Cuvânt și iubire

Invitaţi:

Anca-Irina Ionescu, nepoata autoarei

Sorin Lavric, scriitor

Paul Cernat, critic literar

Silvia Colfescu, directorul editurii Vremea

Evenimentul va avea loc luni, 16 martie 2015, ora 16.30

la Librăria Mihail Sadoveanu

Bulevardul General Magheru nr. 6-8

Jurnal cu şi fără Nae Ionescu este o carte de dragoste. O dragoste tristă. Iubirea singuratică a unei femei părăsite, care trăieşte printre şi pentru amintirile ei. O pagină din intimitatea unei căsnicii celebre, în marginea vieţii omului care a modelat gândirea celei mai strălucite generaţii a României secolului XX.

Elena-Margareta Fotino şi Nae Ionescu s-au cunoscut în 1911, s-au căsătorit în 1916, au avut doi băieţi, apoi, în jurul lui 1930, s-au despărţit, fără a divorţa vreodată. Ea a continuat să îl iubească, el, să o stimeze şi să o ajute.

Elena-Margareta Ionescu, născută Fotino (1889-1971), a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie şi a urmat în paralel cursuri la Academia de Muzică şi Artă Dramatică, fiind o bună pianistă şi o fină comentatoare a concertelor audiate.

Era pasionată de muzică clasică şi citea volume de literatură şi filosofie, adesea în original, în franceză şi germană. A călătorit destul de mult în Europa, a fost primită de Regina mamă Elena, aflată în exil în Italia, a avut ocazia să asiste la jocurile olimpice de la Berlin din 1936 şi la o manifestaţie a cămăşilor negre la Roma.

În ciuda separării de soţul ei, Elena-Margareta Ionescu a întreţinut relaţii de amiciţie cu unii dintre apropiaţii şi studenţii soţului ei. Totuşi, existenţa ei a fost una solitară după această despărţire, jurnalul de faţă, care acoperă, cu pauze lungi, perioada 1918-1961, fiind o mărturie dureroasă despre o legătură ce nu avea datele necesare pentru a dura şi despre o dragoste care a continuat mult după ce relaţia s-a destrămat.

Vă aşteptăm!

Editura Vremea

021.335.81.31
14 Constantin Daniel Street

010631 Bucharest 1

miruna.lepus@edituravremea.ro
www.edituravremea.ro

CÂNTECUL UMBREI

 

Şi întinzând paharul, spuse:

Dar să se facă voia Ta, şi nu a mea.

Şi-atunci, pe scaunul de Judecător,

A stat chiar Dracul.

 

Cât despre mine,

Cui îi pasă, dacă mor?

Şi a cui voie să mai cer, să se mai facă?

Când Lumea asta, este voia tuturor.

 

„Iubiţi-vă pe tunuri” – ne-ndemna un visător.

De-atunci, mă mir că lumea-ntreagă

Pe întreaga moarte – nu se cacă.

 

Hai, îndrăzniţi.

Eu sunt doar un învins, învingător.

Veţi învăţa şi voi.

Şi-o să vă placă.

 

Cu voia voastră, Domnilor, la sânul

Întunecimii – Printu-i, vi-e Stăpânul…

 

 

CÂNTECUL LUI PINOCCHIO

 

Dragul meu părinte rătăcitor,

Mă bucur că ai revenit acasă

În mijlocul familiei.

Chiar dacă singur.

Aici va fi întotdeauna o pâine de mâncat

Albă.

Dacă nu a fost pusă pe masă

Nu e vina ta.

Au fost mulţi sărbătoriţi azi.

Şi unde să pui o pâine

Între atâtea bunătăţi?

Unde să mai înghesui

Comorile lumii, în plasă?

Am auzit spunându-se

În jurul meu:

– Cine se supără, să i se taie nasul.

Eu sunt Pinocchio,

Dragă tată Geronimo.

Dă-mi şi mie un suflet

Ca sforile astea

Îmi taie toate oasele

Şi totuşi

Mă bucur

Că suntem împreună

În aceeaşi nostalgie

 

 

CÂNTECUL PORCILOR

 

– Vreţi aurul din Roşia Montana?

– Săpaţi cu gura porcilor, căpuşa,

Şi duceţi-vă drept în Iad, în guşa,

Veninul din Manole, şi din Ana –

 

Şi-n Tribunalul Morţii, toată slana –

Săpaţi cu limba. Că e jucăuşă.

Veni-v-ar Talpa Iadului, Manuşa –

Şi-o veşnicie, să-i gustaţi icoana.

 

 

CÂNTECUL BĂTRÂNULUI

 

Acum ani, doisprezece, plin de sănătate,

Cu buletinu-n mâna, doar – pe pat,

Firesc şi simplu, sânge am donat,

Şi măsa-n dar, am dat-o mai departe –

 

De-atunci, pe-acolo nu am mai călcat,

De-atâtea munci sterile, învăţate,

De-atâtea mese prea remunerate

Pentru trăit, cu sângele intact.

 

În toamna, vechiul centru de donare

L-am căutat, că mamei din spital,

Obolul meu să-i dau, atât de mare,

În loc de feeria vreunui bal –

 

Acum se completa o fisă lungă:

Atâtea boli, atâtea vicii seci,

Atâtea declaraţii foarte reci,

De sânge cald, dar prea bătrân, la punga –

 

Căci, vai, nu mai aveam nici ani cincizeci!

Nu mai puteam dona. Aşa e grila.

Aşa s-a pus pe viaţă, apostila.

Bătrân, şi sănătos – să poţi să pleci.

 

 

Şi sângele donat n-ajunge-n veci.

Tot vin mediciniştii, şi tot roagă

Veniţi cât sunteţi tineri, lume dragă,

Şi sănătoşi la sânge – nu zevzeci –

 

Nefumători şi nedrogati, de tot,

De câte cele vi se pun pe masă,

De câte asaltaţi cu propriul bot,

Şi plasa luaţi, nu dragostea frumoasă –

 

Veniţi ca să citiţi în formular,

Ce fel de sânge mâine vi se cere,

Să-l vindeţi, prea curat, pe galantar,

Ca să trăiască porcii cu avere –

 

Din ce organe pentru exportat,

Cu microcipuri în secret, niznaie,

Cu cifre-n loc de nume, memorat,

În măruntaie, semeni vi se taie –

 

Din care clauze Clawback nu se fac

Medicamente ieftine în ţară,

Ca din puţin, puţin să-şi dea, sărac,

Şi cel ce nu da totul, pe afară –

 

Veniţi, că vreau să vin cu voi, şi eu –

Să dau şi eu, dar legea nu-mi permite –

Săltaţi stacheta, pan’la Dumnezeu,

C-au sânge bun, bătrânele lui vite…

 

 

CÂNTECUL SEMIRAMIDEI

 

Din care pierdere marina şi stelară

Albastra-verde, până de sidef,

Şi netrezita Galateee de povară,

Teşi ochii tăi, cu Terra, pe gherghef?

 

O lebădă pe care o chemară

Beţi de otravă, treji de diabet –

Să-ţi cânte frumuseţea cea amară

Din ger, salvata-n casa – un poet –

 

Cum tremură privirea ta, să moară –

De nu aş bea din ea – ca un stilet –

Tăişul tău de trup de căprioară

Prin pânda mea de foc, anahoret –

 

Dar ce Tamisa, Dunăre, sau Loara,

Să spele dansul ochilor, pustii,

Când pe peronul vieţii, într-o gară,

Petrecem numai trenuri de copii?

 

 

CÂNTECUL CLOVNULUI

 

Copiii noştri, clovni atât de trişti,

Privind cu ochi de sticlă, prin vitrine,

Pe cei ce îi fac mâine să suspine,

Ca să ai azi, din ce să mai exişti –

 

Atâtea şisturi, gaze, cristaline

Izvoare şi omături de artişti,

Se cer incendiate de psaltişti,

Să fie bine, azi – cum nu e, mâine –

 

În move haine, multicolorate,

Şi în trusouri scumpe, mult prea mult,

Pentru întreaga lumii libertate

De a privi spre stele  –  cerul cult –

 

Cu ochi brăzdaţi de gloanţe verticale,

Şi limbi albite-n pastele de dinţi,

Ei,  de-ale lor, îşi văd – prostii banale,

Ca mercenari tocmiţi de-ai lor părinţi –

 

Ruine scumpe, şi caleşti la poartă,

Cai zburători, din orzul tuturor,

Povestea vieţii pruncilor e-o artă

În care mulţi se joacă,  alţii – mor –

 

Le curge şi rimelul în cascade

Din arsenalul bombelor cu fard,

Şi poate unii râd, când alţii ard,

Şi unii urcă, duşi de cel ce cade –

 

Atât de goi, şi simpli, şi egali –

Şi-atât de-nveşmântaţi de o regie

În care viaţa, chiar dacă e vie,

E-o piramidă moartă, de carnali –

 

Şi totuşi – mai există poezie,

Şi totuşi – mai există şi fractali,

Şi totuşi – mai există pineali,

Şi totuşi – mai există omenie,

 

Şi printre-atâtea minţi de canibali,

Există, totuşi –  chiar şi veşnicie!

 

 

CÂNTECUL EMIGRANTULUI

 

A emigrat o Romanie-ntreaga

Din Basarabi, Musatini, Bucovini,

Din Tara Romaneasca si Moldava,

Si Transilvania marilor lumini –

 

E fiecare, singur, azi, pe harta –

Si cere, si ofera, ajutor –

Fara o Stea de Nord, pe Marea Moarta,

Si singur printre falci, navigator –

 

O Romanie-ntreaga emigrata

Se tot revarsa parca fara rost,

Din chiar istoria ei, din poarta-n poarta,

Sa ia pe ea un maxim pret de cost –

 

Si-n candele de limba si iubire,

Si-n clopote de versuri si trairi,

Raman doar cotizantii-n nesimtire,

Ai Marilor Sperante si Uniri –

 

Niste acei de care trage lumea toata –

Niste mereu cu zambetul taiat

De vreun infarct, sau stea paralizata

De vreun toiag, prea greu de lepadat –

 

Niste servanti de rand, in loc de oaste –

Niste afaceristi de rangul trei –

In timp ce floarea romanimii noastre

A progresat – si n-ai de und’ s-o iei –

 

Sunt  candele – atatea – in romana –

Afara, inauntru, ce putini

Sunt cei ce  pot macar un “ziua buna!”

