30 Jan
2015

Vasilica Grigoraş – Introspecţii : tanka (II)

Îmi spunea mama:

cântatul cocoşilor

îi ornic perfect-

cine ne poate trezi

din somnul neliniştii?

x

Zâmbetul nostru-i

un fulg de nea pe obraz

şi-n suflet un crin-

zbor pe aripile lui

e lumina-mplinirii.

x

Cu ochi de copil,

din cerdacul casei văd

freamăt de stele-

privind atentă în mine,

mi-am regăsit liniştea.

x

Corabia vieţii

hălăduind pe valuri-

îngenunchind,

deschid inima spre Cer

să pătrundă lumina.

x

Iat-un curcubeu

pe umerii cerului-

cu discreţie,

seninul îmi inundă

încet viaţa spre apus.

 

Vasilica Grigoraş

29 Jan
2015

Gheorghe Constantin Nistoroiu: MARTIRI DACOROMÂNI ÎN ICOANA BINECUVÂNTĂRII SFINȚILOR STRĂMOŞI IERARHI: VASILE, GRIGORIE şi IOAN GURĂ DE AUR

  „Creştinului nu-i poate face rău nici cel care-l omoară.”

(Pr. Arsenie Boca)

 

 

   Întreaga creştinătate ortodoxă aduce mare cinstire şi recunoştiinţă celor mai mari Dascăli creştini-dacoromâni care şi-au înmănunchiat inimile şi sufletele în buchetul credinţei, al smereniei, al înţelepciunii, al cărturăriei, al îngrijirii celor suferinzi, al iubirii şi al prieteniei, pe care l-au dăruit cu toată dragostea lui Hristos.

   Toţi trei au strâns în comoara sufletelor lor, Izvoarele vieţii veşnice ale Ortodoxiei, pe care apoi le-au revărsat cu căldura inimilor lor peste pământul întreg, spre a încolţi sub lumina Duhului: adevărul, dreptatea, bunăcuviinţa, cinstea, crucea, răbdarea, jertfa, iertarea, sfinţenia şi învierea.

   Din harul inimilor lor au tors duhul Evangheliei, brodând Taina Liturghiei, unde arde permanenţa lui Hristos în potirul Euharistiei.

   Fiind contemporanii secolului IV-Veacul de Aur al Bisericii creştine, sub aura Împăratului Constantin cel Mare şi a Maicii sale Elena, toată lucrarea lor misionară a biruit persecuţiile îndreptate de iudeii şi cezarii romani împotriva lui Hristos, zămislind libertatea pe Adevăr, credinţă, pace şi mântuire.

   În Evanghelia Domnului nostru Hristos-Jertfa capătă o dimensiune duhovnicească, dumnezeiască, răsfrângându-se în mugurul-gând, în cuvântul-înflorit şi-n rodul-faptei ce se dăruieşte sau altfel spus în credinţă, nădejde şi dragoste în Adevărul Iubirii care este Dumnezeu.

     Tocmai de aceea la dreptmăritorul creştin jertfa duhovnicească insuflă mireasma gândului curat în cuvânt plin de har pentru a înmuguri în fapta slujirii. În prima cuvântare rostită cu prilejul hirotonirii sale ca preot, Sfântul Ioan grăieşte cuvintele de aur:

    „ Voiam, ca atunci când aveam să rostesc primul meu cuvânt în Biserică, să afierosesc începutul vorbirii mele lui Dumnezeu, care mi-a dat această limbă. Aşa se şi cuvenea. Cuvântului trebuie să i se aducă nu numai primiţiile ariei şi ale teascului, ci şi primiţiile cuvintelor şi cu mult mai mult ale cuvintelor decât ale fructelor adunate cu mâna. Jertfa sau ofranda cuvântului e mai proprie omului şi e mai plăcută lui Dumnezeu. Pe strugure şi pe spic îl produc adâncurile pământului, îl hrănesc ploile şi-i cultivă mâinile agricultorilor, pe când pe imnul sfânt îl naşte evlavia sufletului, îl hrăneşte conştiinţa curată şi-l primeşte în cămările cerurilor Dumnezeu. Cu cât sufletul e mai presus de pământ, cu atât şi roada lui e mai bună ca cea a pământului.” (P. G. Migne, 48, col. 694)

      Sfântul Vasile cel Mare, unchiul guvernatorului Sciţiei Mici-Iunius  Soranus*, fascinat de măreţia şi frumuseţea lui Dumnezeu, L-a căutat dincolo de cugetul său în toată admiraţia şi sublimul grăirii în taină a Creaţiei sfinte. Între toate lucrurile care l-au bucurat, apa a avut un loc aparte, prin felurimea însuşiriilor ei antinomice: „În sucul tulpinii smochinului este amară, pe când în fruct, foarte dulce. La fel viţa de vie: în mlădiţe este foarte acră, iar în struguri foarte plăcută. Dar câtă deosebire şi în culori! Dacă te uiţi în livezi, aceeaşi apă se înroşeşte în această floare, iar în alta se face purpurie; în una e albastră, în alta albă. Şi tot în flori, apa dă mai multă diversitate în mirosuri decât în varietatea culorilor.”

