci copii să citească. O mamă care a vândut porumbul şi grâul ca sa-l dea la școală.

O copilărie desculța vara.

Un bunic care mă privea cu atâta dragoste.

Moș Martin învață alfabetul.

A…un  A strâmb de tipar.

B…

-Dode, Dode sună soneria, a venit domnul Der.

Și Dode se ducea la poartă, ca să mă facă să râd.

B N N

– Uite, mami, am scris banane!

– Domnu’ Gheorghe! Domnu’ inginer! striga domnul Der, cel adevărat la poarta.

– Dode, hai sa ne prefacem că nu suntem acasă!

– Dode, așa piure bun nu face nimeni!

Iar Dode râdea şi-i creștea inima în piept.

Dode mă ducea și mă aducea de la engleza, Dode mă ducea și mă aducea de la şcoală.

Dode ne aștepta iarna, la gară când veneam cu Oari în vacanţa de Crăciun.

Dode se uita la Actualități şi citea Magazin Istoric.

Dode avea nevoie de  „invitații speciale” ca să vină la masă.

Dode nu se uita la filme-adormea. Dode citea poveşti.

Dode cumpăra pâine şi lubeniță.

Dode mânca usturoi doar sâmbătă seara, ca sa nu-l miroasă oamenii la lucru. Dode spunea: „iar și-a luat mămica-ta cuțitul la brâu”. Atunci se numea : Gheorghe!

Dode juca badminton.

Când a murit Dode, s-a oprit ceasul.

Era dimineață şi m-am trezit în țipete. Ciudat. Era o zi cu soare, tramvaiele circulau prin faţa blocului, oamenii mergeau grăbiți sau agale pe stradă, frunzele încă aureau în copaci.

În salonul de terapie intensivă, bătrânul respira acum, mai ușor.

Îmi mulțumește din priviri.

Soția lui doarme pe un scaun.

Eu îi mângâi ușor degetele brăzdate de cute adânci, şi parcă îl țin de mână pe Dode.

Cavalerul fără chip a fâlfâit lung din aripi şi a plecat.

Mă întorc în camera de gardă.

E 4:30, picioarele mă dor cumplit, toată oboseala unei zile și nopți de gardă mi se adună în plexul solar, apoi se înalță ca un abur translucid și se răspândește în șira spinării, întunecând-mi reacțiile.

Mă privesc în oglindă.

Am aceeași ochi căprui şi cearcăne adânci, violete.

Deschid robinetul. Las apa să curgă, șuvoi transparent în pătratul chiuvetei. Mă spăl îndelung pe faţă, pe mâini.

-Cine sunt eu? De unde vin? Și unde mă duc?

pot să pictez

prea multe măști

pe zăpezi

pot să rătăcesc mirări pe străzi tăcute de tei

sa aud tâmpla toamnei bătând-mi în fereastră

Ȋn oglindă, fratele meu tăcut mă desenează dinăuntru în afară cu fire subțiri. Dintr-o parte, mă privește cavalerul tăcut, cu aripi de fier, nedeschise.

Ies repede din camera de gardă şi fug în terapie. Bătrânul doarme liniștit cu masca de oxigen pe faţă.

Pe coridoare- doar linişte.

By Dr. Mihaela Gheorghiu

Fascinația povestirilor din cartea Exilul românesc la mijloc de  secol XX – ,,Pașoptiști” români în Franța, Canada și Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, aparținând  scriitorului și publicistului Octavian Curpaș, cade sub incidența darului povestirii, originalității și genialității spiritului artistic autohton, specific românesc, revelând ecouri din universul nuvelelor lui Caragiale, cât și din universul povestirilor lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu. Prin harul povestirii, prin intuiția psihologiei oamenilor, scriitorul întemeiază ontologic destine, universuri biografice, rezultate din relatările ample ale ,,povestitorilor” care, ca și în Hanu Ancuței de Mihail Sadoveanu, vin la ,,hanul”, de suflet al lui Octavian Curpaș,  să-și istorisească propriile vieți din existența lor în lumea exilului pe meleagurile exotice ale făgăduinței promise, ale aspirațiilor împlinite, să-și mărturisească dorul de patria-cuib, de țara natală păstrată cu sacralitate în ,,casa”, sufletului.

