Cuvânt și iubire

În anul 2008, am avut onoarea de a o cunoşte pe Magda Fotescu Ciobotăraşu, unica fiică a strălucitului actor Ştefan Ciobotăraşu.

La aniversarea Centenariului acestuia (2010) am rugat-o să-mi acorde un interviu despre actorul, scriitorul, omul, soţul şi, nu în ultimul rând, TATĂL domniei sale.

Vasilica Grigoraş: Care sunt primele amintiri păstrate în suflet în legătură cu tatăl dumneavoastră?

Magda Fotescu Ciobotăraşu: Iaşi… nu ştiu anul. M-a luat mama la teatru, nu înainte de a mă fi dăscălit bine ce să fac, cum să stau, să nu vorbesc tare. Oi fi stat eu ce-oi fi stat, până când, în liniştea şi întunericul sălii a tâşnit o voce care striga din rărunchi: “iote-l pi tata!”. Cred că asta a fost prima întâlnire cu teatrul şi tata pe scenă, după care a urmat o foarte lungă pauză… “culturală”. Era război, vremuri grele, a venit refugiul, fuga din calea ruşilor. Îmi amintesc de scene pe care, copilă fiind, le vedeam ca pe-o joacă. Trenul de refugiaţi se oprea din când în când şi cu toţii ne băgam sub vagoane la adăpost de raidurile aeriene. Strânsă între ei doi, nu înţelegeam ce se petrece, dar mă întreb acum, oare ce era în sufletele lor?

V.G.: Mergeaţi des la Lipovăţ, Deleni? Ce-i plăcea cel mai mult acolo?

M.F.C.: Nu, pentru că după refugiu, ne aflam undeva în vestul ţării (Jimbolia?), iar mai apoi am venit la Bucureşti, la sora mamei mele. Vremurile erau grele, tata avea angajamente sporadice, trăiam mai mult din leafa de contabilă a mamei. Apoi a venit detaşarea tatei la Arad, şi iar am pornit-o la drum. Nu era greu, că multe nu prea aveam!

Mama şi tata s-au reîntors la Lipovăţ după mulţi ani, când tata fusese invitat la un spectacol de gală la Iaşi. Ştiu că ajunşi la Lipovăţ s-au dus la cimitirul unde erau înmormântaţi părinţii lui, bunica Anica, pe care n-am cunoscut-o, căci a murit în anul în care m-am născut eu, şi bunicul Vasile, pe care l-am ştiut. Povesteau la întoarcere cât de frumos au fost primiţi de oamenii de-acolo, câte amintiri au depănat. Tata era vădit emoţionat ori de câte ori vorbea de Lipovăţ, Vaslui sau Iaşi! Eu n-am fost niciodată acolo. Iaşul l-am văzut întâia oară când aveam 15 ani, dar locurile le ştiam din povestirile lor şi aşa mi-au devenit dragi şi mie.

V.G.: Vă lua la repetiţii, spectacole?

M.F.C.: Nu, la repetiţii nu mă lua niciodată, s-ar fi simţit stingherit de prezenţa mea (probabil). Noi “repetam” acasă, unde după nenumărate zile şi nopţi de învăţăre a rolului, venea faza “de uitare” a textului, cum zicea el. “Textul nu trebuie recitat, vorbele trebuie să curgă firesc, natural, fără încârligături şi artificii”, obişnuia să spună, şi pe drept, era un maestru al naturaleţii. Cine ştie însă câtă muncă se ascundea în spatele acestui firesc? Firescul său proverbial avea în spate o muncă de cizelare filigranată a nuanţelor. Îţi întregea rolul cu schiţe de portret (avea mare talent la desen!), personajele prindeau contur într-un întreg în care nimic nu era întâmplător: vorbă, aspect, gestică.

V.G.: Ce însemnau premierele, spectacolele pentru mama şi pentru dumneavoastră? Amintiri legate de unele dintre ele.

M.F.C.: Premiere? N-am scăpat niciuna! Spectacole? Le vedeam de zeci de ori! Îmi amintesc de piesa lui Hasdeu “Răzvan şi Vidra”, la Bulandra unde tata juca rolul jupânului Zbierea. Erau două distribuţii, tata juca cu amândouă. Mă postam undeva în faţă şi actorii mă ştiau undeva acolo, aşa încât dacă lipseam odată, se-ntrebau “ce-o fi oare?” mărturise Fory Eterle. Ştiam piesa (în versuri!) şi după spectacol mă duceam în culise, încât după o vreme făceam parte din inventar! Mă fascina mirosul de mastic cu care se lipeau bărbile, cutiile mari de vopsele cu care se machiau actorii, toată atmosfera din spatele scenei. Îmi erau dragi şi mă simţeam cumva mândră să văd cu cât respect îl înconjurau pe “meşter”, “maestru” sau simplu “nea Fănică”!

V.G.: Cum v-aţi decis să studiaţi filologie, limba engleză? În familie erau cu totul alte preocupări, nu au încercat să vă influenţeze?

M.F.C.: Da, tata, dar n-a reuşit! Prea eram ancorată în lumea teatrului ca să mă gândesc că aş putea face altceva! Eram decisă să dau la Institutul de Teatru! El a fost împotrivă argumentându-mi că-i o meserie grea, în care dacă nu eşti foarte bun, nu prea eşti nimic, că… N-a fost chip. În vara lui ’57, am profitat de faptul că era plecat la filmări, m-am prezentat la examen şi…am intrat! Am fost repartizată la clasa Maestrului Finteşteanu, Sanda Manu, Dem Rădulescu! Uimit de reuşita mea, m-a lăsat “să-mi fac mendrele”, dar nu m-a încurajat în niciun fel. Un an am fost colegă cu Ştefan Tapalaga, Dinică şi Moraru erau la clase paralele, Dorina Lazăr – ca să menţionez câţiva din cei care aveau să ajungă în fruntea scenei româneşti. Am gustat din “otrava” teatrului şi am priceput destul de repede că tata avusese dreptate: nu aveam suficient talent! Văzând cât suf’ăr, tata m-a încurajat (de data asta!): “tu ai alte talente, fata tatii, ai cap bun, învaţă o limbă străină, ce n-a făcut neam de neamul nostru!”. Şi aşa m-am transferat la Filologie, secţia de germanistică, engleză. Mi-a plăcut, am terminat facultatea cu brio şi am ajuns profesoară de engleză, meserie care mi-a dat mari satisfacţii. Teatrul şi filmul au rămas pasiunea mea, dar ca spectator cu un “simţ critic, un ochi şi auz bine formate” (ca să mă “dau mare” cu vorbele tatei, care nu prea obişnuia să mă copleşească cu laude!).

V.G:. Faptul ca eraţi fiica marelui actor, a fost un privilegiu sau, o dulce povară?

M.F.C.: E câte ceva din amândouă. Tata era extrem de iubit de public, foarte cunoscut în întreaga ţară, mai ales datorită filmelor. Nu era chip să mergem împreună undeva, fără să fim imediat înconjuraţi de oameni care doreau autografe şi poze. Mama şi cu mine treceam rapid în “planul doi” lăsându-l în mijlocul admiratorilor. Avea răbdare pentru toţi, căci pe atunci fanii nu erau (parcă) aşa de insistenţi ca acum, aveau o anume decenţă şi respect faţă de cei pe care-i admirau. Dragostea şi respectul actorului Ştefan Ciobotăraşu faţă de publicul său s-au bucucrat de reciprocitate.

Cu toată popularitatea de care s-a bucurat, n-a încercat niciodată să obţină vreun profit de pe urma acesteia. Eu, ca fiică a lui, profitam, vă mărturisesc, când era vorba să obţin mai uşor bilete la câte un spectacol care se juca cu casa-nchisă, sau la câte o premieră de film unde lumea se bătea pentru un bilet. Aşa au “profitat” şi colegii şi prietenii mei de faptul că mă chema Ciobotăraşu. Dacă tata ar fi aflat de “faptele” mele… bine nu mi-ar fi fost; dar el nu mai era ca să mă poată muştrului, iar setea mea de tot ce însemnase viaţa lui, a noastră – teatru, film, spectacole – era neostoită, aşa că, de data aceasta, scopul a scuzat mijloacele!

Dulce povară? Poate, uneori. Nu e uşor să creşti în umbra unei asemenea personalităţi total dedicate meseriei. Viaţa de familie a fost deseori sacrificată în favoarea vieţii lui de actor. Zilele de sărbătoare, vacanţele erau pline de spectacole, filmări, sau de amândouă! Nu putea să refuze niciun rol, sau vreun regizor tânăr pe care considera că trebuie să-l ajute cu prezenţa lui. Şi asta însemna timp luat din vacanţele lui când ar fi trebuit să se odihnească. Poate tocmai de aceea, timpul împuţinat petrecut împreună era mai intens, mai dedicat unul altuia. L-am simţit întotdeauna ocrotitor şi îl acaparam cu totul, voind parcă să spun că omul ăsta bun şi mărinimos, cu privirea plină de căldură era tatăl meu, şi numai al meu! Egoismul meu de copilă nu voia să împartă cu nimeni dragostea lui. Singura excepţie a fost Răducu, fiul meu, care însă nu s-a bucurat de bunelul decât până la patru anişori… când, într-o zi de august, a plecat la Piteşti unde se turna filmul “Aşteptarea” şi nu s-a mai intors…

V.G : Maestru Ciobotăraşu avea mulţi prieteni, colaboratori apropiaţi din lumea artistică, literară şi nu numai. Familia Ciobotăraşu avea o casă deschisă unde veneau oameni de cultură ai vremii. Pe cine aţi cunoscut şi ce vă impresiona la ei?

M.F.V.: Toţi colegii tatălui meu, actori. Maestrul Calboreanu îmi impunea respect, cu glasul lui impunător, iar soţia dumisale era prietenă cu mama; Octavian Cotescu, proaspăt angajat la Bulandra, moldovean şi el, apoi pleiada de film cu “cei care miroseau a brazdă” cum zicea Ernest Maftei: Ilarion Ciobanu, Mihai Mereuţă cărora părinţii mei le-au botezat copiii sau i-au cununat. Amza Pellea şi Vasilca Tastaman cu care am fost în diverse turnee…. Gh. Novac şi Neculae Botez de care-l lega o veche prietenie de-o viaţă. Nu “mărimea” unui actor ci “omul” l-au legat de ei. Pictorul Costache Agafiţei cu care împărţise sărăcia studenţiei ieşene şi care i-a făcut un portret de tinereţe şi alte câteva tablouri pictate de el, care îmi încântă ochii aici, în Germania. Asta am luat cu mine la plecarea din ţară. Asta şi amintirile! Scriitorii nu-i prea ştiu, că nu eram de faţă. Bănuiesc Fănuş Neagu, Corneliu Leu, Alexandru Andriţoiu. Deci, de cunoscut am cunoscut în general actori, dar nu personal şi îndeaproape pe toţi, ci ca un avid consumator de artă care am fost dintotdeauna.

V.G.: Marele actor avea harul scriiturii. A publicat în periodicele vremii. Vă arăta ce scria? Citeaţi din slovele aşternute pe hârtie?