(* Arhim. Dr. Ioasaf Popa- Personalitatea pilduitoare a Sf. Vasile cel Mare, în Glasul Bisericii,rev. Sf. Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei Anul LVI, nr. 1-4, Ianuarie-Aprilie 2000;/ Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexameron. Trad. Pr. Dumitru Fecioru. Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 120)

  Această mirifică privelişte a Sfântului Vasile, împreună cu înmiresmatul cuvânt de aur al Sfântului Ioan le sădim în slendoarea lui Dumnezeu prin lauda Sf. Grigorie Teologul:

   „O, Tu mai presus de toate,/ căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud?/ Cum Te va cânta cuvântul,/ căci nu eşti de grăit cu nici un cuvânt./ Cum Te va contempla mintea,/ căci nu eşti cuprins de nici o minte,/ Singur Tu fiind de negrăit,/ ca Unul Care Le-ai creat pe toate cele cu grai,/ SingurTu fiind de necunoscut,/ fiindcă Le-ai creat pe toate cele cu cuget./ Toate, şi câte grăiesc şi câte nu grăiesc, Te cuvântă.// Toate,şi câte cugetă şi câte nu cugetă, Te cinstesc./ Căci dorurile şi durerile tuturor sunt în jurul Tău./ Ţie Ţi se roagă toate, toate cele ce cugetă./ Alcătuirea Ta cântă imn în tăcere.// În Tine rămân toate. La Tine aleargă împreună-n toate./ Şi Eşti sfârşitul a toate şi Unul şi toate şi nici unul,/ Nefiind ceva din acestea, nefiind toate.// O, Tu ce ai toate numirile,/ Cum Te vei chema pe Tine,/ singurul ce nu poţi fi numit?/ Ce minte cerească va pătrunde vălurile mai presus de nori?/ Fii îndurător, O, Tu mai presus de toate,/ Căci cum altfel mi-e îngăduit să Te laud!”

(Sf. Grigorie de Nazianz, Opere Dogmatice-Imn către Dumnezeu. Ed. Herald, Bucureşti, 2002)

   Vasile Pascu (1890-1960), general de armată. Pruncul Vasile a fost adus în dar de Sf. Ierarh Nicolae, la 6 Decembrie, cucernicei familii, care mai avea deia 8 vlăstari frumoşi. Vasile creşte în spiritul credinţei străbune terminând cu brio cursurile Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” , iar cu merite strălucitoare Şcoala de Ofiţeri de Infanterie. Primeşte botezul focului în campania din Bulgaria, 1913-1914, apoi în marele război din 1916-1918, intră cu grad de căpitan. Se distinge prin eroismul său deosebit, fiind rănit la Mărăşeşti de două ori şi avansat la gradul de colonel. Alături de misiunea franceză se ocupă de pregătirea Armatei Române. După terminarea războiului activează ca jurnalist militar, apoi între 1941-1942, ca prefect al judeţului Vlaşca şi primar de Sector în Bucureşti. Revine pe frontul din Est, avansând în fapte deosebite şi în gradul de general, care va conduce Divizia 18 Vânători de munte, gruparea Valea Călugărească, eliberând Ploieştiul, Valea Prahovei, paricipând şi la eliberarea Transilvaniei. Marile acte de eroism i-au conferit ordinele militare: Coroana României, Mihai Viteazul şi Steaua României. Neaderând la linia trasată de regimul roşu, este arestat în Ianuarie 1955. După revoluţia din Ungaria din 1956, este pus în libertate pentru scurt timp,căci anul următor este din nou arestat cu o pedeapsă de 20 de ani muncă silnică. Îndură chinurile de la Ministerul de Interne, dar este supus satanicului regim de exterminare în temniţele de la Jilava, Aiud şi Gherla, unde va muri în ziua Schimbării la Faţă a Domnului, în 1960, la 6 August. (Constantin Totir, Catalogul Dascălilor şi Învăţăceilor ucişi în lupta împotriva comunismului 6 Martie 1945-16 Decembrie 1989. Ed. George Coşbuc-Bistriţa, 2004, p. 115)

   Ioan Răducanu (1907-1959), preot. Viitorul preot şi martir Ioan s-a născut la 21 Ianuarie într-o familie profund creştină din comuna Goruneşti, judeţul Vâlcea. Fiind un copil chipeş, strălucit la carte şi rugăciune, învăţătorul i-a îndrumat paşii spre Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae”din Râmnicu Vâlcea. După absolvire s-a căsătorit cu Gheorghiţa Iordache, fiind apoi hirotonit preot pe seama parohiei Făureşti. Cei care l-au apreciat pe Părintele Ioan, l-au remarcat ca pe un „element distins, atât în privinţa caracterului, cât şi în privinţa calităţilor culturale şi moralizatoare, organizând şezători religioase alături de învăţătorii din localitate, înfiinţând o bibliotecă cu peste 1000 de volume din fonduri proprii, a întemeiat căminul cultural „Muguraşul”, o cantină care hrănea 25 de elevi săraci, reconstruieşte biserica din satul Mileşti, etc. Pentru râvna sa de slujitor al Domnului, Episcopul Iosif Gafton, l-a înălţat la treapta de Iconom stavrofor. Cum tot ce era de calitate şi de caracter supăra grav securitatea atee, aşa se face că în noaptea de 6-7 Iulie 1959 a fost arestat. De la penitencioarul Craiova este dus la Periprava apoi la Salcia. Condiţiile inumane, de exterminare i-au pus capăt suferinţelor la 27 Noiembrie 1959. Penultimul domiciliu l-a avut în cimitirul satului Frecăţei al comunei Ostrov, de unde s-a înălţat spre cununa Muceniciei întru Hristos. (Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist. Ed. I. B. M. al B. O. R., Bucureşti, 2007, p. 583)

   Grigore Cîrţină (Cîrţână), preot.   Grigore Cîrţină s-a născut la 20 Septembrie 1911, în oraşul Călimăneşti, judeţul Vâlcea. Bunica i-a fost primul dascăl de religie, devenind de mic copil, din zarva străzii unui oraş, un meditativ în relaţia cu Creatorul, un spirit fin al Creaţiei în care vedea aproape peste toate lucrurile revărsarea harului lui Hristos. Fiind conştiincios şi sârguincios s-a maturizat de timpuriu în problemele religioase. Absolvă printre primii teologi mici, Seminarul „Sfântul Nicolae” din Râmnicu Vâlcea şi este hirotonit preot pe seama parohiei Sălătrucel-Vâlcea. Slujeşte cu osârdie la sf. Altar fără a neglija viaţa enoriaşilor săi, prin exemplul faptei sale, bucurându-se de armonia comuniunii cu ei în duh, sancţionând în predici regimul ateu, care atentează la viaţa copiilor lui Dumnezeu.

