Cuvânt și iubire

,,Aduceţi-vă aminte de mai marii (învăţătorii) voştri, care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!”

(Sf. Ap. Pavel-Evrei 12, 7)

 

   Sfântul Antonie cel Mare s-a născut în localitatea Coma a Egiptului de Mijloc într-o familie de creştini traci, aristocraţi, la anul 251. Fascinat de harul frumuseţii vieţii întru Hristos împarte averea săracilor, după ce rămâne orfan şi se retrage în pustia deşertului la vârsta de 18 ani. După 34 de ani de sihăstrie în asceză şi trăire mistică a întemeiat o comunitate de călugări creştini pe care a întărit-o prin Regulile sale scrise, după care s-a retras din nou în pustie, rămânând în Istoria Bisericii drept, Părintele monahismului universal. (Athanasius-Vita Antonii I/ Migne, vol. 40)

   Avva Antonie cel Mare răspândea în juru-i o aură de o maiestate ascetică, care se înveşmânta într-o frumuseţe spirituală, profundă. Ţinuta demnă de Tarabostes îl punea în evidenţă ca pe cel mai echilibrat dintre oamenii pământului, acelei vremi creştine, primare. Surprinzător asceza împământenită în fiinţa sa îi contura acel chip mistic, serafic, care sălta cu smerenia sacerdotală peste fenomene, peste cauze, peste efecte, fascinându-le, închinoviindu-le.

   În flacăra rugăciunii sale se vedea consimţită acea frumuseţe a Creatorului pusă ca o mantie peste ordinea universală, desăvârşită.

   Psalmii pentru Marele Antonie erau rugile de foc ale inimii, lumina sufletului din care ţâşneau cuvintele heraldice ce brodau cununa veşniciei, realizând viaţa în tiparul ei majestuos, divin.

   Rânduielile sale fireşti s-au îmbrăcat în azurul suprafiresc, înverzind pustia într-o oază de înţelepciune, rostuind cuvântului armonia sublimă, ca o expresie a binecuvântării cereşti.

   Toate coordonatele destinului său moral-spirituale, mistico-ascetice, religios-terapeutice l-au restituit dumnezeirii, ca pe un Mare Avvă.

   Smerenia, rugăciunea inimii, puterea de sinteză a Scripturii, rodul înmiit al Evangheliei, adâncimea ortodoxiei, dăruirea totală, ispita mereu înfrânată, nădejdea în Hristosul sufletului său, jertfa înflorită în dragostea de semeni, toate aceste însuşiri vibrau în el de sfinţenie: „Nimeni neispitit, grăia Avva, nu va putea merge în împărăţia cerurilor. Că de aceea se spune: << înlătură ispitele şi nimeni nu mai e mântuit.>>

   Nu te încrede în dreptatea ta, nu te frământa pentru cele trecute; stăpâneşte-ţi limba şi pântecele.

   Am văzut toate mrejele vrăjmaşului întinse pe pământ, şi am suspinat zicând: cine o să treacă printre ele? Şi am auzit o voce care zicea: smerenia.

   Oriunde ai merge, să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor pururea; orice ai face, să ai adeverirea Sfintelor Scripturi; oriunde te-ai statornici, nu pleca devreme de acolo.” (Patericul Egiptean, Arhiepiscopia Timişoarei, 2002, p. 19)

   Menirea şi împlinirea unui preot ortodox întru slujirea sa este să urce necontenit, chiar şi căzând, după proverbul vechi: „cazi, ridică-te, cazi, ridică-te…de-atâtea ori…, de-atâtea ori…”). Scara axiologică a dragostei, trebuie cunoscută, înţeleasă, trăită şi dăruită, aşa cum s-a dăruit în întregime lui Iisus Hristos, părintele valah, armânul Anton Atnagea. Dragoste întru Dumnezeu, întru semeni şi întru sine este de fapt plenitutinea Iubirii divine.

   Anton Atnagea (1884-1960), preot. Părintele Anton s-a născut în Zorlenţul Mare, judeţul Caraş-Severin în familia unor credincioşi destoinici din sudul Banatului la 31 Martie. În acea aripă de ţară biserica, şcoala, disciplina grănicerească, libertatea, moralitatea, dreptatea socială  erau împodobite cu veşmântul milenar al tradiţiei. În şcoala primară tânărul Anton este silitor, strălucit şi cu aceeaşi râvnă urmează şi liceul. Urmează apoi, cursurile Institutului Teologic din Caransebeş, fiind hirotonit preot pe seama parohiei natale, Zorlenţul Mare, în 1908. S-a dedicat păstoririi de suflet pentru afirmarea cultului Ortodoxiei. Prin conduită, prin dăruire şi destoinicie a fost un preot model, un duhovnic iubit. Primul război mondial l-a înrolat şi pe părintele Anton, ca preot-confesor cu grad de căpitan. Pe front s-a împărţit între bătaia gloanţelor, respectul şi încrederea acordată soldaţilor. După război revine la parohia sa până în 1948, când securitatea îi dădea târcoale. Fuge împreună cu fiul său Virgil în pădurile Muntelui Semenic. Nu după mult timp este arestat de securitatea de la Timişoara, anchetat şi torturat 6 luni de zile, timp în care părintele rămâne demn, dar i-a fost arestată şi soţia de securitatea de la Caransebeş şi anchetată mai mult, 9 luni de zile. Părintele Anton a fost condamnat la 10 ani temniţă grea, 5 ani degradare civică şi confiscarea averii. Când a pornit pe drumul Golgotei româneşti părintele Anton avea 69 de ani. A trecut prin calvarul Aiudului, Gherlei, Ocnelor Mari. La capătul a 5 ani de tortură: mizerie, lipsuri, injurii, maltratări, boli, ger, izolare, subnutriţie, părintele se adresează printr-un memoriu Prezidiului Marii Adunări Naţionale, la 11 Februarie 1958, pentru a fi graţiat. Prezidiul a rămas surd şi mut, iar părintele sub lespedea chinului. Moare la Gherla în temniţă pe 26 Ianuarie 1960. (Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist. Ed. I.B. M. al B.O.R., Bucureşti, 2007, p. 65)

   Îmi amintesc despre o istorioară din vremea adeziunii forţate la Colectivă, spusă de unul dintre gemenii organizaţiei partizane anticomuniste Garda Tineretului Român; Bătrâna, capra şi cotele: „O bătrână nu avea decât o capră râioasă. Se duce ea la centrul de colectare, cu capra de aţă, nici măcar sfoară nu i-a pus. <<Babă, nu ai alceva în curte?>> <<Nu.>> <<Ştii ceva, ia-o înapoi, hrăneşte-o bine şi la primăvară adu-o înapoi, grasă şi frumoasă.>> La care bătrâna: <<Da’ vă mai ţine Dumnezeu, maică, până la primăvară?>>”(Supravieţuitorii. Mărturii din temniţele comuniste ale României. Interviuri de Anca Ştef…Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 280)

   Asemeni unui pârâu de munte, tainic, răcoros, cristalin, ca miile de pârâuri ce curg misterios prin văile virgine, inaccesibile, ale munţilor noştri, numai pentru bucuria ori tristeţea lor, neîmpărtăşită de nimeni, solitară, smerită, aşa a fost viaţa părintelui basarabean Anton.

   Anton I. Cernăuţeanu (1900-?), preot. Părintele Anton s-a născut la Chişinău. A fost un slujitor demn, curajos, plin de omenie, onorând cel mai propriu înţeles al cuvântului, un chip luminos de Icoană, de unde ţâşneau priviri limpezi, dogoritoare. Păşea cu un echilibru superior fără ostentaţie, În orice împrejurare era autentic, profund natural, fără putinţa de a fi răstălmăcit. Colegii din cler îl invidiau cu admiraţie, dorind doar să-l imite sau să-l egaleze. În anul 1941, primeşte o condamnare pentru lagărul din Siberia, între 3-5 ani pentru vina de agitaţie antisovietică, de unde nu s-a mai întors viu. („Alfa şi Omega”, an.I, nr. 1, Ianuarie 1995, p. 5)

   Nu se îndoieşte nimeni că viaţa unui preot slujitor şi demn poate avea un destin comun, care să aparţină lumii obişnuite, ce calcă în aceeaşi cadenţă cu  nepăsarea, iresponsabilitatea, imoralitatea ori amoralitatea. Preotul ortodox îşi caută permanent sensul trăirii.

   Anton Popescu (1896-1971), preot. Părintele Anton era o figură de excepţie. Fascina totul în jurul său, prin eleganţă, prin smerenie, prin tăria adevărului, prin puterea credinţei, prin curaj şi dăruire obligându-i pe toţi să se asocieze bucuriei şi încrederii lui în misiunea slujirii lui Dumnezeu şi Neamului. Conversaţia rodea entuziasm, comuniunea cu semenii, cu cei prea des încercaţi emana strălucire făcându-l atât de respectat şi de iubit. A lucrat consilier referent în Eparhia Huşilor, până în 1948, când Episcopia a fost desfiinţată de regimul bolşevic instaurat în ţară şi paroh la biserica Sf. Dumitru din Huşi. Este arestat şi reţinut la Aiud între 1950-1954.