M.F.C.: Mărturisesc că nu. Pentru un om care-şi petrecea mare parte din viaţă în văzul lumii, la lumina reflectoarelor, public, scrisul reprezenta ceva intim. Era el, cu simţirile lui, cu vorbele lui, fără public, fără “martori”. Era nevoie de acest echilibru, cred, căci firea extrovertită a actorului ascundea de fapt un mare şi sentimental timid. Nu era omul marilor mărturisiri sau declaraţii; acestea şi le exprima în scris.Multe din poeziile sale le-am cunoscut abia acum, cu ocazia alcătuirii acestei cărţi. N-a avut vremea necesară să şi le publice într-o culegere. Poate şi proverbiala sa modestie l-a făcut să nu dea răspuns afirmativ la diferite solicitări. Oricum, râvna dumneavoastră, doamna Grigoraş, face să pot afla de unele versuri risipite, altele crezute pierdute, măcar acum cât mai sunt în viaţă. E şi asta o mângâiere!

V.G.: Pe lângă profesia de actor şi înclinaţia pentru scris, ce alte pasiuni avea?

M.F.C.: Desenul, mai exct schiţe de portret şi decor. Făcute din câteva trăsături de condei pe marginea textelor; ce păcat că s-au pierdut! Era extrem de muzical, cu o ureche perfectă , de unde şi sesizarea oricăror nuanţe “false” la el, sau la cei din jur, în viaţă ca şi pe scenă.

Lectura! Era un cititor însetat şi adesea venea acasă cu braţele pline de cărţi de la nu ştiu eu ce anticar pentru care devenise o grubă de aur! Voia parcă să-şi astâmpere setea din tinereţe când nu avusese mijloacele necesare să-şi cumpere cărţi după pofta inimii!

Şi, ca o glumă, dansul! Era uşor ca un fulg, lucru remarcat mai în glumă, mai în serios de Doamna Bulandra, la o sărbătoare a teatrului, unde, proaspăt angajat şi extrem de timid stătea mai retras, cu noi, familia şi Marea Doamnă l-a poftit la dans. Cred că de frică a rotit-o la un vals după care Doamna Bulandra i-a zis : “Nu bănuiam că la volumul tău eşti uşor ca un fulg, Ciobotăraşule”, la care tata i-a răspuns “iar Dumneavoastră aşa sprinţară, stimată Doamnă!” Încremenire, dar, Doamna Bulandra s-a amuzat mai de milă, mai de silă…După ani tata avea să repete ceea ce zisese cândva în tinereţe: “timidul sare întotdeauna peste cal!”. Căci, da, era extrem de timid!

V.G.: S-au scris foarte multe cronici, articole despe ilustrul actor Ştefan Ciobotăraşu. Însă în anul 1973, Aurel Leon îi dedică prietenului şi colaboratorului său cartea „Destinul unui artist – Ştefan Ciobotăraşu”. Vă rog, povesţi-ne câte ceva despre autorul cărţii!

M.F.C.: Din păcate nu l-am cunoscut pe Aurel Leon. Tot ce ştiu este că după moartea tatei, a fost singurul care s-a adresat mamei pentru a alcătui cartea despre tata. Eu nu m-am implicat în niciun fel, mama a fost cea care i-a dat toate materialele necesare, atât de mare-i era dorinţa de a vedea împlinită această carte. Şi măcar acum, postum, îi mulţumesc lui Aurel Leon, pentru că a scris “Destinul unui artist”.

V.G.: Din paginile sale de jurnal se ştie că actorul avea puţin timp pentru viaţa de familie. Acest lucru era compensat de intensitatea cu care se exprimau sentimentele. Am găsit o poză “Tandreţe… culinară acasă” din 1953. Minunată! Vă rog, câteva cuvinte despre relaţia părinţilor.

M.F.C.: – Se spune că în spatele unui bărbat celebru, stă întotdeauna o femeie puternică. Aşa este! Mama fost întotdeauna “omul din umbră” care s-a pus în întregime în slujba tatălui meu, scutindu-l de grijile cotidiene, de orice ar fi putut să-l abată de la meseria lui! Era o gospodină desăvârşită, la masa noastră s-au ospătat mulţi din bunătăţile ei. Era omul care aducea echilibru într-o familie cu o viaţă cam dezordonată din pricina meseriei tatălui meu.

Ştia să-l îmbune când era supărat, să-l mângâie când era trist şi să-l oţărască când o cam lua “prin păpuşoi”. Viaţa alături de un artist, nu e uşoară, spunea ea. Trebuie să ştii să-i suporţi capriciile, excesele de melancolie sau exploziile de bucurie care se manifestă altfel decât la “muritorii de rând”. Actorii, aceşti “copii de duminică” ai unei societăţi, se manifestă uneori într-un mod aparte. Se consumă până la epuizare pe scenă, îşi umplu memoria cu sute de pagini scrise de alţii, au o viaţă care arareori se conduce după reguli şi tipicuri fixe. Mama este cea care a creat o atmosferă de linişte într-o viaţă plină de tumulte. Au trecut împreună peste multe greutăţi şi neajunsuri, s-au bucurat împreună de succesele şi gloria de mai apoi. Dragilor mei părinţi le port cea mai frumoasă amintire şi caldă recunoştinţă. Regret că fiul meu, Radu, avea doar patru ani când s-a stins bunelul, n-a apucat mai mult timp împreună cu el! Toate greşelile mele care erau prompt sancţionate, îi erau permise lui Radu care mă întrecuse în “gravitatea” poznelor! De exemlu. camera tatei era tabu pentru noi, muritorii de rând! Dezordinea din hârtiile răspândite pretutindeni era pentru mama veşnic prilej de nemulţumire, căci, vai de îndrăznea careva să-i facă ordine! El le ştia exact locul şi rostul. Doar că Răducu a scăpat odată la bunelu în cameră şi până să ne lamurim ce şi cum, a “făcut ordine” în stilul lui în hârtiile tatei. Am înlemnit! Cum să-i spunem tatei catastrofa? Ei bine: doar o fugară încruntătură din sprâncene, şi un “ia te uită, dragul bunicului, s-ar zice c-o să se facă scriitor!” De atunci, când se mai rătăcea câte-o foaie, cine era “vinovatul”? Răducu.

V.G.: În însemnările sale, tatăl dvs povesteşte cu mult drag şi mândria de a fi bunic despre fiul d-vs, Răducu, nepotul mult iubit al bunicuţului. Îşi aminteşte ceva nepoţelul despre bunic? Dacă da, ce anume?

M.F.C.: În principiu îşi aminteşte de el din povestirile mele. Era prea mic când s-a stins bunelul. Viaţa ne-a dus departe, în altă lume la care, Radu s-a acomodat perfect şi doar eu ce mai pomenesc de trecut. La rândul lui, fiul meu e tătic de trei feciori, care nu vorbesc româneşte, dar în ce-l priveşte pe Răducu, ce mândru ar fi fost tata de el văzând tot ce a realizat profesional aici, în Germania.

V.G.: Un mic portret al tatălui, asa cum l-aţi văzut d-vs.

M.F.C.: Greu, foarte greu în câteva cuvinte. A fost un monument de modestie. Un munte de bunătate, altruist până la uitarea de sine: dăruia în dreapta şi în stânga (uneori spre disperarea mamei) lucruri şi bani celor pe care-i vedea în suferinţă. Era aprig la supărare, avea un nemaipomenit simţ al dreptăţii şi dacă pentru el nu era în stare să revendice sau să negocieze mai nimic, o făcea pentru alţii şi încă aprig şi răspicat. Era de o căldură sufletească ce i se putea citi în priviri (şi acum când revăd câte un film, îi privesc ochii aceia din care răzbate frumuseţea sufletului!) Pauza de şters ochii şi abureala ochelarilor!

Îi plăcea să zăbovească cu prietenii la un pahar cu vin, spre necazul mamei, care tot necăjindu-se odată că venea târzior acasă, s-a decis să mergem şi să-l luăm de la teatru. Bun şi făcut! Locuiam pe atunci pe lângă Foişurul-de-Foc şi era iarnă grea. De la Izvor şi până acasă, drum greu. Mama tot zicea: “Hai, Ştefane, să luăm un taxi!” El, “Ba, deloc! Iaca, Aurico, să vezi şi tu cât îi de greu drumul către-acasă!” Zicerea asta a circulat ca banc multă vreme!

Era hâtru, cum zic moldovenii. Dar cu adevărat se manifesta în compania prietenilor, unde arăta altă faţetă a personalităţii lui. Eu nu-l ştiu să fi avut efuziuni sentimentale faţă de noi, ci doar gesturi şi priviri care emanau o tandreţe pe care-i era greu s-o rostească!

Nu am crescut alintată şi răsfăţată, ci oarecum spartan, lucru pe care l-am apreciat cum se cuvine mai târziu în viaţă, când a trebuit să mă descurc în diferite împrejurări dând singură din coate. În preajma lui m-am simţit protejată de personalitatea lui puternică.

V.G.: Ce vă impresiona cel mai mult la tatăl d-vs?

M.F.C.: Cum să aleg? E tare greu! Sinceritatea, simţul dreptăţii, căldura sufletului, modestia, altruismul… Doamne, lista e lungă şi, mă tem, incompletă, dar peste tot şi toate a stat harul său dăruit de bunul Dumnezeu şi pe care l-a cultivat întreaga viaţă!

V.G.: De obicei, fetele sunt „febleţea” taţilor. Povestiţi-ne câteva ceva despre relaţia specială tată-fiică. Povestiţi-ne o întâmplare plăcută petrecută cu tată-l d-vs.

M.F.C.: La întrebarea asta am răspuns prin tot ce-am scris până acum. Noi doi ne-am înţeles adeseori fără cuvinte multe. Era deajuns o privire şi stiam ce vrea să zică: dojană ori laudă, încurajare ori semnal de frână. Oricum, orice ar fi însemnat, totul era grijă părintească şi ocrotire. Nu cu vorbe ci prin tot ceea ce făcea. E drept că-i dădeam destul de des prilejul să mă “urechească”, că nu la cuminţenie eram cea mai bună, dar până la urmă se arăta îngăduitor exact acolo unde mama n-avea iertare şi se arăta mult mai severă! Acum realizez că adesea mă străduiam să ies cu câte ceva bine, pentru că asta îl făcea să fie oarecum mândru de mine. Îmi amintesc de o întâmplare, oarecum hazlie: Părinţii mei primiseră o invitaţie la nu mai ştiu ce sărbătoare, la Ambasada engleză. Tata a declarat sus şi tare: “o iau pe Magda că ea ştie vorbi englezeşte. Aurico, asta e!” Zis şi făcut. Acolo, totul a decurs, să zicem normal, şi singurele care am putut vorbi cu amfitrionul englez au fost Dana Beligan şi subsemnata. Îşi umflase pieptul de mai că-i săreau bumbii de la cămaşă de fudul ce era! Ambasada nu era foarte departe de locuinţa noastră din Arghezi, aşa că am venit pe jos, în toiul nopţii, eu agăţată de braţul lui, amândoi în ţinute de gală. Era fericit şi de data asta el era mândru de mine şi nu invers, ca de obicei!

A doua zi, zvonurile începuseră a circula (prin viu grai, că nu exista încă presă de scandal!): Ciobotaraşu are o iubită tânără! Chiar foarte tânără! A trecut ceva vreme până lucrurile s-au lămurit, tata a tăcut mâlc. Mama a fost cea care a făcut lumină! “Lasă-i să creadă ce vor, că mie-mi convine! Tot chiabur, boier sau secretar de partid, şi june prim nu?! zicea, încercând s-o dea în glumă, că mama îşi cam pierduse “humorul”.

Îmi amintesc cu plăcere de episod.

V.G.: În timpul filmărilor la “Amintiri din copilărie”, actorii au fost găzduiţi la Mănăstirea Agapia. Am aflat că, în muzeul mănăstirii există şi acum o poezie semnată Ştefan Ciobotăraşu. Se întelege că era apropiat de sfântul lăcaş, de obştea monahală, de   locurile moldave. Mergeaţi în vacanţe acolo?