   În anul 1952, securitatea vede roşu înaintea ochilor, acuzându-l pe Părintele Grigore de uneltire împotriva ordinii sociale”, şi „orientare spre verde”, părintele purta veşminte de culoarea ierbii şi pe deasupra mai avea şi ochii verzi…, culoare absolut interzisă de cioclii roşii, care au pus nişte trepăduşi să cosească iarba din curtea bisericii, fiindcă prea bătea într-un verde crud, precum cămaşa eroului de război, Ilarie: „ Ca să vadă toată lumea că eram absolvent al <<Academiei de la Aiud”, spune Moş Ilarie, am început să port ca sămn distinctiv numai cămăşi verzi, spre ciuda primarului, poliţaiului, secretarului de partid din comună şi a altor cucuvele comuniste. M-au chemat şi la Securitate la Făgăraş pentru asta. M-am dus tot în cămaşe verde, fiindcă dacă nu mă duceam aşa, aş fi recunoscut că purtatul cămăşii verzi are la mine o semnificaţie aparte. Şi apoi, nici nu mai aveam altele. M-au primit într-un birou la comitetul raional de partid toţi marii oraşului, cu şeful securităţii în frunte, care a deschis vorba cu:

   -Tovarăşe Biriş…

   Dar i-am tăiat-o scurt!

   –Domnule comandant, aţi făcut şi dumneavoastră puşcărie politică de mă consideraţi tovarăş cu dumneavoastră?

   Toată comisia a încremenit la o aşa neruşinare. Ei erau obişnuiţi să intri la ei cu căciula în mână, lingând podelele, nu să le arăţi că în tine, în ciuda Aiudului, coloana ta infinită a rămas intactă.

   Secretarul comitetului de partid a simţit atunci nevoia să-mi răspundă:

   –Domnule Biriş, partidul nostru a greşit fundamental, atunci când a arătat clemenţă faţă de bandiţii înrăiţi din puşcării, pe care i-a eliberat în 1964.

   -Da, domnule secretar, aveţi mare dreptate, atunci partidul dumneavoastră a scrântit-o fundamental de tot! Ar fi trebuit să ne ucidă pe toţi, zdrobindu-ne ţeasta cu bara de fier, aşa cum i-a făcut lui Lucreţiu Pătrăşcanu!

   S-a lăsat atunci o tăcere mormântală. Era vară, tocmai intrase un bărzăun mare şi verde (probabil trimis de Horia Sima…, n.a.) pe fereastra larg deschisă, bâzâind înebunit vreo câteva secunde, până a găsit iar drumul înapoi spre libertate… Atunci, unul pe care nu-l ştiu nici  azi cine era, m-a întrebat de ce port cămaşe verde. I-am răspuns că nu ştiam că este verde, eu credeam că este kaki, aşa cum poartă braţul înarmat al patriei, soldaţii forţelor noastre armate. Apoi am continuat:  

   -Tot cămăşi asemănătoare la culoare poartă pădurarii şi după cum puteţi singuri constata, chiar şi şeful Securităţii din Făgăraş. (Nenorocitul îmbrăcase în acea dimineaţă, din nebăgare de seamă, o cămaşe verde-kaki ce semăna perfect…” (Călin Kasper, De la inimă spre cer. Ed. Virtuală, Botoşani, p. 70-71)  

        Părintele Grigore a fost condamnat la 15 ani de închisoare, din care a executat 12, până când a avut loc eliberarea cea mare din 1964. După eliberare revine greu la slujirea preoţească, fiind permanent, urmărit, asaltat, negociat, ameninţat. Părintele Grigore rezistă ca o Stâncă milenară în ciuda faptului că a fost biciuită de furtuni, de valuri furioase ori de încremenirea gerului asprelor ierni, lăsând posterităţii modelul Omului mare ce rămâne neclintit în dragostea sa de Dumnezeu şi Ţară. (Vasile  Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Ed. Reîntregirea Alba-Iulia, 2004)

   Mărturisitorii creştini din închisorile comuniste I-au mărturisit pe Dumnezeu, pe Fecioara Maria, pe Îngeri şi Sfinţi, Neamul, dar într-un mod tainic şi pe noi cei de azi, care nu eram atunci…

     De aceea, se cuvine să-i venerăm ca pe sfinţi, mărturisindu-i la rându-ne şi bucurându-ne de prietenia lor cerească. Amin!

   Dragoste între cei de Sus, lui Dumnezeu şi pe pământ Adevăr şi Iubire!

 

 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

 

29 Jan
2015

Vasilica Grigoraş – Introspecţii: tanka (I)

Un copac din parc

îmi ascultă inima

îmbrăţişându-l-

apoi mă simt mai verde

şi văd stelele din el.

x

Gânduri sădite-n

sălaşul cu amintiri

zburate de vânt-

cu fiecare frunză,

tot mai multe insomnii.

x

Concert de seară,

sunetele tăceri-mi

umplu inima-

doar licurici revărsând

fuioare de lumină.

x

În zorii zilei

deschid fereastra

să-mi aerisesc mintea-

şi văd conul de ceaţă

din sufletul meu.

x

În tăcerea goală

mă trezesc aievea-

pe cuptor, discret,

un ghemotoc de puf alb

toarce-ncet firul nopţii.

 

Vasilica Grigoraş

Sursa: Vasilica Grigoraș-Grădina cu lecturi

29 Jan
2015

Mugurel Pușcaș: La Ruşii-Munţi

La Ruşii-Munţi

La Ruşii-Munţi…
Seară fierbinte de vară…
Greierii cern
Timpul cu aripi de ceară.

Trec lin păstori,
Turme spre somn si uitare…
Fusele torc
Veşnic, pe-a vieţii cărare.

Sub Bursucău,
Satul petrece sorocul…
Mândri, rusenii,
Împărăţesc holda, locul.