   (Vasile Manea-Preoţi Ortodocşi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea Alba Iulia, 2004, p. 203)

   „La Jilava, povesteşte părintele profesor Nicolae Bordaşiu-membru al Rugului Aprins, mi-a ajutat Dumnezeu. Cât am fost singur mi-a fost mai greu, dar într-o noapte am fost luat şi băgat într-o altă cameră, unde erau mai mulţi, claie peste grămadă, şi am stat şi m-am uitat la unii şi la alţii. La un moment dat, văd că sare unul: <<Măi, frate!>> Când mă uit, era Antonie Plămădeală, student pe atunci şi călugăr. Era închis şi el. I-a strigat pe cumnat, pe unchi şi am stat apoi o grămadă împreună toţi… De la Antonie Plămădeală am aflat apoi toată istoria, ce se întâmplase cu ceilalţi studenţi, care pe unde era închis.” ?>>”(Supravieţuitorii. Mărturii din temniţele comuniste ale României. Interviuri de Anca Ştef…Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 168)

   Leonida Antonie Plămădeală (1926-2003), Mitropolit. Viitorul Vlădică al Ardealului s-a născut în localitatea Stolniceni din judeţul Lăpuşna (azi, Hânceşti) în Basarabia, la 17 Noiembrie. În satul natal a absolvit şcoala primară, iar în 1937, s-a înscris la Seminarul Teologic din Chişinău „Gavriil Bănulescu-Bodoni”. În anul 1943, Mitropolitul Tit Simedrea al Dulcei Bucovine,ierarh de o rafinată cultură spirituală, organizează la Cernăuţi un ciclu de conferinţe religioase cu o parte din personalităţile marcante ale vremii, între care pr. Nicolae M. Popescu, pr. Benedict Ghiuş, Anton Dumitriu, Constantin Noica, H. H. Stahl, Paul Sterian, Petru Manoliu, Alexandru Mironescu, Sandu Tudor, etc.  Antonie, de frica războiului emigrează cu părinţii lângă Craiova la Işalniţa în vara anului 1944. Ultimul an de Teologie secundară îl absolvă la Bucureşti la Seminarul „Nifon Mitropolitul”, după care urmează cursurile Facultăţii de Teologie din capitală. De ziua Sf. Cruci, la 14 Septembrie 1945, a intrat în obştea Mănăstirii Prislop. Între 1946-1948, Sandu Tudor împreună cu un grup restrâns de prieteni, cu binecuvântarea Patriarhului Nicodim, înteţeşte Flacăra spirituală de la Cernăuţi, sub forma Rugului Aprins, la Mănăstirea Antim-Bucureşti. În acel timp Mănăstirea Antim era şi cămin pentru studenţii monahi, prilej pentru unii de a adera la Grupul spiritual de rugăciune. Mentorul Rugului, Sandu Tudor i-a îndrumat însă pe studenţi să formeze gruparea tinerilor, separată de Seniori. Între tineri se aflau: Roman Braga, Leonida Plămădeală, Nicolae Bordaşiu, Nicolae Nicolau, Nae Nicolau, ş.a. În anul 1948, începe Calvarul Suferinţei pentru tânărul monah. Este găzduit la Mănăstirea Crasna-Gorj de stareţul Daniil Tudor-iniţiatorul Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti. De acolo Antonie pleacă în capitală şi stă ascuns iarna lui ’49-’50, la profesorul Dădârlat. Părintele Arsenie Papacioc l-a recomandat părintelui Ilie Cleopa la Mănăstirea Slatina-Suceava.  Prigonit de securitate, călugărul Antonie se ascunde timp de 6 ani. În 1949, fusese condamnat în lipsă la 7 ani temniţă grea pentru uneltire împotriva siguranţei statului. Zgâlţâit din Scaun de comunişti, episcopul Andrei Magieru al Aradului îi sare în ajutor monahului Atonie, caterisindu-l. Îl mustră însă conştiinţa pe Ierarh şi-i schimbă sentinţa de caterisire cu cea de excludere, doar din Mănăstirea Prislop.

   Monahul Antonie a fost hirotonit preot de către episcopul Partenie Ciopron la 6 August 1953. Securitatea l-a dibuit şi la arestat în 15 Octombrie 1954, oferindu-i 4 ani de temniţă grea, trecând prin anchete barbare la Jilava, Văcăreşti şi Galaţi, perioadă evocată în romanul celebru Trei ceasuri în iad. Cartea denunţă frica, opresiunea, atentatul împotriva identităţii oamenilor, limbajul de lemn şi toate relele regimului roşu…

  Ne oprim asupra unei scene edificatoare a romanului, unde Leonida-Antonie, autorul, aflat în pielea personajului Carol se întorcea din detenţie fiind asaltat de câteva grupuri de concetăţeni:

   „… Carol făcu semn către grupurile care-l adăstau, să se apropie.    Se supuseră, ascultători.

   -Toţi se vor întoarce! le strigă. Toţi!

   Încet, ca după o înmormântare, grupurile făcură stânga împrejur şi se risipiră…Vestea nu-i bucurase. Carol râdea în urma lor, satisfăcut, răutăcios.

   -Vă temeţi că se vor întoarce cei pe care i-aţi denunţat! De aceea aţi ieşit? Aţi venit să vă convingeţi cu ochii voştri că morţii învie şi că dintr-o clipă într-alta vor veni să vă ceară socoteală?

   Învie toţi morţii să ştiţi. Mai ales cei asasinaţi. Nimic nu rămâne ascuns pentru vecie. Nici unul dintre cei pe care i-aţi denunţat, chiar dacă a fost ars şi prefăcut în cenuşă, nu va întârzia de la întâlnire.   Toţi vor învia să ceară dreptate. Există o lege a echităţii, să ştiţi şi voi, şi nici un om din lume nu va avea linişte până când nu se va împlini dreptatea.” (Antonie Plămădeală, Trei Ceasuri în iad. Ed. Junior Club. Bucureşti, 1993, p. 287-288).

   Monahul Antonie a beneficiat de pe urma decretului 421/ 1955, de graţiere şi este pus în libertate în aprilie 1956. Tot în 1956, toamna s-a înscris la Doctorat la Institutul Teologic din Bucureşti. În anul III, securitatea intervine şi-l elimină de la Doctorat, îl exclude din rândul clerului şi al monahilor. A urmat încă 2 ani de prigoană: şomer, zilier, muncitor necalificat, operator chimist, economist şi în final ajunge secretar-şef al Institutului Teologic din Bucureşti.

   În anul 1968, primeşte o bursă pentru Anglia unde va obţine titlul de Doctor în Teologie al Facultăţii Heythrop College –Oxford, cu teza:

Biserica slujitoare în gândirea occidentală, din punct de vedere ortodox. De ziua Sf. Mc. Arhid. Ştefan a anului 1970, Patriarhul Verde-Justinian Marina, împreună cu Mitropolitul Tit Simedrea şi episcopul Antim Târgovişteanul l-au hirotonit Arhiereu pentru funcţia de Episcop Vicar patriarhal.

   Al doilea titlu de Doctor în Teologie l-a obţinut în 1972, cu teza: Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană.

   Zece ani mai târziu urcă pe cea mai înaltă treaptă de slujire ca Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureş, iar pe tărâm  cultural ajunge Academician. (Vasile Manea, op. cit.,p. 198; Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Sibiu, 2002,p. 81)

   Slavă lui Dumnezeu, Fecioarei, Sf. Pavel şi Înaintaşilor noştri!

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

Pe 19 ianuarie 2009 a plecat dintre noi un prieten. Nici acum nu mă pot împăca cu acest gând care mă bântuie.

Mihai Rădulescu

(15 mai 1936 – 19 ianuarie 2009)

Antume scrise-n ceas târziu
Când parcă-ntârzie plecarea,
Când parcă-n jur nimic nu-i viu
Şi-n suflet bântuie-nserarea.

 

Că ceasul vine, toţi o ştim,
D-am vrea să ştim ora exactă;
Să-ncepem să ne pregătim,
Căci ştim că timpul se contractă.

 

Şi vrei să pari cum îţi doreşti,
Să laşi o stea în amintire;
O ştii, ”nu eşti ceea ce eşti”,
Şi-ai vrea s-alungi o amăgire.

 

Va fi ceva deliberat?
Va fi o nouă măsluire?!…

 

 

Ai fost…

Ai fost, sau n-ai fost, ce ai fost?
Mă bântuie-ntrebarea…

 

Un erudit, cum greu găseşti,
Un generos, peste măsură,
Un literat de anvergură,
Un mentor – sigur adăpost.

 

Un chip blajin, dar sculptural,
Cu-n grai molcom, dar plin de sfadă,
Fără cuvinte de paradă,
Fără de sfaturi fără rost.

 

Cu cât mai mult ai suferit,
Cu-atât mai mult ai sfidat moartea;
Să fii ce-ai fost, ai servit cartea,
Iar ce-ai lăsat, e-al vieţi-ţi cost…

 

Apropo de ”dihotomia antonimică”, sau ”dubla personalitate”, după Mihai Rădulescu.

 

Te-am cunoscut…

 

Te-am cunoscut întâmplător,
Pe la TV, la ”AS”, se pare;
Cu Todea drept mediator,
Vorbeai de Shakespeare – cercetare.

 

Erai acasă, cum să spun?!
Pluteai prin secolul în care,
Shakespeare putea părea nebun,
Iar tu-l vedeai modern, îmi pare.

 

Şi-l prezentai drept psiholog,
Şi nu ca pe-unul orişicare –
Era, aş spune, un prolog,
La ce urma în prezentare.

 

Renaşterea ţi-a fost tărâm
Unde-ai ţintit dihotomia –
Un Jago ţi-a deschis un drum,
Spre ce-ai numit antonimia.

 

Şi-aşa ’ntr-o oră, mai puţin,
Inventica şi-a spus cuvântul –
Stilistica a câştigat,
Iar tu-ai rămas plecat, cu gândul…

 

Lui Mihai Rădulescu, cu lacrimi…

 

Au trecut…
Au trecut zile destule
De când soarta te-a luat –
Râsfoind prin amintire
Pe-al meu site de tine-am dat.

 

La ecourile aprinse
De-al meu ”Povod” blestemat,
În cuvinte aurite
De blestem m-ai dezlegat.

 

Am simţit c-am făcut bine
Şi am şi perseverat,
Şi ochind în vers durerea,
De trecut m-am scuturat.

 

Când mi-ai scris că am „condeiul
Uns cu miere” am aflat,
Ce înseamnă să fii mare,
Să fii om adevărat…

 

Mi-ai fost mentor şi prieten,
De la tine-am învăţat –
Ce înseamnă suferinţa
Şi credinţa-n Înviat!

 

Se moare…

 

Se moare, cum să spun, pe rupte –
Prieteni buni se duc făr’ să mă-ntrebe –
Maurul, Dalea, Rădulescu,
În suflet au săpat falii abrupte.

 

Şi culmea! au fost unul şi-unul,
Toţi trei sclipind de înzestrări măiestre,
Trei crai ai lumii de poveste,
Ce-au luminat călcând cărări terestre.