Sa puna-n focul lor de amintiri –

 

Ce straniu ard, cumva impersonale,

Cumva flagrant in slujba vreunui zeu,

Cand nu le-aprind urcusurile tale

Si alor tai – razbind spre Dumnezeu!

 

Caci nu sunt sfinti, si nu e cer, sa sameni,

Si vesnicie nu-i, si nu-i aripa,

De nu sunt oameni, langa marii oameni

Sa arda-n cuget – clipa dupa clipa –

 

O Romanie-ntreaga emigreaza –

In fiecare zi, in scaune, munci,

In noaptea-zi, si ziua-noapte treaza,

In care de nu rupi – macar atunci –

 

O candela ce inca lumineaza –

Nu pentru tine doar, si pentru prunci –

Ci pentru-ntreaga lumii Metastaza

Ce-si bate joc, de tine, prin porunci –

 

Ce Romanie, oare, mai urmeaza?

Noi cine suntem? Cine ne numim?

Cu cine, si de ce, suntem in faza?

Si pentru cine vrem sa mai traim?

 

Sunt candele – atatea – in romana,

Romanul, fiecare, cu a  lui,

Si altii ce incearca, si le-aduna,

Sa cantarim pe limbile oricui

 

Aceasta Romanie – Dacie buna,

Aceasta temelie ce-am pohtit,

De a ne tine viata, impreuna,

Cu toata Omenirea de iubit!

 

 

CÂNTECUL PACIENTULUI

Lăsaţi copiii, totuşi, să se joace!

Nu-i tot dotaţi şi înarmaţi, din ou,

Cu tot ce e mai otrăvit, şi nou,

Cu strâmbe minţi, şi culmi – în loc de pace –

 

Ca puii, adormiţi într-o găoace,

Ei alte zvonuri prind, dintr-un alt imn –

Ei altfel simt şi joacă, cum se face

Un zbor cu aripi de pământ, sublim –

 

Puţin de tot la joacă, au nevoie

De câte-un sfat – din arborii atenţi,

Ce au cântat şi ei, cândva : “Ahoe!”

De unde au căzut, ca pacienţi –

 

Lăsaţi copiii, totuşi, să se joace!

Şi adormiţi-i, seara, cu poveşti!

Doar ele fac, pe lumea rece, pace,

Şi-n ele, viu rămâi, chiar de nu eşti…

 

 

CÂNTECUL SPRÂNCENATULUI

 

Nimeni nu o să vă taie

Mărăcini crescuţi de ploaie

La mormântul din noroaie.

Mie, mi-au tăiat, în dar.

 

Nimeni nu o să vă pună

Lumânarea, ca arvună,

Pentru inima cea bună.

Mie, mi-au aprins-o, iar.

 

Nimeni nu o să vă lase

10 bani, două foloase,

Pentru sufletul din oase.

Mie, mi i-au dat, să ar.

 

Nimeni nu o să se-ncurce

Să vă pună lângă cruce

1 leu vechi, ca să vă urce –

Mie, mi l-au dat, să sar.

 

De aceea, foc mi-e, iată,

Cum e lacrima mea, toată,

Toată ţara minunată,

Din hotar, până-n hotar –

 

Şi cine mi-a dat, să-mi deie,

Deie-i Dumnezeu, să ieie

Lumea toată, de femeie,

Să îi nască-o epopee,

 

Din Hristosul ei, stelar,

Şi Măicuţa lui, cu har,

Şi din tine, Dumnezee…

 

 

CÂNTECUL SERPENTINEI

 

În Turnul Londrei, lângă strada mea,

Stătea o Serpentină, şi fuma –

Cu ochii verzi-albaştri, Oceanidă,

Ca o icoană neagră, în firidă,

Cu faţa aurie, de măslin,

Şi un regal, pe umeri – blond – de vin –

Egreta mâinii ei, cu fibre lungi,

Ţinea săgeata viselor prelungi,

Anselmus o privea, cum tot trăgea

Din amfora-i în pârg,  săgeţi, în ea –

Din turn, de jos, tâşneau ca două vele

Corăbii navigând spre taine grele,

Şi-aş fi privit-o mult, şi după moarte,

Dar ea fuma, din toamnă, mai departe –

Şi nu aveam nimic , nici eu, să-i spun,

Ca un Anselmus, după ea, nebun –

S-o ţinem amândoi, să nu se piardă,

Aşa grăbit, în ceaţa grea –  de  iarnă…

Că revine.

 

Liviu-Florian JIANU

Craiova

februarie 2015

 

MARTIE FIERBINTE

 

Îmi amintesc de-un martie fierbinte,
Zulufi de aur, clipe răvăşite…
Arzându-mi sufletul ca un opaiţ
Căldura ochilor, vise ferite.

 

Dinspre ” Pădure ” coborau himere,
” Oraşul de pe deal ” dormea supus,
Un cetăţean te admira sedus…
Îşi construia o lume de mistere.

 

Comete cu stelare, albe trene,
Îmi luminau pasiunile lumeşti,
Mă strecuram printre stejari celeşti
Îngreunat de gânduri şi troiene.

 

Zulufi de aur, ochii dulci de bragă,
Vise ferite, le aştept din nou,
În vremuri prăfuite, fără vlagă
Doresc o primăvară cu… ecou.

 

SINGUR

 

Eşti aici, eşti frumoasă,
Eşti atât de duioasă…
Sunt aici, sunt cu tine,
( Sunt doar singur cu mine ).

 

POVAŢĂ

 

Coloraţi-vă inimile cu soare,
Izbucniţi în petale de flori,
Ciripiţi pe alei sclipitoare,
Faceţi duş în savantele ploi…

 

Mugurel Puşcaş
( Liga Scriitorilor din România)
(vol. ” Rug de stele ” )

Bucurie

 

Mă strânge-n brațe bucuria
când albul ghioceilor inundă
o clipă pură și plăpândă
de care-am fost mereu flămândă.

 

Mă leagă versul iar de frumusețe
cu zbor și vise îndrăznețe.
într-un buchet de vioarele
se îmbată simțurile mele.

 

Mă-nalță rugăciunea -n cer
când mirul izvorăște din icoane
pe scară pașii din canoane
și-n inimă alean izbăvitor.

 

 

Am înflorit

 

Am înflorit în liliacul din grădină
Şi-n tei mi-am pus sărutul de cu zori,
Din meri bătuţi, cu frunză de sulfină
Trimit spre tine calde îmbrăţişări.

 

Mă – alintă o iasomie despletită
Mirată-n râsul ei mă regăsesc
Miresme dulci, cu iz de sânziene,
Mă poartă pe tărâmul cu poveşti.

 

Mă vei afla albită în cireş
Şi-n clopotul de lăcrămioare,
Adorm în trandafiri şi mă trezesc
În lujerul din fiecare floare.

 

N-am să uit

 

N-am să uit mâna ce mi-ai întins
Când căzută eram în țărână,
Nerostiri se rodeau dinandins,
Rămăsese din mine o fărâmă.

 

N-am să uit cum ai ferecat
Lacătul fricii în noaptea tăcerii,
Stropii de rouă m-au picurat
Risipind în neant povara durerii.

 

Un vulcan a erupt de atunci
Gândul – lavă încă mai arde,
Nu găsesc un cuvânt potrivit
Să mă scriu cu sânge și carne…

 

Cerul tău de lumină e plin
Eu mai sufăr de foame și sete…,
S-au cules trandafirii cu spini,
Zorii timpului să nu-i mai înțepe…

 

La porțile toamnei se scriu amintiri,
Rugina pășește grăbită pe frunze,
Tarziul aleargă cu vântul nebun
Și-n cerul lumină o lacrimă plânge.

 

 

Camelia CRISTEA

Motto:

„Sunt varză… o varză fericită!”

(SML, 10 august 2014 FB)

 

George ROCA: Distinsă doamnă, vă mulţumesc pentru privilegiul de a-mi acorda acest interviu. Mi s-a părut atât de dificil să-l încep, să-i conturez întrebările, datorită faptului că nu vom discuta numai despre realizări şi bucurii ci şi despre situaţii extreme, poate cele mai grele din viaţa unui om! Aş dori să începem cu „amintirile frumoase ale copilăriei”.

Smaranda MILU NÉMETHI: Mi s-a mai pus această întrebare în alte interviuri şi de fiecare dată îmi vine în minte un alt răspuns. Azi îmi aduc aminte de o clipă pe care îmi place să o definesc perfectă. Eram în vacanţă la Marea Neagră împreună cu părinţii şi cu fratele meu. Eu să fi avut vre-o 4 ani. Un fotograf ne încadra pentru poză de concediu. Eram cu toţii bine dispuşi. Îmi amintesc şi în ziua de azi cât de simpatic şi preocupat era acel fotograf ca această poză de familie să iasă bine. Şi a ieşit. Până în ziua de azi, a rămas preferata mea!

George ROCA: Şi apoi… şcolile, educaţia academică, atracţia pentru artă? Pictura de şevalet…

Smaranda MILU NÉMETHI: Ca şi copil eram destul de nepopulară printre ceilalţi copii de vârsta mea, fiindcă de câte ori trebuia să aleg eu „jocul”, propunerea mea era „hai să desenăm”. Atunci nu ştiam că poţi să devii pictor când vei fi mare, aşa că până când am aflat că acest lucru e posibil, spuneam că vreau să devin cosmonaut şi medic ca să am grijă de Buni, ca ea să poată să aibă grijă de cele 100 de bobici (copii) pe care urma să-i nasc. Apoi, într-o zi, când doamna învăţătoare l-a numit ironic pe colegul meu de bancă Cristi, „mare pictor”, am descoperit cuvântul a ceea ce urma să devin. Educaţia mea, de la liceu, până la master s-a axat pe vizual şi creaţie. Am absolvit liceul de artă „Aurel Popp” din Satu-Mare, apoi am studiat la secţia de pictură a Universităţii de arte şi design „Ioan Andreescu” din Cluj.