Mureşul sfănt,
Curge spre ceruri de stele…
La cimitir,
Dorm amintirile mele.

Sufletul meu,
Încărunţeşte-n pustie…
E Dumnezeu,
Rusan din veci, spre vecie.

 

LA RUŞII-MUNŢI

La Ruşii-Munţi se toarce veşnicia…
Stă Bursucău-n mâini cu-n fus de timp…
Dumnezeiescul Scaun stă de veghe,
La firul vieţii-n fiece-anotimp.

La Ruşii-Munţi e mai albastru cerul…
Strălucitoare stele-n nopţi de jar,
Par licurici împrăştiind lumină…
Clipe de vară-n vremuri de cleştar.

Pe drum de care, mai aproape-i visul…
Când ostenit se-ntoarce de la câmp,
Tăranul, adormit, cu biciu-n mână,
Visează holde mari pe-al său pământ.

Curgând încet, purificând prin apă,
De la-nceput spre mâine, vii si morţi…
E Mureşul, eternă acoladă!
Ruseni au fost, vor fi, suntem cu toţi!

Mugurel Puşcaş
( Liga Scriitorilor din România)
(vol.”Cabana de foc”)

 

29 Jan
2015

Olguţa Luncaşu Trifan: poesis

Învredniceşte-mă, Doamne !

 

Învredniceşte-mă Doamne,

când sufletul eu mi-l privesc,

să te aflu pe tine, să stiu,

nu cât, ci doar cum să trăiesc!

 

Învredniceşte-mă Doamne,

când pierduţii de tine-ntâlnesc,

să-ti caut, să-ţi aflu iubirea,

mireasmă de suflet, să-i liniştesc!

 

Învredniceşte-mă Doamne,

în vreme de mari încercări,

să rezist, să fac faţă, să pot

în suflete triste să aduc alinări!

 

Învredniceşte-mă Doamne,

în privirea pierdută a unui copil

să citesc, să aflu soluţii, să-l ating,

zâmbetu-i dulce nu mai fie umil.

 

 

Resemnare

 

Un flaut trist îmi cântă, de plecare…

plânsul lui, acum, dezleagă un mister:

sorbit-am timpul, lacom, cu-nsetare.

Ce-aş mai putea să fac ? Mă rog şi sper…

 

Nu mai e timp de glume fără noimă.

Viaţa e scrisă, pe foaie de destin,

cu versuri scurte, albe,  făr’de rimă.

Îngenunchez  în faţa Ta,  mă-nchin…

 

Am ostenit. O clipă pendulează

răscruce între: “a fi sau a nu fi”.

Flautul, trist, rece acord vibrează.

Eu, lut, pe-al Tău altar mă voi jertfi.

 

Vă las acum, să îngrijesc de mine.

Aştept cuminte. Facă-se voia Lui!

Ziua în care numai noaptea vine,

mă-nchin şi spun adio flautului.

 

 

Cu dor de tine

 

Cât de fragilă, astăzi, mi te arăţi uimirii

cerşind apoteotic din lacrimi ametist…!

Îţi cercetez privirea, enigmele trăirii

şi-n profunzimea-i dulce mă văd: doar eu exist…

 

Te vreau, iubito, în frunza ruginie-a toamnei,

te vreau şi-n fulgii iernii – petale de argint,

te vreau, când primăvara îşi pune haina doamnei,

te vreau, iubito, vara, mereu dulce alint!

 

Iubeşte-mă! Aruncă-mi-te-n braţe! Fii toată,

astăzi, ca un templu, o rază de lumină!

Reinventează-mi timpul şi viaţa înc-odată,

eu, iris zâmbitor, la tine pe retină!

 

Te vreau, iubito, să-mi răsari în suflet, o floare,

să-ţi simt mirosul, să mă îmbăt cu el şi iar,

vindecătoare-n vene, cînd sufletul mă doare,

să te prelingi, iubito, în dulce şi amar!

 

 

 Spune-mi!

 

De ce te-oi fi iubind, atunci,

când răsăritu-mi chemi în noapte,

cănd rouă din iubire-aduci

în ochii-ţi ce-nfloresc în şoapte?

 

Zburdând prin tainele trăirii,

de ce te-oi fi iubind, atunci,

când simt amprentele iubirii

pulsând prin iarba verde-n lunci?

 

Mă-nec în ochii tăi adânci

cerând răspuns privirii tale…

De ce te-oi fi iubind, atunci,

crescând femeie din petale?

 

Când doru-n piept nu-mi mai încape,

voi smulge vântului porunci

să mi te mângâie pe pleoape…

De ce te-oi fi iubind atunci?!

 

 

Fluturi ninși

 

Priveam
necuprinsu-ți
mistuită de mirare.
Dorind ca
trup obosit, de uitare,
să nu se descompună
în fragmente iluzorii,
dezorientate,
să nu fugă anapoda,
șiroind dorințe sterpe,
pe coama anilor pierduți,
din ochiul timpului
cenușiu.
M-am văzut
strălucind
în ochii blânzi ai Soarelui,
ce-mi privea
imensitatea zorilor.
Mă contempla
ca pe o carte de căpătâi, necitită.
Ca pe ultimul poem
din Cântarea Cântărilor
atingând
spații după spații,
rescriindu-ne fericirea
pe cerul vieții,
cu fluturi ninși.

 

Olguţa Luncaşu  Trifan

 

29 Jan
2015

Vasilica Grigoraş: Haiku şi Senryu

VASILICA GRIGORAŞ

Născută la 30 mai 1951, comuna Robeasca, judeţul Buzău. Absolventă a Facultăţii de Filosofie, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi. După o scurtă carieră didactică, m-am simţit răsfăţată în lumea cărţilor aproape 30 de ani, ca bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui.

