Cuvânt și iubire

VENIŢI la ,,CABANA DE FOC”

În prag de primăvară timpurie,
Sunt bucuros că aţI venit, amici,
Să vă-ntâlniţi din nou cu poezia
Mereu alături şi mereu aici.

E primăvară, totul înverzeşte,
E primăvară-n suflete…În noi…
Cabana mea de foc v-aşteaptă caldă,
În secol de războaie şi erori.

Potecile urcând, v-aşteaptă pasul,
Se-aud tălăngi curgând pe căi de munţi,
Veniţi prieteni, să uitaţi de lumea
Nevoilor şi-a timpilor cărunţi.

Sunt sigur! Nu veţi regreta sosirea!
Iubirea vă-nconjoară peste tot,
Odihna vă aşteaptă, primenirea…
Apoi o veţi lua, din nou, din loc.

Pe alte căi, spre alte noi limanuri
Eternii călători ai unei vieţi…
Vă mulţumesc că aţi venit prieteni
Şi sper şi-a zecea oară să puteţi…

Mugurel Puşcaş
( Liga Scriitorilor din România)

Identificasem în poezia din ultimii ani a Iulianei Popescu o aplecare spre meditația cristică („Iisus / mai murmură  pe / Crucea de lumină și / poate că ne vom opri o clipă / să Îl ascultăm și să ne oglindim / în lacrima înaltă, în timp ce vom / pluti cu brațele deschise / pe sub Cerurile oarbe…” Trăirea lirică nu se desfășura însă, ca în nenumărate alte cazuri din poezia românească de azi în zona invocației divine ci în aceea a frământărilor interioare: „precum odinioară / stâlpnicii, aștepți singurătatea în / casa înălțată pe trunchiul de mesteacăn / alb și-nvăluit în șuieratul păsării cu / pene roșii, / cauți lumina / dincolo de viață…” Nu avem de-a face deci cu un misticism mai mult sau mai puțin circumstanțial ci cu o experiență gnoseologică determinată de conectarea simbolurilor bimilenare ale creștinismului la existența omului modern, agresat de o civilizație hipertehnologizantă; o coborâre spre izvoarele unei spiritualități remarcabile, aptă să sprijine ființa în încercarea sa  de a-și salva rosturile inițiale, adeseori alterate de un parcurs istoric nelipsit de tragice încercări.

        Apariția recentă a unei noi cărți a autoarei mi-a lămurit complexitatea demersului liric al Iulianei Paloda-Popescu, dezvoltat în temeiul credinței, al cunoașterii prin asumarea unor valori creștine neconvenționale. E vorba de masivul volum intitulat  Istoricul constituirii colecției de icoane a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” București. Metodologia conservării și restaurării icoanelor pe lemn și pe sticlă. Această informație riguroasă de pe coperta cărții ne trimite automat cu gândul la o cercetare științifică incitantă. Într-adevăr, cartea este în fapt teza de doctorat a Iulianei Popescu, redactată sub autoritatea academică a istoricului Ioan Opriș și susținută la Universitatea „Valahia” din Târgoviște. (De altfel, ea a apărut în tiparnița editurii „Bibliotheca” din același oraș, fostă Cetate de Scaun a Țării Românești și care cunoaște o redeșteptare culturală impresionantă în ultima vreme.)

        Rezultat al unor ani de asiduă frecventare nu doar a colecției amintite în titlul lucrării ci și a unor vetre monahale și muzeistice din întreaga țară, cu erudite trimiteri la alcătuiri similare din afara granițelor noastre, lucrarea de doctorat în cauză este una dintre cele mai solide cercetări întreprinse în perimetrul academic al artelor vizuale. O spun în cunoștință de cauză, ca membru (și uneori președinte) al unor comisii de doctorat din domeniul de cercetare a artelor. Într-un moment în care sursele de informare electronice sunt accesate abuziv, în detrimentul studiului aplicat în biblioteci – lucrarea de doctorat a Iulianei Popescu reconfirmă autoritatea sursei primare a documentului scris prin frecventarea asiduă a manuscriselor și cărților ce susțin viabilitatea subiectului.