George ROCA: Specializări în străinătate. Impactul cu Italia! De la Carei, la Satu Mare, apoi de la Cluj la Bucureşti şi Palermo! Câteva cuvinte despre peripluul sicilian!

Smaranda MILU NÉMETHI: În timpul facultăţii am plecat în Italia cu o bursă de un an la Palermo, la Accademia di belle arti e restauro „Abadir” şi apoi mi-am finalizat studiile cu un master în Publicitate la Facultatea de ştiinţe ale comunicării a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Privind în urmă îmi aduc aminte de fiecare dată simţeam ca o iau de la capăt cu cât se lărgea noul oraş în care mă mutam. De fiecare dată în comparaţie cu localnicii mă simţeam fata de la ţară care se mută la oraş. Fiecare oraş pe care îl lăsăm în urmă era mai mic decât următorul, iar eu trebuia să mă adaptez în consecinţă. Contrar aşteptărilor experienta siciliană nu a fost şocantă. Acolo m-am simţit subit acasă. Când am ajuns după 3 zile şi două nopţi de călătorie în gara din Palermo, acolo mă aştepta Don Salvatore Leonarda, abatele Mănăstirii La San Martino Delle Scale, care adăpostea Academia de arte şi restaurare „Abadir”. M-a strâns în braţe, m-a pupat pe obraji şi mi-a urat bun venit cu naturaleţea şi căldura specifică sicilienilor!

George ROCA: Realizarea profesională. Ce este Hybrid Studio şi ce muncă desfăşuraţi acolo? Care sunt clienţi cu care aţi lucrat?

Smaranda MILU NÉMETHI: Soţul meu şi cu mine am acumulat experienţă în mediile în care am muncit în prealabil. Dan Ioan Milu, aşa în cheamă pe soţul meu, este fotograf de profesie. Şi-a dezvoltat măiestria muncind în domeniul fotografiei de business la reviste precum „Campaign”, „Biz”, „Forbes”. Mulţi din cei care lucrează în publicitate au avut ocazia să îl cunoască în perioada „Campaign”. Era foarte apreciat, iar eu am fost un fan al fotografiilor sale înainte de a-l cunoaşte personal. Fotografiile lui erau unul din motivele pentru care colecţionam revista „Campaign”. În ceea ce mă priveşte, am acumulat experienţa ca Art Director în Bucureşti, la „Leo Burnett”, apoi la „Sister” şi la „Gav”. Experienţa de la „Leo” a fost cea care m-a format în primul rând. Acolo am avut norocul să învăţ de la cei mai buni, să lucrez pe proiecte importante, să câştig premii. La „Leo Burnett”, am învăţat ce înseamnă să fii cu adevărat dedicat publicităţii şi oamenilor cu care munceşti zi de zi. Datorită lor am cunoscut sentimentul de premiant în pubicitate atunci când am câştigat la Effie. Fără experienţa de la „Leo Burnett” România nu aş şti multe din lucrurile pe care le ştiu acum.

Ideea de a porni „Hybrid Studio” ne-a venit într-un moment de reinventare personală cât şi ca o necesitate. Trebuia să găsim o soluţie în care să continuăm colaborarea cu clienţii pe care îi aveam freelance, în contextul în care în România s-a schimbat legea dreptului de autor. Ne-am dat seama că puteam să acoperim împreună şi în colaborare cu alţi colegi mai multe cerinţe ale unor potenţiali clienţi. Aveam know–how-ul, aveam entuziasm, aveam clienţii, ne mai trebuia un nume. „Hybrid” pentru că îmbinam mai multe discipline cu scopul de a satisface mai multe nevoi de creaţie, „Studio” pentru că, să fim sinceri, o mână de oameni nu se poate numi agenţie, doar ceva mai mic, care suna chic, se putea numi studio. Aşa s-a născut „Hybrid Studio”. Apoi a venit criza. Personal, eu sunt ataşată de campania „Glontz Energy Drink” şi de proiectele de branding „Tango Caffee” şi mai recent proiectul „Corul Regal”.

George ROCA: Sunteţi o persoană tânără, de 33 de ani… Când mă gândesc la această vârstă minunată îmi sună în minte melodia lui Julio Iglesias: „Treinta y tres años/ Nada mas son media vida/ Treinta y tres años/ Que se van con tanta prisa//” (Treizeci şi trei de ani/ Nimic mai mult, mijlocul vieţii/ Treizeci şi trei de ani/ Care au trecut atât de repede//). Cum vi s-au părut primii 33 de ani de viaţă… cu tristeţi şi bucurii!?

Smaranda MILU NÉMETHI: Când eram studentă, o colegă de an, avea un iubit de 33 de ani. Noi aveam abia abia 20 de ani pe vremea aceea. Mi se părea o prăpastie atât de mare între noi şi acel bărbat de 33 de ani. Atunci mi se părea că mă aflu la ani lumină depărtare de vârstă de 33 de ani. Apoi, într-o dimineaţă m-am trezit că am şi eu 33 de ani. Cum mi s-au părut primii 33 de ani? Mi-am pus şi eu adeseori această întrebare. Credeam că mă voi simţi mai bătrână şi mai înţeleaptă la 33 de ani. E aproape ca şi cum m-ai întreba acum că: „Ai 80 de kg! Privind în urmă la când aveai 65 de kg, eşti mai tristă, sau mai veselă?”

George ROCA: Ce speranţe, ce idealuiri vă plănuiseţi pentru următorii 33 de ani!

Smaranda MILU NÉMETHI: Nu am încetat să plănuiesc, în această ordine: Copii, familie, casă, iubire, asociaţie de binefacere, succes, artă, pictura, belşug, fericire, câini, pisici, sărbători fericite, longevitate…

George ROCA: Şi într-o zi de decembrie 2013 o „eclipsă” a început să vă umbrească viaţa. Am trecut şi eu recent prin aşa ceva… şi de aceea îmi permit să vă întreb! Cum aţi reacţionat la aflarea veştii că acea eclipsă era condiţionată de un cancer la plămâni?

Smaranda MILU NÉMETHI: Când primeşti vestea că ai cancer simţi în sfârşit CEVA!  Realitarea îşi deapănă următoarea poveste: „În decembrie 2013, Smaranda afla că are cancer la plămâni. La 32 de ani, viaţa fetei s-a schimbat, brusc, într-o zi de iarnă. De atunci, zilele ei au curs ca un rollercoaster şi-au fost mai bune, şi mai rele. Boala asta a venit cu tot ce vine o astfel de boală: goană după bani, care înseamnă, de fapt, goană după viaţă, medicamente, călătorii pentru tratamente, amărăciune şi speranţe, paşi mici pentru omenire, dar imenşi pentru Smaranda. Când ai cancer, viaţa se reconfigurează şi într-un fel, îşi arată plenitudinea fix în aceste momente în care, paradoxal, te obligă, cumva, să dai, în numele propriei supravieţuiri, acel 100% pe care, sănătos fiind, îl iei ca pe un dat, o stare care există de la sine...”

George ROCA: Şi eu am zis la un moment dat că aş vrea să îmblânzesc cancerul… să îl cunosc mai bine şi să încerc să îl fac inofensiv. Sper că am reuşit! Dumneavoastră ce părere aveţi?

Smaranda MILU NÉMETHI: (…) Cancerul, după ce te obişnuieşti cu ideea, poate să aducă şi anumite beneficii! Slăbeşti câteva kilograme, îţi vin hainele din liceu, uneori devii centrul atenţiei… Dar cine a fost în locul meu ştie că atunci când ai cancer vrei un singur lucru: să nu îl mai ai. În acelaşi timp, am început să înţeleg cancerul dintr-o nouă perspectivă. În mod bizar, abia atunci când primeşti o etichetă: doi ani, ca din senin, îţi aduci aminte de toate amânările, de toate plăcerile, de fetişurile, de toate ciudăţeniile pe care ţi le-ai refuzat şi începi să trăieşti cu poftă, aşa cum nu ai mai trăit niciodată. Poate că scopul Cancerului nu este acela de a ne ucide. Poate că scopul lui este acela de a ne învăţa să trăim. Să trăim cu adevărat!

George ROCA: Care e diferenţa dintre suferinţa şi durere!? Unii afirmă că suferinţa aparţine de suflet iar durerea de fizic… Aşa o fi oare?

Smaranda MILU NÉMETHI: Durerea provocată de boală funcţioneză cred în două direcţii. Este durerea personală, pe care o simte cel bolnav şi este durerea pe care o simt cei apropiaţi pentru suferinţa celui bolnav. Cum percepi tu cele două dureri şi cum gestionezi durerea celorlalţi? Ai foarte mare dreptate. Ai perceput corect! Sunt două tipuri de dureri. A mea şi cea a familiei mele. Durerea mea o gestionez personal, cu mine însămi, cu un sentiment asemănător cu cel din filmul „Garvity”. Singuratea te închide într-o capsulă cu tine însuţi atunci când însuşi organul cu care evadezi din durere, în mod nornal, acum te doare, creierul!

În ceea ce priveşte familia, am ales să gestionez durerea lor comunicând cu ei, în această perioadă, exclusiv prin mesaje. Nu am mai vorbit cu mama, cu tata sau cu socri ori cu fratele meu de trei săptămâni. Am considerat că, cu cât au mai puţin acces la vocea mea, cu atât îi expun la mai puţină durere. Am vrut să îşi continue vieţile fără să se frământe şi cred că am reuşit. În weekend-ul următor mă întorc în oraşul natal. Am ales să merg cu trenul, ca pe vremuri… Ei să mă aştepte la gară, tot ca pe vremuri! Să fie liniştiţi, să mă vadă coborând din tren, întreagă, nevătămată ca şi pe vremea când eram studentă. Fără stres!

