În anul 2010 m-am pensionat, la limită de vârstă, însă lucru acesta mi-a dat oarece bătaie de cap. Nu mă puteam împăca cu gândul de a nu mai fi activă, de a nu-mi continua lucrările deja începute, de a nu avea alte iniţiative în lumea cărţilor, a celor care le crează şi a celor care se îmbogăţesc prin lectura lor. M-am desprins cu greu de instituţia publică, draga mea bibliotecă în care am lucrat aproape 30 de ani.
În ultimii ani de activitate, în viaţa mea a apărut o persoană specială, o poetă deosebit de talentată şi sensibilă. Deşi nu ne-am văzut niciodată faţă-n faţă, am devenit bune prietene. Un an mai târziu, cu ocazia Învierii Domnului a fost în pelerinaj în Israel. Mă bucuram enorm pentru ea, ştiind că a avut probleme grave de sănătatea. Mi-a adus în dar o lumânare de la Mormântul Domnului, pe care mi-a trimis-o în luna noiembrie. N-am aprins-o imediat, ci mi-a venit în gând să o ard la sărbătorile de iarnă, mai exact în prima şi a doua zi de Crăciun şi în ziua de Sfântul Vasile. Aşa am şi făcut. Am aprins-o şi am mulţumit Domnului că a îngăduit ca această lumânare să ajungă la mine. Am început să mă rog pentru mine, păcătoasa, pentru familia mea, copii, nepoţi, fraţi, soră, nepoţi şi strănepoţi, prieteni, cunoştinţe. Dintre toate cererile mele (şi nu erau puţine), una a fost cea mai îndrăzneaţă şi cumva „fantezistă” ca să zic aşa. I-am spus Domnului că aş vrea să ajung şi eu la Sfântul Mormânt şi că îl rog să-şi facă milă de mine, nevrednica şi să înlesnească această cerere. Nu ştiam când, cum, cu ce, dar ştiam că ce nu-i cu putinţă omului, stă în puterea Domnului.
Au trecut sărbătorile de iarnă şi pe la jumătatea lunii ianuarie primesc un telefon de la o cunoştinţă, care nu mă mai sunase niciodată. Când îmi spune cine este, m-am mirat şi abia aşteptam să-mi spună ce a îndemnat-o să-mi dea telefon. Mă întreabă dacă nu sunt interesată să merg în pelerinaj în Israel, în luna aprilie, în postul Paştelui. Pur şi simplu am amuţit. După ce a terminat de povestit despre acest pelerinaj, observă că eu nu mai ziceam nimic. S-a creat o pauză lungă şi zice: mai sunteţi la telefon? Eu nu răspund şi continuă: mă scuzaţi dacă v-am deranjat. Îmi revin şi-i spun să nu închidă, că nu m-a deranjat absolut deloc şi îi mulţumesc din tot sufletul că s-a gândit la mine. I-am spus că îmi doresc foarte tare să ajung în Israel, dar nu pot să-i dau un răspuns imediat şi o voi căuta eu. Mi-a dat numărul de telefon şi adresa de email. Ne-am luat la revedere şi am început să plâng, mulţumindu-i Domnului. Am căutat Acatistul de mulţumire ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. L-am citit, m-am liniştit şi am început să mă gândesc cum aş putea face să pot merge în Israel. Situaţia mea era următoarea: în acea perioadă nu mă simţeam deloc bine, mă necăjea o tensiune arterială, care creştea aiurea până la 18-20. Umblam pe la doctori să găsesc cauza şi să pot luat tratamentul adecvat. Bani nu aveam de niciun fel. Sun copiii şi le povestesc toate cele scrise până acum, precizând că eu cred că Domnul Iisus Hristos mi-a răspuns la rugăciunea mea. Le-am spus şi condiţiile în care se realizează pelerinajul (nr de zile, transport, itinerar şi preţ). Copiii mei mi-au spus că dacă eu îmi doresc acest lucru şi cred că din punct de vedere al sănătăţii nu vor fi probleme, ei sunt de acord şi vom vedea noi cum ne descurcăm şi cu banii. I-am dat răspuns doamnei care organiza pelerinajul că vreau să merg şi am depus actele pentru paşaport. Am gândit în felul următor: Mântuitorul doreşte să-mi împlinească cerea mea, dorinţa mea şi mi-a oferit şansa de a junge în Ţara Sfântă. Acum, eu trebuie să fac toate celelalte de trebuinţă pelerinajului. Pentru sănătate, mi-am zis că dacă e să se întâmple ceva cu mine în timpul pererinajului, asta a fost voia Lui şi atunci nu pot decât să-I mulţumesc. Dar, în adâncul sufletului ştiam că ceea ce mi se întâmpla este o minune prin care să cunosc iubirea, bunătatea şi puterea Domnului în cea mai pură formă de sfinţenie (dacă pot să mă exprim aşa). Am spus familiei, rudelor, prietenilor, vecinilor că voi pleca în pelerinaj la locurile Sfinte. Asta nu ca laudă, Domnul mi-e martor, ci pentru că ştiam că şi ei, la fel ca şi mine îşi doreau să ajungă la Mormântul Sfânt. Cu toţii trăiau bucuria mea, urmărindu-mă cu gândul şi rugăciunea.
Am mers şi m-am spovedit, am primit sfânta împărtăşanie cu Preacuratele lui Hristos Taine, şi-l rog pe cucernicul părinte duhovnic să mă binecuvânteze şi să se roage pentru mine şi întregul grup cu care călătoream.
Timpul a trecut repede, a venit 4 aprilie. O zi frumoasă, din săptămâna dinaintea Floriilor, întrarea Domnului pe asin în Ierusalim. Am ajuns în aeroportul Henri Coandă din Bucureşti la orele 4.00, am trecut de formalităţile vamale, iar la orele 5.45 dimineaţa ne-am urcat în avion cu destinaţia Israel.
Avionul decolează, se leagănă uşor, se îndepărtează încet de pământ şi, din ce în ce mai repede îşi croieşte drum spre înălţimi. Depăşeşte norii şi se apropie mai mult de cer. Zborul a fost plăcut şi în două ore şi 45 de minute ajungem în aeroportul Ben Gurion. Călcam pentru prima oară pe Pământul Sfânt. Pe faţa tuturor se citeau emoţiile, iar în tăcere fiecare rostea rugăciuni de multumire şi slavă lui Dumnezeui. Cu voia Sa, ajunsesem în Ţara Sfântă de pe pământ, urmând să ne nevoim fiecare să ajungem în Ţara Sfântă din Cer. Că ce este viaţa, decât o asemenea călătorie.