Cartea  Exilul românesc la mijloc de secol XX   se constituie,  metaforic vorbind, ca un ,,HAN”, ca o narațiune – cadru, ca o povestire în ramă, deoarece narațiunile de sine stătătoare, subcapitolele, sunt încadrate într-o altă narațiune, prin procedeul inserției. Cartea este un fel de centru al lumii, loc de întâlnire al diferitelor destine care nu se izbesc însă de zidurile hanului-cetate din povestirea sadoveniană, ziduri care au valoarea simbolică a granițelor dintre lumea realului și lumea povestirii. Toamna aurie din Hanu Ancuței a devenit toamnă târzie în jurnalul nostalgic al „pictorului” Nea Mitică, pe numele adevărat Dumitru Sinu: ,,Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din țară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care văzuse lumina zilei, într-un sfârșit de toamnă  târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926”(Cap.1. subcapitolul Satul meu, grădină dulce).

Spațiul povestirii, la Octavian D. Curpaș, nu mai este mitic, nu mai este o imagine a paradisului pierdut din opera sadoveniană, ci cade sub incidența realității, sub semnul paradisului descoperit, ,,regăsit”, în lumea exilului. Spațiul e bine precizat chiar din titlu: Franța, Canada, Statele Unite. Aici s-au exilat și de aici vin ,,pașoptiștii” – povestitori care, spun ca și la Sadoveanu, ,,o poveste cum n-am mai auzit” (după cum promite, la Sadoveanu, Comisul Ioniță), originală, personală, reală: ,, La ora stabilită am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitică mă aștepta  deja. Ne-am așezat la o masă și am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog plăcut, deschis, care parcă prevestea că vor mai urma multe astfel întâlniri între noi. Așa a și fost! Din vorbă în vorbă, am ajuns la vremurile de demult. (…) Intuiam că ceea ce voi afla va fi interesant și pentru mine, dezvăluirile sale vor fi inedite. (…) Aveam în fața mea un român, care viețuia de mulți ani dincolo de granițele României, și căruia îi simțeam dorința sinceră de a-mi dezvălui lucruri, poate neștiute de nimeni, despre viața și experiența sa din exil” (cap1. subcapitolul Un prânz cu nea Mitică). Povestirile au valoarea unor documente, fiecare povestire este echivalentă cu un jurnal autobiografic care cuprinde istoria unor vieți. Timpul povestirii nu mai este magic, nu mai reconstituie o lume care stă sub semnul vârstei de aur, ci este real: ,,la mijloc de secol XX” . Nu mai este utilizată tehnica homerică a ascunderii unor date spațio-temporale relativ precise îndărătul unor imagini care par să țină de fabulos. Faptele epice din cartea autorului Octavian Curpaș evocă experiențe profesionale, de familie, de dragoste, de căutare a sinelui, experiențe reale relatate cu bucuria  împlinirilor în universal exilului.  Personajele nu sunt fictive, ci sunt ipostaze epice ale oamenilor reali cu o viață personală autentică.  Nea Mitică pare a fi un personaj caragialian metamorfozat într-un erou cu o biografie complexă în lumea americană.  În istoria vieții sale apar ,,prieteni”, care, din oameni reali, cu propria viață autentică, devin personaje de poveste. Legăturile  de prietenie ale lui Nea Mitică par să se explice  caragialian ,,Las’că rezolvă domn Mitică!”. Exilul nu înseamnă pentru nici un personaj o înstrăinare  de țara de suflet și din suflet, de România.  Exilul din secolul XX nu este un exil propriu-zis, dar, poate, amintește de diaspora românească din timpul lui Mircea Eliade, Nae Ionescu, Petru Dumitriu. Nu poate fi vorba nici de o ,,autoexilare” din spațiul cultural mioritic, nici de o ,,părăsire” a „patriei-cuib”, ci, mai degrabă, de o ,,plecare”, din plaiul însuflețit de dorul românesc purtat peste oceane în inimile românilor. Îndepărtarea de România  îmbină dorul de țară cu dorul, sau, mai exact, cu dorința de afirmare a personalității zămislite în spațiul doinei, spațiu ondulat mioritic – în accepția lui Lucian Blaga – între deal  și vale, cu voința a ceea ce Mircea Eliade numea ,,aflarea de sine”: ,,…nu te poți întrece fără compromitere. A fi compromis înseamnă a fi  viu, tânăr , harnic, neliniștit cu ochii fascinând a țintă, cu pumnii strânși, cu genunchii palpitând în așteptarea semnalului de fugă.(…) Compromiterea e rezultanta celor două linii cardinale de forță din câmpul magnetic  al Republicii noastre: libertatea și originalitatea.”