 

Maurul, medic cum puţini există,
Mi-a fost şi partener şi sfetnic –
Am plâns când a plecat, lacrimi persistă,
Prelinse, calde, ca pe-un sfeşnic.

 

Şi Dalea, inginerul, melomanul,
Prieten din liceu şi facultate,
Sărind într-ajutor precum un frate,
Plecă lăsând lacrimi uscate.

 

Şi-acum şi Rădulescu, Doamne!
E drept să fiu lăsat de unul singur?!
Păi cine să mă-ndrepte, să mă-nveţe,
Şi să-mi vorbească-n stih de-a vieţii toamne?…

 

Erau prieteni, nu! erau un sprijin –
Erau mai buni ca mine-n multe cele –
Erau precum mana cerească,
Plecând lăsat-au cerul făr’ de stele…

 

Daris Basarab alias Boris David

„Inimă bună, garoafe sângerii, iubire şi numai iubire, scumpul meu drag!

Un echo răspunde inimilor noastre în auz de dimineaţă.

Scumpul meu Emin, să-l ascultăm mărit în noi.

Cu totul, de-acum cu totul a ta!   Veronica”

   Dragostea harică în care se aprinde Iubirea lui Hristos este un dar dumnezeiesc, o harismă specială, mistică, o suferinţă temporală pentru a se defini creştinul ales, mărturisitor, ca să odrăslească  apoi într-o fericire veşnică sieşi şi cununei sfinte, strălucitoare a Neamului său.

   Fără suferinţă sufletul nu are demnitate, nu trăieşte viu, nu dogoreşte, nu naşte iubire, nu dăruieşte, nu se smereşte, nu se înnoieşte, nu se închină, nu se jertfeşte pentru a se îndumnezeii.

   Parafrazându-l pe genialul martir Ion I. Moţa, care a grăit dumnezeeştile cuvinte testamnetare tuturor generaţiilor, că: Jertfa este măsura creştinătăţii noastre, se poate spune că: Eminescu este măsura profetismului nostru naţionalist-creştin.

   Mihail Eminescu a fost cu mult peste măsura geniului său, a fost Profetul incontestabil al generaţiei sale. Demn şi profund, cu desăvârşiri plenare într-un tot ortodox era expresia celui mai angelic înţelept. Sinteza bio-psiho-spirituală întreţinută de munca titanică, creaţia în duh, adăuga strălucire organizării armonioase a materiei şi a spiritului, ca într-o Icoană aproape de perfecţiune.

   Toate visele sale înmugurite în virtuţi alese, toate darurile primite se roteau în jurul unei inteligenţe matafizice strălucitoare, împlinind cu uşurinţă deznodământul problemelor deosebit de dificile, vibrând ca un astru la mişcările Luminii, la Atotştiinţa lui Dumnezeu, cu care se acorda creator prin harul hristic, cu Creaţia care anticipase în el, Modelul ce stilizează materia spre a grăi în spirit.

   Pentru Mihail Eminescu vorbirea era cuvânt, cuvântul era poezie, poezia era muzică, muzica era psalm, psalmul era armonie, armonia era lumină, lumina era Nume, numele devenea Renume.

   Eminescu şi-a cultivat cu tenacitate, telentul. Minuţios şi metodic şi-a înmulţit talanţii primiţi în dar, reîmprospătând permanent setea de cultură, reînnoindu-şi de fiecare dată spiritul întru Duh şi Adevăr.

   Cu cât suferea în profunzime înfiind destinul Neamului său, cu atât sistematiza faptele, concretiza evenimentele în viziunea lor profetică, dăruindu-se tot mai plenar: solitar în suferinţă, dar solidar în iubire, ca un întristat pururea bucurându-se!

   Urcând la esenţa lucrurilor, taina creaţiei, căreia i se închina devenea o vocaţie sacerdotală în care ardea focul Iubirii sale.

  Geniul său profetic, lupta împotriva timpului, împotriva vremii, împotriva spaţiului, a mărginirii, acoperind cu jertfa sa singura menire care argumentează sacralitatea sensului creştin: sfinţenia Iubirii.

   Viaţa lui atât de îngemănată în Dumnezeu, în Hristos, în Fecioara Maria, în Neamul protodac, în Creaţie, în Cult, în Cultură, în Ortodoxie, în naţionalism creştin, în armonie ecumenică, în pleroma Sfinţilor şi-n nemurirea Străbunilor, în Cuvânt şi Iubire, nu s-a prelins într-un tărâm al abstracţiei, al gândirii gnostice, al exerciţiului metafizic, ci a ţâşnit mistic în verdele trăirii vii, spirituale, religioase, filocalice, susurând mirific şi serafic în acelaşi timp.

   Asemenea profeţi se întâlnesc foarte rar, fiindcă prea se înmănunchează în el tot felul de raze frumoase, ce luminează sentimentele profunde, prieteniile adânci, calde, durabile, inspirând permanent încredere, iubire, universalitate şi dacoromânism.

   Asemeni tuturor înaintaşilor noştri profeţi, mesianismul jertfelnic al lui Mihail Eminescu s-a circumscris sensului ortodox al trăirii continue, naţionalist-creştine, pentru fiii aleşi ai Cerului.

   Mihail Eminescu în orizontul gândirii sale profetice nu şi-a propus elaborarea unei metafizici sau dogmatici creştine, ci pur şi simplu comuniunea hristică, reală, înţeleaptă a Ortodoxiei în sfera Filosofiei Duhului, a Filocaliei Evanghelice, în pilduitoarele proorocii ale Marelui Pavel şi a mărturisirii dreptei credinţe a Ţăranului imperial, a Jertfei sublime, a vocaţiei liturgic-milenare a Dacoromânului.

    „Cum au reuşit, se întreabă profesorul Mihai Rădulescu, întrebându-ne totodată, să convieţuiască pe acelaşi disc al ţării cel mai atroce comunism ateu cu Biserica cea mai rânduită din Ortodoxie?…” Un răspuns ni-l dă P.S.Galaction-episcopul Alexandriei şi al Teleormanului: „Vocaţia liturgică a acestui neam care-şi converteşte întreaga viaţă în gesturi şi amănunte sacralizate şi renunţă la orice, la bunăstare şi la libertate chiar, dar la sacru niciodată”, iar altă adăugare la fel de profundă vine de la părintele Buga: „Nicăieri ca-n România-puşcăria nu a fost prefăcută în Sorbonă teologică şi în catacombă creştină în care au oficiat cele mai alese spirite naţionale, pe viaţă şi mai ales pre moarte.” (Pr. Prof. Ion Buga – Minipatrologie contemporană. Ed. Symbol, Bucureşti, 1994, p. 18)

   Vis-a-vis de regimul închisorilor este întrebat de o reporteră ex-deţinutul politic, făgărăşanul Dumitru Moldovan:

   -Dintre toate închisorile,unde a fost cel mai greu? 

   –În România. După eliberare şi după Revoluţie.

   (Supravieţuitorii-Mărturii din temniţele comuniste ale României. Interviuri de Anca Ştef. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 219)

  Mihail Eminescu este hotarul statornic al Neamului în Vatra credinţei milenare, apă, duh şi râu în curgerea divină a Străbunilor, flacără şi căldură în ruga monahilor ce veghează tuturor stânca de neclintit a crezului nostru biruitor, lumina şi cuvântul lui Hristos în Hrisovului arhisecular al nemuritorilor Daci, Luceafărul care binecuvintează curgerea cristalină a izvoarelor, adierea năzuinţelor valahe pe cărările veşnicilor Carpaţi, izvorul călăuzitor spre limanul moral al dreptei conştiinţe.

   Eminescu a fost şi încă mai este crezul îndrăgostiţilor de frumuseţea sublimă a dragostei.

   Pe fruntea sa nimbată de cer s-au rezemat de-atâtea ori…tâmplele atâtor frumoase fecioare dacoromânce.

   Privirea sa de Sfinx a pătruns în candela sufletului curat aprinzând dorul atâtor inimi angelice, înflăcărate, serafice.

   Gura sa a înmugurit cuvântul dându-i slova harică, înmiresmată de mustul graiului dulce, bucovinean.

   În cugetul său mare cât Kogaionul a adunat toate rugile de foc şi toate binecuvântările, toate prigonirile şi toate năzuinţele, toate frângerile şi toate înălţările, toate suspinurile şi toate îmbrăţişările, toate freamătele şi toate ecourile, toate flăcările şi toate arderile, toate furtunile şi toate înseninările, toate fiorurile şi toate împlinirile, toate crucile şi toate biruinţele, toate răstignirile şi toate învierile.

   Poezia iubirii sale pătrunde în toate fibrele, în toate tainele fiinţiale aprinzând jocul juvenil al celor ce se înfioară îmbrăţişându-se.

   Mihail Eminescu este Crainicul doinei, Craiul cugetului, Câneazul demnităţii, Boierul dărniciei valahe, Vestitorul Adevărului, Luceafărul poeziei, Profetul înţelepciunii dace, Voievodul Iubirii.

   Fiecare geniu creştin ori profet ortodox trăieşte în suferinţa sa suferinţa Neamului, pentru a suferi apoi şi-n suferinţa celor de după el.

   El a fost şi este imnul îndrăgostiţilor, balsamul răniţilor, flamura eroilor, porumbelul bunelor vestiri, cântarea poeţilor, aura filosofilor, toiagul pelerinilor, crucea celor ce nu se îndoiesc, ruga celor prigoniţi, scutul celor prea încercaţi, pavăza mărturisitorilor, nimbul martirilor. 

   Aşadar, se poate spune pe drept cuvânt că Eminescu a fost prezent mistic în toate închisorile ateo-monarho-comuniste, alături de suferinţele urmaşilor săi întru jertfelnicie şi crez.

   Mucenicul, Marele poet Radu Gyr spunea că Iisus a fost la ei, la Aiud: As’ noapte, Iisus mi-a intrat în celulă… Cu siguranţă că Eminul nostru nu putea pierde un asemenea privilegiu divin, fiind acolo sub Umbra înmiresmată a Domnului nostru-POETUL absolut al Iubirii.