M.F.C.: Nu numai cu ocazia “Amintirilor din copilărie”. La Agapia îşi petreceau verile o serie de actori fie de la Naţionalul din Iaşi, fie doar de sorginte moldovană. Maica Stareţă de atunci îi lua sub aripa ei bonomă şi ocrotitoare şi multe seri bine stropite cu vinuri duhovniceşti mai petreceau ei acolo (toate sub oblăduirea sfinţită şi binecuvântată de Stareţă!). În schimb, câte unul din actori, făcea câte o muncuşoară la mănăstire. De exemplu, Paul Sava, coleg de-al tatei de la Municipalul bucureştean, “repara” câte o vară întreagă (ba chiar două-trei la rând!) clopotul bisericii mănăstirii. Mama uda daliile uriaşe de pe pridvorul maicuţei Macrina, unde eram găzduiţi, Răducu o urmărea ca o umbră pe măicuţă să vadă ce are pe cap şi când bătea toaca pentru rugăciunea de seară, era primul care oriunde s-ar fi aflat, bătea mătănii, de ne prăpădeam de râs cu toţii. Iar tata…tata “gândea” pierdut în reverii numai de el ştiute şi aştepta răbdător “şedinţele” de seară cu prietenii. Dacă avea o relaţie aparte cu obştea monahală, n-aş îndrăzni să afirm. Era un om cu credinţă în Dumnezeu dar fără manifestări deosebite. Doar puţini ştiu că, de pildă, acasă fiind cu ai lui, înaintea câte unei mese, îşi făcea o cruce mare, ţărănească.

V.G.: Ce a însemnat pentru d-vs plecarea soţului în Germania?      

M.F.C.: După plecarea din ţară a soţului meu, când am avut de îndurat multe, tata s-a pus zid în apărarea mea şi a lui Radu, spunându-le tuturor celor care mă hărţuiau cu “interogatorii”: “Cu mine să staţi de vorbă, iar pe copiii mei să-i lăsaţi în pace!” La doar opt luni de la plecarea soţului, s-a stins şi tata şi, odată cu el, tot sprijinul şi ocrotirea ce mi le dăduse. Am rămas pradă hărţuielilor doar pentru motivul că eram soţia doctorului Fotescu rămas în străinătate! Timp de 12 ani, am simţit permanent sabia lui Damocles asupra capetelor noastre. Şicane, înjosiri nenumărate, dată afară din învăţământ, toate astea m-au scârbit într-aşa măsură, că deşi legată de ţară şi de tot ce trăisem acolo până atunci, am pierdut orice umbră de regret, am lăsat în urmă tot ce-mi fusese drag cândva şi adio, România! M-am decis să părăsesc ţara, asumându-mi toate consecinţele din acea vreme! Am vrut ca măcar fiul meu să nu cunoască discriminarea de care am avut eu parte în multe împrejurări, în special după ce-mi depusesem actele de emigrare. În toţi aceşti ani, cei care m-au susţinut moraliceşte au fost elevii mei dragi, deşi ei nu ştiau prin ce treceam. Mi-am iubit meseria şi – se pare – că şi ea pe mine. Mărturie stau legăturile pe care le mai am şi acum cu foşti elevi răspândiţi prin lume şi cu care ţin permanent contact. Concetăţenii mei nemţi, nu pot pricepe cum e posibil aşa ceva, aici nu se obişnuieşte!

V.G.: După rămânerea soţului d-vs în Germania, au fost repercursiuni în ceea ce priveşte viaţa artistică a tatălui d-vs?

M.F.C.: Soţul rămăsese în Germania în ianuarie 1970 şi doar la 8 luni, în august 1970, tata s-a stins din viaţă tata. În martie 1970, la doar 60 de ani,a trebuit să se pensioneze. M-am tot întrebat de-a lungul vremii, dacă a voit sau a trebuit s-o facă! Sigur că hărţuiala la care eram supusă eu n-a trecut pe lângă el, şi oboseala de care dădea dovadă în ultimul timp era şi o consecinţă a acestei stări de lucruri.Pe de altă parte, tata a fost toată viaţa ca o lumânare care a ars la ambele capete. Nu s-a cruţat deloc, niciodată. De la o vreme simţea că se făcuse “gol” în jurul lui, o linişte pe care şi-a dorit-o mereu (casă cu cerdac şi flori undeva în Moldova lui dragă…), dar care concretizându-se, îi dădea frisoane. O mărturiseşte într-un interviu la împlinirea a 60 de ani. Îl neliniştea gândul că ar deveni inutil, el, care nu mai prididea să dea curs solicitărilor. Lucra doar la filmul “Aşteptarea” scris anume pentru el. La filmări, a plecat dintre noi, în somn, cu o carte deschisă pe piept şi ochelarii pe nas… Lovitura a fost fulgerătoare şi cum nu l-am văzut vreodată bolnav sau zăcând, având în minte imaginea ultimei plecări de-acasă, n-am putut accepta până azi faptul că tata a murit. Pentru mine el a plecat undeva numai de el ştiut, şi nu s-a mai întors. Faptul că-l mai pot vedea şi azi în filme transmise de televiziunea română, mă face să-l simt mereu aproape. Măcar atâta avantaj au actorii: ei nu mor ca orice “civil”, cum ar spune scriitorul Al. D Lungu, căci pelicula îi ţine vii în memoria noastră.

V.G.: De ce tratament s-a „bucurat”  mama d-vs, după ce-aţi plecat din România?

M.F.C.: Mama, a fost ”atinsă” la partea materială, cu o pensie de urmaş din care nu putea să trăiască. O mizerabilă pensie de urmaş pentru cea fără de care cariera de succes a tatei, cu care s-au împăunat atâta cât a trăit, n-ar fi fost posibilă! Peste tot rulau filmele cu Ştefan Ciobotăraşu, artist al poporului, ştiut şi iubit de o ţară întreagă, iar văduva lui n-avea din ce trăi! Asta ar fi fost soarta ei, dacă rămânea în ţară! Am adus-o la mine un an mai târziu, în 1983, şi în 2000 s-a stis din viaţă cu dorul de ţară pe care a vizitat-o doar o singură dată în acest răstimp.

V.G.: – Poate nu e lipsit de importanţă, să ne spuneţi, ce s-a întâmlat cu toate lucrurile pe care le-au avut familiile Ciobotăraşu şi Fotescu după ce aţi luat-o pe mama în Germania?

M.F.C.: – Risipite-n patru vânturi! Praful s-a ales de tot şi toate! Eu a trebuit să vând tot din casă pentru a ne putea întreţine după ce fusesem dată afară din învăţământ iar măicuţa … cine le-o fi luat, Dumnezeu ştie! Sau mai corect zis, se cam ştie cine-şi făcea parte din bunurile celor plecaţi!!

G.V.: Ce s-a întâmplat cu manuscrisele tatălui dv?

M.F.C.: – Iarăşi un capitol cu care n-am avut de-a face, grijile mele de-atunci nu mi-au permis iar mama, inimoasă şi dorind să împlinească visul tatei, a adunat laolaltă (parte erau deja sistematizate de tata!) versuri şi o piesă de teatru (în versuri şi dacă nu greşesc, pentru copii). Nu exista posibilitatea copierii textelor şi nici maşină de scris n-aveam, aşa că de bună credinţă volumul a fost dat la Editura Cartea Românească. A venit cutremurul din ’77 şi… după ce rănile provocate de această catastrofă s-au mai vindecat, la întrebările repetate ale mamei privind manuscrisul, i s-a răspuns că a pierit la cutremur. Asta e!

V.G.: În cercetarea noastră cu privire la viaţa marelui actor Ciobotaraşu, nu am aflat unde este înmormântat. Avea o dorinţă anume unde să-şi doarmă somnul veşniciei şi nemuririi?

M.F.C.: E înmormântat la cimitirul Bellu, parcela actorilor.Mormântul are la căpătâi o piatră funerară cu un basorelief din bronz al chipului său şi o inscripţie cu patru versuri de-ale lui. El odihneşte însă în sufletul meu pentru totdeauna alături de cea care i-a fost soţie credincioasă şi ocrotitoare, mama mea. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe dragii mei părinţi.

V.G.: Îmi aduc aminte cu mare bucurie că, în martie 2008 am primit un mail de la d-vs, în urma lansării unui APEL de către Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” din Vaslui către românii din diaspora, cu rădăcini valsuiene pentru alcătuirea unui dicţionar. Unde aţi citit apelul nostru şi ce v-a motivat să ne contactaţi?

M.F.C.:Apelul l-am primit de la una din asociaţiile româneşti din diaspora (AGERO). Iniţiativa mi s-a părut lăudabilă şi faptul că numele tatălui meu era trecut în rândul personalităţilor cu rădăcini vasluiene, m-a facut să vă adresez o scrisoare de mulţumire. Şi uite-aşa legatura a fost stabilită, o legătură de suflet care continuă, iată, de peste doi ani. De atunci sunt la curent cu diversele activităţi iniţiate de Biblioteca Judeţeană din Vaslui, de Centrul Cultural „Ştefan Ciobotăraşu” şi de Şcoala Generală „Ştefan Ciobotăraşu”, ambele din Lipovăţ, Colegiul Economic „Anghel Rugină” Vaslui, Liceul „Mihail Kogălniceanu” Vaslui. Pe această cale doresc să aduc mulţumiri unor vasluieni inimoşi, oameni de cultură şi din învăţământ: prof. Voicu Gelu Bichineţ, Maricel Rusu, prof. Daniel Gheronte, prof. Elena Anuşca-Doglan, prof. dr. Nicolae Ionescu care, alături de dumneavoastră, doamna Grigoras, au iniţiat şi desfăşurat manifestări dedicate actorului Ştefan Ciobotăraşu.

V.G.:Am aflat lucruri interesante, multe inedite, pe care cititorii le vor lectura cu deosebit interes. Stimată doamnă Magda Fotescu Ciobotăraşu vă mulţumesc din suflet pentru gândurile despre ilustrul dumneavoastră tată, maestrul Ştefan Ciobotăraşu, transmise cu căldură românilor care-i vor păstra spiritul veşnic viu.

Interviu realizat de Vasilica Grigoraș

    CÂNTEC DE OBCINĂ

În liniştea Agapiei, blajină

Întinsă peste brazi şi stei

Ascult părinte Dosoftei

Cântarea ta care suspină

Rămasă de la bunii mei.

 

Plînsul Moldovei îşi anină

De cetină ciorchinii grei

În limba noastră de obcină

Făcînd din cetină condei,

Din lacrimi călimară plină.

 

Simţim amara rădăcină

Prin care ne-am legat toţi cei

Întru credinţă-nvăţăcei

La judecata ce-o să vină

Căci nu mai plâng ca-deobicei.

 

Din slava ta grădină preţioasă

Şi eu mă-ntorc ca o albină

La pământescu ei ştiubei.

Şi-n loc de plâns mă-ndrept-ehei

Spre vremea care stă să vină.

 

Vreme durată cu temei

Spre care ridica-te-vei

Tu însu-ţi faguri de lumină

Şi-n care psalmi toţi se-nchină

Moldovei şi dreptăţii ei!

  (Mănăstirea Agapia, 1957)

 

DOR

Cupidon, ferindu-şi nudul,

A trecut pe uliţă.

Inima, mi-o poartă, crudul,

Într’un vârf de suliţă.

 

Chipul cui îmi vine’n minte?…

Mâna cui îmi flutură?…

Stau şi-aştept, ca mai’nainte

Sub castani, pe butură.