E cel dintâi pas către aflarea de sine: ,,Dacă în suflet se frământă acel aluat al personalității, dospit cu acel prea plin care izbutește întotdeauna să înspăimânte mediocritatea, oricâte negații te vor epuiza, pentru că negațiile izvorâte dintr-un efectiv omenesc, sunt ele înseși afirmații, creații pozitive” (Mircea Eliade – Profetismul românesc, vol. I., Editura Roza vânturilor, București, 1990, p.84). Modele ale  avântului profetic eliadesc, personajele cărții lui Octavian Curpaș mărturisesc acest prea plin sufletesc care i-a determinat să plece, împlinind profetismul românesc,  dintr-o țară în altă țară. Confesiunile amintesc de ceea ce, prin trecerea de la o religie la alta, Steinhardt numea ,,Primejdia mărturisirii”: „Să vorbești despre trecerea de la o credință la alta, să lămurești prin semne sau semnificații ceea ce ține de har, inefabil și taină este oare cu putință? Să spui de ce, să dai un răspuns precis și clar?  (…) S-ar  zice că e o chemare încă nedeslușită, încă îndepărtată, care totuși se face din ce în ce mai perceptibilă mai descifrabilă, mai urgentă, până ajunge a se preschimba în goarna  mobilizării generale” (Nicolae Steindhardt – Primejdia mărturisirii, cap. Mărturisire, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002,p.171). Cred că primejdia constă în înțelegerea raportului dintre aspirații și împlinirea lor, între cerere și ofertă sau, mai degrabă, în înțelegerea a ceea ce criticul Paul Cornea numea raportul dintre ,,modele mentale” și ,,iluzii cognitive” (Paul Cornea – Interpretare și Raționalitate, Editura Polirom, 2006, p.438). ,,Aflarea de sine” demonstrează că experiența plecării  din țară nu este o dezamăgire, nu este o ,,iluzie cognitivă”, ci întâlnirea cu ,,modelul mintal”, o împlinire a prea plinului sufletesc, o regăsire a sinelui.

Personajele demonstrează, în variatele lor confesiuni, că orizontul așteptării a fost pozitiv, că experiența exilului nu e o aruncare în neant, ci o ,,chemare” în labirintul existențial, în sensul căutării acelui centru care să dea un sens real vieții, să anuleze hazardul, nonsensul, să facă din viață un potențial de neogeneză, de noi semnificații care să aducă existența emigranților la adevărata ei lumină și valoare. Exilul  românesc în secolul XX devine o regăsire a sinelui ,,pașoptistului”- mărturisitor, care rămâne cu nostalgia și ,,chemarea” ,,patriei-cuib” și care înțelege că ,,Dumnezeu s-a născut în exil”.

Cristina Maria Necula

„Cine va pleca primul – Putin sau Rusia?”

(A. Piontkovskij. Jurnalist)

 

 

 

În ultimul timp Republica Moldova se află tot mai mult în vizorul Rusiei. Tot soiul de aşa zişi jurnalişti (de fapt, emisari ai Kremlinului), de mercenari ruşi vin nepoftiţi pe capul nostru. Unii sunt prinşi şi deportaţi, dar câţi din ei activează nestingheriţi pe teritoriul Republicii Moldova. Deunăzi m-a şocat comentariul unui „mare specialist rus în lupta cu fundamentalismul islamic” despre cazul celor câţiva presupuşi islamişti, adepţi ai Statului Islamic, arestaţi la Chişinău. „Pe hărţile Statului Islamic Republica Moldova este în culoare verde”. Să înţelegem această

grijă rusească că într-un fel, Rusia ar fi gata să ne apere de invazia musulmană. „Când mâța nu e acasă șoarecii joacă tananica pe masă” spune o veche zicală românească. După atâtea găinării politice şi economice conducerea de la Chişinău este practic inexistentă, iar acest lucru este deosebit de grav acum în preajma alegerilor locale generale. Acest interes dintotdeauna în ultimii 200 de ani este legat şi de apropiatele alegeri generale locale, în care Putin are planurile sale. Este în stilul Rusiei: având mari probleme de divers ordin, cea mai mare este cea de integritate a conducătorilor ei. Să încercăm să aducem puţină lumină în acest plan.