   Ruga şi poezia în Amvonul suferinţelor creştinilor mistici, mărturisitori din temniţele ateo-monarhice, ateo-comuniste au rezidit Omul, zugrăvindu-l în Icoana sfinţeniei, înduhovnicindu-l totodată.

   În temniţa Aiudului comunist pe peretele unei celule, un îndrăgostit de Luceafărul poeziei noastre a scris versul profetic neamului Dac:

   –Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată!

                     (Eminescu)

… un turtit de temnicer cu cadenţa unui baros de tinichigiu, intră val-vârtej în cameră să surprindă nereguli. După ce osteneşte, privirea sa ca un sloi de gheaţă îi cade pe perete mânjind versul sacru… Boţimea minţii sale întortocheate desluşeşte doar dedesuptul: Eminescu.

Ca o broscuţă pe mal gata să-şi înghită insecta, rânjeşte satisfăcut:

   –Care eşti bă Eminescu? Treci în faţă!

   –Tovarăşu…, răspunde ucenicul…, Eminescu nu este aici, este sus în Ceruri, la…

    –Cerul măti de bandit! Ce bă, mă crezi prost ori tăntălău?

   Las’ că-l dibui eu imediat pe banditul de Eminescu…                    

   După ce „Experimentul Piteşti”, cel mai diabolic sistem de tortură împotriva dreptei credinţe, a iubirii de Hristos şi de Neam, necunoscut în Europa sau în lume, a umplut Cerul cu Mucenici, fruntaşii proletariatului au elaborat o altă strategie, o altă variantă a torturii: cea moral-psihologică, înfiripată la Aiud, Gherla, Arad, Oradea, etc. Tortura moral-psihologică s-a arătat travestită inofensiv sub auspiciile unor discuţii pur şi simplu cul-tu-rale…, conduse de un activit-educator, alfabetizat de cu seară. Se citeau ziarele „Scânteia”, diferite cărţi proletare şi din când în când se organizau concursuri literare din operele lui Caragiale ori Mihail Eminescu. Aşa s-a întâmplat şi la Concursul de poezie „Eminescu” de la penitenciarul Arad.

   În anii aceia prea roşii, deceniile „decernate” pentru credinţa strămoşească cu foarte multă generozitate de ateii venetici sau cei bolşevizaţi: 25, 20, 18, 15, 10 (foarte rar…), se acordau de la vârste fragede: 13-14 ani, la 70, 74 şi mai sus, sub marile dictaturi dintre ’30-’64,’74. În procesele tribunalelor proletare, comuniştii acordau aprioric judecăţii, sentinţele grele. Acordarea gratitudinii comuniste se făcea cu binevoitoarele adăugiri, re-arestarea sub acelaşi articol de lege: condamnarea la 5 ani pentru o perioadă de 7, la 10 ani pentru 15, la 15 ani pentru 20, la 20 de ani pentru 25.

   La condamnările de 20 de ani şi peste 20 de ani se ofereau ca decoraţii bolşevice, lanţurile proletare.

   În închisorile ateo-comuniste, concentraţionare: psalmul, poezia, cântecul, suspinul, dorul, colindul, credinţa, meditaţia, suferinţa, dragostea, căpătau o amplificare serafică, o intensitate heruvimică, o trăire mistico-duhovnicească, o simfonie dumnezeiască.

   Tocmai de aceea, la eliberare, eu-l fiecăruia spiritualizat, presimţea ruptura sufletească viitoare de parcă ar fi fost alungat din mănăstire.

   O dată cu anunţul competiţiei se aşternea însă şi dilema: ce poezie alegi? povesteşte mărturisitoarea noastră Doctoriţa Galina Răduleanu: „Oscilam între Trecut-au anii şi Criticilor mei. Am fost însă insistent sfătuită să renunţ. Oricine ar fi auzit <<pierdut e totu-n zarea tinereţii / şi mută-i gura dulce-a altor vremuri>> ar fi înţeles la ce mă refer. La fel şi Criticilor mei… M-am decis pentru lumea basmului, Călin-file din poveste... Am luat premiul II, cu felicitări şi… garoafe.

   De-abia după terminarea competiţiei au năvălit în mine poeziile lui Eminescu. Era ca un delir. Le redescopeream frumuseţea şi le învăţam într-o adevărată febră psihică, dusă la paroxism de elementul meu slav. De aceea, la fiecare vers, sunet, se răspândea în mine ca <<o mireasmă-ntr-o pădure>>, ca o muzică al cărei ecou mergea de la o celulă la alta, de la o fibră la alta, până la o cuprindere totală. Nicăieri şi niciodată nu voi mai auzi atât de profund: <<se bate miezul nopţii în clopot de aramă…>> Şi nici nu voi trăi atât de dureros: <<zadarnic după umbra ta dulce le întind, din valurile vremii nu pot să te cuprind>>.

   Ş-acel dureros şi duios: <<când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi, din teiul sfânt şi dulce, o ramură să frângi…>>. Sau <<redă-mi comoara unei clipe, cu anii de păreri de rău>>.

   În această stare aproape febrilă, învăţam câte 2-3 poezii pe zi, mergeam apoi să i le recit Lucreţiei, pe care o simţeam rezonând la acelaşi diapazon. Descoperisem o comoară, o adevărată comoară. A trebuit ca suferinţa să-mi deschidă porţile frumuseţii şi chiar mai mult decât atât. Atunci şi acolo, cuvintele acelea aproape că se năşteau în mine.” (Dr. Galina Răduleanu, Repetiţie la moarte… din spatele gratiilor. Ed. Fundaţiei „Sfinţii Închisorilor, 2013-Piteşti, p. 269-271)

     Aşadar, Luceafărul nostru Emin, după multă chibzuială a luat rotunjimea horei şi legănarea viselor, surâsul nuferilor şi gânguritul pruncului, îmbrăţişarea îndrăgostiţilor şi plânsul căprioarei, mugurul gândului şi suspinul  îngerilor, floarea cuvântului şi  măreţia păunului, iuţimea vântului şi verdele ierbii,  subţirimea cugetului şi catifelatul rozelor, nestatornicia vremii şi sfiala păpădiei, flacăra focului şi limbuţia rândunelelor, aurul mierii şi dulceaţa dorului, savoarea vinului şi aburul pâinii, tremurul codobaturii şi semeţia condorului şi apoi împletindu-le cu drag, o zămisli pe Venera…

 

 

   + Maririi din Sinai-14 Ianuarie 2015.

Dacoromânia-Brusturi-Neamţ.

 

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

Grafica – Ion Măldărescu

Vasilica Grigoraş: Am întâlnit în filosofie, exceptând celelalte domenii, numeroase denumiri date omului: „zoon politikon, trestie gânditoare, individ, dasein, fiind, existenţă-pentru-sine, vieţuitor, fiinţător etc. Mi se pare însă că niciuna dintre aceste noţiuni nu acoperă şi nu explică ce este omul!

Prof. dr. Petre Iosub: Aveţi dreptate deplină. Însă trebuie să gândim acest concept sub două orizonturi: 1) în evoluţia sa istorică, dar şi a filosofiei şi 2) în structura sa originară, generică. Evoluţia limbajului a adus o mulţime de perspective din care poate fi privit conceptul de Om şi i-a îmbogăţit determinările, însă nu le-a epuizat. Generic, el acoperă specia care se poate organiza social şi care are ca atribut esenţial raţionalitatea, adică tocmai elementul care o desparte şi o duce dincolo de animalitate, de instinctele vitale. Asta înseamnă că în univers a apărut un nou cerc antologic – lumea umană cu organizarea şi creaţiile sale.

Iată ce spunea filosoful Ath. Joja despre acest miracol cosmic: ”Undeva în cosmos, pe o minunată planetă privilegiată, a apărut cândva animalul logic, adică animalul care vorbeşte şi gândeşte. Căci logos înseamnă  totodată vorbă şi ceea ce e vorbit, semnificant şi semnificat, concept verbal şi concept mental”. El sintetizează ceea ce a fost tendinţă şi achiziţie către intelect în celelalte specii. Şi astfel se conturează drumul către sine şi către identitatea sa de unicat în univers. Deci, omul ar fi o formaţie biologică înzestrată cu logos – capacitatea de a gândi, dar şi de a exprima ceea ce gândeşte. Să înţelegem mai departe că omul, pentru a putea exprima şi comunica ceva, el trebuie să aibă acel ceva adus la forma gândirii sale. Peregrinările filosofilor spre acel ceva au dus la formarea mentală şi apoi exprimarea prin limbaj a conceptului de om, lăsând în urmă oamenii individuali şi ajungându-se astfel la specie sau genul proxim. S-au creat astfel, pentru a-i da şi proteja identitatea, numeroase variante lingvistice. Aristotel scoate sclavul din rândurile speciei şi-l bagă printre unelte, adică în afara zonei lui „zoon raţionalis”. Reminescenţele acestei dislocări se menţine şi în actualitate, deşi e o mare ruşine pentru umanitate!

V.G.: Aveţi exemple de astfel de reminescenţe perpetuate în istorie?

P.I.: Nu mai departe, în existenţialismul lui Sarte apare angoasa şi prăpastia între “fiinţa-pentru-sine” (eu) şi “fiinţa-în-sine” (celălalt) care mă poate transforma în unealta lui şi să-mi pierd astfel, odată cu libertatea, şi existenţa-pentru sine! Lucrurile funcţionează şi în gândirea postmodernă politică şi economică, accentuându-se chiar raporturile de sclavaj şi extinzându-se la scara relaţiilor între naţiunile speciei.

Trebuie să spun că Blaise Pascal a văzut în omul cugetător sau “trestie gânditoare” nu numai exemplarele dotate ci pe toţi oamenii indiferent de nivelul culturii lor. Potenţial, toţi sunt astfel, chiar dacă unii mai rămân în stadii gregare. El concepe diferenţele dintre exemplare nu pe criterii arbitrare, ci prin prisma egalităţii sociale şi a moralităţii. Dar toţi rămân în specie!