Cărţi publicate:

Fragmente de spiritualitate românească, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2001; Petre Iosub – Un destin exemplar – Vaslui, Ed. Thalia, 2008; ediţia a doua 2011; Anghel Rugină – Omul şi savantul, Vaslui, Editura Thalia, 2011, coautor; Aşa vreau eu : povestiri pentru copii, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2012; Raze de soare pentru Sara : versuri pentru copii, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2012.

Am citit prima oară haiku după anii ’90, însă am început să scriu în anul 2012, participând şi la concursuri.

HAIKU

apus de soare –

furca prinzând ultima

rază-n stog de fân

x

pocal purpuriu

la ospăţul verdelui –

mândra brânduşă

 x

candelă vie –

un licurici prin rouă

sub crucea mamei

x

pace astrală –

licuricii la taifas

cu şoapta nopţii

x

un jurnal de neam –

înşirate pe-altiţă

florile de câmp

x

haiku la români –

trandafiri japonezi în

glastra inimii

x

vântul de apus –

inima bunicului

abia pâlpâind

x

ţarina goală –

la cumpăna timpului

valuri de cocori

x

toamna la uşă –

în casă la căldură

şi bicicleta

x

la cules de nuci –

maica bate toaca

în acelaşi ritm

x

bătrân în amurg –

schimbând ceaţa din casă

cu lumina din cer

x

noapte fără somn –

încă mai tresar fluturi

recitind scrisori

x

sfârşit de iarnă-

streşinile caselor

plâng de bucurie

 

 SENRYU

ascultând Ravel

umblă doar în bolero –

nou trend în modă

x

risc financiar –

cu avansuri repetate

intră-n faliment

x

tot mai multe miss –

ameţitoare tufe

de Veneţia

x

soţ neînţeles –

umblând cu capul în nori

i s-au dat papuci

x

grija soţiei-

dând culoare căsniciei

cu-n amant pictor

 

 COMENTARII

Fierbinte printre sloiuri

 de Bobotează –

fierbinte printre sloiuri

Crucea Domnului

 Gerul Bobotezei îşi găseşte contraponderea în crucea fierbinte care simbolizează fervoarea celor ce îndeplinesc ritualul căutării ei în apa îngheţată.

Oglinda lunii

 un vânt blând spre lac-

ninge pe-oglinda lunii

cu flori de cais

 Un poem de atmosferă, de predispunere la reverie, rezultând dintr-o compoziţie bine şi complex articulată.

Corneliu Traian Atanasiu

 Lanul cu rapiţă

 cerul plin de nori

în lanul de rapiţă –

soarele în toi

 Un haiku reuşit ca imagine a unei zile de primăvară târzie, capricioasă, soarele amestecat cu norii aproape de dealul acoperit de rapiţă. În prima parte a poemului

 cerul plin de nori

în lanul de rapiţă

 norii vin şi trec, galbenul rapiţei rămâne şi se substituie soarelui ascuns dincolo de ei, umplând privirea până departe şi mult după ce iese din raza vizuală a privitorului, iar planul doi

soarele în toi

 ne plasează în mijlocul zilei şi poate în locul însorit al trecerii de unde ni se transmite imaginea.

Un poem armonios, captează atenţia ca şi lanul de rapiţă prin care trecem, rămânem cu gândul acolo o vreme, culoarea fascinează, frumuseţea la fel, ni se dezvăluie şi sfârşeşte în cuvinte, aşezate în trei versuri, 17 silabe, plus sau minus una (nu e cazul aici).

Ana Urmă

Pagină inclusă în Antologia “Chemarea cocorilor”, Romanian Haiku, Anul VII de concurs, coordonator Corneliu Traian Atanasiu, Editura Pim, Iaşi, 2014

 

Sursa: Vasilica Grigoraș-Grădina cu lecturi

28 Jan
2015

Olguţa Luncaşu Trifan: În mâna destinului… (1)

 

Olguţa Luncaşu Trifan

 

ÎN MÂNA DESTINULUI… (1)

Proză –

 

Seară frumoasă de Mai. La etajul trei,la o fereastră, în rotocoalele de fum ale ultimei ţigări ce se ridicau alene spre cer, cu lumina stinsă, două vecine, două prietene împărtăşeau impresii după petrecerea aniversară a uneia dintre ele, a gazdei. Era în jurul orei două noaptea. Musafirii plecaseră de ceva timp, soţul şi copiii adormiseră iar cele două, încă, sporovăiau, împărţind gânduri. Erau prietene de mulţi ani şi îşi împărţăşeau si bune şi rele. Obosite, privind pe fereastră, atenţia le-a fost atrasă de un tânăr  bruneţel de aproximativ douăzeci şi cinci- douăzeci şi şapte de ani, care mătura aleile din spatele blocului. Gazda, Simona, exclamă:

– Uită-te, vezi acest băiat? Îl cunoşti? Este băiatul care face curăţenie în bloc la noi.

– Îl ştiu, răspunse Emanuela, oarecum mirată…dar de ce mătură la această oră?

– Doamne, continuă Simona, dacă ai şti sărmanul ce poveste are, ce necazuri au săracii de ei, au o fetiţă de şase luni, bolnavă, nebotezată, am impresia că este şi acum tot în spital.

 – Doamne Dumnezeule! Tu vorbeşti serios Simona? Nebotezată, la şase luni? Dar copilului, din această cauză nici nu-i merge bine… . Gata m-am hotărât, voi vorbi cu soţul meu şi dacă vor fi de acord şi părinţii, o voi boteza eu, fără întârziere.

Simona se uita la Emanuela fără să clipească, niciodată nu văzuse atăta strălucire în ochii prietenei sale şi atâta hotărâre de parcă totul era de multă vreme stabilit.

Emanuela deja nu mai era prezentă. Atât de mult o încânta ideea, încât mintea ei colinda prin magazine, văzându-se cumpărând cele mai frumoase lucruşoare pentru îngeraşul ei. Apoi revenea, întrebându-şi prietena:

– Crezi totuşi că vor fi de acord?