După ce am trecut de formalităţile vamale ne-am întâlnit cu ghidul, o doamnă care ştia limba română. De la agenţia de turism din ţară, de unde luasem biletele, aveam un desfăşurător al traseului de vizitat, însă ea ne-a propus o altă ordine. Am acceptat pentru că şi aşa puteam ajunge în toate locurile precizate în ofertă. Ne-am urcat cu toţii într-un autocar şi după o noapte nedormită am plecat spre Sfânta Cetate a Ierusalimului.
Suntem în luna aprilie, dar aici clima este mai blândă decât la noi, zilele mai călduroase, vegetaţia deja pornită, câmpul verde, şoseaua străjuită de eucalipţi şi chiparoşi, iar colinele muntoase sunt împădurite cu plantaţii de pini, arbuşti şi măslini. Înaintea noastră se deschide Oraşul Luminii, Oraşul Păcii.
Emoţia ne inunda tot mai adânc sufletul, tăcerea ne acoperea din ce în ce mai mult, existam doar în interiorul nostru, cu gândurile noastre, cu dorinţele şi căutările noastre, cu bucuria atingerii Pământului Sfânt şi inima îndurerată de suferinţa Mântuitorului lumii, al nostru, al tuturor.
Începem pelerinajul din Grădina Ghetsimani, cea mai mare parte a ei aparţinând Bisericii Ortodoxe. Primul lăcaş, spre care ne îndreptăm este Biserica Adormirea Maicii Domnului, aşezată în Valea lui Iosafat, cel mai iubit loc de rugăciune al lui Iisus, aşezat la poalele Muntelui Măslinilor. Şi cum am fi putut altfel, pentru că prin Maica Domnului a început legea nouă. Dumnezeu a ales-o să ne dăruiască Propriul Său Fiu.
Am ajuns pe un platou de piatră, în faţa unei biserici semiîngropate. Pentru a ajunge la mormânt am coborât 48 de trepte din lespezi de piatră, iar biserica are formă de cruce. Am intrat în cele două paraclise, în dreapta Paraclisul Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, iar în stânga paraclisul lui Iosif, logodnicul Fecioarei. Ne închinăm la ambele şi continuăm să coborâm în locul unde a fost aşezat trupul Fecioarei Maria, cea care a purtat în pântec şi în braţe pe Hristos. Mormântul este săpat în piatră albă unde a rămas întipărită forma trupului Maicii Domnului. Întrăm lângă mormânt, îngenunchem şi ne închinăm cu mare smerenie. Înălţăm rugăciuni pentru cei de-acasă, familie, rude, prieteni, cunoscuţi, pentru toţi românii vii sau plecaţi întru Domnul. Mulţumim Maicii Domnului şi a noastră, a tuturor că ne-a păzit şi ocrotit pe noi, pe copiii şi nepoţii noştri. Am rugat-o să ne aibă sub Acoperământul ei şi de acum înainte. Şi convinşi fiind că ştie cu adevărat ce înseamnă dragostea, grija şi durerea de mamă, am înălţat cele mai fierbinţi rugăciuni.
În biserică sunt atârnate 100 de candele care se aprind la sărbători. Pentru că era destul de aglomerat, am ieşit destul de repede să lăsăm pe toţi cei veniţi să se închine.
Ne continuăm drumul spre Peştera Ghetsimani, locul în care Fiul Domnului S-a rugat Tatălui înainte de a fi prins şi răstignit. Aici L-am întâlnit pe Hristos Domnul, pe care l-am simţit permanent printre noi, lângă noi, alături de noi şi înlăuntrul nostru în întreg pelerinajul. I-am cerut iertare pentru mulţimea păcatelor noastre şi ne-am rugat pentru întărirea şi sporirea în credinţă, evlavie şi nevoinţă.
După Peşteră, ne întreptăm spre Biserica Tuturor Naţiunilor, aflată la poalele Muntelui Măslinilor, care mai este cunoscută şi cu numele de Biserica Agoniei. Da, simbolic nume. De aici a început agonia, aici se află piatra orginală, unde Iisus a îngenuncheat şi s-a rugat în noaptea dinaintea Patimilor. Aici, este locul prinderii Domnului nostru Iisus Hristos. Aici, trădătorul Iuda L-a sărutat pe Hristos pentru a-L vinde mulţimii dezlănţuite. Din acest loc încep îngrozitoarele patimi ale mântuitorului. Şi aici biserica era plină de pelerini, din toate colţurile lumii, de toate naţiile.
De aici, ne îndreptăm spre Sfânta Cetate şi intrăm prin Poarta Sfântului Ştefan. Aici se revarsă o mare de oameni pe străduţele înguste, înţesate de prăvălii cu diverse obiecte de vânzare. Ne strecurăm încet prin mulţime spre Drumul Crucii. Emoţiile sporesc pe măsură ce înaintăm. În furnicarul de oameni îl simţim pe Mântuitor îndurerat de răutatea şi viclenia oamenilor care-l batjocoresc, îl lovesc şi vor să-l vadă răstignit. Ne este greu nouă, păcătoşilor să ne îmaginăm şi să înţelelegem suferinţa cumplită a Mântuitorului, după cum ne e greu şi să trăim în smerenie şi iubire. La cele mai mici probleme, necazuri ale vieţii ne pângem, ne pierdem răbdarea, căutăm vinovaţi fără să ne uităm în sinea noastră pentru a vedea buruienile crescute de-atâtea păcate şi neascultări. Luminează-ne pe noi Doamne!