O zi mai bună a mea, înseamnă o zi în care pot mânca, pot să merg la baie şi pot scrie ceva interesant. Îmi place să scriu din ce în ce mai mult. O zi bună, e o zi în care ascult Zucchero, mă joc cu pisica Kara şi cu pisica Eva, trebăluiesc ceva şi dorm. O zi mai proastă e atunci când nu pot să fac nimic din toate acestea…

George ROCA: V-ar plăcea să scrieţi o carte despre viaţă şi suferinţa dumneavoastră? Am citit mai multe rânduri de pe blogul personal (http://helpsmaranda.com/category/blog/) şi vă declar cu mâna pe inimă că aveţi talent. Aş vrea să le public în revistele cu care colaborez.

Smaranda MILU NÉMETHI: Am primit cărţi scrise despre suferinţă (nu le-am citit!), am întâlnit oameni aflaţi în această suferinţă, am condus un unchi pe drumul acestei suferinţe timp de 6 luni. De aceea nu doresc să scriu o carte despre suferinţă. Nici despre a mea şi nici despre a altora. Trăim în o lume preponderent pesimistă. Încă o carte despre suferinţă nu cred că ar fi de folos nimănui. Persoanele sănătoase nu au niciun interes să se informeze despre cancer şi nici pe mine nu mă interesa în mod deosebit până când m-am îmbolnăvit. Ori după ce m-am îmbolnăvit, şi am aflat că mai aveam 2 ani de trăit, suferinţa era ultimul lucru cu care aş mai fi vrut să-mi umplu timpul. Aş vrea să scriu, o carte, poate chiar mai multe, dar cărţi de poveşti. Nu sunt suficient de consecventă să scriu o carte. Şansele sunt mari să mă plictisesc eu însămi de carte, înainte chiar de a o termina de scris. Mi-ar plăcea să scriu articole, să colaborez cu reviste.

George ROCA: Dintr-o pură întâmplare acum câteva zile am cumpărat o carte dintr-o librărie de aici din Sydney. Poate aţi auzit de scriitoarea Brandon Brays şi cartea sa „Călătoria” (The Jouney). A trecut şi dansa printr-o experienţă similară… şi până la urmă s-a vindecat de teribilă boala numită cancer! O tumoare de mărimea unei mingi de baschet! S-a vindecat singură… după ce doctorii nu i-au mai dat de trăit decât câteva luni! Asta a fost în 1992… iar acum după 12 ani, trăieşte într-o „veselie”, e sănătoasă şi scrie cărţi mai abitir decât Dan Brown! Constat, sau mi se pare, că ceea ce a descoperit autoarea psihoterapeută poate fi de mare ajutor oricui are nevoie şi trece printr-o situaţie similară. Este uimitor cum organismul uman are putere de a se vindeca singur. Şi am mai găsit ceva… Mrs. Brays îşi are originile în România!

Smaranda MILU NÉMETHI: Cred că am descoperit pe cont propriu „călătoria”. Cred în autovindecare (partiala), am experimentat căderea când m-am întristat, totul constă în echilibrul sentimentului de fericire. Nu am citit cartea, citesc ceva interesant în schimb acum… „Dulcan”! & e foarte interesant. (Prof.Dr. Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, profesor de neurologie şi neuropsihosomatică. Scriitor. N.A.)

George ROCA: Şi aţi început lupta cu cancerul… Cum!? Beneficii, sacrificii, dureri, vise, speranţe…

Smaranda MILU NÉMETHI: După ce am fost diagnosticată în România cu cancer, fără cancer, cu cancer scuamos şi la un moment dat am primit un pronostic de o săptămână, am simţit nevoia de coerenţă. Am plecat în Germania, unde, la spitalul universitar din Greifswald am fost diagnosticată corect: „Adenocarcinom Bronhopulmonar, ALK pozitiv”, tratabil cu Crizotinib, la preţul de 6.500 de euro pe lună.

Am avut câteva vârtejuri mentale când am început să-mi socotesc preţul vieţii în proprietăţi şi apartamente. Nu a durat mult. Cumva ajutorul a început să vină şi mi-am adus aminte de un proverb italian: „Fai bene e dimenticatelo”. Adeseori am gândit aşa, însă de această dată am simţit că toate faptele bune îmi sunt răsplătite acum. În orice caz, nu aş fi reuşit să fac faţă cheltuielilor sau bolii, fără sprijinul soţului meu Dan, fără sprijinul părinţilor şi al socrilor, fără prietenii din Canada sau fără toţi vechii şi mai ales nenumăraţii noi prieteni pe care îi am acum.

Privesc Cancerul cu alţi ochi acum. Nu îl mai văd că un ceva înfricoşător. Este cu adevărat un „ceva” ferm şi hotărât, cu care nu te tragi de şireturi. E alb sau e negru. Dar dacă reuşeşti să îl priveşti din o nouă perspectivă, e mai mult decât o boală letală. Pentru mine a fost alarmă de care aveam nevoie. A venit deghizat în ceva ce părea că vrea să mă ucidă. După ce l-am înţeles, a devenit un „ceva” care m-a forţat să trăiesc. Să trăiesc cu adevărat, cu tot tacâmul, cu curaj, cu emoţii şi cu dragoste de sine.

George ROCA: Cât va costa tratamentul în total şi de unde veţi face rost de aceşti bani?

Smaranda MILU NÉMETHI: După cum am menţionat mai sus tratamentul meu costă 6.500 de euro pe lună, pe o durată de aproximativ 2 ani. Socotiţi dvs. totalul! Mi-e şi frică să-l etalez! Până acum am urmat tratamentul timp de aproximativ 7 luni, cu rezultate foarte bune. Banii vin exclusiv din donaţii.

George ROCA: Dacă cineva ar dori să vă ajute financiar ce ar trebui să facă?

Smaranda MILU NÉMETHI: Oricine doreşte să mă ajute, poate să facă donaţii în conturile bancare deschise pe numele soţului meu, MILU Dan Ioan,

afişate pe situl  www.helpsmaranda.com

Prin Paypal la adresa maramilu@yahoo.com

sau pe situl www.gofundme.com/helpsmaranda,

BCR CONT LEI: IBAN: RO35 RNCB 0318 0707 8478 0001 (RON)

CONT EURO: SWIFT: RNCB RO BU

IBAN: RO31 RNCB 0075 0707 8478 0001 (EURO)

titular : Milu Dan Ioan CNP: 1790611040042

apeland 0900 9000 460900 9000 46 – tarif 8 euro/apel in reteaua Telecom

 

George ROCA: Pe 15 septembrie 2014 revista Business Woman a lansat o campania de intr-ajutorare! De spre ce este vorba?

Smaranda MILU NÉMETHI: O campanie umanitară/socială menită nu numai să mă ajute să adun suma necesară tratamentului, dar şi ca inspiraţie altor femei care confrunta cu aceeaşi boală ca mine. Un reminder că ele sunt şi vor rămâne frumoase mereu şi mai ales dacă nu se vor da bătute în faţa acestei provocări. Am realizat câteva machete pentru cei care doresc să participe la promovarea acestei campanii. Mii de mulţumiri acelora care deja au făcut-o!

George ROCA: Aş dori să public câteva pagini din jurnalul dumneavoastră care apare pe blog în ultimele trei luni! Vă cer permisiunea!

Smaranda MILU NÉMETHI: Desigur! Nu e niciun secret! Menţionez că unele fraze sunt răspunsuri şi la alte interviuri…

 

„Am fost pe la duhovnic, ieri, cu-o mare frământare. Nu era o spovedanie. Am vrut să cer un sfat. Cred c-am greşit şi nu ştiu dacă-i bine să fiu ceva ce nu-s, dacă nu-i din convingere. Când m-am născut ai mei m-au botezat catolică, dar am aflat abia pe la 20 de ani. Nu a contat prea mult, suntem o familie mixtă: părinţi şi doi copii, adică eu şi-un frate. Mai mare. Mezină, am fost cel mai înfocat fan al fratelui meu care era cel mai frumos băiat, din cel mai important liceu din oraş, unde învaţa cel mai bine din clasă, unde toate fetele erau îndrăgostite de el. Profesorii mă comparau cu el şi niciodată nu ajungeam la nivelul excelentei lui geniale. Eu eram copil artist! De-atunci ştiam! Nu mă interesa să concurez cu fratele meu pe care îl adoram mai mult decât toate fetele ce îl iubeau, la un loc ori infinit. Căsătorindu-se, fratele meu, a devenit creştin ortodox, într-o familie practicantă. S-a molipsit şi i-a plăcut. Mi-a zis să mă botez şi eu creştin ortodoxă, să fim mai uniţi, că suntem familie. Aşa eu m-am gândit să-i fac pe plac şi ce-i mai bine. N-am stat pe gânduri şi-am zis: accept. De dragul lui Norbi, puteam să accept orice. Acum însă mă-ntreb oare un moft să-l faci botez, de drag dar nu din crez, nu-i un PĂCAT? Cu faţa-ntoarsă către al meu duhovnic, am întrebat. Duhovnicul meu drag, uimit de întrebare, şi dezbrăcat de straie acut bisericeşti, mi-a spus în vorbe simple, curate şi plăcute: „Domnul e numai unu, oricum vrei să-l numeşti: catolic, ortodox Lui îi e totuna. Ajunge să-L iubeşti!”