 

Sus, la geamul dragii mele,

Umple luna vazele, –

Chip bălai, între perdele,

Pieptănându-şi razele…

(„Însemnări ieşene”, Anul I, nr. 23, 1 decembrie 1936, p. 436)

 

BASM

Umbra mea, – pe unde treci,

Singură cu luna,

Zice plopul cânt de veci,

Basm de totdeauna.

 

Fă-ne iar tăcuţi şi mici,

Lângă tâmpla veche

…Dragostele noastre-aici

S’au legat pereche…

 

Peste visul îndelung

Noaptea’i apă lină

Stelele, spre noi, împung

Deget de lumină.

 

Cad de sus, ca nişte ploi,

Cetinile joase;

Mâna lor, mătăsuri moi

Coase şi descoase.

 

Vremea cere multe vămi,

Vremea mi te fură;

Dă-mi acum, iubito, dă-mi

Gură după gură.

 

Cerul, greu de frumuseţi,

Fă-l fântână-adâncă,

Ochii să s’adape beţi,

Încă… încă… încă…

 

Pomi or fremăta privind

Chipul lunii, – ciuntul.

Apele călătorind,

Joace de-amăruntul;

 

S’or întoarce şi opri

Gândurile’n voe.

Drumul meu pe unde-o fi?…

Calea ta’ncotro e?…

 

 

Ştefan Ciobotăraşu

(„Însemnări ieşene”, Anul I, nr. 23, 1 decembrie 1936, p. 437-438)

               El culegea firimituri

 

Un porumbel, azi, culegea firimituri

În gară, de pe dalele albastre,

Cum eu adun cuvintele când tu te-nduri

Să ni le-arunci din zările sihastre.

 

Atent, nimic să nu se risipească,

El se-nchina de fiecare dată,

De parcă nu s-ar fi hrănit,

Ci se gândea cum Domnului să-I mulţumească.

 

Primise doar o bucăţică

Şi el o tot fărâmiţa,

Deşi era acum mai mică

Cred c-ar fi dat şi altora.

 

Toţi ne uitam la guştiucul gulerat

Ca la făpturile nepământene.

Eram de el atâta de aproape

C-aş fi putut să-l mângâi peste pene.

 

Parcă dansa şi parc-ar fi vorbit,

Rotind o coadă ca de frac în pene gri-albastre,

Când deodată de psalmist mi-am amintit:

-Voi, oameni…

Până când o să tot credeţi în puterile voastre?

 

Brânduşa Dobriţă

 

 

În anul 2015 se împlinesc 105 ani de la naştere şi 45 de la trecerea în nemurire a marelui actor Ştefan Ciobotăraşu. M-am gândit cum să-l readuc în memoria publicului românesc care l-a îndrăgit atât de mult. Oricât aş încerca eu să scriu, nu se compară cu ceea ce a avut de spus şi de scris însuşi actorul. Nu multă lume ştie că pe lângă harul şi talentul de actor, Ştefan Ciobotăraşu a scris.versuri (poezii, sonete, catrene, epigrame), fragmente de jurnal, însemnări, scrisori, interviuri şi articole, comunicări cu diverse ocazii, cronici despre actorul de teatru şi film. Astfel veşnicia lui ca actor este luminată şi de sensibilitatea şi lirismul versurilor sale, de talentul de scriitor şi povestitor.

Cu ocazia Centenarului, în anul 2010 s-a realizat o cercetare aproape exaustivă a scriiturii actorului apărută în publicaţiile vremii (periodice şi cărţi). Documentarea s-a desfăşurat printr-o colaborare extrem de fructuoasă a unui grup de bibliotecari inimoşi din marile biblioteci din ţară: Constanţa Dumitrăşconiu – BCU „Carol I”, Bucureşti; Violeta Iosub – Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu”, Iaşi; Lucia Olga Întorsureanu – Biblioteca Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, Bucureşti; Lucia Bibarţ – Biblioteca Judeţeană „A.D. Xenopol”, Arad; Serviciul Bibliografic – Biblioteca Judeţeană „V.A.Urechea”, Galaţi; Georgeta Petre – Biblioteca Judeţeană „Ioan N. Roman”, Constanţa; Doina Radu Eliana – Biblioteca Danubius, Galaţi; Ioana Popescu – Uniunea Cineaştilor Bucureşti. Acestora li s-a alăturat întreg colectivul Bibliotecii Judeţene „Nicolae Milescu Spătarul”, Vaslui. Tuturor, le-am mulţumit şi le mulţumesc pentru implicarea lor de suflet. Finalul acestei cercetări trebuia să fie editarea unei cărţi despre şi cu marele actor Ştefan Ciobotăraşu. N-a fost să fie! Cred însă, că pentru toate, în această lume este un timp optim şi oportun. Simt ca o datorie de onoare aducerea la cunoştinţa publicului a acestor materiale descoperite cu atâta migală şi dăruire de oameni de carte şi în slujba cărţii despre actorul şi scriitorul Ştefan Ciobotăraşu prin publicarea lor în mediu online.

Vasilica Grigoraş

Fragmente din însemnările lui Ştefan Ciobotăraşu despre rădăcinile sale şi dragostea pentru locurile natale (Destinul unui artist : Ştefan Ciobotăraşu, de Aurel Leon, Iaşi, Junimea, 1973)

          „M-am născut la 21 martie 1910, în comuna Lipovăţ din judeţul Vaslui, din părinţii Vasile şi Ana Ciobotăraşu. Am o soră, Maria, căsătorită Ioan, care locuieşte la IAS Lăţeşti lângă Bucureşti.” (p. 11)

„Dragi copii,

Eu mă trag din neam de ţărani vasluieni. Bunicii şi părinţii mei s-au ocupat, de bine, de rău, cu agricultura. Dintre neamurile mele pe care le ţin minte, numai bunicul de pe tată ştia oleacă de carte, dar mai bine ştia a cânta din trişcă – un fel de piculină. M-a învăţat şi pe mine, să cânt, ca să-mi omor urâtul când aveam 6 ani şi păşteam văcuţa pe câmp, printre bordeele soldaţilor. Asta se întâmpla în 1916 şi satul meu Lipovăţ, devenise pentru noi, copiii, locul unor întâmplări extraordinare. Şi satul şi pădurea erau pline de soldaţi, de cai, de tunuri şi chesoane. Noi, puştii, mâncam cu soldaţii arpacaş din gamele şi nici nu ne păsa de tifos exantematic şi alte fleacuri. Mureau oameni pe capete, nu era zi fără înmormântare; erau lipsuri mari, era foame şi mizerie; noi ne vedeam de bucuriile noastre. Eu, mai ales, eram căimăcanul. Doar nu degeaba războiul mă prinsese la Mărăşeşti, acolo unde a fost bătălia hotărâtoare a neamului românesc, când nemţii au gustat pentru prima oară din papara noastră şi unde eu am trăit primul bombardament al aeroplanelor nemţeşti. Ei şi? Ne-am retras o dată cu trupele, adică soldăţeşte, şi am ajuns la bunici tot vesel, fără să ştiu ce-i aceea tragedie. Abia mai tîrziu, în teatru, am aflat de ea. Ce bine e că nici voi n-o ştiţi cum arată la chip cucoana asta, urâtă foc şi rea ca baba Cloanţa!

Satul meu e un sat frumos, cu oameni harnici şi copii cuminţi. Vă spun cu mâna pe inimă, aşa eram şi eu, deşi învăţătorul care m-a luat în primire din clasa-ntâia cam umbla cu vărguţa pe la palmele mele. Ştiţi cum vine asta? Simplu: tu ţii palma ca pe o farfurioară plată şi el trage, făcând vârgi de foc. Trage şi numără, ba încă te obligă să numeri şi tu, ca să vadă dacă ştii. Cărţi nu erau. Învăţam câte trei pe vreo târfăloagă ceva mai bălţată de muşte decât ceaslovul lui moş Ion Creangă. Cine avea carte era cineva. De atunci ţin minte proverbul: cine are carte, are parte… de mere sau de nuci, plata pentru ca să te lase să-nveţi lecţia.

Aveam şi un cor cu care făceam să răsune satul, cântînd „Vântuleţ de primăvară”. Eu cântam la soprane. Când mi s-a îngroşat vocea, terminasem şcoala.

Dar înainte de asta, trebuie să vă spun că am fost un copil foarte curajos, da, pot afirma chiar viteaz. Asta însă nu de la început, pentru că pe la 3-4 ani aveam de furcă cu gâştele. Nu le plăcea rochiţa mea de stambă, cu buline albastre, şi pace! Mă trăgeau de poale, strigând să trec la pantaloni. Le-am făcut plăcerea dar am dat peste o pacoste mai mare: câinii. Doamne, mulţi dulăi mai erau în Lipovăţul nostru şi toţi aveau ambiţia să se repeadă la pantalonaşii mei croiţi dintr-o fustă de-a mamei! Parcă ştiau, potăile, că port ceva femeiesc, mă urmăreau şi noaptea prin somn. Ce n-a făcut biata mama ca să mă vindece de frica asta? M-a afumat şi cu păr de lup. Deageaba. Mă temeam de câini, şi gata.

Ei, bine, vindecarea mi-a venit tot de la jupânul lup, şi încă pe negândite. Să vedeţi cum a fost: Mama, care se fudulea nevoie mare cu mine, şi avea şi de ce, dacă ne gândim bine, a sclipuit ban lângă ban şi mi-a făcut nişte cizmuliţe cu cătărămi, de mai mare dragul. Încălţăminte de… flăcău, s-a terminat! Cine mai avea în Lipovăţ, aşa cizme? Ce i-o fi trecut mamei prin minte nu ştiu, dar m-a trimis singur la Vaslui, adică drum de vreo şapte kilometri. Niciodată nu mai întreprinsesem o asemenea călătorie. Nu-i fac nici o vină, sărmana, că era frumos afară şi zăpadă netedă cât vedeai cu ochii. Fie c-a dorit să-i facă bucurie tatei, – care era frânar în gară – cu ciuboţelele mele, fie c-a vrut să-mi pună bărbăţia la încercare, m-a îmbrăcat frumos, mi-a pus în trăistuţă nişte plăcinte pentru tata, m-a învăţat să dau bună ziua oamenilor pe drum şi, cât pot, să mă ţin de dînşii ca să nu merg singur. Mi-am luat băţul şi i-am dat drumul. Când am ieşit din sat, bucuria mea c-am scăpat de câini. Nici nu ştiu când am ajuns în pădurea de la Rediu. Albeaţa omătului îţi lua ochii. Depănam de zor prin troiene, când iaca, printre copaci, o dihanie de câine mare, sur, şi cu o coadă stufoasă cu care mătura omătul. Măi Ştefănucă, mi-am zis în sinea mea, aşa ţi-i scris să nu mai scapi de javre. M-am mirat că nu mă latră, nici nu se repede la mine ca ceilalţi, ci doar sărea în copci, când la dreapta, când la stânga, când în faţa mea, când în spate, mai mult în joacă. Iar eu mergeam de nădejde, când cu spatele înainte, când cu capul deşurubat înapoi, urmărindu-i salturile. Tare mai era frumos, n-avea nimeni în sat aşa dulău voinic. M-am gândit: „ce-ar fi să-l iau cu mine acasă şi pe urmă să ieşim amândoi în sat? Să vedem atunci, măi frate Codruţ (l-am botezat pe loc), care potaie mai îndrăzneşte să se dea la noi”! Cuţu, hai să-ţi dau o plăcintă, că doar tata nu le ştie numărul! Şi cu ochii la ceafa lui ţepoasă, bâjbâiam în traistă după plăcintă, în timp ce el parcă râdea de mine. Se aşezase în coadă la vreo zece metri, în troian şi aştepta să vadă ce am de gînd.