Căutându-ne după şepcuţele albe pe care le-am primit la sosire în aeroport, ne regrupăm în jurul ghidului şi pornim pe Drumul Crucii sau Via Dolores, spre Golgota. Străduţe strâmte, în pantă, sub greutatea Sfintei Crucii, Hristos Domnul a urcat spre a face voia Tatălui şi pentru mântuirea noastră. Până pe Golgota, au avut loc 14 popasuri, opriri, pe care le voi enumera întru aducere aminte a suferinţei Mântuitorului şi a vărsa lacrimi pentru batjocura sa: Condamnarea la moarte, în curtea lui Pilat; punerea Crucii pe umerii Domnului în faţa Pretoriului şi pornirea spre Golgota; Prima Cădere a Mântuitorului sub povara Crucii; Întâlnirea Domnului cu Maica Sa; Luarea crucii de pe umerii Domnului de către Simon Criteanul; Întâlnirea Domnului cu Veronica, care l-a şters cu mahrama plină de sânge şi de sudoare; A doua cădere a Mântuitorului la pământ; Întâlnirea Domnului cu femeile care plângeau şi se tânguiau pentru El; A treia cădere a Mântuitorului la pământ; Dezbrăcarea Domnului de hainele Sale, pe Golgota; Întinderea şi răstignirea pe Cruce; Moartea Domnului pe Cruce, Coborârea Domnului de pe Cruce; Punerea Domnului în Mormânt şi Învierea. Pe întreg drumul, Iisus a fost aproape singur în suferinţa Sa, sub crucea Sa.
Ajunşi în faţa Bisericii Sfântului Mormânt, numită de ortodocşi Biserica Învierii, Biserica Întregii Creştinătăţi ne-am rugat şi noi să ne ajute Mântuitorul să ne ducem fiecare crucea noastră, simţindu-L printre noi, lângă noi, în tot locul şi-n tot timpul. Doamne, ajută-ne pe noi!
În partea stângă a intrării, una dintre coloanele de marmură albă este crăpată. Tradiţia spune că la un Paşte, ortodicşii nu au fost lăsaţi să intre pentru a primi Lumina Sfântă a Învierii Domnului. În chip minunat, focul dumnezeiesc, care coboară în fiecare an în Sâmbăta Mare la Sfântul Mormant, a lovit aceste coloane lăsând aceste urme vizibile şi astăzi. Până atunci şi de atunci, Lumina Sfântă a Învierii apare doar la Paştele ortodocşilor şi este primită întâi de Patriarhul Ortodox. Este una dintre cele mai mari minuni ale omeniri.
La câţiva metri de aici, se înalţă o stâncă mare de gresie albă, numită Muntele Golgota, în vârful căreia a fost înfiptă Crucea cu Iisus răstignit, stropită şi sfinţită de scump Sângele Său.
Intrăm şi noi şi vedem acest paraclis cu două altare. În dreapta Crucii se află primul altar care marchează locul în care Iisus a fost dezbrăcat de hainele Sale şi pironit în cuie pe lemnul crucii. În mijlocul altarului principal, numit Sfânta Golgota este fixată în crăpătura stâncii o cruce care ne aminteşte de răstignirea Domnului.
În imediata apropiere este o icoană a Sfintei Fecioare Maria, prin inima căreia a trecut durerea ca şi o sabie văzându-L pe Fiul ei preaiubit răstignit între tâlhari. În partea de jos a Sfintei Mese, panouri transparente protejează stânca Golgotei crăpată de cutremur. Credincioşii pot atinge această stâncă printr-un orificiu al unui disc din aur împodobit cu scene de pe drumul crucii, donat Sfântului Mormânt de către domnitorul român Şerban Cantacuzino. Locul este cunoscut cu numele de „Locul Căpăţânii”.
După ce sărutăm altarul Golgotei, Sfânta Cruce, icoana Maicii Domnului cu Fiul, mergem spre Piatra Ungerii, o lespede de piatră roşiatică, de forma unei pietre funerare. Este locul unde a fost coborât de pe cruce trupul lui Iisus şi uns cu smirnă şi aloe. Aici am îngenungeat şi ne-am rugat cu mare evlavie. Mulţi pelerini aveau la ei diferite haine pe care le atingeau de Piatra Ungerii. Ne-am atins şi noi cu mâinile, cu hainele şi am simţit miros de mir mult timp după ce am ajuns acasă.
De la Piatra Ungerii, ne îndreptăm spre Sfântul Mormânt, aflat în mijlocul unei clădiri rotunde de mari dimensiuni, acoperită cu o cupolă uriaşă susţinută de 18 coloane de piatră. Întrăm într-o cameră micuţă sub formă dreptunghiulară, cu două încăperi. Prima este Capela Îngerului, unde stă aşezată piatra de la uşa mormântului lui Hristos. Aici a coborât din cer îngerul Domnului şi a prăvălit piatra deasupra lui. În cealaltă încăpere se află Sfântul Mormânt. Intrarea în această încăpere se face pe o uşă îngustă şi joasă prin care poate pătrunde doar un singur credincios. Încăperea are vreo doi metri lungime şi permite numai câtorva credincioşi să stea deodată înăuntru, în vreme ce alţii aşteaptă în rugăciune în Capela Îngerului, iar alţii în biserica mare.
În acest loc, milioane de oameni din întreaga lume au îngenuncheat rostind cele mai sfinte rugăciuni, împletite cu lacrimi de durere, de mulţumire sau de speranţă. Aceste momente emoţionante nu pot fi uitate niciodată pentru că ele îţi lasă în suflet o bucurie şi fericire unică, ce te cheamă de fiecare dată la Ierusalim.
Am început să plâng, mulţumindu-i Domnului că am ajuns în cel mai sfânt loc de pe pământ. Aici, simţi cu adevărat cum vălul de îndoială sau de necredinţă, se ridică de pe ochii şi din sufletul tău. Când intri în Sfântul Mormânt, involuntar şopteşti cuvinte de rugăciune şi ai certitudinea că acestea ajung la Dumnezeu, şi chiar stai de vorbă cu El. În clipa aceea ai impresia că te afli în lumi cereşti şi simţi forţele divine cum pătrund în sufletul tău. Găseşti o lumină interioară şi o bucurie dătătoare de pace greu de descris. Dumnezeu e lângă tine, e înăuntrul tău şi tu comunici cu el în taină. Atunci te regăseşti pe tine însuţi. Aici realizezi că orice jertfă ne conduce spre înviere, că orice gest de bunătate ne apropie de Dumnezeu şi de semeni şi că nimic nu ne mai poate despărţi de Hristos, nici chiar moartea.
Cu toate acestea, cu greu găseşti cele mai potrivite cuvinte prin care să aduci Slavă şi Mulţumire Dumnului pentru acest dar şi această binecuvântare. Ne rugăm pentru toţi ai noştri, pentru întreaga omenire. Nu se poate sta mult timp la Mormântul Domnului din cauza aglomeraţiei, însă rugăciunea îţi rămâne în gând şi în suflet pe parcursul zilei, a anilor, chiar întreaga viaţă. Cred că fiecare credincios ar trebui să ajungă măcar o dată în viaţă în acest loc sfânt. Cred că am fi cu toţii mai buni, iar în lume ar fi mai puţină răutate. Doamne ajută!
La intrare, în partea stângă a Sfântului Mormânt se află un sfeşnic cu lumânări aprinse. Ca şi ceilalţi pelerini am aprins şi noi mănunchiuri de câte 33 lumânări, pentru a duce acasă Lumina Învierii.
Ieşim din interiorul Sfântului Mormânt şi ajungem în faţa Bisericii Învierii, aşezată în centrul întregului complex bisericesc. Acesta aparţine în exclusivitate ortodocşilor. În mijlocul pronausului se află un sfeşnic din piatră care marchează după Sfintele Scripturi centrul geografic şi spiritual al pământului. După tradiţia Bisericii Ortodoxe se consideră că Ierusalimul, locul unde a fost răstignit Domnul, este aşezat chiar în centrul sau buricul lumii, al continentelor, al pământului. Sărutăm locul, ne închinăm, aducem Slavă Domnului şi aşteptăm să vină întreg grupul pentru a ne continua pelerinajul. Tradiția creștină spune că aici se află locul unde Iisus a alungat comercianții din împrejurimile Templului, iar sub Golgota ar fi înmormântat craniul lui Adam, primul om creat și alungat de Dumnezeu din Rai. Slavă Ţie Doamne că ne-ai ajutat să ajungem în centrul durerii şi învierii Tale.
Pe Drumul Crucii, a durerii, Sfânta Sa Mamă, Fecioara Maria, împreună cu alte femei evlavioase a stat permanent aproape de Iisus. Aici, din cauza durerilor pricinuite de patimile şi umilirile lui Iisus, Maica Domnului a leşinat. Locul leşinului este marcat de o icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni. Mulţi creştini o numesc şi „Icoana Maicii Domnului care clipeşte”, pentru că în icoană Maica Domnului închide şi deschide uşor ochii.
Deoarece pe agenda zilei mai aveam multe alte obiective de vizitat, ieşim din Cetate spre Zidul plângerii, ceea ce a mai rămas din Templul construit de Solomon. Aici se adună iudeii şi plâng pierderea templului şi a faimei de odinioară Ei se tânguiesc, lovindu-se cu fruntea de zid, se ţin cu mâinile de zid, se leagănă cu capul plecat, spun rugăciuni, ori rostesc ceva în taină.
Tăcuţi, cu gândul şi sufletul îndurerat mai mult decât vreodată în viaţa noastră, ne îndreptăm spre Muntele Măslinilor, Muntele Înălţării Domnului (Eleon). De pe acest munte Domnul S-a înălţat la Cer, de-a dreapta Tatălui întru slavă.
Aici, se înalţă împunătoare Biserica Maria Magdalena, mănăstire rusească de maici, cu cinci turle aurite. Nu a intrat în programul pelerinajului nostru, ci i-am admirat frumuseţea şi măreţia, însemnându-ne cu Sfânta Cruce a Domnului.
Primul lăcaş în care intrăm a fost Mănăstirea ortodoxă Eleon, aflată pe platoul Muntelui Măslinilor. Intrăm cu smerenie în biserică şi ne închinăm la icoane şi la sfintele moaşte. Aici este locul unde a avut loc Înălţarea la Cer a Domnului. Biserica are două paraclise. Unul dintre ele este Paraclisul „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. În pardoseală este un loc scobit şi îngrădit unde a fost ascuns capul Sfântului Ioan Botezătorul. Îngenunchem cu durere în suflet pentru chinurile şi moartea pe care a primit-o din ordinul crudului rege Irod. Sărutăm locul unde a fost tăinuit capul celui mai mare om născut din femeie şi ne rugăm sfântului să mijlocească rugăciunile noastre către Hristos Domnul. Am aflat că aici, în decursul timpului s-au nevoit mai multe călugăriţe din România.
De pe acest platou se întinde o privelişte minunată. În jurul mănăstirii se înşiră corpurile de chilii, se înalţă turnul clopotniţă, cimitirul presărat cu candele aprinse, flori, soare, tăcere şi singurătate, iar curtea este plină de chiparoşi, eucalipţi, măslini, arbori ornamentali şi flori. Nu la mare distanţă, în antiteză se vede Ierusalimul vechi şi nou.
Trecem pe lângă Mănăstirea franciscană „Dominus Flevit” şi ne oprim la Mănăstirea Catolică „Pater Noster”, mănăstire a măicuţelor carmelite din Franţa. Aici, Tatăl nostru este scris în 35 de limbi, cel în limba română se află chiar în biserica mănăstirii.
Cu sufletele şi inimile pline de bucurie şi mângâiere, de aici am plecat la Biserica ortodoxă românească din Ierusalim, care are trei sfinţi ocrotitori: Sfântul Gheorghe, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul şi Sfântul Ioan Botezătorul. O bisericuţă mică, într-un cartier de evrei ultra credincioşi. Interiorul bisericuţei luminos, ne-a întâmpinat unul dintre preoţii care slujesc aici, ne-a binecuvântat şi ne-a miruit.
Am plecat la masa de seară, ghidul ne-a avertizat să nu ieşim în oraş decât în grup cât mai mare, însă, cel mai bine ar fi să nu ieşim. De la masă am plecat la cazare, un hotel curat, cu două paturi în cameră. De oboseală am adormit, dar m-am trezit de mai multe ori. La miezul nopţii s-au auzit împuşcături pe stradă, ne-am trezit speriate. Am înţeles dimineaţă că asemenea lucruri sunt ceva obişnuit în Israel. O, Doamne, pe pământul cel mai sfânt din lume, este atâta violenţă şi ură.
Pe la orele 4-5 din noapte, oraşul răsuna de chemarea la rugăciune a musulmanilor.
Cu toate că somnul a fost puţin şi întrerupt, ne-am sculat din pat odihniţi şi gata pentru o nouă zi petrecută la Locurile Sfinte
A doua zi am plecat spre Betleem, aşezat la 10 km de Ierusalim, însă aparţine Palestinei. Trecerea în Palestina s-a făcut printr-un drum îngust, şi cu formalităţi vamale riguroase. Doi poliţişti de frontieră s-au urcat în autocar, ne-au luat paşapoartele, s-au uitat cu atenţie la poze şi la figurile noastre, apoi au pus viza. Ghidul evreu nu avea dreptul să intre în Palestina. Am fost preluaţi de un ghid român, din Iaşi, o doamnă tânără care trăia în Palestina. Oraşul Betleem este aşezat pe coline domoale de piatră. Ici-colo se înalţă turle de biserici, chiparoşi, măslini, eucalipţi. Se întind câmpuri cultivate, grădini cu viţă de vie, portocali şi lămâi. Şi aici viaţa este paradoxală. În oraşul Betleem cu o rezonanţă sacră, pe străzi patrulau tot timpul oameni înarmaţi, pregătiţi de luptă. Sfinţenia, înălţarea, pacea, frumuseţea faţă-n faţă cu răutatea, duşmănia, grotescul, lupta.
După câteva minute de mers, se deschide în faţa noastră Biserica Naşterii Domnului. Se află într-un fel de piaţă pavată cu dale din piatră, între biserica armeană şi Biserica Sfintei Ecaterina cu o clădire a călugărilor franciscani. Este unul dintre cele mai importante locuri creştine de închinare şi una dintre cele mai vechi biserici creştine din lume, păstrate până astăzi. Este prima biserică închinată Naşterii Domnului şi a fost ridicată pe locul peşterii în care S-a născut Mântuitorul Hristos. De aici a început creştinismul.
Intrarea are loc printr-o uşă foarte joasă şi îngustă încrustată în zidul gros de piatră al Bisericii Naşterii, numită „uşa pocăinţei” A fost făcută şi amplasată în zid în perioada otomană, cu scopul de a impiedica pe necredincioşi să intre înăuntru călare. De asemenea, această uşă, pe lângă faptul că obliga pe oricine să descalece de pe cal, obliga pe vizitator şi la o plecare a capului în semn de cinstire a locului. Un motiv bun poate fi şi acela al unei mai bune apărări în cazul unui atac al musulmanilor. Ne aplecăm şi noi cu umilinţă şi intrăm în prima încăpere, un pridvor, a doua tot mică, apoi ajungem în marea Biserică a Naşterii Domnului. Slavă Ţie Doamne!
Parcă nu ne venea a crede că noi nevrednicii am ajuns acolo şi că este real tot ceea ce vedem şi simţim. Privim cu atenţie şi smerenie interiorul bisericii. Totul este divin şi măreţ. Biserica a fost construită de împărăteasa Elena (326) şi înfrumuseţată de împăratul Iustinian (531), lăsând în mare parte primul lăcaş. Biserica originală era compusă din atrium (pronaos), naos format din cinci nave longitudinale sprijinite pe stâlpi de marmură, şi altarul poligonal, ridicat chiar deasupra Sfintei Peşteri. Pardoseala este împodobită cu mozaicuri de mare calitate artistică, cu motive florale creştine. De atunci au fost făcute mai multe modificări. Ceea ce se vede astăzi este tot atât de măreţ şi impunător ca la începuturi. Admirăm mozaicurile, catepeteasma sculptată şi aurită, vechile icoane de aici îmbrăcate în argint, policandrele şi cele 54 de candele, bolta bisericii lucrată artistic în lemn. Stăm în linişte, ne reculegem până ajungem să ne închinăm cu evlavie la sfântul Altar, la icoanele, făcătoare de minuni ale Maicii Domnului cu Pruncul în braţe (Betleemita) şi icoana Sfântului Nicolae.
De aici coborâm în Sfânta Peşteră, o grotă aflată dedesubtul bisericii. Acesta este punctul de maxim interes şi cinste al întregii biserici. Această grotă este cinstită ca loc al Naşterii lui Hristos încă din secolul al II-lea. Steaua de argint încrustată în pardoseala de marmură roşie marchează chiar locul în care a fost aşezat Hristos. Citim inscripţia în limba latină de pe marginea stelei de argint: “Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est.”, în traducere: “Aici S-a născut Iisus Hristos din Fecioara Maria”. Aceste cuvinte şi imaginea de aici nu o vom uita niciodată. Aici S-a născut Lumina Lumii.
Steaua de argint este străjuită de cincisprezece candele care ard în permanenţă. În genunghi ne rugăm cu lacrimi de mare bucurie pentru Sfânta Naştere a Domnului şi pentru îngăduinţa pentru noi păcătoşii de a ajunge în acest loc plin de sfinţenie. Ne aplecăm cu fruntea la pământ, ne atingem de acest loc dumnezeiesc, sărutăm şi ne retragem în linişte. Mărit şi Slăvit fii Doamne de întreaga omenire.
De aici, ne îndreptăm spre Ierihon, o „insulă” palestiniană în teritoriul Israelului. După unii, este cea mai veche aşezare urbană din lume, precum şi aşezarea cu primele fortificaţii. Mai este cunoscut şi drept oraşul aflat la cea mai joasă altitudine, aproximativ 250 de metri sub nivelul mării. Are o vegetaţie abundentă, predominând palmierii, de unde şi numele de Oraşul Palmierilor. Sfinţii evanghelişti mărturiseau că Ierihonul este oraşul străbătut „la pas” de Hristos, însoţit de mulţimi de oameni.
Primul popas pe care l-am făcut aici, a fost Dudul lui Zaheu. Aici a avut loc convertirea vameşului Zaheu la pocăinţă. Copacul în care s-a urcat Zaheu era un “sicomor”, un copac specific zonei, asemănător cu smochinul. Tradus, acest copac a fost numit dud, deoarece sicomorul se aseamănă mult cu dudul românesc. Trunchiul acestui copac biblic, este complet uscat şi se păstrează în curtea Bisericii Ortodoxe Sfântul Prooroc Elisei, din Ierihon. Tulpina sicomorului în care s-a urcat Zaheu vameşul, pentru a-L vedea pe Hristos, se păstrează într-o construcţie improvizată, spre a-l păzi de intemperiile vremii şi de pelerini.
Ca român, nu se poate să ajungi în Ţara Sfântă şi să nu ajungi la Aşezământul Românesc de la Ierihon. Pe lângă marea încărcătură de istorie şi cultură de veacuri a Ierihonului, aici este o oază de trăire spirituală românească.
Ne-a întâmpinat părintele duhovnic şi am intrat cu toţii în biserică. Ne-a adresat un cuvânt de bun venit în acest loc sfânt din Ţara Sfântă, ne-a miruit şi ne-a dat binecuvântare. Am dat acatiste şi am înălţat rugăciuni către Domnul. Apoi, ne-au invitat în altă clădire pentru a ne servi cu prăjituri şi sucuri.
Complexul monahal este frumos proiectat şi construit. Arhitectura locaşului este impresionantă, biserica pictată în stil bizantin de doi pictori din Bucureşti este zveltă şi impunătoare, se află în centru, înconjurată de clădirile din piatră şi marmură, înalte cu trei etaje. Acestea formează de fapt împrejmuirea circulară a aşezământul. Au şi 50 de camere pentru cazarea pelerinilor. Obştea este de maici care întreţin aşezământul şi ajută la toate lucrările, inclusiv primesc pelerinii. Duc o viaţă grea, însă fac ascultare pentru că îşi înţeleg menirea misionară în biserică ortodoxă pe pământ sfinţit de paşii Mântuitorului, deschisă pentru toţi cei aflaţi în nevoi, de orice nationalitate ar fi ei.
Din Ierihon am plecat spre Marea Moartă, un loc unic în lume care atrage turişti de pe întreg globul. Se poate spune că aceştia vin aici în adevărate „pelerinaje pentru sănătate”. Această zonă a devenit o uriaşă staţiune de tratament căutată pentru vindecarea diverselor afecţiuni. Când am ajuns noi erau mai multe persoane. Nu era suficient de cald pentru o baie, însă turiştii n-au vrut să piardă ocazia de a intra măcar cu picioarele în apă. I-am urmat şi noi. Îmi aduc aminte că aveam o rană la o mână şi cât am stat acolo am ţinut-o în apă. Mărturisesc că după trei zile, nu se mai cunoştea nici locul unde era.
Atributul de mare este impropriu, pentru că Marea Moartă este de fapt un lac, neavând legături cu oceanul planetar. În vechime, oamenii au numit-o mare datorită dimensiunii sale impresionante, raportate la cunoştinţele lor de atunci. Salinitatea apei este de 8,6 ori mai mare decât a apei oceanelor şi, prin urmare improprie vieţii, fauna şi flora neputând supravieţui în acest lac. De aici numele arab de Marea Sărată, respectiv ebraic de Marea Moartă.
Ca peste tot în Israel, şi aici este un magazin, însă nu cu obiecte religioase, ci cu produse cosmetice şi medicamente pe bază de nămol. Am intrat şi am cumpărat pentru uz personal sau pentru cadouri celor de acasă. Preţurile sunt foarte mari.
Plecăm de la Marea Moartă şi mergem aproape paralel cu Râul Iordan. Ajungem în Yardenit, loc amenajat cu aprobarea Ministerului Religiilor. Este destul de sigur faptul că nu acesta este locul unde Sfântul Ioan L-a botezat pe Iisus.
Considerând sfânt întreg râul Iordan, mi-am imaginat că în locul unde făcusem popas era „locul scufundarii”, unde Sfântul Ioan Botezătorul săvârşea “botezul pocăinţei” şi L-a botezat pe Iisus Hristos. Am văzut această scenă cu ochii minţii şi ai sufletului şi îl păstrez cât voi trăi.
Locul este foarte frumos amenajat. Şi aici, ca şi la Biserica Pater Noster de pe Muntele Măslinilor, pe ziduri se găsesc inscripţii cu rugăciunea domnească, Tatăl nostru în mai multe limbi. Mă bucur să văd că şi aici, limba română este evidenţiată. O parte din cei care ajung aici întră în apa Iordanului pentru a se boteza. Întrarea în apa Iordanului este permisă numai îmbrăcat/ă într-un costum special (cămaşă albă lungă) care, fie se cumpără, fie se închiriază, iar alţii îşi aduc de-acasă. În acest scop sunt amenajate cabine pentru schimbarea hainelor şi cabine cu duşuri. Din grupul nostru nu a intrat nimeni în Iordan, noi fiind ortodocşi suntem botezaţi şi nu mai trebuie să ne botezăm şi în acest mod. Deşi vremea era destul de rece, chiar plouase puţin, în râu erau câţiva pelerini, unii atingeau apa cu picioarele, alţii numai cu mâna aşa cum am făcut noi, Am stat cam vreo oră şi ceva aici şi nu ne venea să plecăm. Peisajul era fermecător; apa, vegetaţia, păsările, cerul erau într-o armonie perfectă. Am luat apă din Iordan pe care am adus-o acasă şi o tot păstrez. Împreună cu pozele îmi aduc aminte de momentele trăite aici.
Izvoarele creştine cât şi tradiţia spun că la râul Iordan au avut loc multe minuni. Una dintre ele este aceea că în fiecare an, de Bobotează, sfidând legea gravitaţiei, Iordanul se întoarce înapoi! „Când a ieşit din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se peste El ca un porumbel, iar glasul Tatălui s-a auzit din ceruri zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi” (Matei 3, 16-17). Natura însăşi l-a recunoscut pe Creator, apele Iordanului întorcându-se înapoi, ca o plecăciune înaintea ziditorului lor.
Bineînţeles, ieşirea de la Iordan se face doar prin magazinul de suveniruri, unde doritorii pot cumpăra obiecte care să ateste trecerea lor prin acest loc. Am vrut să cumpărăm şi noi câte ceva, însă erau mult prea scumpe pentru buzunarele noastre.
Era după amiază şi am plecăm spre Tiberias, capitala Galileei, ridicat în urmă cu circa 2000 de ani şi denumit după numele lui Tiberius Augustus. Este unul dintre cele patru oraşe sfinte ale evreilor. Aici ne-am cazat o noapte. După ce am luat masa, am ieşit în oraş. Nu apucăm să mergem prea mult prin oraş, ne oprim, la sugestia ghidului şi vizităm magazinul fabricii de diamante Ni se dau şi câteva amănunte despre această industrie în care lucrează şlefuitori de înaltă calificare. Are filiale în toate oraşele din Israel, însă preţurile erau exorbitante.
Conform tradiţiei creştine, Iisus Hristos a trăit cu discipolii săi în această parte a Galileii săvârşind miracole pe apele Lacului Tiberiada. Aici au fost construite, de-a lungul timpului numeroase biserici, mânăstiri şi locuri sfinte.
Ghidul ne spune că Lacului Tiberiada sau Marea Galileii se aseamănă, prin conturul său, cu un cap de om cu faţa întoarsă spre est, cu o claie mare de păr la nord, unde bazinul atinge lăţimea maximă şi cu o barbă ascuţită îndreptată spre sud. Suprafaţa lacului este de 166 kilometri pătraţi.
Din Biblie ştiam că pe apele Marea Galileii, Iisus Hristos a făcut mai multe minuni. Cartea Sfântă menţionează că aici, Iisus i-a îndemnat pe Petru şi alţi trei apostoli să devină ”pescari de oameni”. După înmulţirea miraculoasă a pâinii şi a peştilor, cu care a hrănit 5.000 de oameni în apropiere de Betsaida, Iisus le-a poruncit discipolilor să traverseze apa pentru a ajunge la Capernaum. În timpul călătoriei, un vânt puternic a luat cu asalt lacul, speriindu-i de moarte pe discipoli care, fiind pescari cu experienţă, ştiau prea bine ce pericol îi ameninţa. Iisus a sosit însă la ei mergând pe apă, a domolit vântul şi a liniştit valurile. Am făcut şi noi o plimbare cu o corabie de lemn pe Lacul Tiberiada; a intrat în costul excursiei.
A fost o zi superbă, caldă, razele soarelui ne mângâiau ocrotitor. Se oglideau pe luciul apei, încât aveam impresia că ne aflăm între doi sori. Suprafaţa apei era lină, nu adia nici vântul, iar printre raze îl vedeam pe Mântuitor împreună cu ucenicii săi. Doamne, ce frumuseţe dumnezeiască! Ce strălucire divină! Ce mângâiere îngerească! Atingeam apa cu mâna şi ne spălam faţa în încercarea de a ne îmbunătăţi şi a lua cu noi acasă măcar puţin din mireasma acestor trăiri.
Dacă la început, câţiva dintre noi au dat tonul unei sindrofii „marca in România”, cu cântece de petrecere şi glume mai deocheate, la un moment dat, cineva atrage atenţia, şi parcă la comandă, totul a luat o turnură spre o comportare normală, adecvată locului şi momentului în care ne aflam. S-a cântat imnul Israelului şi al României şi s-a înălţat drapelele pe catarg. S-au cântat cântece religioase. Eu am simţit nevoia să tac. O tăcere exterioară dar o profundă trăire interioară, o bucurie fără margini, o dorinţă împlinită mie, nevrednica de a ajunge în locul în care Hristos a trăit, păstorit oamenii, i-a învăţat şi format pe păstorii de oameni.
Lacul Tiberiada este important din punct de vedere economic, mai ales datorită bogaţiei speciilor de peşti din apele sale. Pe malurile lui trăiesc în număr mare cufundani, pelicani, broaşte ţestoase şi raci de apă dulce.
Plimbarea pe Marea Galileii a durat o oră, am coborât din barcă, ne-am urcat în autocar şi am pornit spre localitatea numită Capernaum, care înseamnă “Satul lui Naum”, acesta, fiind un sat de pescari. Pentru că Iisus Hristos a locuit pentru un timp în acest loc, oraşul Capernaum mai este numit şi “oraşul lui Iisus”. Capernaumul era locul de unde pleca şi unde revenea Mântuitorul, după fiecare călătorie săvârşită în Galileea. Aici am vizitat Biserica Sfântului Petru (biserică romano-catolică. Se află în centrul vechiului oraş, la mică distanţă de sinagogă, sub o biserică franciscană. Ruinele casei în care au locuit Apostolii Petru şi Andrei, iar Mântuitorul a săvârşit nenumărate minuni, se păstrează încă şi astăzi, în interiorul ruinelor unei vechi basilici bizantine.
Admirând Muntele Fericirilor, ne îndreptăm spre Cana Galileii, sau cu numele să actual “Kafr Kanna”. Este o aşezare umană existentă încă de pe vremea lui Iisus. Este locul sfinţit acum două mii de ani de paşii Mântuitorului venit la Nunta din Cana, la care a fost invitat împreună cu Maica Sa şi cu ucenicii Săi. De la începuturi, creştinii au cinstit şi cinstesc acest loc unde Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit prima Sa minune. Izvoarele scrise precizează că prezenţa divină şi descoperirea minunilor în cadrul sărbătoresc al unei nunţi nu sunt deloc întâmplătoare. Aceasta demonstrează încă o dată de ce Taina Cununiei este atât de importantă şi cât de preţuită este de Dumnezeu. De asemenea, se arată semnificaţia profundă a virtuţii iubirii. Minunea săvârşită, a întărit practic, alături de prezenţa Domnului la sărbătorirea nunţii, legătura naturală dintre bărbat şi femeie, descoperindu-i scopul esenţial: iubirea dintre soţi. Virtutea iubirii este cea mai importantă dintre toate şi scopul cel mai înalt al Tainei Cununiei rămâne acela al iubirii şi respectării mutuale între soţi. Căsătoria intră odată cu minunea de la Cana Galileii în starea de har plină de iubire în Împărăţia cerurilor. O Împărăţie aflată sub guvernarea dragostei.
Am vizitat şi noi biserica ortodoxă din Cana Galileii care este închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi îngrijită de creştinii ortodocşi greci. În curtea mănăstirii se păstrează două fragmente de coloane vechi, datând din secolul al XIII-lea, iar în biserică se păstrează două vase mari, din piatră, deosebit de vechi, asemănătoare celor folosite pentru păstrarea apei, în vremea Mântuitorului.
De aici ne îndreptăm spre Nazaret, leagănul copilăriei lui Iisus.
După Noul Testament, Nazaretul era localitatea unde se afla casa Mariei, mama lui Iisus, și a logodnicului ei, Iosif. În această casă s-au întâmplat evenimentele Vestirii miracolului sarcinii Mariei de către Arhanghelui Gavriil și acesta e locul unde a crescut Iisus din pruncie și până la începutul misiunii sale. De aici şi expresia de „Iisus Nazariteanul, Regele Iudeilor”
În Nazaret există Biserica Bunavestire şi Biserica Sfântul Arhanghel Gavriil, pe care am vizitat-o. Este construită deasupra “Izvorului Fecioarei Maria”, un izvor natural ce izvorăşte de lângă o fântână antică cunoscută şi ea ca “Fântâna Mariei”, aflată în apropierea casei acesteia din Nazaret. Potrivit tradiţiei ortodoxe din partea locului, Fecioara Maria a primit vestea că va naşte pe Mântuitorul, de la Sfântul Arhanghel Gavriil în momentul în care aceasta se afla afară, să scoată apă. Biserica Sfântul Arhanghel Gavriil, în cea mai mare parte a timpul, dar şi astăzi aparţine bisericii ortodoxe, deşi în unele perioade a fost luată de alte biserici. Accesul la izvorul făcător de minuni al Maicii Domnului nu a fost niciodată întrerupt. În jurul izvorului se află multe candele şi icoane ale Maicii Domnului.
În itinerariul nostru a intrat şi Haifa, oraşul sfânt al Bahailor (o credinţă elitistă, exclusivistă) unde se pot vizita foarte multe obiective turistice, istorice, religioase. Un loc aparte îl ocupă Mănăstirea Stella Maris cu Peştera Sf. Ilie Tezviteanul şi Grădinile cu Templul Bahai. Pentru că nu am avut prea mult timp, am vizita o parte din Grădini.
În ebraică, numele Haifa înseamnă „coasta minunată”, deoarece este aşezată pe colinele muntelui Carmel sau de la numele marelui preot Caiafas. Oraşul este construit pe trei nivele: pe malul mării este partea veche, portul şi coasta, apoi oraşul de mijloc, Hadar HaCarmel care acum este centru comercial şi oraşul de sus, Carmel plin de vile exclusiviste. Sus de tot, aproape ruptă de lume a fost construită Universitatea ca un turn de veghe asupra civilizaţiei.
Grădinile Bahai reprezintă elementul emblematic al oraşului, redeschis publicului în 2001, după 7 ani de muncă asiduă a arhitecţilor şi constructorilor. Grădinile sunt construite sub forma a 9 cercuri concentrice care arată ca nişte valuri. Aleile de promenadă, realizate din pietre de diferite culori sunt înfrumuseţate cu sculpturi din fier forjat şi piatră, fântâni, cascade, pomi fructiferi, chiparoşi, palmieri, cactuşi şi flori înmiresmate. Grădinile au un farmec aparte, exotism, culoare şi eleganţă. Nu ne venea să credem că poate exista asemenea minunaţie de vegetaţie la început de aprilie. Nu degeaba a fost ridicată la rangul de “A opta minune a lumii”.
În centrul grădinii se află Templul Bahai, dedicat întemeietorului Bab. Este supranumit biserica tuturor religiilor. Are o înălţime de 40 metri, 58 coloane de marmură albă, 9 faţade care reprezintă cele 9 religii principale şi cupola aurită. Nu am vizitat acest templu, ci doar l-am admirat în exterior. Stabilirea locului pentru ridicarea templului nu este întâmplătoare, Haifa beneficiind de o aşezare la Marea Mediterană care îţi taie respiraţia, fiind în prezent unul dintre principalele porturi ale Israelului şi un oraş multicultural, ce oferă turiştilor multe muzee şi site-uri arheologice. Templul lui Bab şi Grădinile Bahai din Haifa fac parte din patrimoniul mondial Unesco. Ne-am plimbat şi am făcute multe fotografii
Grupul nostru era destul de eterogen, erau atât pelerini cât şi excursionişti. La un moment dat s-a ivit oarece tulburare, dar nu am dat importanţă la nimic, m-am detaşat de tot şi toate cele pământeşti, lumeşti. În tot timpul pelerinajului nu m-a durut nimic, nu mi-a fost deloc rău. În intimitatea sufletului meu eram împreună cu Domnul Dumnezeul nostru, Mântuitorul lumii, vindecătorul păcatelor şi ajutorul neputinţelor noastre.
În mintea şi-n inima mea am parcurs într-un timp foarte scurt, de aproape cinci zile cei 33 de ani ai Domnului Iisus Hristos, Omul, de la naşterea Sa în peştera, staulul din Betleem, propovăduirea învăţăturii celei noi, condamnnarea, răstignirea, învierea şi înălţarea Sa la Ceruri, de-a dreapta Tatălui. Îl vedeam pe uscat şi pe mare, în biserici şi în afara lor, învăţând oamenii, făcând minuni, dar şi chinuit fără de păcat de mai marii bisericii de atunci. În funcţie de locurile pe care le vizitam ni se alăturau preaiubita Sa maică, apostolii, sfinţii din biserici şi mănăstiri. În interiorul sufletului am simţit cele mai dulci trăiri duhovniceşti. Ce era să-mi doresc mai mult? A fost ceva unic, ceva măreţ, ceva înălţător.
De aici am mers spre Tel Aviv, unde ne-am plimbat vreo două ore, apoi am plecat la aeroportul Ben Gurion. Când am ajuns noi, se anunţa avertizare cu bombă, atac terorist. Ne-au schimbat ora şi poarta de îmbarcare. Controlul vamal a fost unul dintre cele mai riguroase. Nu mi-a fost frică de nimeni şi de nimic. Eram atât de liniştită şi împăcată cu tot ceea ce trăisem şi-mi era indiferent ceea ce putea să mi se întâmple. Şi dacă ar fi fost sfârşitul aş fi fost fericită. Bunul Dumnezeu, însă ne-a ocrotit şi n-a îngăduit să se întâmple nimic rău. Am ajuns acasă cu bine şi aş putea spune că am venit alt om.
SLAVĂ, MĂRIRE ŞI MULŢUMIRE ŢIE, DOAMNE!
Vasilica Grigoraş