 

***

„Ieri am întâlnit cea mai frumoasă fată. Pe seara, fiindcă încep să mă simt din ce în ce mai întreagă, am fost în vizită la ţară. Am fost ca toată lumea normală, la un grătar, acasă la prietena mea cea dragă, Cristiana şi familia ei frumoasă. Am stat pe terasă, la umbră. Aer curat, linişte, seara de vară. Bianca, fata Cristinei, o apariţie celestă, cuminte, roz şi zâmbet pe buze se-aşează lângă mine, cu o privire clară, priveşte atent şi spune: „Smaranda e blondă!” M-a încântat atât de mult! Din cale-afară! Fiindcă toţi priveau şocaţi la freza mea cea actuală, de nou născut şi fără îndoială, gândeau cum să mai dreagă busuiocul. Am râs cu gura până la urechi. Cred că am şi hohotit! Cea mai frumoasă fată, Bianca ştie, ca atunci când o să crească, frizura mea nu va mai fi aşa cum era odată, dar va fi blondă. Şi paradoxal, deşi cred că chiar nu este normal, aseară în oglindă, înainte de culcare, chiar lângă tâmplă am descoperit un singur fir de păr, de circa 1 cm!”

 

***

„Ieri a fost o zi foarte grozavă! Am împlinit 4 ani de căsnicie trainică cu Dan. El zice 3. Eu zic că-i timpul să ne mai uităm şi în hârtii. Apoi am fost la centru Sanador să îmi fac faimosul CT de control. Am lăcrimat de bucurie atunci când am ieşit în stadă şi l-am sunat pe Dan să-i spun rezultatul parţial la telefon, care deja de-atunci, spunea doamna radiolog, se vedea cu ochiul liber regresia. Minus 1 centimetru, pe două din tumorile majore! Şi ziua nu s-a terminat cu-atât! Nu doar că am făcut shopping pentru primul meu proiect de-amenajare, dar am mai primit şi cel mai important cadou de comemorare a zilei. Nu pot să spun de unde şi de ce. Nu pentru că nu ştiu, dar aşa ne-am înţeles să spun. Să spun că am primit donaţie dar să nu spun de unde, de la cine. Tot ieri, pe seara, după masă, am primit o importantă donaţie de la persoane pe care le stimez în gând şi cărora le mulţumesc!”

 

***

„Ieri am primit 3 cutii de Crizotinib! 3 luni de-acuma, respir aproape uşurată. Dacă tumorile se mişca în ritm alert că până acum, sper să mă vindec înainte de pronosticul oncologului de 2 ani. Oricum 3 luni sunt mega importante şi acum, pot să pictez în tihnă. Un gând, o piatră mi-a fost ridicată de pe suflet, ieri, de oameni minunaţi, pe care nu poţi decât să îi iubeşti. Pot să pictez şi să răsuflu uşurată acum! Vă mulţumesc pentru 3 luni de pauză mentală”.

 

***

„A început un fulg să-mi cadă? Şi ce? Recunosc că la un momentan flirtam cu gândul că voi rămâne capilată, dar acum respir uşurată. Azi merg la cosmetică. E timpul să redevin femeie: manichiură, pedichiură, facial, pensat şi un tuns la zero. Asta e planul, apoi merg la „Cyber Knife”. Săptămâna asta am Cyber Kynfe, în continuarea WBRT, care e tot o iradiere a creierului, de această dată punctată. Am încredere că săptămâna care urmează mă voi integra în regnul vertebratelor”.

 

***

E 5 dimineaţa. Azi nu scriu de la insomnie. Am dormit. Acum 4 ore mi se par prea multe ore de somn şi mă trezesc flămândă. O foame care mă arde. Am început să simt prin gură, dar acum am început să simt prea mult. În amorţeala dureroasă din zilele trecute, nu simţeam în gura decât texturi ca de vată şi hârtie, halucinând gusturi în parcări de McDonald’s. Acum treaba stă cu totul altfel. Îmi recapăt sensibiliatea, împreună cu toate cojile, bubele, arsurile, aftele, zgârieturile de pe buze, limbă, obraji, gât, esofag. Parcă am înghiţit o perdea de zale.

 

***

Aşa că frustrarea gurmandă începe cu una din cele mai minunate fiinţe pe care am cunoscut-o în aceste ultime zile. Ea face din stolul de zâni şi zâne bune care au venit în întâmpinarea mea, parcă la un semn DIVIN. Cristiana Ulmeanu este oglinda exactă a numelui ei. Niciun nume nu s-ar potrivi mai bine decât cel pe care-l are. Simplă vocală „a” în plus la nume îmi sună suav de divin, care se împleteşte cu esenţă dreaptă ca de ulm a prezenţei sale. M-a fermecat din prima clipă. Cristiana s-a pronunţat: vreau bicicleta şi vreau să te ajut. Nimic în plus de discutat.

 

Cristiana are micul ei business de produse de la ţară aduse de la 40 de km din afară Bucureştiului. Am crescut şi eu la ţară. Îmi mai aduc aminte gustul intens al produselor crescute-n bătătură: 40 de ouă de casă, o urdă parfumată, un coş de roşii mov, un coş de gogoşari, prune, miere, oţet de mere. Cristiana zâmbeşte victorioasă. Nu stă mult. E mereu grăbită, dar prezenţa ei luminoasă, luminoasă, dreaptă şi zâmbitoare mă asigură că acesta e numai începutul. De două zile mă confrunt cu frustrarea darurilor de la Cristiana.

 

Mi-am făcut omletă muntenească adevărată. De două ori, mirosul de brânză topită în gălbenuşul auriu al ouălor de casă, cu roşiile mov tăiate cuburi, au alunecat suculent pe picurii verzi de ulei de măsline către dejunul iubitului meu soţ. Freamăt de nerăbdare. Mă duc să ling un iaurt plictisitor acum…”

 

***

„Smaranda şi laptopul care reprezintă poarta ei către lume şi prietenii care îi sunt alături. În ultima lună, Smaranda a avut de-a face cu două proceduri numite WBRT şi CYBER KNIFE. Pe scurt, creierul ei a fost supus unor procedee de iradiere pentru că nişte tumori apăsau pe un mănunchi de nervi şi nu există nicio altă intervenţie care să o vindece. Prima, WBRT (whole brain radiotherapy), înseamnă iradierea totală creierului, a doua, CN, înseamnă iradierea punctuală a unei părţi din creier. Eu am fost supusă acestor procedee din cauza ultimei metastaze din creier care se aşeză pe un mănunchi de nervi către coloana vertebrală, imposibil de atins prin alte metode. Netratată, tumora ar fi dus implicit la paralizie. WBRT creierului a dus la dilatarea acestuia. 7 zile de legumă, voma spontană, greaţă de apă, orbire, surzenie şi alte rele asemănătoare. Aşa că m-au trecut pe tratament suportiv în paralel: perfuzii cu substanţe felurite de două ori pe zi. Anumite substanţe care, deşi mă ajutau să reintru în parametri, măcar să pot să ţin ceva în stomac, scădeau imunitatea. Aşa a apărut ciuperca din gură şi senzaţia de hârtie, vata şi carton, doar că s-a întins peste tot şi către stomac. Apoi m-am constipat, 10 zile. La final, am contactat un virus, de fapt s-a activat un virus. Un herpes care s-a întins uşor în gură, gingii, pe obraz, pe limbă. Mă durea în gura de parcă eram murg de Harap Alb, de parcă numai jar aş fi mâncat atunci. Acum mă concentrez pe regenerare...”

 

***

„Smaranda, în casa ei, într-o zi în care energia este la 40%. Ca întotdeauna, pisicile ei o veghează. Cancerul aduce cu el o nouă formă de durere. Cum se simte această durere, cum se manifestă, cum ai descrie-o? Ceea ce Cancerul a adus pentru mine nu este ceva ce aş putea să descriu ca durere, cât că emoţie. După experienţa avută, privesc acest Cancer dintr-o lumină cu totul nouă. Ca indivizi avem nevoie de emoţii ca să putem să TRĂIM. Avem nevoie de simţire, iar Cancerul vine să ne trezească din amorţeală simţurilor cu un impuls uriaş de energie. Dacă până atunci nu, sigur în momentul în care primeşti vestea că ai cancer SIMŢI, poate pentru prima dată, după o lungă perioadă de timp, simţi în sfârşit CEVA …Cum spuneam, din punctul meu de vedere, acum, nu se cheamă durere. Se cheamă emoţie şi este necesară. Poate cu cât o simţi mai intens şi mai des, cu atât eşti mai aproape de vindecare. Cu ce este diferită durerea fizică pe care o da boala faţă de durerea fizică pe care o dă sportul, de pildă? Durerea fizică dată de boală este debilitantă, te umple de frustrări, mai ales atunci când ai o structură sportivă ca a mea, care la bază alergam 10 km pe zi, râzând! Mă dor genunchii acum, mă ridic cu greu dintr-o genuflexiune. Cu ochii minţii privesc cu drag spre viitor, fiindcă mă văd alergând din nou. Visez la încordarea muşchilor şi tânjesc.”

George ROCA: Vă mulţumesc pentru confesiune, pentru această lecţie de viaţă. Sunt convins că va fi un exemplu pentru mulţi cititori care trec prin clipe grele. Sunteţi o luptătoare! Vă doresc sănătate, bucurii şi multă linişte sufletească.

 

 

Interviu realizat de George Roca

 

Bucureşti-Sydney

7 noiembrie 2014

 

 

…

,,E foarte greu, așa gândesc eu, să scrii românește; nu doar pentru limba românească, fiindcă și în limba noastră se poate spune frumos orice adevăr; ci pentru lumea românească, în fața căreia nu orice adevăr trebuie spus, fie spus cât de frumos — ba, încă mai ales atunci…

Nu e vorba — în lumea toată, totdeauna, nu s-au putut și nu se vor putea spune toate adevărurile; dar nu cred să fie pe lume multe locuri unde să se poată spune mai puține decât la noi.