– Linişteşte-te! De ce nu ar fi? La urma urmei le vei face un bine. De ce nu ar fi?

– Simona… ochii Emanuelei se umplură de lacrimi. Dar, dacă…ştii, eu o botez, investesc suflet, deja am început şi dacă Ferească Dumnezeu, cum spui tu, că este foarte bolnavă…dacă…nu, nu aş suporta. Cred că ar fi mai bine sa-mi iau găndul.

 – Linişteşte-te Emanuela! Ia-o uşor! Prea repede ai luat o hotărâre atât de importantă si acum te copleşeşte! Noaptea este un sfetnic bun! Hai să schimbăm subiectul, mai stăm un pic si te linisteşti…

 – Nu, Simona. Gata, nu mai stau. Merg acasă şi mă culc, mai am treburi de rezolvat astăzi, iar, în ce priveşte botezul fetiţei, să hotărască destinul…nu mă voi împotrivi orice ar fi.

 – Aşa să fie, completă Simona!

Emanuela plecă acasă, oarecum liniştită. Dormi destul de rău în acea noapte gândurile transformându-se în vise şi visele în gânduri. A doua zi, obosită, cu ochii încercănaţi Emanuela îşi văzu de treburi, încercănd să nu se mai gândească. Seara, plecă la serviciu. Era în tură de noapte. O sună soţul, care era plecat în străinătate. Emanuela, nu rezistă şi îi spuse într-un suflet povestea fetiţei ce o împresionase, atât de mult. Marian care îşi cunoştea soţia destul de bine, simţise în toată bucuria acesteea, o urmă de amărăciune.

– Ce se întâmplă? Ce mai este? Ce îmi ascunzi?

– Nimic…doar că îmi este teamă să nu o pierd…nu aş suporta. De aceia am luat o hotărâre. Voi lăsa totul în măna destinului, să hotărască el. Cum va dori Dumnezeu! Dacă mă v-a lăsa să o botez va fi a mea, o să trăiască. El Este Mare prin Măreţia Lui!

– Da. Este bine aşa. Dacă vei dori să o faci, fă-o cu tot sufletul!

Dimineaţă, obosită şi nerăbdătoare să ajungă acasă, să facă o baie şi să se arunce în pat, Emanuela cu capul în pământ, grăbită ajunse în faţa blocului.Tresări. Un glas puternic, de bărbat,  o trezi din starea ei, golindu-i mintea de toate gândurile…

– Sărut – mâna, doamnă! „Veniţi de la servici?”

– Buuună dimineaţa, Costel! Emanuela a avut un şoc. Nu-i venea a crede, când a ridicat ochii, pe cine avea în faţă. Destinul îşi făcea jocurile… tocmai eeel, Costel…nu pot să cred, ce-i asta? Lividă la faţă, ia hotarârea să-i vorbească…

– Doamnă s-a  întâmplat ceva, nu vă simţiti bine?

– Nuu…, doar, obosită. Ce bine că te întălnesc! Ştii, chiar doream să îţi vorbesc!

– Da ..s-a întâmplat ceva?

– Nuu, adică da. Bine nu chiar…nu te speria! Am auzit din întâmplare că ai, mă rog aveţi tu şi soţia ta, o fetiţă, nebotezată…

– Eiii…doamnă…da şi asta nu-i tot…şi Costel începu când ştergându-şi ochii, când nasul…să-şi spună povestea, „ fata me îi pi moarti doamnă, cred cî nici doctorii nu mai au cii faci, păi asta-i mamî, spuniţi şî dumneavoastrî, ci mamî-şi mai bati copilu mititel, di o lunî şî jumati cu capul di calorifer? Nu-i nevasta me doamnă, i-o panaramî cu cari traiesc…ci mă fac eu fărî copchiliţa me, mi-ar trebui bani s-o operez în strainatati, poati cî doar aşa o scăpa, aşa spun doctorii!”

              Emanuela mirosind puţin povestea, îl opri pe tatăl „ îngrijorat”,îl întrebă pe acesta, unde este internată fetiţa, cum o cheamă şi ce medic o are în grijă pentru a vedea ce se poate face. Nu a obţinut decât numele fetiţei şi spitalul… în rest după cum intuise…acesta nu ştia.  A mai aflat că fetiţa are într-adevăr aproape şase luni, i-a spus pe scurt planurile de-a o boteza şi dacă se poate lua legătura cu mama fetiţei în caz de nevoie…

              Ajunsă la etajul trei, mai tulburată ca niciodată, şocată de cele întâmplate şi furioasă pe cei doi, care s-ar părea sunt nişte oameni de nimic, se opri la Simona, povestindu-i dintr-o suflare, cele discutate cu Costel. I-a mai spus de asemenea că întâlnirea cu Costel este un semn providenţial şi că s-a hotărât să meargă înainte, fie ce-o fi. Pentru fetiţă.

                Urma să aiba doua zile libere si îsi propuse să clarifice situaţia, să afle adevărata poveste a fetiţei. Ajunsă în casă făcu o baie şi bău un ceai de tei, după care punând ceasul să sune la 11.00 se culcă.

            La ora douăsprezece şi un sfert, Emanuela era în faţa spitalului. Se gândi de unde să înceapă, spitalul fiind foarte mare. Oprind o înfirmieră, o rugă să-i indice în care pavilion ar putea găsi internat un copil cu vârsta de 5-6 luni. Aceasta îi indică cu mâna două pavilioane dar pentru siguranţă îi spuse să meargă la registratura spitalului în pavilionul din faţa lor şi pe baza numelui o va putea găsi, dacă într-adevăr se află internată acolo. Fără a mai pierde timpul, Emanuela merse direct la registratură. Bate la uşă, din  interior răsună vocea unui bărbat:

 – Intraţi!

 – Bună ziua, domnule!

 – Bună ziua, doamnă! Luaţi loc! Cu ce vă pot ajuta?