Pe parcursul istoriei sale (de altfel, nu prea lungi, puţin depăşeşte un mileniu şi aceea este a ucrainenilor fiindcă istoria Rusiei porneşte de la Kiev!) Rusia deseori a fost condusă de unii conducători duşi bine cu pluta. Să-l luăm, de exemplu, pe Ioan cel Groaznic. În nebunia sa a tăiat, schingiuit, spânzurat atât încât la un moment dat se săturase de atâta sânge, dorind să abdice de pe tronul Rusiei. Poporul însă, l-a rugat în genunchi, să rămână să taie, schingiuiască, spânzure mai departe. Poporul rus, probabil este cel mai  mult supus aşa numitului sindrom Stockholm când victima își venerează călăul. Acelaşi lucru se întâmpla şi pe timpul lui Stalin când ultimele cuvinte ale unor condamnaţi la moarte erau „Trăiască Stalin!”, adică trăiască călăul. În nebunia sa Ioan cel Groaznic şi-a ucis propriul fiu.

Mai târziu după moartea ţarului Alexei Mihailovici Romanov în 1676 pe tron este urcat fiul său, Fiodor, care abia împlinise 15 ani. La 27 aprilie1682, țarul Fiodor al III^-lea moare fără să-și aleagă urmașul – Ivan, fratele său de 16 ani cu mintea tulbure, sau Petru, fratele său vitreg de numai 10 ani? În urma uneltirilor țarinei Sofia, sora bună a lui Ivan și sora vitregă a lui Petru, are loc ciudata încoronare a celor doi țari ai Rusiei, dintre care unul bolnav și fără minte, iar celălalt un copil îngrozit. În 1696 moare ţarul Ivan IV^{-le a} Petru rămânând unic ţar al tuturor Rusiilor. De la prima soţie Evdokia, surghiunită în mănăstire, are un fiu Alexei, pe care însă îl ucide  prin tortură (ca şi Ioan cel Groaznic!) la 26 iunie 1718. După 21 de ani de război, drept „recunoştinţă” pentru teritoriile rupte de la Turcia şi Suedia şi alipite Rusiei Senatul, prin cancelarul Golovkin, rostește o cuvântare mișcătoare la adresa lui Petru. „Senatul găsește de cuviință s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilință, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile”.

Petru al III^-lea (21.02.1728 – 17.07.1762), nepot al țarului Petru I, a fost împărat al Rusiei pentru șase luni în 1762. Era imatur mental și a fost asasinat ca rezultat al conspirației condusă de soția sa, care i-a succedat la tron, Ecaterina a II^-a.

Nici perioada sovietică a Rusiei nu a dis lipsă de conducători imaturi mental. Primul conducător al Rusiei sovietice V. Lenin, iacobinul şi teroristul rus care a uzurpat puterea printr-o lovitură de stat în cel mai răşchirat imperiu din lume, a fost unul dintre aceştia. Drept confirmare sunt ultimii 4 ani ai vieţii sale când a intrat în cea mai avansată fază de nebunie. Succesorul său, I. Stalin, bântuit de accese de paranoia, şi-a ucis propria soţie, i-a lichidat pe toţi potenţialii pretendenţi la postul său (Troţki, Zinoviev, Kamenev, Kirov, Buharin ş.m.a.), de asemenea, milioane de oameni au fost ucişi sau trecuţi prin închisori şi lagăre de concentrare pe parcursul celor 29 de ani de „împărăţie”. Şi moartea i-a fost pe potriva faptelor comise: paralizat s-a bălăcit singur în agonia morţii într-un mod animalic. L-au ajuns blestemele milioanelor de victime.