V.G.: Mă gândesc la ceea ce spunea Lucian Blaga despre “omul metaforizant” şi la precizarea celor două dimensiuni ale sale. El vede o legătură organică între dimensiunea “arhivei de primitivisme” prin care defineşte aspectul biologic al omului şi latura sa metafizică, adică înclinaţia spre creaţie culturală.

P.I.: Blaga vine cu un punct de vedere nou, dar şi deosebit faţă de tot ce s-a spus despre om. În ce ar consta această noutate? Mai întâi el nu neagă partea (şi originea) biologică a omului, ci o dublează cu dimensiunea metafizică (de creaţie culturală) care variază în ponderi diferite de la persoană la persoană, fără să elimine pe cineva din rândul speciei. Ferestrele fiecăruia dintre noi spre intimităţile proprii ale lumii au grade diferite de luminozitate. Chiar dacă unele sunt mai opacizate, fie natural, fie din punct de vedere al culturii şi înţelegerii, toţi ne mişcăm şi trăim în cele două orizonturi: al peisajului, adică al realităţii concret-senzoriale şi al dezmărginirii, adică al mereu căutării dincolo de lucruri. Însă şi unii şi alţii facem istorie în felul nostru. Suntem deci fiinţe istoriale în măsuri diferite, chiar dacă valorile materiale în mare parte ne îngroapă în marele anonimat. Istoria nu este deci compusă şi formată numai din valori spirituale. În viaţă, fiecare dintre noi construieşte ceva,”din infractructura istorică pe suprastructura” sa biologică şi culturală, adică pe potenţialul nativ şi pe ceea ce a adăugat cultural pentru a-l dezvolta.

V.G.: Vă propun să revenim la om ca fiinţă metaforizantă şi să detaliem puţin această frumoasă definiţie.

P.I.: De altfel metafora este creaţia gândirii aristotelice, preluată apoi în teoriile literare şi în filosofia limbajului. Dar Blaga extinde câmpul de operabilitate a metaforei aproape la toate creaţiile spirituale. Este un mod nou de a privi problema; nu numai poetica e privilegiată de mataforă, ci toate formele culturii spirituale, inclusiv ştiinţa. Însăşi întreaga cultură şi cunoaştere ar fi o mare şi frumoasă metaforă obţinută prin analogie şi dizanalogie, prin care omul îşi construieşte cărări spre tainele proprii şi ale universului.

V.G.: Dar, astfel nu ajungem iar la “mitizarea” noastră şi a lumii­­?

P.I.: Cum spunea Aristotel însuşi, mitul poat fi filosofie. Dimpotrivă, metafora are semnificaţii polivalente, iar Aristotel o defineşte astfel: ”trecerea asupra unui obiect a unui nume care arată alt obiect, trece fie de la gen la specie, fie de la specie la gen, fie după raport de analogie”. (cf Al. Boboc, Filosofia românească, p. 180)  În acest transfer semantc care este metafora, are loc o “schimbare, înlocuirea unei expresii obişnuite cu una figurată, modificatoare a conţinutului semantic al unui termen”. (Al. Boboc)

Blaga va preciza că transferul semantic implică o schimbare de orizont în care metafora şi mitul dobândesc o funcţie revelatore, adică de creaţie culturală pentru plasticizare şi revelare. Mitul nu este altceva decât “înflorirea metaforicului” care anunţă “fondul metafizic al unui demers sub zodia stilului” (Blaga). Şi astfel, unitatea dintre metaforă şi mit va constitui “punctul de centrare a creaţiei culturale”. (Al. Boboc)  Înseşi cele două tipuri de metafore cu funcţii diferite – cea plasticizantă va fi expresivă şi se va referi direct şi limitat la limbaj, iar cea revelatorie va avea o funcţie constitutivă în procesul creaţiilor metafizice, stilistice, dar şi mitice.

V.G.: Cum şi prin ce am putea distinge cele două tipuri de metafore, în afară de funcţiile pe care le au?

P.I.: Metafora plasticizantă, prin care se rafinează şi se înnobilează  limbajul mitico-artistic, va rezulta din “amalgamarea (amestecarea) conţinuturilor analogice şi dizanalogice, iar cea reveletorie va rezulta din amalgamare de conţinuturi sub incidenţa şi rolul unor “factori accesorii” care survin în procesul creaţiilor metafizice şi ştiinţifice.

Filosoful Al. Boboc este, cred, printre singurii gânditori care a făcut o temeinică analiză a acestei probleme a mitului şi metaforei, cu implicaţii benefice în limbă şi în sfera culturii spirituale în ansamblu, aducând deschideri şi originale interpretări. El subliniază marile dferenţe între spiritul mitic şi cel ştiinţific atunci când le analizăm în ansamblul culturii şi nu într-un anume domeniu strict delimitat (artă, metafizică, ştiinţă etc). În timp ce spiritul mitologic este “robul orgiastic al analogiei“ (Blaga) şi întregeşte aparenţele (disimulările), considerându-le manifestări reale ale unor forţe invizibile, spiritul ştiinţific desfiinţează aceste aparenţe şi le substituie alte structuri, tratând analogia cu prudenţă şi măsură. De aci vor rezulta două elemente: a) ideile prin care cuprindem semnificaţia (în ştiinţă) şi “modul miturilor” care ne dă trans-semnificaţiile prin care s-ar releva un “mister”!

V.G.: Se pare că neokantianul E. Cassirer va încerca şi el o altă variantă de răspuns la întrebarea: ce este omul? Credeţi că răspunsul lui poate fi considerat ca întemeiat ştiinţific?

P.I.: Ernst Cassirer e unul dintre marii filosofi neocritici care a adus contribuţii de preţ în domeniul culturii şi filosofiei limbajului. Însă definirea omului suferă de anumite scăderi. Fără a contesta marile lui merite în domeniul simbolisticii, al legării filosofiei limbajului de lingvistică şi extinderea criticii în toate sferele culturii, are însă unele limite conceptuale. Mai întâi, el crează un nou statut omului, definindu-l  nu prin natura lui “fizică şi metafizică”, ci prin ceea ce crează, adică prin opera sa; omul nu mai trăieşte  în lumea contactelor şi experienţelor directe, ci într-un univers simbolic prin care este rupt total de relaţiile imediate cu lucrurile. Totul este mediat prin semne şi simboluri şi însuşi omul şi legile istoriei sale devin simboluri. Ca atare, omul demiurg devine un simbol şi se leapădă de natura sa fizică şi metafizică. Lumea relaţiilor şi experienţelor lui se desfăşoară în această sferă a mediatului. Această extindere, uneori derutantă a simbolului în spaţiul antropologiei filosofice îl determină pe savantul Boboc să precizeze: “Cassirer merge atât de departe cu sublinierea rolului constructiv, reorganizator al simbolului, încât dincolo de tradiţionala opoziţie neokantiană între ştiinţe <nomotetice> şi <idiografice>, formulează următorul program: <datele> de care se ocupă istoricul nu sunt <evenimente>, ci simboluri, nu legile naturii, ci regulile semanticii sunt principiile universale ale ştiinţei istoriei”. (Al. Boboc, filosofia contemporană, p. 67) Într-o anumită măsură, omul – concept care designează specia, poate fi luat drept simbol, dezbrăcat de toate celelale determinări ale pluralităţii umane. Dar ca să fii simbol despuiat şi rupt de orice legătură cu realitatea naturală şi onticitatea creaţiilor tale (mai ales istoria) este prea mult…

Dacă Blaga dublează natura fizică cu cea metafizică a omului, Cassirer i le va răpi pe amândouă şi-l va face să supravieţuiască ca obiectualitate formală într-un univers simbolic.

Dacă radicalizăm puţin, am putea aprecia că la Cassirer, deşi studiile sale sunt din cele mai felurite domenii adiacente antropologiei filosofice şi generale, omul este fugărit din lumea reală şi instalat în mijlocul universului simbolic creat de el însuşi. Astfel, omul devine o entitate conceptuală care ar vieţui (şi supravieţui), împreună cu creaţiile sale valorice, în timpul social şi istoric şi nu în timpul real în care este şi fiinţă biologică şi creator. De fapt, el plasează omul într-o lume posibilă leibniziană şi nu în real.

V.G.: Acum aş vrea să ne referim la un alt mare filosof contemporan, care a construit o nouă viziune asupra filosofiei şi a omului. Este vorba de Martin Heidegger, a cărui operă acoperă o parte însemnată din dezbaterile contemporane. La el, omul ca entitate reală se topeşte în dasein” (fiind), un fel de “prezenţă-aici” fără consistenţă substanţială, biologică!

P.I.: La Heidegger, se pare că avem de-a face cu o fiinţare non-materială, de-materializată şi de-reificată. Dasein-ul este conceput ca un fel de limită, o întâlnire marginală, limitată cu corpul. El ar fi definit dincolo de aspectul biologic al animalităţii sale. Heidegger va menţiona că “corpul omului este esenţial diferit de un organism animal” şi “înserat” într-o tonalitate afectivă, prin care va fi “transportat în afara lui”. Omul nu va mai fi un “homo animalis”, ci homo humanus. Se produce astfel o “descentrare a poziţiei omului”; dasein-ul nu va mai fi identic cu om natural şi subiect ca achiziţii ale metafizicii şi antropologiei, ci devine altceva; şi anume ceva care are raport cu fiinţa sa. Acest raport va fi numit existenţă şi este deschis spre înţelegerea lumii. Iar lumea nu este altceva decât „un ansamblu de posibilităţi practice” pentru dasein. Această existenţă, intrată în tonalitate afectivă şi care nu-i reală, ar fi poate conştiinţa pe care o „pătrunde transcendenţa”, adică ceva de dincolo, din afara lui (lumea)! Dar se mai spune că lumea are prioritate, iar dasein-ul este dintotdeauna în lume. Până la urmă singură moartea îi aduce şi îi dă identitate dasein-ului. Abia prin moarte devine el însuşi, iar cât este aici (da-sein), dasein-ul este doar rostitor al fiinţei, păstrător al ei şi „locul luminării”. Desigur, această analitică fenomenologică ne duce la ideea exprimată de Husserl, după care eul transcendental, format din gândirea asupra conţinutului ei, după expulzarea sau suspendarea lumii, reprezintă ruperea în totalitate de substanţialitatea subiectului natural şi a lumii. Acest lucru îl face pe filosoful Michel Haar să se întrebe: „oare prin faptul că omul nu este o fiinţă vie ca toate celelalte se poate susţine că el nu este deloc o fiinţă vie sau că este una care scapă determinaţiilor tuturor, celorlalte vieţuitoare?” (Heidegger şi esenţa omului, 2003, p. 23)

V.G.: Una dintre primele lucrări ale dvs. poartă un titlu sugestiv: Omul – o fiinţare privilegiată. Are vreo legătură asta cu viziunea lui Heidegger sau e construită pe altă temelie faţă de ceea ce numea el dasein-ul ca privilegiat în interiorul (mijlocul) existenţei?