-Ia şi mănăncă asta, că până la tata-n gară avem de mers.

Tocmai când îl alintam cu cele mai frumoase cuvinte şi-i întindeam plăcinta, o dată aud în spatele meu câteva strigăte:

– Lupul, măi! Săriţi, că mănâncă băiatul! Huo, dihanie!

Veneau din urmă, câţiva oameni şi mi-au stricat târgul. Din câteva salturi, Codruţ al meu, cel mai grozav câine pe care aş fi putut, să-l am, a dispărut printre copaci. Şi bun dus a fost. Eu am rămas ca prostul, cu plăcinta întinsă, de râdeau oamenii de mine că vreau să hrănesc lupul. De unde să ştie ei ce înţelegere aveam eu cu jupânul din pădure?…

Aflaţi, dragii mei, că de-atunci nu m-am mai temut de câini, dar nici în „Scufiţa roşie” n-am crezut. Mai ales că m-am convins mai târziu că, de cele mai multe ori, nu lupii îi mănîncă pe oameni, ci invers.” (p. 7-10)

         „Mi-aduc aminte că-n pruncia mea, luna asta, decembrie, era un fel de lună a miracolelor… Uite-aşa, cam pe-acuma, începeau copiii să pocnească din harapnic, să-şi facă buhaie şi altele şi să înveţe pluguşorul. Flăcăii se adunau la „repetiţii”, sub mâna unui staroste, care era şi „cămăraşul” (casierul) trupei şi care-şi adjudeca şi… rolul cel mai gras. Urmau apoi certurile de la distribuţie şi rivalităţile, în care era implicată totdeauna şi o fată (căci femeia a fost totdeauna mărul discordiei în teatru…). Piesa nu se chema „Războiul Troiei”, ci „Vălăreţul” (prescurtare de la carnaval…), şi să mai vezi ceva, şi să nu crezi: o parte din personaje se îmbrăcau estival, colorat, (bluze cu epoleţi, fustanele sau cămăşi strânse în şerpar, pelerină, opinci cu zurgălăi, sabie şi un superb coif ascuţit pe care ele, – fetele – se întreceau în fantezie să-l împodobească cu gogoşi de mătasă, cu boboci de flori, cu beteală şi fluturi şi-n vârf cu o imensă coamă din păr de cal. Aceste costume meridionale, precum şi „barba-rade” a personajelor (ofiţerul, „palantul”, harapul) aminteau de o lume a lui „bădica Traian” nepotrivită cu gerul bobotezii noastre, pe când cealaltă jumătate de trupă, bărbaţii, se îmbrăcau în cojoace întoarse pe dos, îşi puneau ghebari şi măşti (obrăzare), la care nici o femeie însărcinată nu era bine să se uite… Aceştia erau, să zicem, strămoşii noştri autohtoni. Erau şi elemente eterogene ca: travestiuri (”dame”) cu partenerii respectivi („fanţi”), un fel de cor şi balet, căci piesa aceasta cu cântece şi dansuri întruchipa, în legea ei, fără vorbe, însăşi geneza poporului nostru… Vorbele se adăugau mereu pe scheletul pantomimei, de la caz la caz – şi ce vorbe! Că roşeau până şi gardurile… Mai târziu, când aveam să trec la teatrul cult, adică să păşesc din mitologie la Conservatorul din Iaşi şi, mai departe la Teatrul Naţional, aveam să găsesc aici încorporate aceleaşi datini ale satului meu – căci una din trăsăturile de caracter ale acestui teatru este tocmai legătura lui profundă cu pământul Moldovei. Reeditam aici, anual, aceleaşi frisoane ale lui Decembrie, jucând „Vicleimul” îndreptat de pana lui Sadoveanu, Victor Ion Popa sau Sandu Teleajen, şi tot aici năzdrăvanul flăcău, care era Iancu Profir, spunea pluguşorul ca nimeni altul, îngânându-ne hăitul cu aceeaşi talangă ce ne venea parcă de-acasă, de departe – de demult…

„S-a sculat mai an

Bădica Traian..” (p. 12-13)

II. Speranţa Iaşului – „Destinul unui artist : Ştefan Ciobotăraşu”, de Leon, Aurel, Iaşi, Junimea, 1973
         „Întâi a plecat din Vaslui Lizica Petrăchescu, o fată mică cât o sălămâzdră. Cine bănuia pe-atunci că ea va fi bobul de mei al teatrului ascuns într-un sac cu fasole? Se întâmplase să învăţăm împreună la un preparator dintr-o mahala (Tufescu). Ba, odată, îmi amintesc că a aruncat în mine cu un pisoi… Fără alt preambul şi fără să ne fi gândit măcar la cine ştie ce carieră artistică, ne-am pomenit la Conservator, apoi la Teatrul din Iaşi, şi acum la Bucureşti, jucând de multe ori împreună, încât sentimentul acestei coincidenţe ne duce cu gândul la aceiaşi oameni cu care am muncit alături. La fel s-a întâmplat şi cu Sandina Stan, cu care la Iaşi am făcut un cuplu romanţios în „Neamul Şoimăreştilor” sau în „Androcles şi leul”, evoluând apoi consecvent la Bucureşti în soţii Cotoroiu din „Oamenii de azi”. Sunt căsnicii care s-au dovedit durabile…” (p. 30)

„Pentru mine, tânărul de atunci, transmutat din periferia satului în cea a oraşului, perioada dintre cele două războaie se poate numi perioada „uşilor închise”. Instituţiile mari şi importante de la care ai fi aşteptat, să zicem, patalamaua de muritor de foame, te preveneau de la grilaj: „câine rău, nu intra”… Am suferit şi eu de tristeţea, te teama şi lipsa de ideal a micului burghez, pe vremea când actorul mai era considerat un fel de suveică fără aţă. Am avut însă şi „noroc”, cum li-e drag unor colegi să remarce. De ce? Pentru că nu m-am încrezut în talent, – lucru foarte fragil şi înşelător pentru un tânăr – cât m-am încrezut în muncă” (p. 30)

„De bine de rău, aveam un pat… rece la căminul Conservatorului, iar cu masa mă descurcam pe la colegi. Ah, teatrul acesta al tinereţii noastre, cum de nu ne-a strivit? Şi cu toate acestea făceam şi… poezie!”, (p. 31)

„Grea a mai fost perioada anilor noştri de studenţie, căci părinţii, îndatoraţi şi ei până peste cap, n-aveau cum să mă ajute. Nici figuraţia de la teatru pe care o prestam fortuit, nici versurile publicate de la diferite reviste din Iaşi nu mă întreţineau decât moralmente, căci soiul acesta reverenţios de muncă artistică nu avea nici o căutare.

În schimb, l-am cunoscut în memorabilele nopţi de figuraţie de la Naţional pe tânărul ca şi mine Neculai Botez care, înfrângându-mi tacticos jena, m-a cooptat în familia lui, la masa unor oameni foarte săraci şi ei, dar calzi la suflet şi de neuitat.

Vremea studenţiei noastre a fost o boemie crâncenă şi impusă. În visele noastre, lemnele pentru foc şi o masă îmbelşugată ocupau un loc central. Şi nu întâmplător, colegii m-au poreclit „statuia mizeriei” – eram doar înalt, vânjos, flămând şi rece”

Colac peste pupăză, bătea la uşă şi armata, adică serviciul militar, încorporarea. De frica ei, m-am pus cu burta pe carte – n-are-a-face că ghiorăia de foame – şi mi-am terminat liceul în particular la Vaslui. La Iaşi mi-ar fi fost ruşine să-l dau, eram ditamai… studentu!” (p. 32)

„Aceste preocupări extraprofesionale nu mi-au adus nici un câştig material, ba dimpotrivă. Dar era în mine un îndemn căruia nu-i puteam rezista. De altfel, până la urmă, poezia tot nu m-a trădat, căci datorită ei am ajuns actor înainte de a putea spune că sunt absolvent de Conservator. Adică, am intrat în teatru pe portiţa poeziei. Aceasta s-a întâmplat în vara anului 1932, când la o serbare de conservator am recitat şi „Cântec de pescar” de George Lesnea, în sală se afla şi Ionel Teodoreanu, pe atunci director al Teatrului Naţional din Iaşi şi căruia i-a plăcut atât de mult, încât a scris despre mine un articol elogios în presa locală, deschizându-mi astfel porţile teatrului.

La câtva timp, mă întâlneşte pe strada Lăpuşneanu colega mea de Conservator, Elena Foca şi-mi spune: „te felicit”!

– ?

-Dacă   nu ştii, mă bucur că sunt eu prima care-ţi dă vestea: eşti angajat la Teatrul Naţional.

Cât oi fi fost de uluit, totuşi bucuria colegei mele îmi dădea să înţeleg că nu-i vorba de o farsă. Vestea aceasta de necrezut îmi întorcea în bine toate crâncenele mele zbateri şi lipsuri. De fapt ce se întâmplase? Mult mai târziu am aflat că această bucurie mi-a fost pregătită cu grijă părintească de profesorul meu, maestrul Mihai Codreanu. Anume îl invitase pe Ionel Teodoreanu şi îi atrăsese atenţia să mă urmărească. Anume îi solicitase să mă ajute să salt deasupra nevoilor. O făcuse discret, ca un adevărat poet şi părinte spiritual. Iar Ionel Teodoreanu răspunsese prompt şi elegant, aşa cum îi erau firea şi condeiul. Sunt primii mei naşi la botezul „rampei”, primii oameni care m-au înţeles şi au văzut ceea ce era bun în mine.” (p. 33-34)

„Pasiunea lui Mihai Codreanu pentru teatru, corectitudinea şi marea lui modestie au lăsat în amintirea mea date foarte luminoase. Era foarte scrupulos şi sever. În lumea teatrelor se vorbea că, fiind director la Teatrul Naţional, dimineaţa la ora 9 punct dădea dispoziţii portarului să încuie uşa, băga cheia în buzunar, lua un scaun şi asista la repetiţiile de pe scenă; de la început şi până la sfârşit.

Odată, unul din valoroşii componenţi ai teatrului ieşean – Gică Popovici, întârziase la repetiţia piesei „Cyrano de Bergerac”. Văzând că nu poate intra, şi-a ascuţit urechea la ferăstruica uşii şi, când a băgat de seamă că îi vine rândul, şi-a strigat replica de-afară, spre hazul tuturor. A fost singura concesie făcută de maestrul Codreanu, de dragul unei glume bune.

Pedagogia sa în ale teatrului se baza, din capul locului, pe un principiu sănătos: „întâi am să învăţ, eu de la voi”… şi, într-adevăr, el îi creştea pe novici numai pe baza datelor lor naturale, dezvoltând, în primul rând, în ei sinceritatea. Nu voi descrie amănunţit metoda sa. Se încadra însă în spiritul tradiţiei realiste a teatrului românesc, pentru care legea legilor a fost totdeauna: respectul faţă de textul autorului şi de adevărul vieţii.