La sfârşitul celui de-al doilea mandat al lui B. Elţin cele două clanuri – serviciile secrete şi oligarhic, îl aduc la putere pe colonelul de securitate, necunoscut până atunci, Vladimir Putin. Venirea lui Putin reprezintă o continuitate logică în destinul Rusiei. Perioada lui Elţin fiind considerată catastrofală pentru Rusia Putin a venit ca un „salvator al Rusiei”. Din primele luni ale guvernării lui a demonstrat că este urmaşul fidel al predecesorilor săi din perioadele ţaristă şi sovietică. Şi-a trimis diviziile în Caucaz pentru a-i îmblânzi pe ceceni (vă mai amintiţi îndemnul de odinioară al lui Putin „Zamocit’ (pe ceceni – n.n.) v sortire (a-i lichida în WC-uri)”. Şi ia îmblânzit, înjumătățind numeric poporul cecen prin folosirea aşa numitei tactici a pământului pârjolit, fiind şterse de pe faţa pământului localităţi întregi cu tot cu locuitorii lor (femei, copii, bătrâni, bărbaţii fiind prin păduri în detaşamente de rezistenţă). A organizat atentate (împotriva propriilor cetăţeni: Moscova, Volgodonsk, Beslan ş.a.) pentru a argumenta începerea celui de-al doilea război cecen. A pornit cel de-al doilea război caucazian în perioada guvernării sale împotriva Georgiei, iar mai recent şi împotriva surorii sale (de fapt mamei sale, luând în consideraţie că Rusia a pornit de la Kiev!) Ucraina, rupându-i Crimeea şi pe cale de aşi satisface dorinţele sale maniacale de creare în estul şi sudul Ucrainei până la gurile Dunării a mult jinduitei Novorosii. Putin nu ar fi el însuşi dacă nu va face următorul pas. Scriam odinioară cu amestecul lui Putin în evenimentele de la Comrat şi Taraclia fac parte din acest plan – crearea unei aşa numite republici în componenţa Novorosiei. Drept argument vine crearea la Odesa la 6 aprilie a aşa numitei „rade populare basarabene”, la adunarea de constituire participând „reprezentanții a 7 etnii de bază” – bulgare, găgăuze, ruse, ucrainene, ţigăneşti, moldoveneşti şi poloneze. Printre ei s-au aflat Garbuz şi Petrenko, cunoscuţi moldovenişti! la Chişinău. „Suveranitatea, independenţa, integritatea Rusiei sunt inalienabile. Aceasta este linia roşie, peste care nimeni nu are dreptul să treacă” declara Putin în faţa clubului său de la Valdai. Dar liniile roşii ale Republicii Moldova, Georgiei, Ucrainei pot fi călcate!!! Este un mod anapoda de gândire. Mai mulţi ruşi treji la minte şi analişti politici străini aduc tot mai multe argume nte că şi Putin este afectat de aceeaşi boală a unor predecesori de-ai săi.

Chiar în titlul articolului am făcut o paralelă între Putin şi Rasputin. Ce au în comun cei doi. Pe lângă rădăcina comună în numele de familie şi naţiune (de menţionat că rasputin în traducere din limba rusă înseamnă destrăbălat fapt ce ia caracterizat pe ambii) şi unul şi altul au apărut în prim plan din necunoscut drept salvatori ai Rusiei. „Istoricii s-au întrebat adesea ce   s-ar fi ales din Rusia în secolul al XX^-lea dacă nu ar fi existat Rasputin” scrie jurnalista americană Victoria Klark. „Asemenea Jane d’Arc, care a salvat Franţa Rasputin a apărut într-un moment potrivit al istoriei când oamenii păreau că îşi pierduseră speranţa” (C. Micu. Stareţul Rasputin de la curtea ultimului ţar). În realitate controversatul şi neadecvatul Rasputin a accelerat căderea țarismului şi venirea dictaturii teroriste a lui V. Lenin.