P.I.: Mă flataţi puţin! S-ar putea să fie şi o reminescenţă a lecturării unor lucrări ale marelui filosof  despre care chiar în acea lucrare încerc o anume ontologie a dasein-ului, mai bine-zis, a subiectivităţii sau conştiinţei. Însă, temeiul este altul. Omul este cel mai sofisticat laborator biologic din univers privind asimilarea şi dezasimilarea”. Acest lucru, dar mai ales raţiunea sa îi dă omului privilegiul nu numai de a consuma, ci şi de a şti şi tria ceea ce consumă; de a crea şi re-crea acest mediu. Eu am legat omul de complexitatea experienţială pe care o realizează cu sine şi cu lumea, cu creaţiile sale culturale şi componentele acestora în identificarea adevărului.

Fiecare ştiinţă îşi construieşte, şi, în timp îşi „şlefuieşte”, adică îşi „curăţă” şi îşi îmbogăţeşte conceptele prin eliminarea prejudecăţilor şi a erorilor acumulate, propria sa raţionalitate ontologică. Una este raţionalitatea biologiei decisă de obiectul şi metodele ei, de finalitatea cercetării. Alta este raţionalitatea metafizicii, artei şi religiei funcţie de aceleaşi elemente. Exemple: în ştiinţe domină experienţa şi raţionalitatea epistemologică, întrucât ele sunt ontologii ale obiectelor real-sensibile. În artă şi metafizică, ţinând seama de varietatea obiectelor artistice „şi reale şi ireale), predomină în ponderi diferite aspectele ontologice cu cele epistemologice. Ex. sublimul este un concept ontologic, în timp ce statuia, tabloul etc. sunt proiecţii ideale într-o substanţă cu existenţă reală, palpabilă. În religie domină latura ontologică şi uneori cea epistemologică (prin lăcaşuri de cult, icoane, ritualuri – în parte).  Toate însă sunt componente ale culturii umane ca obiectivări ale fiinţei noastre în căutarea şi descoperirea adevărului.

O istorie a religiilor va avea un caracter epistemologic, întrucât se ocupă cu descoperirea şi explicarea obiectelor şi ritualurilor care deservesc cultul respectiv de-a lungul istoriei. Însă teologia va avea un caracter strict ontologic, pentru că  vizează ca obiect extrasenzorialul şi extranaturalul, dematerializat, infinit şi neschimbător, cu care omul nu poate avea o experienţă directă, ci întotdeauna mediată.

V.G.: Atât la Blaga cât şi la D.D. Roşca apar opinii legate de distribuirea inteligenţei în enstatică şi ec-statică, dar şi despre dualitatea raţional-iraţional. Cum credeţi că ar trebui să privim aceste aspecte ale gândirii (inteligenţei) omului: ca erori de concepere sau ca o acceptare a dublei naturi a acesteia?

P.I.: În anumite texte despre „etica inteligenţei” (vi se pare puţin bizară această sintagmă), Roşca va consemna: „Absolutul este de necuprins (…), dar de aici nu urmează că toate ideile noastre sunt în egală măsură lipsite de orice virtute cognitivă”. Omul este mereu deschis căutării adevărului şi tocmai acesta este şi rostul inteligenţei dublată de o etică corectă. Căutarea, dar şi găsirea adevărului obiectiv reprezintă calea eroică a inteligenţei şi drumul prin care ne edificăm propria noastră libertate spirituală.

Gândirea sau inteligenţa enstatică aparţine de dogmă şi este legată de respectarea întocmai a legilor logicii formale aristotelice, care resping formulările contradictorii despre om nu se pot rosti, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, că este o fiinţă biologică şi că nu este o fiinţă substanţială. Or, Blaga vrea să elibereze dogma de rezidurile gândirii creştine şi s-o utilizeze ca metodă de lucru în metafizică şi alte domenii culturale. Pentru ca această metodă să devină operabilă e nevoie de o  gândire ec-statică care utilizează o logică specială şi afirmă antinomicul (contradictoriul). Dogma ar fi numită „o formulare… care postulează o transcendere a logicii, deci o formulă care e în dezacord radical cu înţelegerea, cu inteligenţa <enstatică>”. (D.D. Roşca)

    Gândirea enstatică, spunea Blaga, nu mai are eficienţă, atunci când pătrunderea în structurile paradoxale ale existenţei, unde există numeroase contradicţii latente – mai ales în domeniul metafizic, dar şi al artei, Atunci trebuie să aplicăm gândirea extatică. Această gândire mai poate fi numită şi intuitiv-organică şi  care ar sta la baza construcţiei unei metafizici durabile şi nu cum au fost, fluctuante şi efemere, cele de până acum.

În ceea ce priveşte raţionalul şi iraţionalul este vorba de o raportare a lor, pe de o parte la transcendent, iar pe de altă parte la raţiunea umană. Problema are un dublu aspect: a) poate gândirea noastră raţionaliza şi cunoaşte totul din această lume infinită în spaţiu şi timp şi în continuă mişcare şi devenire? şi b) transcendentul este conceput ca ceva dincolo de subiect, adică o porţiune de real la care nu a ajuns experienţa şi gândirea noastră. Dar el este conceput şi ca ceva cu iz de supranatural, dematerializat, volatilizat, care este ascuns mereu şi totuşi este creator de lume sau de lumi) dacă acceptăm ciclicitatea celor o mie de ani!) Punând faţă în faţă aceste două ipostaze ale transcendentului şi raportându-le la imanenţă şi la capacităţile noastre senzorio-intelectuale, obţinem un transcendent care, mai devreme sau mai târziu, poate intra în perimetrul experienţei şi cunoaşterii noastre. Cel de-al doilea transcendent va rămâne ca o ipostază etern străină şi ascunsă nouă şi pe care o invocăm atunci când nu avem argumente. Aceeaşi problemă este şi în cazul cuplului raţional şi iraţional.

În momentul în care vorbim de primul transcendent, acesta este temporar iraţional şi iraţionabil, dar în evoluţia sa cunoaşterea îl captează treptat şi îl transformă în raţional. Deci, este un iraţional în mod relativ şi nu absolut şi definitiv. Dar dacă este vorba de cel de-al doilea tip de transcendent care e conceput ca miezul sau „esenţa ultimă a lumii”, atunci avem un iraţional absolut, definitiv, specific anumitor tipuri de metafizică speculativă. Exemplu – omul ajunge să cunoască pe Brahma-Atmân numai când acesta se purifică în fiinţe umane. De aici şi ideea filosofiei indiene că, pentru a cunoaşte universul, omul trebuie să se cunoască pe sine, pentru că el este centrul universului şi în el „se reflectează întreaga existenţă”. (A. Dumitriu) Desprindem şi ideea că transcendentul ca iraţional posibil raţionalizabil  în timp ţine de domeniul ştiinţei, iar iraţionalul niciodată raţionalizabil ţine de metafizica speculativă cu aspect enstatic. Blaga vrea să facă un compromis şi să demonstreze că în metafizica ecstatică pot convieţui cele două componente raţional-iraţional, mai ales că însăşi realitatea existentă este în totalitate raţională aşa cum o concepeau Hegel şi Leibniz. Trebuie să recunoaştem însă că există mereu „regiuni ale concretului” în care natura a pus bariere în calea cunoaşterii, oricât de riguroasă ar fi ea, dar aceste stavile nu pot fi definitive.

    La K. Jaspers întâlnim o altă atitudine faţă de om. El vorbeşte despre o criză a culturii şi umanismului în contemporaneitate, mai ales că acesta, omul este considerat doar ca „element funcţional” în aparatul social şi ca un atom care este „pustiit” de tehnică şi marginalizat.

Jarpers consideră că evoluţia tehnicii a provocat mutaţii profunde în structura existenţei şi cunoaşterii cu consecinţe grave aupra omului – supunându-l unui proces de dezumanizare şi însingurare, golindu-l de umanitatea sa interioară şi aruncându-l printre celelalte obiecte ale naturii.

Sofisticarea tehnicii şi acapararea de către aceasta a spaţiului uman adâncesc mereu înstrăinarea şi izolarea omului, ceea ce ar duce la „înaintarea lumii umane spre un abis” inevitabil. Şi el recomandă ca singură cale de salvare a omului lupta de emancipare şi de dominare a tehnicii de către acesta.

Trebuie să recunoaştem că acest strigăt existenţialist este justificat, dacă ne gândim pe de o parte, la marile pericole latente care zac în tehnică şi la faptul că accesul la cunoaşterea şi mânuirea ei este destul de limitat, iar majoritatea oamenilor sunt doar manipulatori şi manipulaţi fără să ştie riscurile folosirii acestor angrenaje.

V.G.: Aţi prezentat cuprinzător şi la obiect idei, teorii ale unor mai gânditori cu privire la Om. Însă, mi se pare că, în final, exprimaţi o concepţie fatalistă cu privire la soarta omului.  V-aş întreba: cum va reuşi omenirea să se salveze? Dacă va reuşi, care ar fi soluţia? Îmbrăţişaţi ideea că e nevoie de o revoluţie spirituală pentru salvarea omenirii?