Metoda sa referitoare la datele rostirii te făcea să te gândeşti imediat la Eminescu, pe care l-a luat întotdeauna model. Nu era însă un partizan al punctuaţiei didactice reci, cum sunt unii dascăli la noi. El ne-a învăţat o punctuaţie aparte proprie graiului viu, în care nu se simţea „citirea” – o punctuaţie de viabilitate. De la el am deprins „intuiţia dozei exacte”, cum obişnuia el să-i zică bunului simţ. Învăţătură de bază, pe care am păstrat-o ca pe-o levănţică rară, pusă în pânza maichii de acasă. Fiind un critic exigent al „urechii”, nu admitea declamaţia, retorismul sau afectarea. Era duşmanul neîmpăcat al lui „dupe”, introdus nu ştiu din ce pricină în bagajul de expresii vulgarizant al unor actori. Pedagogia sa a rezistat apoi confruntărilor ivite în calea mea ca un adevăr preţios. De aceea, pentru mine Mihai Codreanu rămâne pentru totdeauna tipul ideal al maestrului.” (p. 34-35)

„Cobza lui Barbu Lăutaru îmi şopteşte discret, în rezonanţe adânci, în graiul meu de acasă, din Moldova, despre Mioriţa, despre doine, despre haiduci şi despre păstori daci”.

„Pe lângă peisajul toamnei cu prapuri de frunză scoşi la soare, mai există aici un peisaj de ordin sufletesc, prin care simţi trecând paşii gânditori ai poetului. Pentru actor însă toamna nu e un anotimp liniştit. Dimpotrivă. E febra începutului de stagiune. Iar clădirea teatrului din Botoşani, durată cam în stilul celei din Iaşi, îmi aduce aminte de începuturile de stagiune de acolo, care aveau totdeauna un caracter festiv. Aici, la Botoşani, microturneele auto – sunt perpetue. Mă las furat de vitejia acestei echipe foarte tinere şi mă simt ca peştele în apă. Cine n-a văzut Suceava – cetatea de scaun a stemelor – s-o vadă acum perlată, noaptea, pe mari întinderi de aglomerări industriale. În istoria noastră septentrionul moldav îşi are cântecul lui, izvodit de mintea şi braţul unui domn renascentist – Ştefan – care păzea aici una din principalele căi de acces ale Moldovei. Aceste locuri mai ferite de intemperiile otomane sunt făgaşul tradiţiilor româneşti poate cele mai pure. E firesc să te întrebi de ce tocmai aici s-a născut prozodia noastră prin pana lui Dosoftei, săgetată vertical până în piscul eminescian. Aici a crescut şi avea să crească şi mai mult poezia lui Labiş. Oamenii pe aici sunt iuţi la mânie şi molcomi la vorbă. Ştiu să mânuiască pana şi la scris şi la bătut strunele. De aici a pornit Barbu, de aici Ciprian Porumbescu, şi-oleacă mai divale de dila deal – vioara lui Enescu. Oamenii de-aci ştiu să alăture culorile pe ii, pe stihare, pe murii caselor şi-al bisericilor (Voroneţul, Suceviţa, Arbore). Ei cultivă albastrul, verdele, vineţiul, căutând sufletul culorii ca Grigorescu la Agapia, Luchian, Băncilă, Corneliu Baba, Agafiţei… Iar dacă e vorba de teatru, apoi iar suntem siliţi să ne întoarcem la alfa lui Asachi şi Alecsandri. Dacă e vorba de actori, lasă că oamenii pe-aici preţuiesc şi şi cântecul şi ovaţiile, îmbinând hărnicia mânii cu cea a gurii la câte un pahar de vorbă (vorbă să fie de nu-i busuioacă!), apoi zicem din nou Millo, Vernescu, Ramadan, Pruteanca (atenţie mărită, Costescule, fără să mai vorbesc de Birlic şi Jules Cazaban din Fălticeni, că te-ai născut la Leorda!). Despre regizori, de asemenea, dacă zicem Victor Ion Popa şi Ion Sava, împreună cu scenograful Kiriacoff, putem face cupolă.

E curios, oare, că se întâlnesc aici tradiţiile culturii încă şi mai demult – tradiţii care ne arată că Dârmoasa e acelaşi lucru cu Dârnoxa, deci cu Zamolxe? (aşa consemnează Nicolae Iorga, care tot la Botoşani s-a născut). Când spui Siretul – spui Sadoveanu, când spui Ceahlăul, – spui Creangă şi Hogaş. Iată de ce, când spunem Teatrul „Mihai Eminescu din Botoşani, trebuie să spunem mult!” (p. 131-133)

„De la Maican am învăţat multe. Era un mare maestru al compoziţiei de ansamblu, dar tot el ne-a învăţat cum să disecăm cu atenţie personajul, până în profunzime, cum să-l iscodim, dându-l pe faţă, punând în permanenţă problema raportului dintre actor şi personaj. De câte ori această muncă nu m-a făcut s-o socotesc un fel de luptă a boxerului cu umbra! Din care, umbra trebuie să obosească… Mai târziu, la Bucureşti, el a iniţiat şi acele biografii despre personaje, pe care actorii le făceau, iscodindu-şi fantezia şi confruntând-o cu un sever spirit de analiză. Maican a dat totdeauna dovadă de realism scenic; jucând el însuţi ca un actor, îmi dădea indicaţii. Cu un deosebit simţ intuitiv al spectatorului, el concepea totul în mare, în afară, fugind de „Kammerspiele”. Tendinţa mea de interiorizare excesivă trebuia manifestată la vedere, şi Maican era un mare regizor care „simţea” actorul. Uneori, îl contraria, ca să nu se şabloneze. Pe mine, ghicindu-mi predilecţiile pentru „dramatizare”, pericolul ce paşte pe orice începător, mă punea să joc în servitori de comedie. Şi poate că e folositor să spun că, şi în dramă şi în comedie, am debutat cu câte un eşec. În „Jucătorul de cărţi” de Gogol n-am făcut nimic într-un biet rol de servitor, fiind timorat, iar în „Macbeth”, jucând pe unul dintre tâlhari, am rămas mut din cauza prea marei inhibiţii. În ambele cazuri, actorii bătrâni găseau totdeauna soluţia scoaterii din scenă a celui păţit cu „bine pârcălabe” sau, „duceţi-l, că e obosit!” Iată de ce a fost necesar ca în această perioadă ieşeană să fac mult cantitativ, ca abia mai târziu, să-mi însuşesc tehnica dificilă a redării sau, mai bine zis, a trăirii unui personaj.

Felul de a lucra al lui Ion Sava era cu totul diferit de cel al lui Maican. El gândea spectacolul, dacă mă pot exprima astfel, cu ochiul. Poziţia lui critică era mai mult de natura unei ironii fără limită. De pildă, el ţinea să adauge ironiei lui Shaw din „Androcle şi leul” şi ironia montării, scăpând esenţialul, care trebuia să fie topirea concepţiei regizorului în sensurile textului, prin actor. Regizorul acesta, nou însă din toate punctele de vedere, era – cum am mai spus – un temperament vizual şi nu prea acorda, la început, mare credit actorului. La el, ochiul se manifestă poate în dauna urechii. Se naşte poetul luminii şi al culorii pe scenă – element care în spectacol avea să-şi capete valoarea şi limbajul său. După ce a greşit de câteva ori, ca în „Napoleon pentru noi” sau în unele „Cântecele „ de Alecsandri, cum a fost Ion Păpuşarul interpretat de mine, îmbrăcat în stil cubist, şi el şi Maican, tentaţi uneori de extravaganţe, au găsit până la urmă, ca oameni talentaţi şi de bun gust, calea care ar duce la adevăratul succes – spectacolul veridic. Au peregrinat însă chinuitor uneori, de la un suprarealism de esenţă până la cel mai autentic naturalism. Îmi aduc aminte de un spectacol „Otrava” de Zola, în care Sava pusese eroinele să se bată cu căldări de apă. Bineînţeles că regizorul ţinea să examineze şi el nota lui Zola, pentru a-i dovedi fidelitate şi înţelegere.

Atât Maican, cât şi Sava cred că foloseau din experienţele lui Stanislavski, cele în legătură cu „realismul exterior” sau „realismul istoric”. Spectacolul „Fraţii Karamazov!, pus de Maican, ca şi „Neamul Şoimăreştilor”, în dramatizarea lui Mihail Sorbul, pus de Sava, au fost spectacole mari prin însăşi veridicitatea interpretării lor. Iar „Scene de stradă”, cu subiect din lumea dolarului, a găsit în montarea lui Sava expresia unui realism pe care, cu toate limitele regizorului, îl consider foarte avansat pentru teatrul nostru la vremea aceea. Realizarea lui Sava a fost, după expresia Agathei Bârsănescu, genială. Această piesă a lansat-o pe Eliza Petrăchescu. Nu mai vorbesc că în „Madame sans-géne”, improvizând un prolog inspirat de revoluţia franceză, întregul ansamblu a agitat un imens drapel roşu pe scenă, intonând Marseilleza, lucru care a dat de furcă, mi se pare, chiar parlamentului. Nu pot descrie inventivitatea, gândul ascuţit şi îndrăzneţ, dragostea dezinteresată pentru frumos, riscul cu care se angaja, apărându-şi opiniile, acest mare artist, Ion Sava, care m-a cuprins şi m-a influenţat şi pe mine ca actor, cu spectacolele sale din Iaşi”., (p. 40-42)

Satisfacţia profesiei de actor „Destinul unui artist : Ştefan Ciobotăraşu”, de Leon, Aurel, Iaşi, Junimea, 1973

„De mare ajutor mi-au fost studiile profesionale pe care le-am urmat în cadrul Teatrului Municipal. Datorită acestor cercuri, am ajuns să înţeleg procesul logic al realităţilor pe care le reprezentăm, să intuiesc interdependenţa reacţiilor psihice ale eroilor mei faţă de social şi multe altele. În acest teatru, a existat un cerc Stanislavski, susţinut mai ales de tactul şi eneregia colegei Beate Fredanov. Dezbaterile aprinse care se produceau în jurul problemelor ca şi exerciţile practice (de mişcare, rostire şi gândire scenică mi-au oferit o foarte serioasă bază de studiu. Mi-a părut rău că acest cerc n-a avut viabilitate. Aceasta fiindcă vorbim mult despre Stanislavski şi uneori chiar ni se pare că aplicăm sistemul său în mod creator. Aş fi mulţumit dacă am aplica mai mult preceptele lui la condiţiile repetiţiei, căci nu spectacolul, ci repetiţia e munca noastră. (Spectacolul e încântare). Nu vom putea pătrunde în geografia complicată a lumii din text, nu vom deschide acele uşi imaginare ale relaţiilor, care pentru noi nu sunt simple ficţiuni, dacă nu vom lăsa o dată cu paltonul, la garderobă, tot ce ne ţine legaţi de tirania tabietului. Regizorul Sică Alexandrescu ne fixa repetiţiile uneori la ora mesei. Şi bine făcea, Maican ne ţinea noaptea câteodată până-n zori, şi se ştie: cel care protesta avea cu siguranţă biftec acasă, sau… era proaspăt însurăţel.