Miile de pagini parcurse aduc o informație bogată pe care gândirea originală a autoarei, întemeiată pe o cunoaștere directă a temei, o așează într-un sistem propriu de analiză a „universului mirific al icoanelor” ce i se revelează „ochilor sufletului credincios”, „pline de lumină și mister”. E vorba de acele „creații care ne apropie de Dumnezeu și care, adesea, poartă în ele răni adânci, lăsate de trecerea timpului peste materia trecătoare, fie de acțiunile distructive ale diverșilor factori”.

        Am retranscris aceste gânduri aflate în „Argument”-ul cercetării pentru a evidenția – măcar în parte – frumusețea expresiei și implicarea afectivă a autoarei în crearea unei axiologii a icoanei în multipla ei ipostaziere. Căci icoana reprezintă un interes teologic (făcând parte din acea „teologie a imaginilor” prin care – după spusele lui Charles Delvoye, aceste „simboluri ale arhetipurilor îngăduiau oamenilor să se apropie de perceperea divinului”), dar și unul artistic, istoric ori științific. În plus, colecția analizată prioritar de doamna Iuliana Popescu, cea de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” prezintă și un eminent caracter etnografic, ea fiind oglinda unei hărți spirituale a națiunii române. Realizate pe lemn, sticlă ori metal (mai nou și pe piatră) „icoanele impresionează în primul rând prin diversitatea tipologică și prin tehnicile artistice folosite de iconari pentru realizarea lor”. Spre deosebire de alte spații ale creștinătății răsăritene, în care identitatea autorilor e cunoscută (cazul colecției de la mănăstirea moscovită Andronikov, consacrată creațiilor lui Andrei Rubliov (1360-1430) și altor discipoli ai vestitului Teofan Grecul ce a impus modelul bizantin în „cea de-a III-a Romă”), la noi a domnit modestia anonimatului unor meșteri populari lipsiți de o cultură specială a imaginii dar cu atât mai surprinzători prin rezultatele artistice remarcabile ale lucrărilor lor.

        În cazul icoanelor pe sticlă din Transilvania s-a reținut existența unor ateliere de familie, cum probabil s-au întâmplat lucrurile și cu xilogravurile țărănești (fenomen, se pare, unic) realizate lângă Cluj, la Hășdate. O formă particulară o reprezintă așa numitele „icoane de vatră” aparținând arealului oltenesc, ele „fiind cunoscute pentru funcția lor protectoare împotriva energiilor negative ce puteau pătrunde în casă prin singurul loc deschis – hornul vetrei”. Iată doar câteva realități artistice menite să ne individualizeze și să marcheze contribuția autohtonă la imensul tezaur creștin ce a impus credincioșilor acea venerație (proskynesis) ce avea să susțină credința creștină.

            Episoadele iconoclaste din timpul bazileului bizantin Leon al III-lea, cel ce a ordonat incendierea, la 726, a imaginii cristice de deasupra porții Chalke a Constantinopolului, urmate de confruntările sângeroase din timpul lui Constantin al V-lea (741-775) au sfârșit prin restabilirea autorității icoanei care în timp, devine în lumea creștin-orientală legătura spațiului domestic cu divinitatea. Astfel încât „icoanele (…) din Școala românească au fost create fie de zugravii de biserici, fie de iconarii ce au trudit în taină în liniștea casei lor sau pe lângă atelierele mănăstirești, fie de călugării din diverse așezăminte monahale” spre slava Fiului Domnului și a Maicii Sale, a sfinților ce protejează în imaginarul colectiv viețile muritorilor. Cele peste 1200 de icoane aflate în colecția Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” reprezintă un tezaur pe care Iuliana Popescu ni-l înfățișează pe larg, în funcție de structura lor materială, tehnicile în care au fost realizate și tematica iconografică, consemnând „caracteristicile esențiale, specifice diverselor epoci și școli” spre exhaustivă cercetare a unui nucleu artistic fundamental, rezultat al unor achiziții și donații inspirate, aflate astăzi la adăpost de degradări inerente, impuse de trecerea timpului și de bio-agresiuni destul de perfide.