P.I.: Prin ea însăşi, culturalizându-şi spiritul dar şi existenţa. Ridicându-se deasupra  nevoilor instinctive şi simţindu-se cu adevărat în câmpul valoric, adică în cel de-al doilea plan al creaţiei, întrucât natura şi Dumnezeu i-au dat aceste posibilităţi. L-a făcut omul demiurg şi l-a trimis în lume să-şi creeze propria sa lume, dar să aibă grijă şi de natura care i-a dat-o  fără să distrugă ceva din primul plan al creaţiei.  În caz contrar îşi scrie propriul lui sfârşit prin distrugerea naturii însăşi.

 

Interviu realizat de Vasilica Grigoraș

Dimineaţa, la Putna de ziua naşterii sale, Eminescu a plâns.

   Eu am plâns mai târziu, seara.

   Să curgă lacrimile fiecăruia pe rând…

   Dorul de Eminescu nu s-a stins încă, cum s-a vrut sau cum se doreşte de detractori (salahorii îmbibaţi în păcura calomniei), de epigoni, de sfertodocţi, de infractorii culturii, de delicvenţii moralei creştine ori erudiţii bălmăjelilor academice.

      Dimpotrivă, Dorul de Luceafăr  deşi nu mai curge ca o revărsare de cascadă el curge tainic, susură melodios într-un izvor sacru de dragoste, de iubire divină, ce urcă din inimile cele mai curate şi sufletele prea alese spre dumnezeiasca Frumuseţe a Mântuitorului Hristos.

   Aşadar, pentru că sunt o lacrimă prelinsă din suspinul Luceafărului,ieri 15 ianuarie, am plecat la Mănăstirea Putna să-I aduc mulţumire lui Dumnezeu, marelui Voievod Ştefan cel Sfânt şi lui Bădiţa Eminescu.

    Drumul trist, necăjit, peste care cădea o ploaie mohorâtă mă avertiza parcă de încremenirea mănăstirii…

    În incinta sfântului lăcaş, oameni şi monahi aproape deloc…

    Doar multă gheaţă groasă pe alei, de credeai că sunt lăsate intenţionat pentru patinuarul trepăduşilor sau baletul nepăsării …

    În Biserica mănăstirii, în pâcla obscurităţii mişcau doi călugări: unul la strană, fără să cânte, altul la lumânări fără să le aprindă.

    În rest, în braţele Luminii: Împăratul Hristos, Maica Domnului şi Marele Ştefan în mijlocul Curţii cereşti, iar mai jos câteva morminte voievodale de veghe.

    M-am rugat la Împărat, la Împărăteasă şi la Voievod pentru poporul Neamului nostru.

      Am aprins o lumânare de la Candela veşniciei Sfântului Ştefan, pentru nemuritorul Luceafăr.

      Afară la pangar o umbră cu chipul cărunt îmi iese în cale:

   –Pentru Bădiţa Eminescu! , zic eu arătând lumânarea aprinsă…

   –Dar n-ai părinţi? mă întreabă omul negru.

   –Am, dar Luceafărul nostru e mai presus de părinţii mei. El e un Fiu iubit şi un Părinte drag al Patriei mele.

   –Vezi-ţi de treabă! Eminescu n-are ce căuta în Biserică. Trebuie scos de aici, din mănăstire… Cel mult să rămână în istorie…

   M-am uitat la el atent, să văd ce grad de scleroză atinge. Din gât în jos se târa… Farul îi era stins. Sigur că răspunsul lui, înveşmântat în haina pentru care am o profundă veneraţie, în incinta sacră la care mă închin cu adâncă evlavie, m-a mâhnit enorm, dar fiind ziua aceea sfântă pentru care venisem,mi-am păstrat totuşi calmul.

   –Părinte (ce antinomic cuvânt…) să nu crezi că dacă voi (şi mici şi „mari”) şi alţii la fel de mulţi şi de întunecaţi ca voi l-aţi adâncit în groapa nepăsării, peste care aţi pus şi placa de beton a nesimţirii, Eminescu a rămas în pământ. Nu! Eminescu este de atunci în Sinaxarul Cerului, în Sânul Neamului Dac, la Dumnezeu.

  Păcat de umbra pe care-o purtaţi şi-o călcaţi cu şenilele turpitudinii!

  Am mers gânditor să mă întâlnesc cu Bădița Mihai măcar la bustul său din incinta mănăstirii…

   Nu s-a gândit nimeni să-i așeze un lăcaș pentru aprins lumânări, nu arde nici o candelă …

    Nimeni nu a ridicat măcar o mână de grâu fiert pentru cel născut să lumineze Neamul său…

    M-am apropiat să fac măcar o poză, spre neschimbare…

    Și sufletul mi s-a împietrit…

    Așa cum dă mărturie poza, la Putna de ziua sa, bădița Eminescu plângea …

   La întoarcere,  în prima așezare, vedem un grup de copii încolonaţi. Am zâmbit. Pe moment am crezut că sunt invitaţi să-şi cinstească Poetul naţiunii…

  Dar ei se îndreptau, de fapt, spre o sală de sport.

  Păcat pentru ei şi mare păcat pentru părinţii şi dascălii lor.

   M-am îndepărtat cu sentimentul că l-am lăsat acolo, singur și trist pe cel căruia toată viața mea nu am încetat să-i îngân temerile…

   ,, De ce nu m-aș legăna/ dacă trece vremea mea…,,

   Lacrimile mele…

   În ajunul zilei sale de naştere, seara, l-am urmărit cu profundă emoţie şi admiraţie pe acelaş demn şi mare Român, Dorel Vişan recitând superb din Lirica lui Eminescu.

   În seara zilei sale de naștere,  caut un canal TV  pentru a vedea cum a fost sărbătorit Profetul nostru.

    Simțeam nevoia să cred că ceea ce am simțit la Putna n-a fost decât întâmplătoarea neputință …

    Pe postul naţional, uzând de banii publici,  un grup erudit, de traficanţi ai spiritului creştin-naţional,  sărbătorea moartea poetului, nu naşterea sa !

    Neştiind sărmanii de ei, „orfanii licurici”, că de fapt moartea Profetului nostru năştea viaţa nemuririi lui!

    Cei care-l denigrază cu năduf îşi sărbătoresc în fapt moartea lor sprituală, cea fără înviere…

     Anul trecut în 2014, aceeaşi exaltaţi ştiinţifişti şi deliranţi humanoizi  ai vulgului „sacru” l-au sărbătorit pe Eminescu în aula lor plină de pizmă şi scaune goale, cărora le-au vorbit despre ei.

   În ziua naşterii Românului absolut-Mihail Eminescu, în 15 Ianuarie 2015, cohorta academicienilor peri-epigonici, i-au aclamat cu multă  ură şi înverşunare meschină, moartea, reiterând minciunile atâtor decenii lăsate moştenire de duşmanii străini şi de lichelele interne, castrate de spirit, care se bălăcesc în mocirla detractoare a micimii lor.

   Stupizenia lor uită că profanează pe marii lor Înaintaşi, Piscurile spirituale ale culturii; Sava Popovici Barcianu, Nicolae Popea, Ioan Popescu, Zaharia Boiu, Ilarion Puşcariu, George Dima, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu, Romulus Cândea, Ion Heliade-Rădulescu, Mihail Kogălniceanu, Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, A. C. Cuza, Simion Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru, Ştefan Pascu, Pantelimon Halippa, Ion Nistor, P. P. Panaitescu, Ion Petroviciu, Constantin Brăiloiu, Nichifor Crainic, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Mircea Păcurariu, Pr. Dumitru Popescu, Mitropoliţii Nicolae Bălan, Nicolae Colan, Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Constantin Bălăceanu-Stolnici ş. a., nemaivorbind de cei mulţi care n-au încăput în Academie, dar sunt mai strălucitori fără ea: Mitrop. Andrei Şaguna, Gh. Lazăr, Eminescu, N. Densuşianu, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, teologii Liviu Stan cu două licenţe, doctorat, specializări postdoctorale la Cernăuţi, Atena, Varşovia, Roma, Munchen, Teodor Bodogae cu 4 licenţe, 2 doctorate, studii postdoctorale la Cernăuţi, Atena, Belgrad, Berlin, Tubingen, Milan Şesan cu 3 licenţe în Teologie, Drept, Litere şi Filosofie şi 3 doctorate la Cernăuţi, Praga, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, savantul Vladimir Dumitrescu şi mulţi, foarte mulţi alţii…

    Fariseii profanează Instituţia, Naţia, Cultura, Forul Divinităţii Absolute-Atotştiinţa lui Dumnezeu, în slujirea Căreia ar trebui să fie.

   Academia Română, ca şi toate celelalte forumuri ale culturii, trebuie să fie Imn de lumină, de laudă, de apărare şi de recunoştinţă naţională, nicidecum instituţii cameleonice ale calomniei Neamului.

   Şi culmea paradoxului, majoritatea covârşitoare a Înghesuiţilor, care ne denigrează permanent Neamul sunt străini de sânge, dar sunt plătiţi româneşte cu vârf şi îndesat…

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Mihai Rădulescu

(15 mai 1936 – 19 ianuarie 2009)

Baladă

 

Plecau călări

Spre depărtări,

Mi-au spus;

Spre alte ţări

Scăldate-n mări

De-apus.

 

Plecau pe rând

Uitând, uitând

De noi;

Treceau prin vânt,

Treceau cântând

Prin ploi.

 

I-om aştepta,

Dar s-o-nopta

De veci.

Ler lerui la,

Prin geana ta,

Te treci.

 

4 V 55

 

Negura

 

Trec bătrânii peste

Oasele din creste.

 

Mână-n dimineaţă

Care mari cu ceaţă.

 

Câini de fum şi val

Calcă-n leagăn orb.

 

Zboară lângă-un cal

Umbra unui corb.

 

1967

 

Lacuri

– gravură –

 

Ce lacuri verzi şi pâcle ţii-ntre gene?

Pe fundul lor coloane frânte-n valuri

Şi zei betegi şi urme de portaluri

Găsesc, când te privesc, pustii, perene.

 

În ochii-adânci civilizaţii moarte

Sunt visurile-adolescenţei tale –

Iar eu cutreier prin ruine-agale

Şi îţi citesc trecutul ca-ntr-o carte.

 

Păcatu-şi are temple printre unde,

Dar nu m-opresc. Alerg acolo unde

Pietrarii meşteri n-au strivit nisipul

Cu marmure păgâne şi streine…

Sub salcie, ţii minte, -ai stat cu mine…

La umbra ei cobor să-mi caut chipul.