Recunosc: am învăţat mai mult de la rolurile mele, căci un rol înseamnă condensare de material uman, şi el e din ce în ce mai bogat acum, în epoca uriaşelor noastre transformări. Cândva, un actor putea s-o ia înaintea rolurilor, dar acum, acestea ţi-o iau înainte. Ele ţin pasul cu viaţa, şi noi suntem obligaţi să păstrăm aceeaşi cadenţă”. (p. 66-67)

„Personal, consider drept reuşite acele roluri care mi-au consacrat personalitatea. În general, activitatea mea a fost absorbită de dramaturgia originală: Lucia Demetrius, Davidoglu, Galan, Sütö Andras, Mirodan, Baranga etc. Aceasta fiindcă nu putem vorbi numai la trecut despre realizările noastre şi despre cum am făcut cutare şi cutare, lucru care pe mine mă cam sâcâie, ci e bine să ne legăm şi de viitor. Noi, actorii, mai ales nu putem face altfel, întrucât faţă de ceea ce creăm pe scenă societatea (viaţa) ne-o ia înainte, depăşindu-ne mereu. Dacă mai stăm şi suspinăm după realizările noastre din trecut, nu numai că rămânem hăt, în urmă, dar, pierzând lecţia curentă, ca la matematici, n-o mai înţelegem pe cea viitoare. Se rupe şirul verigilor. Ne trebuie un permanent efort de voinţă nu numai de obiectivare sau de simplă adaptate la situaţii noi, pentru a ţine pas cu vremea, ci de a face faţă viitorului acestor oameni eliberaţi de robia unor griji acute, adică de a realiza pe scenă opere în care ei să se recunoască. Nu e uşor, dar trebuie să tindem spre asta. Căile care se deschid azi în faţa oamenilor sunt atât de variate, atât de proaspete, încât Faust n-ar mai îmbătrâni niciodată mergând pe ele.

Actorul, mai ales el, intră în categoria acelor receptivi care înmagazinează cele mai diverse experienţe fără să-şi dea seama că va fi cândva interpretat, fără să-şi dea seama că va înapoia tot ce a acumulat, bineînţeles prelucrat prin talentul său, cât îl are. Cred că această întoarcere a datoriei constituie nobleţea meseriei noastre, pasiunea noastră. Ferice de actorul care poate da totul. Precizez, plăcere, pasiune şi nu, constrângere – o plăcere care uneori, uitând provenienţa ei, devine egoistă. Iată de ce, pentru actor, o conştiinţă a personalităţii proprii este periculoasă. Aş fi fericit ca aşa-zisa mea personalitate să dispară în personajele mele. Dacă, în mod fatal, copiii seamănă puţin cu părinţii, asta nu e vina lor…” (p. 67-68)

„Am interpretat unul din rolurile foarte discutate din literatura dramatică a lui Gorki – Luca din „Azilul de noapte”, în regia lui Liviu Ciulei. Dată fiind bogăţia de sugestii a textului, am găsit împreună cu regizorul modalităţi noi de interpretare a consolatorului de profesie. La prima vedere, Luca nu-şi declină, identitatea, părând un personaj alcătuit din amalgamuri şi petice. Un pensionar al puşcăriei? Un filozof al micii ciupeli? Un hoţ pocăit? Un avatar răspopit? Sau un ţăran dezrădăcinat şi pierdut în lume? Gotki n-a vrut să ilustreze prin Luca vreun specific de clasă. El avea nevoie de un procedeu artistic pentru a demasca o sumedenie de realităţi crâncene ale vechii Rusii pravoslavnice, şi atunci l-a ales pe cinicul, pe mâmeticul, pe „histrionul” Luca.

Filozofia lui consolatoare, ca şi banul lui Kostilev, proprietarul azilului, nu au priză la amputaţii zvârliţi la periferia societăţii – marii damnaţi, care se agaţă cu deznădejde de palul salvator. Luca filozoful şi Kostilev proprietarul sunt doi câini care-şi dispută gunoiul: amândoi speculează, unul cu banul, altul cu minciuna, mizeria omenească.

Gorki fiind un viguros optimist, ca scriitor revoluţionar, toate personajele lui, chiar şi Luca, sunt străbătute de un filon de speranţă, dreptate şi adevăr. În condiţile istorice în care s-a reprezentat pentru prima oară „Azilul„ (în preajma revoluţiei din 1905), Gorki vehiculează cu ajutorul pribeagului Luca, pe sub nasul jandarmului ţarist, adevăruri ca acestea: „Omul caută, caută într-una; aleargă mereu după mai bine”. Sau: „Nu jigni pe om”. În aceste consideraţii despre „om”, liniştitul Luca se situează pe de o parte contradictoriu faţă de rezultatul Satin, dar, pe de altă parte, îi sugerează acestuia mesajul despre om. Căci deşteptul histrion vorbeşte despre castane, dar cu scosul lor din foc îi însărcinează pe alţii. La ananghie, el îşi ia catrafusele şi o şterge englezeşte.

Textul lui Gorki, în tradiţia teatrului rus, e plin de toate rezonanţele umane, având, în plus, facultatea de a da şi soluţii… năzuinţelor „omului”. Iată de ce socotesc că tonul oamenilor din „Azil”, în tragismul lui, poartă totuşi germenele speranţei, mesajul generos al autorului!”. (p. 68-69)

 

       Băierile durerii

 

Noaptea-şi tăiase limba.

Călare pe cumpăna zilei-surcea,

dracii, schimbaseră zăbala timpului

cu căpestre de frânghie,

să-mi încerce baierele durerii,

ceda-voi, ori ba?

 

Mă dibuiseră mulţi,

dar nu-mi ştia durerea niciunul.

Plângeau pereţii de mila-mi,

strângându-mă la piept,

cu surde gemete-mi

mângâiau în alint fruntea.

Eu, însă, fulg de pământ,

mă topeam.

 

Rănile-mi plângeau

astă-noapte-n palma ta…

în focul acesta lumesc

topindu-mă-n lacrimă,

strălucind sidefie,

în a Lunii lumină, pustie,

agăţată în barbă de cer,

când tu…, tu plecai.

 

În urma-ţi

urla vântu-n mine, ca o fiară.

Stârnind furtuni, năvalnice urgii…

când versul trist se zbătea,

încă,-n calimară, strigându-ne

c-o voce, parcă, înecată-n fum:

– Pribegi prin pânza vieţii, voi,

purta-mă-veţi prin vreun, străin, ungher…

sau poate,

într-un cufăr vechi, stingher,

găsi-ne-vom sfârşitul, noi,

eu şi iubirea voastră, amândoi?

 

 

Olguța Trifan

 

 

Am văzut cu toţii valul de denunţuri şi arestări, i-am văzut pe „copiii de trupă” ai fostului preşedinte cum se măcelăresc între ei, cum fac tîrguri pe sub mînă şi schimb de prizonieri. Tot mai clar se conturează faptul că, indivizi nevăzuţi ai unor reţele criminale din interior conduc România împreună cu alţi invizibili din exterior. Însă, odată ce poporul va simţi pe pielea sa că lozinca „România lucrului bine făcut” e tot una cu „Să trăiţi bine!”, odată ce va constata că nivelul de trai nu are şansă să fie îmbunătăţit în viitorul apropiat, valul de simpatie şi speranţă, prin care Iohannis a urcat treptele palatului, se va transforma în antipatie, repugnanţă şi protest. „Aveţi puţintică răbdare!” Să se mai potolească kara-yel-ul şi veţi observa două fenomene cît se poate de populare pe scena politica internă. Noi grupuri de interese meschine vor suna adunarea pe vechile eşafodaje, iar extaziaţii iohanişti se vor trezi din adoraţie, înţelegînd că alesul nu e tocmai ce şi-au dorit pentru redresarea României. Cum n-a fost nici Băsescu. Bibliotecile de dosare penale, ascunse în spatele imunităţii unor personaje sinistre, au făcut ca România să fie zguduită de o mega-criză perpetuă şi multidimensională. Banii au devenit instrumentul prin care nişte oameni de nimic au distrus viitorul naţiunii române. De la fatidicul decembrie încoace, în locul librăriei, şcolii, grădiniţei, căminelor gratuite pentru copii, fabricilor, uzinelor, magazinului de încălţăminte, ceainăriei, alimentarei, aprozarului cu produse româneşti sănătoase, au fost ridicate sedii  de bănci şi farmacii, case de pariuri şi marcheturi, vile luxoase, mai numeroase decît trecerile de pietoni. Caracatiţa internă va fi exterminată doar stîrpind capetele care o conduc. E capabil Klaus Werner Iohannis să facă acest lucru, dacă prezenţa sa se face simţită pe gazon, pe feisbuc şi în vizită prin Europa, în căutarea de potcoave?

 

Dacă vrei să fii tratat ca un domn, trebuie să te comporţi ca un domn

A trecut deja timpul de adaptare, vine mărţişorul, iar tot ceea ce ne-a oferit pînă acum, la modul senzaţional, proaspătul şef al statului, ar fi: paltonul azvîrlit cu ciudă pe plafonul unei maşini. Dacă va reacţiona aşa în alte situaţii mai delicate, vai şi amar de noi! Gestul a ajuns subiect de presă la nivel internaţional, prin neobişnuinţa unui astfel de moment critic al lipsei de tact, mai ales în spaţiul diplomatic. Probabil, mai noile protocoale spun că trebuie să-ţi arunci paltonul, cum aruncă mireasa buchetul peste cap. Francezilor le place să aţîţe – aroganţă tipic franceză –  şi să ne privească cu dispreţul unui singur ochi, şi acela orb ca al mitologicului Polyfem. Poate că au vrut să-i testeze reacţia Preşedintelui nostru, altfel, dacă ateriza Putin, Merkel sau Obama dirijau şi muştele în aeroport. Nu-şi permiteau o asemenea gafă. Totuşi, eu merg pe principiul că dacă vrei să fii tratat ca un domn, trebuie să te comporţi ca un domn. Aşadar, azvîrlitul paltonului rămîne un moment stînjenitor pentru instituţia noastră prezidenţială, un gest inacceptabil, care a lăsat impresia unei mirese ce aştepta să i se ia cît mai repede voalul, ca să plece în explorarea necunoscutului. Să ne amintim că acelaşi gest, dar în context diferit, a fost făcut de Joseph Robinette Biden, Jr. cînd a descălecat de pe o „dronă” la Baza Aeriană Otopeni.

Şi-a aruncat vestonul ca un striper în faţa camerelor de luat vederi, apoi a deschis robinetul textelor golite de sens, bune doar de udat castraveţii grădinarilor noştri, în schimbul asigurării că autorităţilor de la Bucureşti merg cu  barca lor în arzătoarea chestiune a Ucrainei şi în cea a gazelor de şist. Cel de-al doilea aspect este rochia de mers la cinematograf, nepermis de scurtă, a primei doamne, comparativ cu decenţa vestimentară, practicată de alte soţii de preşedinţi. Să sperăm că înţelepciunea va surveni curînd, prin aprofundarea punctelor de înalt protocol, avînd în vedere borna de 55 de ani, de la care, oricît ţi-ai da silinţa, ca femeie, nu mai ai cum privi viaţa, profesia şi funcţia, ca pe nişte concedii în locuri exotice, unde poţi umbla în mini şi breteluţe. Din poziţia de primă doamnă se impune o exigenţă strictă şi permanentă asupra modului cum te echipezi şi te arăţi Ţării şi lumii.

 

De ce-l doare aşa de tare pe Obama de Ucraina?