Şi Putin este privit drept salvator al Rusiei. Mitul lui Putin a cunoscut punctul culminant în a. 2014 după anexarea Crimeii. Acum a luat naştere un nou mit despre un Vladimir Tavriceskij, „adunător al pământurilor ruseşti” (cum visează V. Prilepin), un nou Stalin (cum visează ultranaţionalistul A. Prohanov), despre un Hitler bun (cum îl vede A. Dugin), care legitimează conducerea pe viaţă a „unsului lui Dumnezeu” antihristul V. Putin. Cât de asemănătoare sunt cu cuvintele kneazului Golovkin la declararea lui Petru I „împărat al întregii Rusii, adunător al pământurilor ruseşti”. Îngrijorător este faptul că 75% de cetăţeni ai Rusiei susţin rezolvarea militară a problemei ucraineşti. Aceasta este diagnoza stării societății, supuse iradierii foarte dure cu porno-propagandă televizată.

Făcând o analogie între Kim Cen În care, având doar câteva

rachete nucleare a impus toată lumea să danseze după regulile sale, „comportamentul lui Putin (Krîm Put În) nu este doar o nebunie ci o nouă realitate, asemenea cu ultimele luni ale vieţii lui Stalin (oct. 1952-martie 1953) când a zămislit pregătirea către al treilea război mondial. Atunci Dumnezeul rusesc s-a implicat în ultimul moment fatal pentru Rusia…” (A. Piontkovskij). În cuvântarea lui Putin dedicată anexării Crimeii (nu s-a aşteptat la un aşa succes. Iniţial avea de rezolvat o problemă pragmatică concretă: să violeze frăţeşte Ucraina, nepermiţându-i în niciun caz să se rupă din plasa criminală euroasiatică) de la 18 martie au fost auzite aceleași cuvinte ca şi în cuvântarea lui Hitler în Reichstag după anexarea regiunii Sudet „adunarea pământurilor nemţeşti (ruseşti), al Treilea Reich (Russkij mir (Lumea Rusă), al Cincilea Imperiu)”. După anexarea Crimeii la o întâlnire „cu poporul” la 17 aprilie Putin a aruncat poporului un nou ţel – crearea Novorosiei. Pentru prima oară în istoria putinismului Putin este privit ca „Ivan Kalita, Dm. Donskoj, Ivan cel Groaznic, Petru I, Ecaterina a II, Iosif sângerosul într-un singur flacon. Krîmnaş. Russkij mir” (A. Piontkovskij). În raport cu oponenţii săi Putin procedează ca şi I. Stalin: a dispărut omul şi problema a dispărut. Metodi şi-a lichidat oponenţii – A. Politkovskaia, V. Novodvorskaia (indirect) şi ultimul, cel mai serios opozant, Boris Nemţov. Democraţii ruşi îşi dau seama de pericolul mare a putinismului pentru destinul de mai departe al Rusiei dar ei sunt puţini la număr. Iată opiniile unora dintre ei. „AmPutinarea sau gangrena. Patria sau moartea ei…Putinismul – a treia cale spre robie…Ultimii 100 de ani ai istoriei Rusiei noi am trecut pe cercul de zăpadă în viscol, rătăcindu-ne fără nicio şansă în juvăţul timpului…”(A. Piontkovskij. Jurnalist). „Moartea naţională a poporului rus – acesta este cursul, pe care conduce ţara Putin, scenariul  extinţiei naţionale, caracterizată prin pierderea obiceiurilor de muncă, alcoolizare, căderea natalităţii şi aducerea în masă a migranţilor de muncă…” (M Dmitriev. Expert).  „Eu citesc în ochii lui un amestec de frică, puţină minte, lipsă de talent şi unele complexe reprimate, care-l fac o personalitate foarte pericukuloasă…El este un bandit. Şi Stalin a fost bandit, iar om nu era, nu avea emoţii omeneşti. Iată în acest sens este comparabil cu Stalin…Eu nu aştept nimic bun de la el, iar rău aştept – dacă se sperie tare poate să înceapă să împuşte, să, să bage în închisori…” (V.V.Ivanov. Enciclopedist, culturolog şi vizionar). „În realitate astăzi Putin este învingător nu prezident, iar puterea lui este puterea învingătorului” (G. Pavlovschi. Osoboe mnenie (Opinie specială)). Rușii (cei treji la minte) cer să fie realizată amputinarea Rusiei bolnavă de gangrenă. Tot mai mult se aude întrebarea „Cine va pleca primul – Putin sau Rusia?”

Prin acţiunile sale timide se pare că Occidentul nu este în stare să se opună nebuniei lui Putin.

Valeriu Dulgheru