 – Da. Cred că m-aţi putea ajuta! Numele meu este Emanuela Romaşcanu şi caut o fetiţă cu vârsta de 5-6 luni şi, care, din câte mi s-a spus, ar putea fi internată în spitalul dumneavoastră de mult timp.

       Bărbatul deveni dintr-o dată foarte atent. O măsură cu privirea pe Emanuela, de parcă ar fi vrut să-I citească gândurile si continuă…

 – Cum se numeşte fetiţa?

 – Luca Daniela Nela.

      Bărbatul îşi drese instinctive glasul. Luă o gură de apă din paharul de pe masă şi întrebă:

 – De ce căutaţi această fetiţă doamnă?

  Emanuelei, care , nu prea îi inspira încredere personajul se gândi să fie foarte precaută şi să afle tot ce se poate.

– Domnule, am auzit întâmplător povestea acestei fetiţe şi nu vreau decât să o încreştinez. Să încerc să-i salvez viaţa prin botez, dacă şi Dumnezeu va dori acest lucru. Şi acum vă întreb: Puteţi să îmi oferiţi relaţii în acest sens sau nu? Este sau nu în spitalul dumneavoastră?

        Funcţionarul urmărea cu interes în registrele de pe masă, privind prin ochelarii aşezaţi pe vârful nasului, din când în când, ridicându-şi privirea spre Emanuela cercetându-o pe deasupra acestora.

– Da. Aici este! Pavilionul 4 copii, Etj. 1, rezerva 5. Doamna Dr. Străinu. Doriţi să mergem acum? Pot să vă însoţesc!

– Desigur.

           Au plecat amândoi. Pe aleile spitalului nu erau prea mulţi oameni, încă nu era oră de vizită. Au ajuns la un pavilion, cu intrarea laterală. Pătrunzând în interior, un miros greoi de medicamente, clor dar şi mirosuri de urină, o lovi pe Emanuela până în pereţii stomacului. Au urcat pe o scară îngustă până la etajul unu al clădirii, rugată fiind să aştepte puţin. Funcţionarul de la registratură bătu la uşa medicului, discret, dar ce o frapă pe Emanuela, bătaia nu era o bătaie normal, oficială ci mai degrabă un soi de semnal. Din interior reacţia medicului, până să se închidă uşa, prin tonul de adresare şi căldura vocii, trăda familiaritate. Mintea Emanuelei lucra intens. Pe o parte, se simţea destul de aproape de îngeraşul ce avea să-i aducă atâta bucurie, o simţea atât de prezentâ, de aproape, simţea că deja îi transmite o forţă deosebită, de care va avea cu siguranţă nevoie. Da. Va avea nevoie pentru că, pe partea cealaltă simţea că ceva nu este în ordine, deloc.

           Uşa cabinetului se deschide şi funcţionarul de la registratură o invită pe Emanuela înăuntru, însă el nu pleacă, rămâne aşezându-se familiar pe un scaun, situat lângă biroul Dr. Străinu.

 – Bună ziua, doamna doctor!

 – Bună ziua, doamna Romaşcanu! Înţeleg de la colegul meu că doriţi, mă rog…sunteţi interesată de situaţia fetiţei Luca Daniela Nela. Curiozitatea mea este…de ce? Cunoaşteţi situaţia acestui copil? Îi cunoaşteţi părinţiii? Ştiţi cum a ajuns aici?

– Dacă îmi permiteţi, doamna doctor vă voi răspunde în aceiaşi manieră, punctual.

Da, sunt interesată, foarte interesată de situaţia fetiţie. Doresc şi sunt hotărâtă să fac tot posibilul să o salvez şi primul pas va fi să o botez. Nu îi cunosc situaţia reală, dar mă aştept şi voi face tot posibilul să o aflu. Îi ştiu doar tatăl, voi face tot posibilul să-i cunosc şi mama. Nu ştiu cum şi când a ajuns aici. De asta sunt în acest cabinet acum, cu speranţa de a afla tot adevărul şi de a o cunoaşte şi pe micuţă!

       Medicul Străinu Maria, privea femeia din faţa ei şi încercă să citească, să înţeleagă de unde venea această hotărâre. Ce ascunde această femeie?

 – Şi…totuşi, de ce sunteţi aici? În ce calitate?

 – Stimată doamnă, Emanuela se ridică iritată în picioare, dar calmă, tocmai v-am informat cu privire la intenţiile mele iar supoziţiile dumneavoastră nu fac decât să jignească. Nu consider necesară vreo calitate oficială, pentru a boteza un copil.

– Nu vă supăraţi, aveţi o prezenţă care impune anumite stări, atitudini şi nu ştiam…m-am gândit…nu nu-i nimic…iertaţi-mă! Să continuăm!

             Cu aproximativ cinci luni în urmă, într-o seară de sfârşit de februarie, la poarta spitalului s-a prezentat o tânără cu vârsta pânâ în 25 de ani, cu un copil înfăşat sumar, într-o stare destul de agravată a sănătăţii, declarând medicilor de la triaj că nu are posibilităţi de a avea grijă de copil, nu-l doreşte şi să facă ce doresc cu el. Până să se dezmeticească medicii, încercând să urmeze anumite proceduri, tânăra a abandonat copilul pe un calorifer şi a dispărut în noapte.

            Din acel moment fetiţa a rămas aici, fiind îngrijită de către personalul spitalului. Au urmat proceduri, anchete ale poliţiei, protecţiei copilului, dar fetiţa este aici. În urma cercetărilor s-a aflat identitatea mamei cât şi a fetiţei, nefiind recunoscută de către tată.

– Putem, vă rog, să mergem să vedem fetiţa? Vocea Emanuelei, vizibil afectată de emoţia provocată de relatarea medicului, abia se auzi în încăpere.