 

12 XII 60

 

In Memoriam Mihai Rădulescu

Veșnica lui pomenire!

ponton aton

 

ponton aton versetul cert libert

incertă ceartă păci zăpăcind

la jumătate la fine zora

zorilor zorite în Azora

 

Zorița ne-ar comemora în librărie

ne-om digitaliza și retro flori de măr

atunci să vezi penița transilvană

prinde prigoria pariul de grauri

 

podgoria în teascul ciocurilor imunde

inunde nunta dricurilor interpol

vreo afrodisiacă nespălare renăscându-ne

răbdarea pulbere nici som nici veci

 

 

Elisabeta

 

Elisabeta de-o iubim

regină mamă elohim

o am iubit-o în răspuns

unsoare peste uns

 

vera icon presus de

frumusețe

ghitara în Cythera

sinucigașilor

 

cântă-ne din sarcofag

mumie areopag

orgă morgă targă raag

sanscrit eminescofag

 

 

Beowulf

Beowulf Wulf my Wulf

mări poate nu de sulf

am poveste castă

casta mi-e nevastă

 

papagalii minele

albinele binele

ci te sapă apele

te îngroapă grapele

 

literele vorbele

Tiraspol cotorbele

pakistană diasporă

Basarabiei o oră

 

loja de lemn

 

loja de lemn întuneric

nu ne mai gândirăm la moarte

ce nu mai zisei karma

esoterică între maimuțe

cântând papagalii cu menele

 

la rosicrucieni la mozartieni

Papagheno Parpanghel

sculpturi vândute

nominalism ucișilor

în propria vărsare de sânge

 

găsească Plata zilele

pierdute ale lui Dante

pe a lume și Cristina

lebede și păuni în Yeats

potolește-te printre sonete

 

the second coming

the mountain tomb

a song of the rosy cross

the rose upon the rose of time

apud Marie Roberts

 

the logos circle credința

dintâi părintească jelimu-o

lăsămu-ne mușcați de coji

the few will find through it

the kingdom of the soul masonery

 

croitorul

 

croitorul de vizavi celălalt

încă o mie la natră țesătorilor

fără uzurpare altădată ziare

pe tema cui se îngrașă în

birocrația tighelului Tibet

 

rimându-te din spuza

atâtor costume pe umere

ori ne cusură sectarieni

prin copaci înfloriți

râuri bufante incinerării

 

în represiunea transei

pedala croitorului

unduie vaporul

de mireasă până

vizavi la ram-ramuri

 

ne pică în cap loja poeților

de o ființă cu imperiul

în rândul lumii celeilalte

vineri seara ne anunțăm

de printre bombe artizanale

 

l-ai fi croit într-o apă

când sufletul ți l-ai dat

sfâșiatule duhovnic

mătăsuri împădurindu-te

în ciocul corbului

 

spune-mi

 

spune-mi două vobe pentru

fetele de la colegiul Lakshmi

cum să te întâlnească pe web

I luv u să-ți recite iubitele

soția Maya lăudându-ți-o

 

vădește-te din prohibiția

reprezentării auzi recitarea

dă-ne semn că am exista

în revelația de căpătâi

a paternității avatare

 

Kali Călin Kalidasa

Shankara Abhinava

digito qui significat

antomia melancoliei

stultus quando videt

 

nici peisaj nici esoterism

în moaștele de avataruri

dalit Lilith țiganca

lui Voiculescu Sacuntala

cu mâinile goale remușcare

 

exactitatea zorilor rigvedici

vidușaka postanotimpuri

meghaduta Vivaldi vox maris

euphuism avant la lettre lebede

sringara valmikienelor eleusenii

 

loja dansantă

 

loja dansantă alamkara

dozându-ne ardhanariswara

Ana zidită tot masonic

am strangulat-o în vis fericită

nu crdea ori se aștepta

 

cum m-ar fi sedus pentru atât

cu greva foamei de sine

și moartele lui Edgar

comentează alamkaric

mai rar crima pe poezie

 

liniștea după crimă

alergătura criminalului

vai victima n-a murit

își revenise totul se rejoacă

în psihanalizare casnică

 

trofeele masonice de ce

n-ar fi instigat cuplul

masajului cu udătura

prostatică alb ginger

odă societății orient

 

blândețea luceafărului

ne-a visat criminali

diavolul și mai blând

Rama Ravana închinându-se

Unul lui Șiva altul lui Șiva

 

dodoxiile

 

dodoxiile veveriței avatar

cu puiul în palmele mele

împrimăvărâdu-ne zorii

Urvashi din cer pe pământ

petrecându-ne mahavidya

 

Sunil nu veni la clasă

se duse la revoluție

mâine politica în literatură

apoi mitingul antiamerican

al islamului hindus

 

veverițele fac horă

în jurul lui Kalidasa

mama eternitate

tatăl infinitus

sculptorii universului

 

pandit Satyakam mulțumește

lui shri Shanand din Durban

patru samhitas pentru

Agni Vayu Aditya Angiras

sharaddha credință yajna Chiajna

 

revelate rik sama yajur atharva

cai vaci capre oi asceți brahmanas

kshatriyas vaishyas shudras

luna mintea lui Dumnezeu

soarele ochi vântul suflare

 

alungat

 

alungat pe motiv de

vamatantra vajrayana

de-o fi spart kamasutra

a piață ocupată comunist

a se da la o parte cancer

 

lăptarul reziatase golitelor

cisterne târgul scurt pe vândute

mă aprovizionasem dinainte

miercurea viitoare să mergem

în Timar Pur trans Mall Road

 

nu mai văd nici tibetanii cu un

chong ne-am tratarisi în familie

împărtășindu-ne viețile luiYama

dreptatea ne taie calea armonie

amvon muzici lojă rezonantă

 

tandava transcendenței dansate

noaptea la patru ziua la patru muezinul

ramadan în hindutva gujarată

închise cătușele palatului mumie

încheiam șueta și ne-am fi obișnuit

 

talant atlant drămuit catullian

replica muezinului pe ce verset

dramă dharmă alarmă lamură

ne întoarcem nu e altceva nicăieri

printre sculpturi în Ujjain Ellora

 

sariul

 

sariul oarbei comprabil cu al reginei

de kuchipudi dansatoare pe tavă

virtuozitate de spaime în neștire

fericit te-ar mai face o depresie

că de nenorociri n-ai mai avea parte

 

ce-o fi făcut fata sudică din aviație

cu gândul ei de ziua conservării

plin de grijă pentru plante și ființe umane

pusesem în discuția tuturor tema ei

ne-om reuni în râuri maimuțăreala

 

cheremul păscătoarelor maimuțe

sângele nu mi-l înșfacă poate

bananele afine galbenului hepatic

crucea creștinei atârnă de gravitație

prelungindu-ne fasonul inconștienței

 

m-aleg praf pe cărți cenușă pe Șiva

verzilor zburătorilor dumbrăvenilor

mai scriu în clipele rămase fetei noastre

adânc o fi gâtlejul orizontului

de nu mai vomită în secundă amurg

 

budiștii mănâncă stând jos jainii în picioare

omul nostru din munți iubind Kallati

mare mi-e păcatul să te văd astfel trăind

singur pe țărm între vânători sălbatici

dumnezeule ești culoarea amurgului

 

nu m-ai lăsat

 

nu m-ai lăsat să mă gândesc la tine

te uit de cum mi te aduc aminte

îmbrăcat în sfântă albă cenușă

am venit să privesc dansul tău Doamne Șiva

nu știu tamila pură cerul cutremură munții

 

gât negru de otravă trup alb de cenușă

păr de Gange jumătate femeie nenăscătoare

ucigaș de moarte linga al ei munte Venus

de-l vezi dansând sărăntocule credincios

făcând jainii stupizi și budhiștii împuțiți

 

îmbrăcat în cenușa crematoriului m-ai sedus

răsună brățări întru Dumnezeu jumătate femeie

cinci dușmani intră în întruparea plină de găuri

la ce bun trupul nepreumblat prin templul lui Șiva

opt brațe trei ochi cântăreț din Veda primul din zei

 

drag prieten înțelept etern dumnezeu

sfânta cenușă mantra tantra credința

păunii dansează la cântecul cucului

piesa șaivitului convertit la jaini ispașă

lăsând iepurele să alerge după ciori

 

nu suntem criminali doar căutăm veseli

Sadașiva infinit la ce-am papagalisi nume de draci

prietene m-ai ajutat în multe crime dumnezeiești

ochi ucigaș lui Kama și pe mine orbindu-mă

în tine căzând ca vițelul vacii orb pășind în abis

 

domn cu trei ochi

 

domn cu trei ochi luași vederea lui Aruran

te slăvesc numai pe tine sunt orb dacă-mi

dai vedere numai pe tine voiam să te văd

la brâu cu șarpe încins trimite-mi oameni să duc grâul

nu lăuda bogatul mizerul poeți cântați de Șiva

 

binecuvântează-mă cu un elefant să urc la cer

doamne du tatălui în Antai zece versete

Naminanti Namapinanti Nanti nu pleca în întuneric

bunul Canti reteză cu securea piciorul tatălui

că-i dărâmase linga din nisip copilărească

 

mâncători de zei nebuni voi arienii

demonolatria latre-ne dușmanii spilcuiți

castele spălate nu beau apă de la noi

Kali a noastră cu țeste la gât în Kalighat

întotdeauna ne-am închinat la maimuțe

 

dar tu scrisesei o poezie lui Șiva seduso

ah templele căzute ale lui Șiva pe când

Ellama dravidiană cu cap brahman în mână

închinându-ne la imagini temporare de piatră

dar leagă-mi sfoara de berbec de patul bolii

 

facem jatara îmbăiem zeița chemăm povestitorul asadi

din prima zi al doilea berbec jertfă lângă a cobrei glugă

a treia zi câți berbeci și alergarea căruțelor

ci a patra bivolul se jertfește dintr-o sabie

capul cu oase în cruce se dăruie doamnei Polerama

 

 

George Anca