— De ce oare ?
— Foarte simplu: fiindcă la noi din cale-afară multe adevăruri sunt supărătoare, stricătoare, primejdioase.
— Lumii ‘ntregi ?
— Nu lumii ‘ntregi, ci unei părți din lume, care e mai puternică decât lumea toată.
— O parte mai puternică decât toată lumea ? Cum se poate ?
— Se poate foarte lesne…
— ?
— Fiindcă toată lumea este mai slabă decât acea parte.

Și acesta e temeiul oricărei tiranii.

Învârtește-ți dar condeiul de zece ori în cerneală până să scrii un cuvânt, și, după ce l-ai scris, gândește-te de o sută de ori dacă nu trebuie șters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei.

Oricând îți va clipi prin minte ceva care ți-a încărcat sufletul, ori înveselindu-l cu prisos, sau mâhnindu-l peste măsură, stinge repede scânteia care-ți poate aprinde foc în cap.

Șterge cuminte șirurile ce simți bine c-ar plăcea la foarte multă lume, ofensând pe acei câțiva mai puternici decât aceasta, și înlocuiește-le cu cea mai sălcie platitudine, și ferește-te chiar atunci să nu cumva s-aluneci afară din tonul amabil al sfintei banalități.

Bune povețe…

Dar asta este pentru unii foarte ușor, și pentru alții foarte greu.

Oricât de cuminte să fii, ți se-ntâmplă de greșești…

Ei ! Atunci nu e drept să pățească nimeni altul urmările greșelii tale decât tu însuți.

Pentru aceea, dacă din greșeală aș putea supăra vreodată pe cineva prin aceste modeste cronici din Universul, îl rog mai dinainte omenește, o dată pentru totdeauna, să nu caute a arunca vina câtuși de puțin asupra altcuiva decât asupra mea.

Un articol iscălit este o faptă absolut mărturisită.

Directorul unui mare ziar ca Universul nu e dator să răspundă de părerile personale ale colaboratorilor săi, pe care el nu le împărtășește

Iată exemplul gata:

Eu sunt de părere că directorul ziarului nu e răspunzător de părerile colaboratorilor, întrucât ele nu ofensează demnitatea acelui ziar.

Directorul nostru poate că nu împărtășește această părere.
Aceasta însă nu însemnează că, dacă eu aș face greșeala să emit aci o părere contrară părerilor sale, directorul ar împărtăși părerea mea.

Ziarele cele mari din străinătate, acelea care nu sunt glasuri de exclusivă clopotniță; ziarele care, ca Universul, sunt organe ale intereselor publicului întreg, nu ale intereselor unei clase sau caste, găzduiesc bucuros orice idee și orice părere, indiferent dacă directorul lor, șeful sau patronul afacerii le împărtășește sau nu.

Căci dacă din punctul de vedere al unor interese particulare de clasă, de castă sau de consorțiu, sunt primejdioase o sumă de adevăruri, orice adevăr este legitim din punctul de vedere al intereselor publicului întreg.

Cine ar fi fost de părere să se spună îndată adevărul despre apariția holerei din urmă la Hamburg ar fi supărat desigur toată negustorimea uriașului port de mare, dar n-ar fi servit rău interesele — aci putem zice vitale — ale publicului german.

Și câte adevăruri ar trebui spuse la noi ! Și câte păreri adevărate stau închise de frică în atâtea oale de os !

Și, ce e mai trist, nu ne bântuie numai frica de a ne spune părerea, ci și frica de a asculta, exprimată cu îndrăzneală de către altcineva, părerea noastră proprie…

Tremurăm ca nu cumva glasul acelui altcineva să pară a fi al nostru; ne îngrozim să nu trădăm cumva, printr-o clipire de ochi fără voie, prin cea mai neînsemnată mișcare reflexă, prin chiar mutismul nostru, că aceea ce s-aude un moment așa de rar este gândirea noastră de toate zilele, adânca noastră convingere de multă vreme.

Trecem pe lângă absurditate și nu ridicăm măcar o sprânceană revoltată; auzim neghiobia și nu zbârcim măcar dintr-o nară dezgustată; vedem impostura și ticăloșia și zâmbim frumos, ca la întâlnirea celor mai bune cunoștințe.

De câte ori și la câți dintre noi nu ne pare societatea noastră, când o privim în complexul ei de activitate, ca un ciudat teatru !

Piesa nu se mai știe deloc: o cârcăleală ca vai de capul ei și al nostru, al privitorilor; tragedie, te face să râzi; comedie, să plângi.

Actorii, chiar aceia la care s-ar întrezări din când în când oarecare bune dispozițiuni și ceea ce se numește le physique de l’emploi [Potrivirea fizică cu rolul jucat (fr.)], n-au nici o vervă.

De ce ?

Fiindcă rolurile au fost distribuite de-a-ndoaselea și piesa se joacă fără nici o probă serioasă.

Junele prim joacă pe tatăl nobil, intrigantul pe amorez, tânăra ingenuă pe eroina fatală, eroul pe bufon, cocoșata pe silfida și copilița pe vrăjitoarea, tipul serios pe farsorul și farsorul pe tipul serios.

Dar cum poate merge un așa teatru ?

Cu decor ! Cu mult decor ! Cu strălucit decor și cu toba mare !
Orbești ochii, asurzești urechile, ca să nu mai încapă pretenții de înțeles…

Într-un așa splendid teatru de lux nu e permisă nici cea mai slabă reflexiune de dezaprobare, nici câtuși de palidă glumă asupra vreunui grav și demn histrion: claca, bine organizată, imediat ar aplauda, pleoscăind pe obrajii îndrăznețului tulburător.

Ba, ceva mai mult… Vrei să stai în pace și măcar să te bucuri cuminte de ridicolul splendidei exhibițiuni ? — trebuie să aplauzi cu entuziasm…

Să aplaudăm dar !”

I. L. Caragiale

Universul, 9 iunie 1900

Cap. XIII

Și a fost. M-a chemat la administrație, m-a luat la braț și m-a dus la un bloc din spatele laboratoarelor, la parter, a sunat și m-a prezentat celei cu care aveam să fiu vecin. Un apartament de două camere, una mică, una mare, cea mică neocupată, repartizată proaspătului cuplu familial. În camera mare locuia familia unui maistru miner, cu nevastă casnică. Surprinzându-mi nedumirirea din privire, Kosteanoï s-a grăbit să mă liniștească șoptindu-mi în limba rusă ”pagadí, pagadí, scoro budet inaci…” (așteaptă, așteaptă, în curând va fi altfel). Camera era aranjată, curată, cu strictul necesar la vedere, cu o sticlă de palincă bihoreană pe masă. A luat trei pahare din dulap, le-a cam umplut cu țuică și ne-a invitat să le dăm ”peste cap”. Doamna și-a muiat jenată buzele în licoare, eu am început să sorb cu încetinitorul, iar Șefu ne-a făcut o demonstrație de cum se savurează o băutură tare, a înghițit-o fără să clipească. Era un pas spre normalizare și m-am dus pușcă la laborator s-o iau pe Babi. Ne-am întors ”acasă” unde am fost serviți cu prăjituri de casă. Gazda, încântată aparent de noii vecini, mi-a atras atenția că am o șoție foarte frumoasă. I-am replicat zâmbind: ”Cu așa soț, nu putea fi altfel…”.

Nu era ceea ce așteptam, dar Babi, cu înțelepciune s-a declarat încântată, mai ales după ce i-am spus de promisiunea lui Kosteanoï. Începeam să avem încredere, mai ales că Mircea și Florica aveau deja o vechime de doi ani la baracă. Era un succes! Conviețuirea cu doi oameni liniștiți nu a ridicat probleme. Aveam o cameră a noastră, curată, caldă, acces la o baie civilizată, cu sfaturile unei gospodine experimentate, cu ”Dl și Dna Inginer” pronunțate cu respect de maistrul miner, fără dezagreabilul tovarășe sau tovarășă, cu subiecte interesante pentru mine privind viața de zi cu zi a minerilor, expuși la radiații ucigătoare, dar mulțumiți de căștigurile realizate. Era un caz fericit, aveam s-o apreciez mai târziu, de miner pentru care băutura era un păhărel de palincă și un pahar de vin de gospodar la o masă consistentă, de fapt cina, căci venea seara de la mină. Băuturi pe care mi le procura și mie de la sursă garantată.

Curiozitatea, arma care scoate din om și ultima picătură de mister, nu putea să ne scutească de întrebări, fel de fel. Când au dibuit că suntem amândoi creștini dar de confesiuni diferite, mirarea, care trădează pe loc surpriza, ca să nu spun nedumirirea, a stârnit o avalanșă de întrebări suplimentare. Lămuririle mele cum că atât ortodocșii cât și romano-catolicii sunt parte din aceeași religie creștină, că o bună parte din rudele Margarítei, de fapt toate, cu excepția fratelui, erau greco-catolici, frați creștini și ei, de aceeași speță, nu au descrețit frunțile încordate ale colocatarilor noștri. ”Aici veți întâlni tot felul, de la ortodocși la greco-catolici, de la baptiști la penticostali, cu bisericile lor proprii, fără a se amesteca. Familii amestecate nu veți prea întâlni. Nici biserică romano-catolică nu avem…” ”Familiile astea ”amestecate” cum le spuneți, adică mixte, sunt un drum al ecumenismului, al revenirii la începuturile creștinismului, când erau toți laolaltă. Ceea ce i-a despărțit au fost niște ”fleacuri” zic eu, peste care s-ar putea trece foarte ușor, numai că acum sunt interese și ierarhice, și, din păcate și economice. Fiecare din părți s-a îmbogățit peste măsură și o reunificare ar ridica probleme mari. În plus, cum să faci din Patriarhi și Papi, o conducere unică. E greu dar nu imposibil și viitorul apropiat ar putea să-i oblige la înțelegere, acum, când desprinderile sectare rup din ambele biserici creștine…” ”Da, dar lumea ortodoxă nu gândește așa. La țară, cum este aici, oamenii nu înțeleg, cum i-ați spus, ecu…” ”ecumenismul”. ”Și Doamna la ce biserică o să meargă?! Aici n-avem biserică romano-catolică…Poate la Beiuș sau la Cău…” ”Unde? La Cău?!…” ”Vașcău, că așa-i spunem…” ”Putem intra și la ortodocși, și la catolici, romano sau greco…să nu uităm că suntem de etnii diferite, eu român basarabean, ea nemțoaică, șvăboaică, după tată…nici țiganii nu sunt de lepădat. În laborator am un tehnician țigan care știe atâta meserie câtă eu n-am să apuc să adun în mine…învăț mereu câte ceva de la el…este foarte talentat și muncitor!” ”Acum avem și sovietici, ruși de toate felurile, muncesc, sunt bine plătiți, dar pe banii noștri…până acuma ne-am înțeles…” ”Și etniile și religiile trebuie să se înțeleagă, altfel ne paște un război cum n-a mai fost…” Cam aceasta era atmosfera în care doi familiști începători luau primele lecții de la viață. Și aveau ce și de la cine învăța.