        Specializată în restaurarea și conservarea icoanelor, autoarea cărții atrage atenția asupra „atitudinilor inadecvate ale factorului uman față de bunurile cultural-artistice manifestate prin ignoranță, nepăsare, violență, manevrarea greșită a obiectelor” și a altor forme primejdioase, propunând în schimb soluții moderne de salvare a unui valoros patrimoniu.

        Conceptul de Conservare curativă (activă) a icoanelor este asociat principiilor legislative în vigoare, astfel încât dobândim o veritabilă metodologie a conservării și restaurării în care experiența internațională în domeniu și cea indigenă își dau o profitabilă întâlnire.

        Realizată în temeiul unei practici profesionale pasionante dar și a unei imense bibliografii [enciclopedii, tratate, albume, cărți de specialitate, surse arhivistice și legislative, publicații românești și străine, site-uri specializate și a unor surse inedite (note de curs, dactilograme ce-și așteaptă editorul etc.)] teza de doctorat a Iulianei Popescu este o dovadă că spiritul științific, susținut cu tenacitate poate conduce la apariția unui studiu de mare interes nu doar pentru specialiștii care lucrează în acest dificil domeniu al restaurării și conservării operelor de artă ci și pentru mai numeroșii iubitori ai acestor mărturii aflate în preajma noastră și care configurează un parcurs spiritual multisecular.

        Căci, alături de impresionantele colecții de icoane din această parte de lume, de la Moscova la Salonic, de la Ohrid și Skopje la Rila și Sofia există în inima Bucureștiului acest buchet de imagini ale nevoii sufletești de a concentra însemnele divinității și de a le avea mereu aproape.

        Când Iuliana Popescu a scris într-un poem că „voi rosti / cuvinte de lumină, / voi număra stelele albe și / roșii din icoana în care Iisus / Hristos pogoară de pe Crucea / înaltă și trece prin lanurile / vii, cu brațele deschise/ într-un alt veac…” știa fără îndoială că însăși icoana Coborârii de pe Cruce a Mântuitorului îi apără ființa și scrisul.

(Titus Vîjeu, Bucureştiul literar şi artistic, nr. 1/2015, p.17)

Fecioara se trezi către a treia straja a nopții, în cântecul privighetorii.

Coborând încă uluit din vis pe clătinate punți de somn, sufletul ei amesteca impresiile. Întâi se făcea ca sunetele îmboboceau pe vrejul răsucit al unui viers, aci urcător și agățat în slava cu circei de triluri, aci căzând în hohote albe și-n ciorchini de suspin. Apoi i se năzări că se afla printre viermii ei blânzi, patuliți în dud, unul își țesea gogoașa din mătasea aeriană a melodiei și se-nchidea, nevăzut, într-o pâslă de cântec. Auzul harnic al fecioarei destrăma și torcea bo-rangicul cristalin al cântecului.

Când își dete seama că pasărea cânta aievea podobia luminii, sări la fereastră.

Dar acolo, în răsărit, nu se ivea volbura de flori. Pântecele alb al zorilor, îngreunat de mister, se zbătea în chinurile unei uriașe zămisliri. Carnea cerului se zbârcea și se întindea, în dureri, cutreierată de freamăte, scuturată de fiori. Însă țipătul alb de ușurare al dimineții întârzia și pruncul luminii nu zbucnea pe lume în pâraie de sânge ceresc.

Deodată, lăsând fecioria dimineții neatinsă, Soarele însuși se afla în odăița logodnicei consacrate. Arhanghelul sta în fața ei, întruchipat din seninul tot. Coborâtor din slăvi el pătrunse prin geamul neviolat.