Mi s-a făcut greaţă de la mizeria şi dezastrul lăsate în urmă de gîndacii aceştia care colcăie în politică şi justiţie, în serviciile datoare naţiunii române şi pe frontispiciul puterii mondiale şi merg să iau aer. Dar de unde atîta aer curat, cînd simţim mirosul prafului de puşcă, cînd alte stafii costumate la patru ace, scăpate din debaralele casei albe, pe care le caută doamna cu coasa ca să le trimită în loc liniştit şi cu verdeaţă, se zbîrlesc din toţi rărunchii la Europa noastră. Pe unde trece Joseph Robinette Biden, nume parcă predestinat, adică omul cu robinetul, curge dezbinarea, îmbuteliată pentru băştinaşi sub eticheta drepturilor şi libertăţilor. Băiatul cu robinetul, un pensionar de drept, la 73 de ani (iată cine conduce lumea !) afirma într-o recentă conferinţă de presă la Bruxelles că Washingtonul nu va permite Rusiei să redeseneze harta Europei. De ce? Pentru că au ele, Statele Unite, o neostoită sete de teritorii şi resurse, iar concurenţa este indezirabilă! Ce caută Obama în coasta lui Putin! Haideţi să aflăm de ce-l doare aşa de tare pe Obama de Ucraina şi pe Joseph Robinette Biden. Mezinul şcolit pe WallStreet al vicepreşedintelui S.U.A., Joseph Robinette Biden, pe numele său Hunter Biden, a fost instalat în postul de director pentru asistenţa juridică şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale în compania „Burisma Holding”, Kiev, cea mai mare unitate privată ucraineană din industria gazelor, deţinătoare a unei arii mari de explorare în zonele controlate acum de separatiştii pro-ruşi, situaţie comentată deloc favorabil pentru Obama de cotidianul Washington Times. Ca să fie garnitura completă, Hunter Biden şi-a adus alături, în conducerea companiei din Kiev, un partener de afaceri al familiei vicepreşedintelui S.U.A., finanţator al campaniei sale electorale. Hmmm, credeţi că Robinette Biden, alias Joe Biden  – bîntuie Europa ca să-şi dezbrace vestonul în faţa camerelor de luat vederi? Cel mai „democratic” şi „paşnic” stat din lume, prin reprezentanţii săi megalomani, îşi întinde ghearele ca norul de cenuşă vulcanică pe meridiane, doar ca să stoarcă profit din războaiele puse în scenă. Arcul de ţări din jurul Rusie a căpătat un interes special pentru greii planetei. Dragi români, mai puteţi rezista, privind pasivi găştile putred de bogate ale Puterii  de la Bucureşti şi fojgăiala continuă de oficialităţi ale Puterii mondiale de ocupaţie, care şi-au construit baze militare pe teritoriul nostru, au adus armament şi militari  şi ne-au ademenit soldaţii – carne de tun – în războaiele lor?

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

De cativa ani de zile urmaresc cu interes combinat cu uimire, polemica „socio-cultural-politico-economica” din Romania. Acest conglomerat de notiuni, merge mana-in-mana in Romania si face parte din insasi felul de gandire al romanului, deoarece este aproape imposibil sa discuti sau sa analizezi o problema sociala, fara sa faci referinte la situatia culturala sau politica. De exemplu, este imposibil sa vorbesti despre „Hotie”, fara sa amintesti ca furtul face parte din cultura populara si se numeste „invarteala” si ca aceasta datina este blagoslovita de sistemul politic si de alte institutii cum ar fi: biserica, sistemul judiciar, invatamantul.
Cand se vorbeste de cultura, indirect se vorbeste despre politica si economie, s.a.m.d.

Multe, poate chiar majoritatea articolelor, eseelor, opiniilor aparute in presa oficiala sau pe internet, au un ton sigur si agresiv, un ton combatant si plin de el, ca si cum autorul detine secretul adevarului si, din aceasta pozitie de cunoastere superioara, isi permite, bine-nteles, sa besteleasca, sa „divulge”, sa ceara socoteala si, mai ales, isi permite sa dea solutii personale la schimbarea tuturor lucrurilor in bine, dupa un „model” bine gandit si acceptat de el insusi.
Din pacate multa energie este consumata pentru elucidarea unor trivialitati si tocmai de aceia dialogul degenereaza in „bascalie”.
Critica vehementa adusa sistemului „socio-cultural-politico-economic” a statului roman si a institutiilor de acolo, nu reprezinta, pentru mine, decat o auto-critica a tuturor celor care au „participat” activ sau pasiv la creierea acelui sistem.
Traditional, in istoria omenirii in general si in particular la romani, unde „prostimea” a fost si inca este, o masa fara glas, intelectualitatea sau cei care pretind ca sunt intelectuali, au o mare raspundere sa „formeze” societatea in care traiesc, sa impuna legi si reguli de conduita si sa-l ocroteasca si pe acel individ fara glas, prostu, care-i doar bun sa puna bucate pe masa intelectualului.
In unele societati acest lucru s-a intamplat demult, in Anglia pe la 1215 – Magan Carta, in Olanda cam in aceiasi perioada si in Franta, dupa o gramada de revolutii, in mare conduse de intelectuali, s-a ajuns la un echilibru decent intre Putere si Societate.
Romania nu a fost mai prejos ca alte natii si Gheorghe Doja, Vladimirescu, Balcesu si toti cei care au fost alaturi de acest oameni demni reprezinta o marturie exceptionala si sunt un exemplu demn de urmat. Si timpurile moderne au cunoscut si cunosc in continuare romani cu care sa ne mandrim, dar cumva, in Romania la ora actuala, acesti oameni nu mai au glas, fac parte din „prostimea umila” si prefera sa taca. S-ar putea sa fie o tactica, pur-si-simplu, de supravietuire!

In general, eu cred ca romanul este multumit de starea lucrurilor din Romania si „dialogul agresiv”, „revolta” lui este superficiala, este un moft caragelean, din birou, la crasma, la ziar….. E ca si cand te mananca putin pielea si te scarpini. Sti ca nu esti grav bolnav si chiar daca cumva ti-e teama ca iritatia aia de piele ar putea reprezenta un simptom al unei boli grave, ti-este lene si mai ales frica sa te deranjezi si sa te angajezi serios pentru a afla despre ce este vorba cu adevarat, la urma urmelor.
Daca romanul era nemultumit, atunci el iesea in strada, arunca cu pietre, dadea foc la vreo institutie, palat sau guvern, ca in 1989, nu-i asa? Pentru ca de cine oare s-ar teme romanul acum? De minierii din Valea Jiului? La Cluj, Iasi, Timisoara sau Bacau? Poate ca daca ar avea frau liber si actualii „conducatori” ar recurge la minieri ca buffer social-politic, dar cred ca „mineriadele” si-au pierdut actualitatea si, faima lor internationala ai obliga pana si pe conducatorii romani sa gandeasca.
Merkel Putin, NATO, IMF, Papa de la Roma si alte personalitati si institutii ale puterii, apar din cand in cand pe scena parodiei romanesti: „fiti atenti, se supara Merkel si Papa pe noi. Si NATO se supara!, Bau! Bau!! Bau!!! Stati linistiti, nu cracniti, nu intrebati, nu si nu si nu, ca altfel pierdeti Totul!”
Ma intreb cat de mult mai poate pierde roamnul de rand?

Deci, romanul in general, e multumit. Sta la cafenea si din cand in cand se scarpina acolo unde-l mananca pielea! Iliescu, Basescu, Ponta, Udrea, Regele, Becali. Tiriac, Vadim Tudor, etc., etc., etc., sunt mancarimi de piele ale celor care, benevol, si i-au pus pe piept langa inima, pe frunte linga… sau pe langa alte organe.
Bine, aceste conflicte social-politice nu apartin in exclusivitate societatii romane, ci ele desigur coloreaza viata de zi de zi si a celor care traiesc in Polonia, Cehia, Bulgaria, Estonia si alte tari asemanatoare.
Din corespondenta mea cu diplomatul Gajendra Singh, fost Ambasador al Indiei la Bucuresti, imi dau seama ca si India, Pakistanul si multe alte tari, se lupta cu aceleasi probleme ca si romanii.

Dar nu este oare aceasta stare, una care descrie destul de bine fiinta umana cu spiritul ei marunt, neglijat si nedezvoltat, care il predispune coruptiei morale si in general degradarii?
In mai multe esee am abordat tema „omului-masina”, in care imi expun convingerea ca fiinta umana nu are o „constiinta” proprie, divina, dar se naste cu posibilitatea de a-si dezvolta o constiinta, in timp, de-a lungul vietii. Doar o foarte mica parte a umanitatii are resursele necesare sau intersul de asi dezvolta o constiinta proprie, deosebita de surogatul unei „constiinte in masa” si de aceea, in general, fiinta umana ramane indiferenta la „suferinta”, „genocid”, „distrugerea naturii”, etc., atata timp cat aceste lucruri n-o afecteaza pe ea in mod direct.

Aristotel spunea ca „Bunul pe care-l numim Fericire, este produsul activitatii spiritului uman rational, bazat pe Virtute”. Si tot el spune ca „nu este de ajuns sa ai capacitate de Virtute, capacitatea de a infaptui lucruri bune si morale, ci daca un „om” doreste sa fie definit ca „Om Bun-Fericit”, el este obligat sa cultiveze si sa puna in practica acea Capacitate!”
Ma intreb ce vedem daca ne studiem cu atentie interiorul, ne cercetam cu atentie „spiritul” sup lupa decentei si a virtutii? Cati oameni s-au gandit vreodata sa o faca? Si de ce nu o facem? Probabil ca avem un sistem bine definit de auto-aparare, de conservare a spiritului in starea in care el se afla si care reprezinta nivelul posibil la care putem ajunge. Fara efort!

A saptea carte alui Plato, „Republica”, contine faimosul mit-alegorie al pesterii si acest mit se presupune ca ar putea sa ne ajute sa putem face o diferanta clara intre „cunoastere” si „opinie”.
Plato ne cere sa ne imaginam niste oameni care stau intr-o pestera foarte adanca, unde lumina soarelui nu poate patrunde vreodata. Acesti oameni sunt legati in asa fel incat ei nu pot sa-si intoarca capul si pot sa vada doar zidul, din fata, de la capatul pesterii.
In spatele lor este un foc mare si intre acesti oameni legati si foc este un zid scund si o poteca de-a lungul carora alti oameni se misca ducand in brate statui si machete de diverse animale.
Acei oameni legati, pot sa vada doar niste umbre miscatoare pe peretele din fata lor si ei cred ca aceste umbre reprezinta singura realitate posibila. Chiar daca unul din acesti intemnitati s-ar putea elibera si parasi pestera, el oricum ar crede ca lumea umbrelor de pe perete este mai reala decat orice noua realitate pe care el o vede pentru prima oara. Daca va iesi din pestera, soarele al va orbi si ai va lua mult timp pana cand va fi in stare sa-l vada.
Daca acest om care a vazut o alta realitate, se va reintoarce la tovarasii lui legati in pestera si la va povesti ce a vazut, acestia al vor ridiculiza si-si vor bate joc de el, considerandu-l nebun”.

De ce amintesc aceste lucruri intr-o discutie privitoare la polemica social-cultural-politica” din Romania? Pentru simplul motiv ca eu sunt convins ca doar intelegand cat mai bine natura umana si legile care o guverneaza, putem aspira spre un dialog elevat, un dialog important, care poate fi folositor si altora ca noi.
De asemenea cred ca este mult mai riscant sa incerci sa dezvalui un adevar sau o alta realitate, deoarece de multe ori acestea nu pot fi intelese sau acceptate de cei care ar beneficia de ele. Dar, poate ca este singura sansa de progres si intelegere reciproca, Perseverenta!?

Am mai spus ca Romania are nevoie de dascali buni si nu de oameni care se angajeaza in sortarea barfelor nationale si internationale. Nu este nevoie de si mai multi care se ocupa cu „zvonuri”, „demagogie politica si religioasa”, „musica, sport, bordeluri, frizeri” sau „defaimari acide”. Sunt deja destui!
Acest lucru este universal, iar natiile care sunt ceva mai inaintate, sunt acelea care si-au asumat responsabilitati, mai ales responsibilitatea fata de fiecare cetatean al acelei societati.

 

Dimitrie Grama
Februarie 15, 2015