Cum orice început mai are și câte o surpriză la activ, să nu trec chiar cu vederea peste una care-mi aparține. S-a întâmplat să fiu singur în casă, ce frumos sună acest cuvânt, cu o misiune încredințată ca-n familie. Trebuia să pun la fiert o oală cu lapte. Ca să nu fiu deranjat am pus oala pe o plită electrică, în camera noastră. Eram mulțumit că puteam să mă joc puțin cu poezia lucru de care m-am și apucat. Stătem pe un scaun cu o planșetă mică pe genunchi și cochetam cu o foaie imaculată. O strălucire de gând s-a revărsat asupra condeiului din mână și nu l-am mai putut stăpâni. Curgeau rânduri, rânduri versuri de adolescent, lirice vreau să spun, și atenția mea se concentrase pe orice, numai pe lapte nu. Am simțit eu ceva mișcare browniană a unor fulgi negri prin spațiul camerei, am mai dat neglijent cu mâna ca să-i împiedic să se așeze pe chipul meu îngândurat, dar nu prea aveam spor. Deodată ușa camerei a fost deschisă cu forță și o voce cunoscută, a vecinei, m-a trezit din reverie. ”Domnu inginer, ce se întâmplă?! Laptele s-a transformat în funingine, vai de perdeaua asta nouă…și așternutul…” ”Măi, am fost ocupat cu o lucrare și am fost ca în transă…Ce facem acuma, că vine doamna mea?!…” A deschis geamul, a scos la scuturat așternutul, a dat jos perdeaua și s-a dat la o parte ca să intre cine n-ar fi trebuit să se grăbească cu cumpărăturile. Nu știu ce ar fi făcut altcineva, dar Babi, cu Doamne, Dumnezeule în gură, s-a apucat s-o ajute pe vecină. Era treabă de făcut, nu glumă, așa că a amânat interogatoriul și observațiile dictate de rolul ei de soție pentru ora culcării. Eram dezolat, eram stângaci în încercările de a ajuta la curățenie, și mai stângaci în antamarea unei conversații și, ce mai!?, penibil de încurcat. Dimineața, după ce s-a învârtit toată noaptea, a început să râdă. Era vorba de acel râs care înlocuiește o izbucnire nervoasă, bun nu pentru a netezi lucrurile, ci mai de grabă pentru a-l enerva pe partenerul de discuții. Am sărutat-o protector pe frunte, dar n-am putut, totuși, evita o remarcă. ”Dacă faci așa ceva la laborator, rămânem pe drumuri, domnule inginer!” Ei, asta chiar că mi-a căzut rău și din lipsă de replică, am mai sărutat-o o dată, pe gură. Când am auzit-o spunând ”tu ești lud…” am știut că ne-am împăcat. Camera aia frumos pregătită pentru tinerii însurăței, n-a mai arătat niciodată, adică până la următoarea mutare, ca lumea. Vedeam treaba cu luciditate și, în lipsă de ceva mai bun, am început să visez cu ochii deschiși, la apartamentul cu două camere promis de Kosteanoï și chiar să lansez câte o aluzie. Omul învață mereu, dovadă-i că nu s-a mai întâmplat. Pentru versuri îmi alegeam un loc mai în mijlocul naturii. Oricum, nu popularizam scrierile mele, încă. A mai curs ceva timp la vale fără ca așteptările mele să apară la orizont. Între timp orașul în devenire prindea viață și aspect. Se împlinise anul de la aterizarea noastră în Ștei și, chiar dacă mai eram în cămăruța noastră ușor afumată, ne bucuram de noile lucrări edilitare terminate. O sală de sport după toate regulile artei și un bazin de înot de 25m, ca la carte, cu trambulină și un adevărat parc în jur, apărut ca prin farmec. Pe 24 iunie am organizat o mică petrecere la laborator, împotriva tuturor regulilor, dar cu aprobarea Elenei Petrovna, care, nu știu de ce l-a invitat și pe Kosteanoï. Am organizat petrecerea la Spetrografie, unde curățenia trona și șobolanii ocoleau aria, probabil din respect. Atmosferă veselă, glume cu nemiluita, ce mai, destindere în toată regula, până când Kosteanoï s-a hotărât să spună și el ceva. ”Măi, copii, voi nu v-ați gândit să vă măriți familia? Un băiat, sau o fetiță, v-ar prinde bine. Ce spui Margaríta?…” ”Unde?, în cămăruța aia afumată?!…” ”Cum afumată?!…ce tot spui?…” ”Întrebați-l pe Barís…” Până la urmă a spus ea, așa, mai pe scurt. Râsete ca la comandă. ”Păi, dacă-i așa, atunci, Margaríta ia tu repartiția asta pentru un apartament cu două camere, lipit de ștrand, aproape de laborator…Ce zici, te mai gândești la un copil?” ”Mă gândesc, dar nu acum…de mâine încolo!” Și nici una, nici două, i-a sărit în brațe să-l sărute. Acest colos de om, nu s-a sfiit și a săltat-o ca pe un fulg. Aplauze nu mai primisem în viața mea, m-am înclinat respectos, dar dându-mi seama că nu eu le provocasem, m-am dus și am salvat-o din brațele matahalei. A fost o aniversare a căsătoriei noastre pe nepusă masă, ticluită pe șest, de ”factorii de răspundere”, regizată ad-hoc, cu succes la public. Am zbughit-o săltând, am luat cheile de la administrație și am purces la căutarea noului nostru palat. Erau niște blocuri noi cu trei nivele, am găsit apartamentul la parter, cu un spațiu generos în fața geamului, ideal pentru o grădină cu flori, cu o magazie plasată discret mai într-o parte, bună de garaj, la o adică. Părea un vis, o iluzie, o nu știu ce. Când însoțitorul ne-a părăsit spunându-ne de unde puteam alege ceva mobilier, am închis ușa cu cheia, pe dinăuntru, bineînțeles, și profitând de spațiul liber, am valsat după o muzică închipuită ce răsuna în sufletele noastre. Obosiți ne-am întins pe jos să ne tragem răsuflarea. Am încercat s-o sărut, să-i mângâi fața, dar m-a apostrofat pe loc. ”Lud ai fost, lud ai rămas! Să aranjăm și noi lucrurile, nu să ne tăvălim pe jos…” ”Dar nici nu m-am gândit la nimic, doar suntem în orele de lucru…Sau, tu te-ai gândit?!…” ”Hai să plecăm, că cu tine nu-i de glumit…ești lud și gata!…” Și am plecat înapoi la laborator. Ce ușor ne-am intoxicat cu ”conștiința îndatoririlor cetățenești”. Cam așa aveam să rămânem tot restul vieții noastre, sclavi ai unor principii nu întotdeauna însușite, dar respectate cu sfințenie. Eram încântați și am început să alergăm după ceva mobilă, pe la Beiuș și Vașcău. Nu puteam trage de timp într-o situație de criză majoră de locuințe. Am găsit cam ce doream să ne aparțină, am adus o sufragerie ale cărei vestigii mai strălucesc și azi prin casa noastră, o cameră combinată pentru dormitor și ceva pentru bucătărie. Ne grăbeam să părăsim cămăruța cu pricina, nu pentru amintirea întâmplării cu laptele, care mă sâcâia, ci, mai mult de teama să nu se întâmple ceva cu noua repartiție, cum se mai întâmplase. Cel mai frecvent era ocuparea abuzivă a locuinței de către vreo familie nemulțumită de așteptare. Și ne-am mutat, am pus perdele pentru a opri cât de cât insistența cu care curioșii doreau să știe orice mișcare. Cum s-ar spune ne-am ”baricadat” ceea ce ne-a permis să ne simțim la noi acasă și să mai renunțăm puțin la protocolul unei îmbrăcăminți decente. Aveam halate de baie salvatoare în care ne înfășuram la repezeală când apărea cineva la ușă. Încet, încet, antrenându-ne seară de seară într-o muncă de direticare, nu întotdeauna ușoară după orele de laborator, am ajuns să avem mulțumirea confortului atât de dorit. Au apărut vecini, s-au legat prietenii, s-au organizat seri de pocher, s-au pierdut și multe nopți, dar totul se aranja, parcă, de la sine. Un șantier atractiv pentru mulți prin nivelul mai săltat al salariilor, a adus o pleiadă de ”intelectuali”, așa ne consideram cei cu ceva studii superioare, ingineri, medici, avocați, de toate. Toți veneau din orașe mai mari, universitare, cu apucături specifice gradului de pregătire, persoane dornice de comunicare și pornite pe impunerea unei atmosfere la nivelul pretențiilor. S-au format cercuri, s-au legat prietenii. Pot spune că am pornit in corpore un război izolării specifice unor șantiere mari. Nu de mult încă studenți, unii cuplați din facultate, asta ca să se știe că nu eram singurii, ne întâlneam căutându-ne unii pe alții, mai ieri necunoscuți, astăzi avizi de societate, la sala de sport, la strand, sau pe malul Crișului Negru, prin împrejurimi. Fiecare fărâmă de timp liber era dedicată acestei curse pentru crearea unei atmosfere de viață socială. Liberi, fără prunci, ne permiteam să transformăm apartamentele noastre în cluburi de pocheriști. Am ajuns să ne înțelegem cam patru familii, să ne întâlnim la masa de joc, pe rând, fără mofturi. Dacă refuzai într-o seară o astfel de invitație, erai anunțat fără menajamente de autoinvitarea la tine. Se juca și la două mese improvizate, cu ceva bunătăți stropite, la alegere, cu palincă, vin sau bere. Se asculta muzică simfonică în surdină, de pe discuri. Eu jucam de dragul emoției, liber de ambiție, atras de jocul la cacialma. Se juca pe sume modice, așa că nu se mergea prea departe cu angajarea. Ei, aici nu mă împăcam cu jocul lui Babi. Lua totul în serios, urmărea orice schimbare la față a partenerilor, ținea la câștig mai ceva ca la mine, îmi reproșa eventualele câștiguri la cacialma. Ce mai!, se comporta în joc de parcă pregătea un examen decisiv. Primeam și vizite neanunțate. Cum aveam destui prieteni din lumea geologilor, ne pomeneam uneori cu câte o echipă întreagă, dornici de o atmosferă prietenească, de o gustare, trebuia să avem frigiderul plin, pentru orice eventualitate, de o băutură de la sursă controlată.