Și totuși, afară, atins de vijelia fără vânt, plopul își îndoia tisnctul verde, ca o coloană de frunze lichide repezită în sus și curbată de legile căderii. Moile cataracte de foi ale palmierului se zbăteau spăimântate. Genele zorilor, lungi și negre, se lăsară la loc peste ochii închiși. Roata crugului se-ntoarse cu o spiță înapoi și peste lume atârna un amurg inginat. Numai trupul fecioarei se lumina de toată lumina înăbușită în zări.

Voievodul cerului aducea în mâna o veste: floare, sau stea cu raze de mireasmă? Ea lucea ca un crin de apă sfințită, în chipul unui lotus cu petalele-n cruce, cum urca din inima iezerelor sacre.

Fecioara căzu în genunchi și adora. Slemnea unei uriașe amintiri îi spinteca sufletul deșteptat: odinioară, când deschisese ochii întâi, zărise același chip, în rai.

Bucura-te, fecioară! Grăi Solul, întinzându-i crinul albei nuntiri. La lumina miinri arhanghelului ea își strevazu carnea, în care mijea de pe acum aurora unei imense dureri. Dar pe loc bucuria o înăbuși. Arătarea dumnezeiescului trimis fu mai covârșitoare ca glasul legiunilor de demoni ai suferinței urlând la un loc.

Prin însăși ființa lui, prințul cerului cânta lauda bucuriei, acatistul bunei vestiri. Bucura-te, fecioară! Bucuria e mai presus de durere, cum e raiul mai presus de iad. Durerea e turnată în carne, înfiptă în os Bucuria, nepipăită nicăieri, e pretutindenea în tine întreg: nu te bucuri numai cu un deget. Durerea alunecă din afară, șarpe hrănit cu spațiu și adăpat cu timp. Bucuria crește din launtru, zămislită ca un prunc viu, și-ți umple fiecare celulă de osanale. Bucuria e minunea cea mare, neștiută și nefolosită. Neîndemânatec, omul o mânuiește cum ar folosi un car, când ea este unealta de zburat. Pentru cine știe, ea-și deschide aripile, sus Mântuitorul însuși se va sui la cer nu prin durerea îndurată, ci prin bucuria jertfei.

Sfetnicul sfântului sta cu mâna întinsă Logodnica lua floarea și si-o puse în piept, în freamătul bucuriei universale: lumea trăi atunci un timp virgin de orice alt eveniment.

Răsadul dumnezeiesc se prinse. Căci era floarea preursita, lotusul, care se plăsmuiește adânc, în sânul lumilor de tină, dar care se smulge nomolului și se-nalță deasupra apelor. Rupându-se, târăște ca o ancoră lutul încleștat în rădăcini. Așa avea să se înalțe, după gestația pământească, germenul spiritual implântat în umanitate. Floarea slobodă, desprinsă din cătușele pământului, ancora din cer, se va ridica uriașă din străfund, biruind oceanul gravitației universale a păcatului, târând deasupra apelor existenței trecătoare, Ia lumina creatoare, lumea.

Atotpreștiutorul înger privea uimit transfigurarea fecioarei înaintea lui ședea acum, mareață, însăși creația plastică universală, Eva cosmică, mireasa duhului zămislitor, adorabila. În orbitele ei ardeau luceferii spațiului și, adunați acolo, toți îngerii cerului îi zâmbeau din ochii ei Sânii cu sfârcurile de Sori erau străbatuți de fluviile căilor lactee, alergând să hrănească rodul. Prin vinele ei alerga, cu globulele miliardelor de aștri, un sânge stelar, exilat pâna-n călcâiele cosmosului, mușcate de haos În carnea ei de stele palpitând de toată tinerețea veșniciei, dădeau și ieșeau toate porțile vieții deodată.

Arhanghelul se închina și porni înapoi.

La fereastra, o pasăre, solidară cu eternitatea ce-și deschisese arhivele, profetiza, pândind imensul zbucnet al răsăritului ținut în loc.

Fecioara, îngenunchiată, răsfrângea extazul radios al răsăritului lăuntric, în care Arhanghelul bucuriei, cu mâna întinsă, se afunda lin. Cu cât se depărta, cu atât năpraznica mărime a femeii scădea, până ce ajunse la măsura obișnuită omului pe lume.

Atunci, o perdea de lumina orbitoare căzu greu între lume și el.

Vasile VOICULESCU

Imagine: Botticelli-Buna Vestire

Fecioară Sfântă

Fecioară Sfântă, Preacurată,

Icoanei tale mă închin,

Prin Tine, viaţa noastră toată

Să ardă-n cupa unui crin!…

Mă rog în taină, Maica noastră

Şi-a Fiului iubit Iisus,

Deschide-a Raiului fereastră,

Să pot privi în Ceruri, sus!…

Trimite Îngeri de departe,

Să-mi spună semnul ce-ai ascuns

Întru această simplă carte

Deschisă-n rana Lui Iisus!…

Aprinse vorbe de lumină

Să-nalţe gura mea în zori,

Din sufletu-mi făcut grădină

Cu păsări albe şi cu flori!…

Să prindă aripi gândul meu

Pe care-l scriu pe pânza zilei,

Să zboare-n Cer, la Dumnezeu,

Să Îi deschidă ochii milei!…

Iuliana Paloda-Popescu, Cu privighetoarea pe umăr,

Prefaţă de Radu Cârneci, Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2010, p.17

Primăria va conferi, post-mortem, titlul de „Cetățean de Onoare” al municipiului globe-trotterului român Dumitru Dan, decedat la Buzău, la 4 decembrie 1978.

În ședința de consiliu a lunii martie, aleșii locali vor decide și cui vor conferi titlul de „Omul Anului 2014”. Potrivit unui proiect de hotărâre, doi buzoieni ar urma să se bucure de această distincție. Este vorba despre Florentin Popescu – scriitor, redactor-șef al revistei „Bucureștiul literar și atistic” și Valeriu Șușnea, pictor, restaurator muralist, profesor și inspector școlar de specialitate.

De remarcat faptul că municipalitatea a decis ca anul acesta să confere tiltul de „Cetățean de Onoare” unei singure persoane, spre deosebire de anul trecut, atunci când opt oameni s-au bucurat de această distincție. Și în cazul „Omului Anului” lucrurile stau diferit: dacă anul trecut, acesta era conferit unei singure persoane (prof. Ionel Banu), anul acesta, el va ajunge la doi buzoieni.

• -Cine este Dumitru Dan?

Dumitru (Demetre) Dan (n. 14 iulie 1890, Buhuși, România – d. 4 decembrie 1978, Buzău) a fost un geograf, profesor de geografie și globe-trotter român născut într-o familie de origine greacă. S-a remarcat prin faptul că a cucerit titlul mondial pentru înconjurul lumii pe jos.

În 1910, Dumitru Dan a participat împreună cu Paul Pârvu, Gheorghe Negreanu și Alexandru Pascu — toți fiind studenți la Universitatea Sorbona — la concursul organizat de Touring Club de France, care prevedea efectuarea înconjurului lumii pe jos și prin mijloace materiale proprii. Premiul oferit a fost de 100.000 de franci francezi.

Din cauza izbucnirii Primului Război Mondial, Dumitru Dan completează traseul abia în anul 1923 și primește cei 100.000 de franci, care acum sunt cu mult devalorizați reprezentând doar 8% din valoarea sumei de la începutul concursului.

Dumitru Dan a fost singurul român care a terminat competiția. Performanța sa a rămas neegalată, fiind înscris în Cartea Recordurilor în anul 1985. Călătoria l-a purtat pe 5 continente, peste 3 oceane, prin 74 de țări, 30 de colonii și prin peste 1.500 de orașe. A rupt 497 perechi de opinci și 28 de costume naționale. Dumitru Dan moare în 4 decembrie 1978 la Buzău, unde este și înmormântat în Cimitirul Eroilor.

Cosmin Șontică

Sursa: http://ziuadebuzau.ro/ziua-de-buzau-a-aflat-cine-este-cetateanul-de-onoare-al-anului-2014-la-buzau/

Rămân

Eu rămân la țărm de vise
Și mă sprinjin de cuvinte,
Prin seninul din cerneluri
Las ferestrele deschise…

Caii zburdă liniștiți
Că e rost de primăvară,
Ghiocei cei smeriți
Sună cloptul de seară…

Zburdă-n parcuri veselia
Prin alaiul de copii,
În palate, bucuria
Te așteaptă să revii.

Lasă grijile mărunte
Și le vâră într-un sac,
Celor mici și puși pe sotii
Nu vreau să le fac pe plac.

Curcubeul după ploaie
Zămislit cu har de îngeri
Te ajută cu un scop…,
Prin dureri să nu mai sângeri…

Camelia CRISTEA

Zilele trecute m-am reîntâlnit cu Dumnezeu. Ce alt subiect despre viaţă să avem, mai prejos de viaţa, decât literatura? Ce alte unelte magice să folosim, pentru a împărtăşi sublimul vieţii, şi altora, decât cuvintele?

Dumnezeu mă invita, de la un  timp, la cofetărie. Nu uită niciodată să îmi ofere la plecare  un mic pacheţel, cu prăjitura preferată a fetiţei mele.

Şi toate acestea se întâmplă lângă Groapa Aşteptării. Acolo unde cuibul de pasăre al Anei – adolescenta pe care nu am putut să o sărut niciodată, până cand ea mi-a spus că e timpul să ne despărţim, şi eu, stând lângă ea, pe acoperişul lumii unui bloc cu 8 etaje, i-am spus, ştiind că eu nu voi putea niciodată să o sărut, un singur cuvânt de continuare: sărută-mă!   – acolo unde cuibul ei, lângă care îmi plăcea să veghez, uneori, ore întregi, ştiind că acolo trăieşte o pasăre, s-a preschimbat azi, după regulile iubirii economiei de piaţă, într-un  cochet  magazin.

          Adineauri, Dumnezeu mi-a spus: nu este niciun fel de conspiraţie mondială. Nu există niciun guvern mondial pe cale să fie instaurat. Democraţia aduce la putere pe cei care îi reprezintă cel mai onest pe oameni. Ei sunt cei care îi aleg. Şi pot să îi schimbe. Ce părere aveţi?

          Doamne, i-am spus, ai citit, înaintea mea, piesa de teatru a lui Durrenmatt. Vizita bătrânei Doamne. O tânără este înşelată, într-un mic oraş, de un tânăr, care îi face un copil, şi nu se căsătoreşte cu ea. La puţin timp după naştere, copilul moare. Tânăra, urându-l pe tânăr, şi pe toată lumea, fuge din oraş, şi jură să se răzbune.  După o jumătate de veac şi mai bine, se reîntoarce în oraş. Bogată şi crudă. Este Bătrâna Doamnă. Oraşul se prăbuşise economic în ultimii ani. Firmele lui, mari şi mici,  au dat faliment. Locuitorii, săraci, trăiau de pe o zi pe alta. Bătrâna îi adună pe locuitori şi le spune că ea a pus la cale prăbuşirea economică a oraşului. Şi în mana ei stă şi bogăţia lui. Este gata să dăruiască fiecărui cetăţean o sumă imensă. Cu o condiţie: comunitatea să îl ucidă pe seducătorul ei. Lumea, indignată, refuză. Primarul ţine un discurs în care denunţă infamia Bătrânei Doamne. Dar Bătrâna Doamnă le spune: gândiţi-vă bine. Oferta mea  rămâne valabilă.

          Timpul trece. La cârciumă lumea vine şi pleacă, ca de obicei. Doar că femeia cea mai saracă a oraşului mănâncă ciocolată. De unde ai tu bani de ciocolată? Întreabă bătrânul care a sedus-o în tinereţe pe Bătrâna Doamnă. Am luat cu împrumut. Şi de unde o să-i dai înapoi? Continuă bătrânul. Văd eu! Răspunde femeia. Lasă-mă în pace să îmi mănânc ciocolata!

          Primarul îşi cumpără pantofi galbeni, din cea mai scumpă piele. Un tânăr, cea mai elegantă maşină. De unde veţi da banii înapoi? Urlă bătrânul seducator. Ce-ţi pasă? Vom munci şi vom achita împrumuturile, strigă locuitorii.

          La data scadenţei, toţi erau datori Bătrânei Doamne. Si niciunul nu avea nicio  leţcaie de restituit. Se constituie un comitet de onoare, în frunte cu primarul, ca să o implore şi să o înduplece pe Bătrâna Doamnă. Să le amâne termenul de plată. Să nu fie nevoiţi să îl ucidă pe cel care a înşelat-o. Dar Bătrâna Doamnă este implacabilă. Vrea banii.

          Atunci toate notabilităţile convoacă o adunare generală a locuitorilor. În care, rând pe rând, condamnă cu mânie cetăţenească, în numele moralei, al bunului simţ, şi al virtuţii rănite, crima fără asemănare, crima nedemnă  de iertare, a bătrânului care a ucis nu numai copilul, ci şi sufletul Bătrânei Doamne.  Vinovatul este condamnat pe loc. Şi lapidat de mulţime.

          Asta este, Doamne. Tu ai întotdeauna dreptate. Nu este nicio conspiraţie pe lume. Niciun guvern mondial. Într-una din primele întâlniri mi-ai povestit că fiecare ţară voia să afle care este cea mai de preţ valoare pe lume.  Şi înţelepţii lor au hotărât: aurul. Atunci, unele ţări scoteau, ieftin şi usor, aur din pământurile lor, îl vindeau pe piaţă, şi aveau bani. În timp ce alte ţări, munceau din zori, până-n noapte, ca să cumpere, cu munca lor, acel aur. Înţelepţii s-au adunat din nou şi au zis: nu este drept. De ce unii să aibă atâta de uşor cea mai de preţ valoare a lumii, şi alţii atât de greu? Şi au hotărât ca valoarea supremă a lumii să fie marfa. Care înglobează şi munca. Şi preţul ei? A întrebat un înţelept. Nu–ţi face griji, a răspuns un altul. Îl stabileşte piaţa.

          Ce valoare, Doamne, are iubirea mea pentru Ana? Pentru bunici? Pentru părinţi? Pentru Stănică Ion? Pentru Marinescu Nicolae? Pentru soţie? Pentru fiica mea? Pentru ţară? Pentru tine, Doamne? Simple cuvinte. Atâta timp cât eu nu îmi achit datoriile faţă de Bătrâna Doamnă. Zi de zi. Lună de lună. An de an. Viaţă cu viaţă. Ea ştie că eu consum. Şi că, în principiu, cel puţin,  pot produce. Mă pune, pe mine, un pitic al producţiei, în acelaşi rând cu uriaşii ei. Şi îmi spune: Ce mă interesează pe mine iubirile tale? vreau banii. Dacă sunt falit, comunitatea face o adunare generală. Unde mă infierează ca pe un consumator neonorabil. Sunt dat afară din casă. Sunt executat. Mai ales prea tânăr, ca să am înţelepciune, deşi am putere, sau mai ales prea bătrân ca să am putere, deşi am înţelepciune. Mai ales prea inutil, deşi sunt în putere, dar resursele lumii fiind finite, nu am dreptul să  le prelucrez imperfect. Timp în care compatrioţii mei se împrumută. Se împrumută. Pentru următoarea victimă care va fi lapidată.Ca într-o haită de animale, cei slabi cad primii, în timp ce turma rumegă.

          Ştiu că nu am dreptate, Doamne. Numai Tu ai. Nu există niciun Guvern Mondial. Ne cere banii nu numai pentru progres, pentru civilizaţie, pentru altă, şi altă marfă, ci şi pentru viaţă, într-o continuă vizită, Bătrâna Doamnă.

Liviu Florian Jianu