Ben Todică: De ce aţi plecat din ţară?
Ioan Miclău: Stimate d-le Ben Todică, bunul meu prieten, acum după aproape o jumate de viaţă trăită într-o ţară nouă, adoptivă, cum se spune, această invitaţie a dumitale la acest interviu îmi aduce o mare plăcere; cum s-ar zice bănăţeneşte, o invitaţie “la givan”, după expresia poetului Petre Talianu şi a confraţilor dumitale orăviţeni.
Eu, la o vârsta septuagenară, ca toţi cei asemenea mie, trecuţi prin bune şi rele, un asemenea dialog îl găsesc binevenit. Ce-i drept, nu sunt omul care să vorbesc mult prin acel fastuos egou al fiinţei umane, fiindcă întotdeauna am considerat faptele a fi măsura valorii unui caracter uman sănătos, dar a lăsa urme şi sfat celor tineri, din ţară sau străinătate, este chiar o obligaţie a părinţilor, a celor trecuţi prin viaţă, de aceea, apreciez mult ideea acestui interviu. Dumneata, dragă Benule, fiind în aceeaşi cămaşă a sorţii ca şi mine, vei înţelege exact ceea ce spun; deci, referitor la întrebarea dumitale: Eu nu am plecat din ţară fiindcă nu mi-am iubit neamul şi cultura, limba şi credinţa noastră românească. Altele erau pe acea vreme condiţiile unei emigrări, şi altele sunt azi. Doar visele noastre omeneşti pentru o libertate şi o viaţă omenească sunt şi azi aceleaşi. Am publicat recent cartea mea “Pe drumurile artei”, pe care o consider o adevărată autobiografie, iar cine va citi această carte va înţelege că eu trebuia să-mi urmez ceea ce mi-a fost dat de bunul Dumnezeu. Nu chiar neaparat lipsa unei bucăţi de pâine, m-a făcut să-mi iau lumea-n cap, ci grija şi frica de viitorul copiilor mei, sub un sistem politic tot mai presant, mai neomenos, comunismul dovedindu-se pe parcurs forma cea mai cruntă de exploatare posibilă. Dar, a emigra atunci, în acea vreme a anilor 1979-80, era un adevărat joc cu moartea, la fiecare răscruce de drum, pădure sau râu de trecere te putea aştepta un glonţ.
Cu mine a fost cu siguranţă Îngerul cel bun al sufletului meu, care m-a purtat pe căile salvării, ajungând cu bine, în această minunată şi primitoare ţară, Australia. Cum trebuie apoi să se comporte un om care ajunge să-şi lase familia, rudeniile, prietenii, într-un cuvânt ţara, este însăşi istoria străinătăţii, a emigrantului plecat de dorul libertăţii sale şi al familiei? Cu multă, foarte multă responsabilitate.
B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?
I.M.: Am zis şi am recunoscut de multe ori, şi la alte interviuri date căci, obstacolele unui emigrant din vremea mea, nu erau numai unul sau două, erau nenumărate. Primul şi cel mai greu de suportat era acela că de acolo de unde ai plecat, deci de acasă, de-acolo erai imediat catalogat de cei cu catalogarea direct un trădător, un aventurier aiurea, care murdăreşte prestigiul regimului şi al partidului comunist. O întreagă batjocură pusă pe capul meu şi al familiei mele, ca să fiu discreditat faţă de oameni. Din anii 1979 când am ieşit din ţară, trimis de fabrica Alfa la care lucram, pentru a repara mobilierul reclamat de o firma vest-germană, şi de aici refugiat în lagărul din Viena, şi până în anii 1989, a fost timp suficient de făcut praf şi nimica, duşman al clasei muncitoare. Nu? Eu, un fost utecist şi comunist, mare ruşine! Ei, şi acum încep obstacolele cele fără de număr, fiindcă odată emigrat, ne constrângea lipsa de comunicare în limba engleză, lipsa de bani şi căutarea unui loc de muncă, apropierea de comunitatea românească unde să-ţi găseşti un prieten, un sfătuitor de cum să-ţi porneşti şi tu noua viaţă. Când mi-amintesc că-mi veni şi familia, trei copii şi nevasta, vorba ardeleanului: “No amu ce-i de făcut?” La Dumnezeu mi-a fost nădejdea întotdeauna. Nu mă băteam cu cărămida în piept de mare religios, dar Duhul credinţei mele ştie nopţile albe şi nedormite rugându-mă Dumnezeului cel drept, pentru ajutor, sănătate şi luminarea minţii mele. Dragă Benule, tu ştii, astea nu-s palavre, nici vorbe goale căci le-ai cunoscut şi dumitale la vremea aceea.
Situaţia a fost aşa să fiu angajat la Oţelăriile Port Kemblei de lângă orasul Wollongong. Acest oraş este la o bună distanţă şi de Sydney, dar şi de Melbourne, oraşe metropole, unde comunităţile româneşti erau mai dense, cu asociaţii şi societăţi de mult existente. Nu le aveam direct la îndemână deocamdată, fapt ce mi-ar fi fost folositor, zic, dar nu am nici a mă plânge căci pe undeva eram mai depărtat de gâlcevuri, ce deseori măcinau convieţuirile acestora. Adevărul era că la început mă simţeam că un pustnic singuratic, dar speranţa în Dumnezeu, dorinţa de realizare în această ţară frumoasă şi primitoare, îmi întărea convingerea că am să înving toate obstacolele, muncind aşa cum am muncit şi în România, altă cale nu exista. Ţările occidentale ne primeau spre a muncii, ştiam asta, nu ne dorea să ne vadă plimbându-ne pe străzi, făcând lucruri neplăcute. Cine a înţeles asta, s-a realizat, iar cine nu, şi-a ales fiecare calea vieţii pe care şi-o trăieşte. Vorba proverbului, “cine ce-şi caută, aia găseşte”.