Era un început al vechiului meu deziderat cu greu acceptata mea expresie ”împreună”, ca la carte. O bună parte din timpul liber am început să-l petrec la sală, într-o miuță de baschet, sau un volei, dar și la noua atracție din holul sălii, biliardul. E fascinant! Din clipa în care ai mângâiat un tac, i-ai pregătit capul de atac cu o cretă, cum fac amatorii ”profesioniști”, simți că, să nu fiu înțeles greșit, nu te mai grăbețti să ajungi acasă. Se întâmpla să fiu tras de mânecă de Babi, care, spre surprinderea mea, nu era atrasă de acest joc. Nu era un simplu joc! Trebuia să aplici, în clipe de concentrare, cunoștințe din fizica aplicată, de geometrie a liniilor și a unghiurilor, să intuiești rolul abaterilor auxiliare a bilelor deviate de ciocnirile cu manta mesei, să faci abstracție de exclamațiile de dezamăgire ale chibiților, nedumeriți că nu le-ai citit gândul înainte de a face o mișcare. Dar ca s-o termin cu biliardul, am să relatez ceva și din atracția magnetică a acestui joc-sport. Era o petrecere mare organizată de administrație în sala mare a sălii de sport. Nu mai știu ce mare sărbătoare la moda vremii, avea rolul ”politico-social” de a apropia cetățenii orașului. Distracția principală era dansul. Eu, nu știu cum, m-am lipit de biliard și am rămas așa până când, Babi m-a tras de mânecă. Cum nu m-am supus pe loc, s-a întors în sala de dans, cu o mină cam negativă. Kosteanoï, citindu-i expresia a întrebat de mine la care a auzit un ”Unde să fie?!, la biliard…” În văzul lumii, a luat-o în brațe, și, în triumf, a adus-o pe sus la biliard învitându-mă s-o duc înapoi, în brațe, la dans. Puteam face altceva?! Am fost întâmpinați cu aplauze și am ocupat ringul cu un vals care i-a mânat pe toți la perete. Mă mișcam ușor iar Margaríta era suplă, încă, precum un fulg. N-a fost însă de ajuns. La damenvals, m-a invitat o rusoaică din laborator, tânără, drăguță, suplă și ea. După primii pași mi-am dat seama că dacă n-o conduc eu, mă va conduce ea. După primul tur vertiginos, ringul s-a golit și am putut face ce am vrut. Valsul a curs pe ambele sensuri, lin, fără ezitări, cerând parcă aplauze. Și au venit. I-am sărutat mâna, i-am făcut un compliment, și am aflat că făcuse ceva balet în adolescență. Sărutul mâinii a stârnit vociferări de încântare. Până la urmă am ieșit din impasul cu biliardul, dar ceva, discret, mi-a arătat că am dansat bine dar nu și am făcut bine. Vorba Elenei Petrovna, e greu de lucrat cu multe femei. În seara aceea n-am mai dansat profitând de bufetul bine garnisit. Acasă, am așteptat vreo remarcă, dar n-a venit decât o propunere nevinovată. ”Știi, sunt foarte obosită…nu vrei să mă lași să dorm singură?…te poți culca pe canapeaua din sufragerie…” ”Da, să trăiți, Stimată Doamnă!” Așa am făcut, dar după un timp nedefinit, a venit lângă mine și s-a înghesuit pe canapea. Cum nu era prea comod, ne-am rostogolit de pe pe canapea, pe covorul proaspăt cumpărat și ne-am continuat somnul în doi. Dimineața ne dureau toate oasele și încheieturile dar le-am suportat cu zâmbetul pe buze. M-a pupat și a fugit la baie. O concluzie tot am tras. Pentru un adevărat confort nu este de ajuns o singură baie, concluzie care avea să mă urmărească o viață de om.

Încet, încet ne obișnuiam cu viața de șantier, cu necazurile inerente, cu pericolele pe care începeam să le dibuim. Unul din prietenii noștri de gașcă, medic specializat în ”medicina radiațiilor”, plăcut la înfățișare, plăcut în comportament, devenit nu numai partener de pocher împreună cu iubitoarea dar și geloasa sa soție, dar și colaborator în domeniul problemelor de mediu radioactiv, ne mai informa amical, oficial nu era permis, asupra situației nu tocmai roze de pe șantier. Era recunoscută competența lui în domeniu fiind solicitat de diferitele instituții implicate. Tot așa, prietenește am aflat, cum, într-o perioadă în care Gheorghiu Dej acuza o stare de oboseală cronică a fost solicitat pentru a verifica biroul său dela comitetul Central, inclusiv, adică în mod special, fotoliul lui de lucru. Era așa de speriat de misiunea primită încât se ruga lui Dumnezeu să nu găsească nimic știind ce urmări ar fi putut avea, în general, și pentru el în special. A descoperi o sursă de iradiere ascunsă în birou, căci la asta se gândeau, însemna să devii deținătorul unui secret de stat de împortanță deosebită, adică un om nesigur pe propria viață. A ieșit bine din misiune, dar a rămas mereu în atenția securității, atât pentru noi solicitări, cât și pentru eventuale indiscreții. Eram într-adevăr prieteni și nu ne sfiam să ne descărcăm între noi temerile. O altă familie de prieteni cu care nu am avut niciun fel de rezerve, un medic neurolog și o soție medic de laborator ne-au luat în brațele lor și aveam să beneficiem de grija lor de necomparat cu alte relații. Mari amatori de pocher, el un bun jucător de tenis de masă, mai târziu și de tenis de câmp, era un partener de neînlocuit. La Policlinica unde lucrau amândoi, am petrecut multe seri, ținându-i de urât în timpul gărzilor. Cu un halat alb, imaculat, îmbrăcat de la intrare, îl însoțeam chiar și când vizita bolnavii internați, ajungând să fiu apelat cu ”Domnule Doctor”. Într-o zi, un bolnav amărât, văzându-mă singur, mi-a cerut o părere de specialitate, dorind, cumva, să-l controleze pe adevăratul doctor. Eram obișnuiții policlinicii, dar nu ca suferinzi, ci prieteni. Această pereche de medici locuia în blocul alăturat așa că totul se petrecea ca într-o familie. Ei, aveam și prieteni de la Politehnica din Timișoara, chiar în blocul nostru, la etaj. Amândoi ingineri mineri, mai răsăriți ca noi cu vreo doi ani, ne-au luat de la început în primire. Doamnele se înțelegeau foarte bine, mai ales că vecina apela mereu la Babi pentru câte un împrumut. Câștigau ceva mai mult decât noi, dar erau mereu în criză de bani. El mare amator de șah, se întâmpla să ne apuce noaptea jucând și sorbind din licoarea ținutului, cu o friptură în farfurie și cu veșnicul borcan cu murături. Era Șeful Bazei de Depozit a utilajelor și materialelor, unde-i făceam vizite de câte ori avem o fereastră liberă. Motivul era ”secret”. Avea în dotare o duzină de motociclete de 125, ”necesare” geologilor în munca de teren. Și ne-am pus pe studiat. O alee de dus-întors de vreo 2 km, ce înconjura depozitele enorme, ne permitea să facem ”controlul”, el îi spune ”recepția” motocicletelor. Am încercat toată duzina, am învățat să conducem și, eventual, să ne pregătim de examen. Eram la început, dar visam, amândoi să călărim ceva care ocupa un loc de frunte în planurile noastre. La Bază eram cunoscut ca ”specialist în motoare pe două roți”. Cum pe lângă rolul de inginer de laborator, pe șantier aveam și misiunea legată de combustibili, uleiuri și alte drăcovenii legate de chimie cum erau explozibilii pentru minerit, prezența mea la Baza lui Fane, era și oficială și necesară. Numai ideea noastră cu motocicletele nu prea găsea o justificare, dar era utilă, deoarece când predam unui geolog, sau ce era, o motocicletă, putea fi sigur că trecuse toate testele pentru a pleca pe teren.

Acum, când încerc să rememorez clipele acelor ani de început, mă izbesc de multitudinea de întâmplări care ne-au marcat în bine și în rău tinerețea, din care, sincer, nu reușesc să fac o selecție anume. La acei ani fragezi, totul putea fi suportat, îmbrăcat în culori vii, chiar și eșecurile, sau neîmplinirile care, volens-nolens, mă trimiteau cu gândul la sintagma unchiului Alex: ”N-a fost să fie” pe care în acest capitol am înlocuit-o cu succes prin replica ”Ba, a fost…”

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

10  Martie  2015