– Desigur, să mergem! Rezerva în care se afla fetiţa era foarte aproape. Doar baia despărţea cele două încăperi. Intră doctoriţa întâi apoi, cu inima strânsă, Emanuela! În încăpere erau trei patuţuri. Doar cel din mijloc era ocupat. Un îngeraş micuţ, cu faţa în sus, având capul întors spre fereastră. Avea în jurul taliei un scutecel, picioruşele fiind rămase la vedere. Subţirele, cu bazinul bombat, având acele semne de copil subnutrit, rahitic…prost îngrijit, pentru a fi mai blândă. Dormea. Doctoriţa a strigat-o pe nume, atingându-o. Fetiţa a avut o reacţie neaşteptată. Deşi, doctoriţa era poziţionată în faţa ei,fetiţa a deschis ochii mari odată cu întoarcerea capului, ţintind-o cu privirea pe Emanuela! Acesteea i-au dat lacrimile, privind-o făr ă ai veni să creadă. Pentru o clipă, doar ele două existau în rezervă. Până când zâmbetul fetiţei şi o mânuţă întinsă spre cea ce nu avea puterea să se mişte au rupt vraja. Tot copiii sunt mai curajoşi. Doctoriţa a urmărit mută de uimire momentul. Emanuela a ştiut atunci că aceasta este calea. A mers în cabinetul doctoriţei şi s-a interest de modalitatea în care se poate face botezul. Văzând-o hotărâtă, aceasta şi-a schimbat dintr-o dată atitudinea.

 – Doamna Romaşcanu…sincer, mă dezamăgiţi! Speram că prezentându-vă situaţia fetiţei, provenienţa ei, mediul din care vine, arătându-vă fetiţa chiar…speram să vă determin să renunţaţi, sunteţi o doamnă, în toate sensurile cuvântului, cum puteţi lua o astfel de hotărâre pripită…care…

 – Doamna doctor, vă rog! Dacă sunteţi cu adevărat o doamnă, aşa cum doresc să vă cred până la capăt, dacă sunteţi medic, meserie ce presupune binele pacientului mai presus de orice, dacă sunteţi mamă care presupune binele copilului înainte de orice, dacă sunteţi creştin şi ştiţi ce reprezintă Taina Botezului si nu în cele dacă sunteţi OM cunoscând ce înseamnă să-ţi iubeşti aproapele, vă rog să încetaţi, chiar acum!

               Furia şi hotărârea din cuvintele Emanuelei care stătea dreaptă în faţa doctoriţei Străinu şi a funcţionarului de la registratură, pregătit să intervină inainte de a izbucni Emanuela, pentru a o convinge cu orice preţ să renunţe, puse stavilâ oricărei încercări, simţindu-se emanând prin toţi porii, inundând încăperea.

 -Vreau să ştiu condiţiile în care botezul poate avea loc în spital, aprobările ce trebuie obţinute, ce este permis şi ce nu, cât de repede poate fi săvârşit.

 După obţinerea informaţiilor necesare, Emanuela părăseşte cabinetul nu înainte de a mai fi rugată o dată, pe un ton mieros de către doctoriţă, să se mai gândească, totuşi. Sfat căruia Emanuela i-a răspuns zâmbind ironic:

-“Alea jacta est”, doamna doctor!

             Acestea fiind spuse, Emanuela plecă, uşoară ca un fulg, către biroul Preotului din spital. Îl găsi şi relatându-i acestuia situaţia şi ce are de gând, preotul a primit cu mare bucurie, binecuvântându-i gândul cel bun, stabilind ca totul să se întâmple cu ajutorul lui Dumnezeu, peste exact o săptămână jumătate.

            A anunţat-o pe doctoriţa Străinu telefonic pentru a nu mai da curs altor discuţii, încercând din când să înţeleagă ce interese meschine aveau cei doi, insistând prin toată puterea de convingere, să o ţină la distanţă de fetiţă.

             Timpul a zburat, Emanuela aduna zilnic cele mai frumoase hăinuţe, lucruşoare pentru finuţa ei. Nu-i putea uita acea privire ce le unise. Nimeni nu putea să o convingă că sunt cumpărături inutile, faptul că nu va avea timp să le folosească pe toate pentru că va creşte repede şi îi vor rămâne mici…

 

~ Va urma ~

 

Olguţa Luncaşu Trifan

Ianuarie -18 – 2015

Iaşi

 

 

***

Date despre autor


Olguţa Luncaşu  Trifan, născută la 1 iunie 1971 în sat Ivăneşti, Com Pădureni, Jud. Vaslui, acum având domiciliul  în Iaşi. Scrie poezie şi uneori proză. Sensibilitatea scriitoarei străpunge versul. Scrie, din dăruire, din dragoste pentru CUVÂNT.

A publicat în :

–  Volum de debut ”43”  –  poezii – bilingv – româno-francez.

–   Antologia de versuri « Nemuritorii cuvintelor »

– Volumul de proză, Cenaclu la distanţă, Antologie de autori, Dor de-acasă – coordonator proiect- Ion N.OPREA

Antologia de versuri : « Din livada înflorită a iubirii »- coordonator proiect – Ionel MARIN

Antologia : ’’ MAMA’’ – coordonator proiect – Puiu RADUCAN

 

–  Revista internaţională de cultură „Cervantes”,

– Revista lunară de cultură „Impact”editată sub egida SS Târgovişteni şi a UZP din România,

– Revista internaţională de cultură „Peniţa de aur”,

– Revistei de cultură universală „Regatul Cuvântului”, editată sub egida LSR.

– pe site-ul Publicaţiei Confluenţe Literare

 – Revista ’’ Slova creştină’’

 – Revista ’’Apolon’’

  – Revista « Luceafărul » Botoşani

– Participă la :

 

-Antologia , ’’TATA ’’ şi Poemele Domnului –  coordonator proiecte– Puiu RĂDUCAN

– Antologii versuri – poeme de dragoste şi poeme despre iarnă – coordonator proiecte– Puiu RĂDUCAN

– în pregatire  pentru editare un volum de poezii.

– în pregătire un roman

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii