Nicolae BĂCIUŢ: Distinsă doamnă Elena Buică, intenţionez să public o carte despre exilul românesc. Vă invit să răspundeţi la întrebările de mai jos.
Elena BUICĂ: Stimate domnule Nicolae Băciuţ, Încep cu un cuvânt de apreciere pe care vi-l adresez, pentru că, dincolo de truda pentru cultura neamului nostru, sunteţi preocupat şi de problemele lui sociale. Mulţumindu-vă pentru încrederea ce mi-o acordaţi adresându-mi invitaţia de a răspunde întrebărilor acestei anchete, vă comunic că o fac cu multă plăcere, fiindcă trăiesc pe viu, cu ochii aţintiţi şi cu sufletul priponit în exilul acceptat de bunăvoie în Canada.
Nicolae BĂCIUŢ: Exilul a rupt, geografic, familii în două – o parte a rămas în ţară, cealaltă s-a stabilit peste Ocean. Ce suferinţe particulare ale acestei rupturi aduce exilul? Indiferent de motivele lui?
Elena BUICĂ: Oricum am privi, exilul este un aspect dur al vieţii, greu de suportat, nu este la îndemâna oricui şi nu poate fi înţeles pe deplin decât de cei care trăiesc aceeaşi experienţă. Indiferent cât de bine ne rezolvăm problemele în noua ţară, acel loc învăluit în sfinţenie numit ACASĂ, rămâne pe viaţă cel al locului unde ne-am născut şi am crescut. Ruperea de familie şi de ceea ce a constituit climatul în care am trăit, rămâne în sine o răsturnare profundă a problemelor de viaţă resimţită ca un şir de seisme sufleteşti de diferite grade care aduc în acelaşi peisaj multe ruine abia trăgându-şi suflarea în vecinătatea unor noi construcţii. Moare ceva din tine şi se naşte ceva nou.
In ultimii ani au început să se simtă totuşi nişte ameliorări aduse de viteza cu care se dezvoltă, în special tehnica comunicaţiilor. Telefonia, programele româneşti la TV, numarul tot mai mare al persoanelor care circulă prin lume şi încă multe altele, aduc în viaţa noastră un suflu românesc de care avem atâta nevoie. Timpul vindecă totuşi multe răni, numai gândul cald şi bun la ceea ce am lăsat ACASĂ, nu se ostoieşte, se întoarce înapoi, cu şi fără voia noastră. Se instalează în viaţa noastră interioară un permanent balans între două lumi, fie că recunoaştem, fie că facem pe “realiştii”, pe oamenii puternici, ruşinându-ne de nostalgii şi refuzând să mai deschidem lăcata cu care am zăvorât comori de suflet.
Nicolae BĂCIUŢ: Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut de către un exilat?
Elena BUICĂ: Răspunsurile depind de mulţi factori: de ţara pe care ai ales-o, de departarea până la ea, de temperamentul şi educaţia fiecăruia. Se mai ia în calcul şi vârsta şi nu de puţine ori, de şansa sau neşansa care îţi iese în cale, ca să enumerăm doar câteva din cauzele care pot face diferenţe substanţiale. Dar indiferent în ce ţară te-ai afla, începutul are câteva trăsături comune covârşitoare. Ca să-ţi câştigi existenţa, în Canada, ţi se impune experienţă canadiană, pe care o capeţi numai prin muncă voluntară. Nefiind plătit, strâmtoreala materială îţi poate crea vertijuri. Cel mai adesea, trebuie să incepi munca de jos, plătită puţin, nu conform pregătirii pe care o ai. Nu mai foloseşti limba în care gândeşti şi în care trăieşti şi chiar dacă cunoşti limba ţării de adopţie, o simţi ca o haină care nu prea te cuprinde, trebuie să faci efort s-o perfecţionezi. Te poţi lovi ca de un bolovan de lipsa de înţelegere a mentalităţii comunităţii în care ai intrat. Lipsa prietenilor şi a comunicării cu cei de-un neam îţi crează un fel de pustiu în suflet. Chiar dacă te ţii tare, uneori lacrimile dau pe răscoale şi dacă nu ai un umăr pe care să-ţi sprjini capul sau un suflet pentru un cuvânt de mângâiere, treci prin momente greu de îndurat şi dorul de acasă devine ucigător. De aceea, pentru emigrant, familia şi chiar şi rudele, aici pot fi micul rai pământean.
Nicolae BĂCIUŢ: E diferit modul de asumare şi manifestare a exilului românesc, comparat cu exilanţii altor ţări europene? Nu doar din perioada comunistă, ci şi înainte şi după aceasta!
Elena BUICĂ: Răspunsul este unul afirmativ. Noi, românii, avem o particularitate definitorie creată de istoria noastră. Avem dorul de ţară imprimat în structura noastră genetică. Statornicia, una din temeliile poporului nostru, a ţesut în fibra fiinţei noastre o puternică legătură cu pământul, apele, codru, aerul, croindu-ne un contur care ne defineşte. O astfel de povară dulce-amară o purtăm cu noi când ne aflăm în alte ţări.
În ultima perioadă de timp, evoluţia tehnicii a adus prefaceri fundamentale, pe toate planurile vieţii noastre. Relaţiile între neamul nostru şi alte neamuri de pe pământ, fie ele situate chiar la „capătul pământului” sunt acum altele, le privim din alte unghiuri de vedere. Chiar dacă astăzi acceptăm cu mai multă îngăduinţă valurile noilor prefaceri, totuşi, ceea ce s-a sădit în noi din vremuri ancestrale a rămas de neatis, acea dragoste de ai tăi şi de locurile în care ni s-a zămislit fiinţa. Marile prefaceri determinate de evoluția tehnicii au adus cu ele şi vâlvorirea oamenilor în deplasări frecvente pe toate meridianele lumii. Ţara noastră trebuia să îşi potrivească pasul în acest dans al lumii. În valuri succesive mai mari sau mai mici, oamenii se deplasează în raport de varii motive. Conjunctura în care s-a aflat ţara noastră în ultimul sfert de veac a făcut ca acest fenomen să ia amploare. Ruperea de familie şi de ceea ce a constituit climatul în care am trăit, rămâne în sine o traumă, oricât de izbutit ne-ar fi noul drum, oricât de puternică ne-ar fi construcţia interioară. Cu timpul se mai estompează, dar gândul cald şi bun la ceea ce am lăsat acasă se întoarce înapoi cu şi fără voia noastră.
Ţara în care trăiesc eu, Canada, ocupă primul loc din lume pentru protecția socială. De cum ai coborât din avion și te-ai prezentat cu actele la ghişeul pentru emigranţi, eşti întâmpinat cu zâmbetul pe buze adresându-se călduros: „Welcome”, urarea de bun sosit în Canada. La despărţire îţi spune că de acum ai toate drepturile unui cetăţean canadian, minus dreptul la vot până la primirea cetăţeniei şi aceasta nu rămâne doar o vorbă în vânt.
Nicolae BĂCIUŢ: Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil? Dar omul de ştiinţă? Dar omul fără pretenţii intelectuale, fără mari nevoi culturale?
Elena BUICĂ: Şansele scriitorilor sunt foarte reduse. Dacă scriem în limba română, ne adresăm mai mult celor din ţară sau românilor răspândiţi pe toate meridianele lumii, folosindu-ne de internet. Ne tipărim cărţile în ţară pe banii noştri şi cel mai mare număr de exemplare formează cadouri pentru cei dragi. Mai multe şanse au cei care au îmbrăţişat domeniul ştiinţei sau al tehnicii. Cei cu pretenţii intelectuale mai limitate şi ei se bucura de acelaşi respect pentru demnitatea de om. Canada le oferă o existenţă plăcută datorită stadiului avansat al civilizaţiei. Se pune foarte mult accent pe educaţie, începând de la cea mai fragedă vârstă şi de la primul pas al noului venit în Canada. E cu totul remarcabil modul cum este asimilat un numar foarte mare de emigranţi sosiţi din toate colţurile lumii cu obiceiurile şi deprinderile foarte diferite. E sistemul bine gândit şi exersat mulţi ani, încât nu poţi să te abaţi de la el de mai multe ori. Ilustrez cu două experienţe trăite pe viu pentru a sublinia gradul de civilizaţie al tuturor cetățenilor canadieni, indiferent de statutul lor social. Primul: Într-o zi, când am ieşit cu căţelul la plimbare, nu m-am simţit prea confortabilă să mă aplec și să iau murdăria căţelului. M-am uitat în toate părţile şi crezând că nu mă vede nimeni, am plecat. După 2-3 minute, s-a oprit o maşină lângă mine, şoferul a deschis fereastra şi mi-a întins o pungă de plastic, spunându-mi: „Am văzut că sunteţi în dificultate şi nu aveţi pungă, vă ofer eu”. Nu ştiu dacă şoferul a observat că am roşit când am întins o mână după pungă mulţumindu-i şi cu cealaltă mână controlam punguliţa mea din buzunar să nu mă trădeze scoţând un colţ afară, dar ştiu că pentru mine ca profesoară cu ceva pretenţii în România, a fost o lecţie zdravănă primită de la un cetăţean de rând. Un alt exemplu: Fiica mea, urmând un curs organizat pentru directorii de liceu, a fost înştiinţată că o întârziere are consecință eliminarea de la cursuri. Şi totuşi, ea a întârziat într-o zi. Când a ajuns, toţi cursanţii i-au ieşit în întâmpinare cu vădită îngrijorare, presupunând că i s-a întâmplat ceva foarte grav. Văzând cum s-a roşit la faţă, au concluzionat: „Ţi-a fost rau, vino sa te relaxezi”. Şi aşa şi-a însuşit şi ea o lecţie canadiană.
Nicolae BĂCIUŢ: Aţi resimţit discriminarea, din perspectiva condiţiei de exilat?
Elena BUICĂ: Nicăieri pe lume nu se simte ca în Canada suflul „Odei bucuriei” compusa de Ludwig van Beethoven pe textul lui Friedrich Schiller: „Fraţi pe lume toţi noi suntem”. Aici s-au adunat mai mult ca oriunde, toate seminţiile lumii şi, după cum am spus ceva mai sus, subliniez iarăşi ce spun statisticile şi părerile sociologilor. Nicio altă ţară din întreaga lume nu egalează Canada în politica de egalitate a drepturilor omului. Sigur că loc de mai bine este oricând, dar aici s-a atins gradul cel mai înalt la care a putut omenirea să ajungă. Blânda şi buna Canada, aşa cum îmi place să numesc ţara mea de adopţie, mi-a creat toate condiţiile unui trai decent, fără să fi ridicat măcar un deget pentru ea, dar a recunoscut că i-am făcut un dar rupt din suflet, pe fiica mea şi familia ei. După ce mi-am terminat rolul de bunică, la 70 de ani, climatul potrivit al acestei ţări mi-a dat impulsul să păşesc pe tărâmul scrierilor.
Nicolae BĂCIUŢ: Ce loc ocupă credinţa în exil? Dar prieteniile?
Elena BUICĂ: În Canada ne putem păstra fără niciun fel de restricţii portul, obiceiurile, tradiţiile, avem dreptul de a ne arbora steagul naţional alături de cel canadian, să folosim limba ţării noastre natale, dar pentru comunicare trebuie să folosim limba comună, limba engleză sau franceză. Religia ocupă un loc in viata noastră aici ca şi în ţară. Bisericile ne adună in sânul lor, slujbele se desfăşoară comform canoanelor bisericesti, doar cu unele mici restricţii. La bisericile noastre ortodoxe ascultăm toaca şi clopotele înregistrate pe bandă, ca să nu tulburăm liniştea comunităţii. De aceea ne lipseşte ceva din aerul cucernic ce ne învăluie ascultând toaca bisericii pe viu şi din înfiorarea dangătului clopotelor care trimit spre înălţime sfinţenia gândului că acolo există un univers necunoscut nouă pe care trebuie să îl luăm în seamă. Prieteniile sunt mai rare. Viaţa de familie este un univers plăcut, e trainică, bogată şi frumoasă. Când dorim să ne relaxăm, ne urcăm în maşină şi mergem cu toţii la cabane (cotigi, le spunem aici), cele mai multe proprietăţi personale. Muncind mult, petrecând o parte din timp în maşini, din cauza distanţelor foarte mari, oamenii găsesc o binefacere stând în mijlocul celor dragi şi robotind câte ceva prin jurul casei.
Nicolae BĂCIUŢ: Ce perspective are ecumenismul în armonizarea relaţiilor dintre exilaţi şi populaţia ţărilor gazdă?
Elena BUICĂ: În climatul bun și cald al Canadei, guvernul are rol fundamental în a uni cetățenii ei, chiar dacă sunt adunaţi din toată lumea. Bisericile îşi desfăşoară nestingherite slujbele în ritul şi graiul lor.
Nicolae BĂCIUŢ: Care e diferenţa între exilaţii ideologici şi cei economici, ca să etichetez aşa pe cei care s-au exilat din motive de conştiinţă, faţă de cei care s-au exilat din nevoi materiale.
Elena BUICĂ: Aşa cum am mai spus, în Canada nu există niciun fel de diferenţe. E foarte tolerantă, chiar dacă riscă uneori ca aceasta să fie rău înţeleasă. La această întrebare, pun accent mai mult pe un aspect si anume, cel de ordin moral. Motivul emigrarii multor familii, ca şi cea a noastră, este este răsturnarea valorilor umane din România. Avem pe pământ o singură viaţă, aceasta nu este o repetiţie pentru o altă viaţă mai bună şi de aceea nu am acceptat ca singura noastră viaţă să fie călcată în picioare. Ne-am dorit să trăim în demnitate, să avem întotdeauna capul sus, să respectăm şi să fim respectaţi. Putem să ne mutăm oricând în USA unde câştigul poate fi mai substanţial, dar noi am preferat Canada pentru că ne oferă mai multă protecţie socială, mai multă demnitate umană şi o existenţă în normalitate.
Nicolae BĂCIUŢ: Ce-l poate face, cu adevărat, fericit pe un exilat?
Elena BUICĂ: Depinde ce îşi doreşte fiecare şi pentru ce a emigrat. Pentru familia mea şi aşa cum observ, pentru multe alte familii, în Canada, este o mare binefacere traiul în normalitate şi într-un grad de civilizaţie mai avansat. Aici totul e clar, e transparent, e firesc: munceşti, ai, nu munceşti, nu te poţi îmbogăţi prin mişmăşeli. Ca să fiu mai bine înţeleasă, ilustrez cu un aspect din viaţa noastră cotidiană. Frumuseţea convieţirii cu vecinii de pe strada noastră este una ideală. Nu se simte diferenţa de comportament dintre vecinii noştri veniţi din Grecia sau Bulgaria, cu job de vânzători la un magazin sau muncitori în construcţii şi alţi vecini veniţi din Germania, el doctor şi ea pictoriţă.
Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate pierde identitatea etnică în exil?
Elena BUICĂ: Cam la a treia sau a patra generaţie se face asimilarea cu ceilaţi cetăţeni, uneori şi mai devreme. Treptat se uită limba, se răresc legăturile cu ţara, la fel ca şi călătoriile în România, se creează noi oportunităţi pentru a vizita alte şi alte locuri din lumea cea largă şi cu multiplele ei forme de civilizaţie și de frumuseţi. Fenomenul globalizării nu este numai o vorbă oarecare, cred că are perspective.
Nicolae BĂCIUŢ: Este integrarea exilaţilor o problemă insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?
Elena BUICĂ: În viitor, eu cred că omenirea se va afla într-un fel de du-te-vino tot mai intens. Astăzi, circulaţia cu avioanele este cu mult mai frecventă decât acum 10-25 de ani şi are o largă perspectivă de dezvoltare. Vorbind de Canada, linia generală este cea de acceptare. Imensa întindere de pământ canadian trebuie să fie și populată.
Nicolae BĂCIUŢ: Care ar putea fi, pentru un exilat, înţelesurile dictonul latin ,,ubi bene, ibi patria”!
Elena BUICĂ: Dacă ne referim la stropul de otravă strecurat în acest dicton, cu înţelesul „dacă aici mi-e bine, asta mi-e patria şi alta nu mai există”, pentru români nu se aplică decât ca excepţie. Pentru câteva din motivele enumerate mai sus, toți membrii familiei mele iubim şi cinstim din suflet ţara noastră de adopţie, dar acest nobil sentiment încape bine în inima noastră alături de dragostea ce o purtăm şi ţării natale. Aşa cum putem iubi doi părinţi, putem iubi şi două ţări. Întotdeauna, la sărbatori, arborăm cu aleasă bucurie celele două steaguri. Ne îmbrăcăm în costumele noastre naţionale când ne întâlnim noi, românii, dar vorbim cu însufleţire şi despre Canada şi punem mâna la inimă şi pentru imnul Canadei pe care îl ştim şi îl cântăm, asemenea ca pentru imnul României.
Nicolae BĂCIUŢ: Cum se vede ţara natală din exil? Cum se raportează el la ţară, la valorile ei? La neîmplinirile ei? La aşteptările ei?!
Elena BUICĂ: Cei mai mulţi privesc problemele grele ale ţării cu năduf, cu revoltă neputincioasă, cu durere și cu mângâiere pentru cei mulți și oropsiți, dar se întrezăresc şi câteva scame de speranţe pentru viitor. Ţara se vede ruptă în două: o parte o formează populaţia ajunsă la limita sărăciei, umilită, dezorientată, părând că nu înţelege bine nici acum ce i se întâmplă şi încă nu i se luminează pe ce drum să meargă şi pe de altă parte, o clasă politică devastatoare, cu rădăcini în blestematul comunism, îmbogăţită din avutul ţării prădat ca în codru, după bunul plac. Aceştia au impus un nou model de comportament care nu ne onorează. Totuşi, se remarcă unele progrese. Ţara nu mai este cea pe care am lăsat-o în urmă cu 10-15 ani. Din an în an capătă faţă nouă sprijinindu-se, în deosebi, pe umerii oamenilor care muncesc în deplin anonimat, oameni care îşi văd de rosturile lor aşa cum au învăţat din moşi-strămoşi şi prinzând din zbor şi unele beneficii ale noutăţilor tehnice. Sunt mulţi oameni care îşi păstrează semeţia românească scăldată în lumină, cinste şi hărnicie, căci sămânţa bună, strămoşească, n-a pierit. Şi nici speranţa din inima românilor nu a pierit, chiar dacă şi ea a fost umbrită.
Nicolae BĂCIUŢ: Cine, de ce s-ar reîntoarce din exil în patria mamă?
Elena BUICĂ: Există câteva categorii de oameni care s-ar întoarce în ţară chiar după un stagiu mai îndelungat în Canada. Numărul cel mai mare îl formează oamenii vârstnici care şi-ar dori întoarcerea acasă, deşi nu prea se întâmplă. Dacă ar avea condiţii, mulţi îşi doresc întoarcerea, deşi nu mai găsesc nici toţi oamenii şi nici locurile aşa cum le-au lăsat. Există în oameni ceva asemănător cu râurile. Înainte de a se arunca în mare, visează limpezimea zărilor şi frumuseţea locurilor de unde au izvorât. La o vârstă mai înaintată ni se aprinde mai tare setea să bem apă din fântâna noastră.
Îşi mai doresc întoarcerea cei care nu-şi pot potrivi pasul în ritmul vieții în care au intrat. Mentalităţile cu care au venit îi priponesc de ţăruşii de acasă. „Nu ştiu canadienii să se distreze, n-au cârciumi la tot pasul ca la noi, nu poţi să agăţi sau să faci glume cu o femeie, nu poţi să te îmbeți mai zdravăn, păi ce viaţă e şi asta?”. Alţii nu pot munci în ritm alert. Vin cu un exemplu din familia mea. Profesorii au orarul de muncă de opt ore. Fiicei mele, ca directoare la un liceu, rare îi sunt zilele când vine acasă mai devreme de 10-12 ore de la plecarea de acasă. E adevărat că este plătită pe măsură, dar pe de altă parte, taxele cresc în raport cu venitul, încât poate ajunge la 40% din venit.
Mă întrebaţi pe mine dacă m-aş întoarce în România? Nu e nevoie, vă răspund grabnic. Eu acolo vieţuiesc, mai ales prin scrieri. Nu m-am putut desprinde şi trăiesc concomitent şi în Canada, ca într-o situaţie specială în care două lumi de mare preţ pentru mine s-au îngemănat pe plan spiritual. Îmi iau gura de aer din România în fiecare vară, petrecând acolo cam două luni, chiar dacă trebuie să înfrunt vitregiile vârstei ajunsă acum la cel de al 83-lea an.
În încheiere aş mai avea un cuvânt de adăugat. Am răspuns cu drag întrebărilor acestei anchete, ca într-un taifas, de dragul semenilor din ţară şi ca un răspuns gestului de a trimite gândurile spre toate zările lumii pe unde se află răspândit neamul nostru.
——————————————
Elena BUICĂ, născută la 3 ianuarie 1933 în comuna Ţigăneşti, judeţul Teleorman. Este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Rromână a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. A fost profesoară de limba şi literatura română la mai multe şcoli şi licee din Bihor, Cluj şi Bucureşti. Din anul 1998 locuieşte în Toronto-Canada. Debutul literar: a avut loc la vârsta de 70 de ani în publicaţia „Observatorul” din Toronto, la care semnează o rubrică permanentă. A publicat apoi în revistele online. Cărţi publicate: „Crâmpeie de viaţă”, „Gând purtat de dor”, „Prin sita vremii”, „Oglindiri”, „Luminişuri”, “Întoarcerea spre obârşii”, “Zâmbind vieţii”, “Liliacul de la poarta înserării”, “Frumoasele vacanţe”. Lucrări în colaborare: “Tradiţia căluşului în judeţul Teleorman de la ritual la spectacol”, autor Stan V. Cristea, Ed. AIUS Craiova, 2008; „Mărturisiri de credinţă literară” vol.II, pag.6 sub îngrijirea lui Artur Silvestri – Carpathia Press – 2008;; „In memoriam, Artur Silvestri”, anul IV, nr.11-12 (46-47), decembrie, 2008; „In memoriam, Artur Silvestri”, colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, executată la C.N.I. „Coresi” S.A. în 2009, Bucureşti şi la aceeaşi editură „Artur Silvestri – Aşa cum l-am cunoscut”, 2010.
Nu ştiu exact ce este sufletul! Prin cărţi şi dicţionare l-am găsit definit în toate felurile. În una dintre primele mele reprezentări, sufletul însemna zâmbetul, blândeţea şi mângâierea caldă a oamenilor. Cu trecerea anilor, am înţeles că sufletul nu are graniţe, nu se poate compara decât cu nemărginirea, că poate avea, în anumite situaţii, într-un interval infinitezimal de timp, exteriorizări comparabile cu cele înregistrate într-o viaţă de tihnă. Am înţeles că faptele bune pe care oamenii le fac pentru semeni, în mod dezinteresat, sunt determinate de ceva frumos şi tainic aflat în interiorul lor, de binele din care au fost plămădiţi, de o nobleţe anume, care poartă frumosul nume de suflet. Această înţelegere, precum şi altele, pentru care spre a nu le ştirbi splendoarea, folosind cuvinte nepotrivite, nu voi insista să le expun, mi-au format deschiderea spre subiect.