Nu am nesocotit eventualul sprijin al Ambasadei din Canberra şi Consulatelor româneşti din zonă. M-au încurajat ulterior în întărirea speranţelor mele de ridicare literară, dar asta numai după anii 1989, când se dărâmase sistemul comunist, şi numai după ce eforturile mele proprii mă aduseră în pragul editurilor şi al publicării unora din cărţile mele. Mi s-au dăruit şi cărţi de literatură românească, fapt ce m-a bucurat la vremea respectivă.
Dar cel mai greu şi mai dureros sentiment te încearcă atunci când cel de-un Neam cu tine, şi asta am simţit uneori, te rupe şi te coase fără să ştii, fără să te mai poţi motiva. Dar, aveam un dar al meu de-a fi, întotdeauna îmi ziceam un proverb, o glumă românească, şi trimiţând totul la judecata lui Dumnezeu, îmi linişteam sufletul. Şi probabil că erau destule ocazii de reuşisem să adun o întreagă carte de ziceri şi proverbe sub titlul Cuvinte de Minte, încheiată prin anii 2012.
B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul anilor?
I.M.: Întrebare cu inima! Pentru această Românie tainică, am simţit întotdeauna iubire şi respect, fiindcă este Neamul meu din care mă trag, şi aşa voi simţi mereu. Oriunde te-ai duce în lume şi azi, eşti întrebat de unde eşti, adică ce naţionalitate ai? Deci e vorba de identitatea ta. Dacă te-ai născut român, român rămii în vecii vecilor în această globalizare a Terrei, ori pe unde ne-ar duce paşii vieţii noastre. Cu creaţia lui Dumnezeu nu avem cum ne juca, nici ascunde, nici minţi; dacă te consideri bineînţeles, om integru. Am fost întotdeauna mândru de Limba şi Cultura Românească, de simplitatea şi naivitatea poporului acesta, fiindcă este oglinda în care mă privesc şi mă recunosc.
B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?
I.M.: Dragă Benule, întrebarea aceasta parcă îmi aduce mângâiere, cu atât mai mult cu cât este una de anvergură. În cei peste treizeci şi trei de ani trăind aici, ani în care am fost apropiaţi, prieteni, din multele noastre convorbiri, fie şi telefonice, fie faţă către faţă, fie la Emisiunile Postului de Radio Românesc 3zzz-Melbourne, al cărui director şi crainic eşti, cred că azi am avea câteva interviuri sau cărţi de scris. Timp de 10 ani cât am scos revista de artă şi cultură “Iosif Vulcan” , alt timp în care am adunat şi investit în constituirea Bibliotecii româneşti “Mihai Eminescu” din Cringila, a cărţilor mele scrise şi publicate, aceasta am făcut, să redau imaginea cea adevărată a României, în lumea liberă în care trăiam, şi trăim. Am fost în acelaşi timp recunoscător şi voi fi întotdeauna acestei bune Mame Adoptive Australia care m-a primit la vreme de necaz. În România am fost acelaşi om de bun caracter, uneori prost de bun, dar acolo am crescut, învăţat, acolo am ştiut rostul muncii, credeam în cinstea şi onestitatea omului din popor, fiindcă oameni simpli mi-au fost şi părinţii, de la ei am cred acest simţ al moralei şi respectului pentru cel de lângă mine. Cu toate aceste bune şi omeneşti calităţi am emigrat, căci eram om matur la acea vreme. Răzbunarea şi invidia ştiam că nu-mi pot folosi la nimic, ca atare pot spune ca îi iubeam şi pe cei care mă nesocoteau de multe ori. Le căutam prietenia, cu sinceritate, nu cu linguşeală. Şi unde nu reuşeam, rugam pe Dumnezeu să mă lumineze cu înţelepciune.
Aşa mi-a fost viaţa şi-mi va fi şi de-acu înainte. În viaţa comunităţii româneşti am fost şi eu implicat atât cât posibilităţile şi timpul mi-au permis, fiindcă aveam şi o familie de întreţinut şi crescut, iar de certuri şi insulte m-am ferit ca de foc, pentru că acestea umbresc numai prestigiul şi imaginea noastră românească.
Am scris multe lucrări prin care elogiam bunul caracter al emigrantului român, aprecierile lăudabile ale guvernelor ţărilor unde comunităţile româneşti muncesc şi trăiesc. Îmi amintesc şi acum de anii 2011, când am fost invitat la sărbătoarea Zilei Australiei, aici în oraşul Wollongong, şi desemnat a vorbi şi eu la această festivitate. Mi-a înflorit inima de bucurie şi de cetăţean australian, dar şi de român care-mi cinsteam originea românească. Ziarul Mercury, publicaţia municipiului, In the Weekender din 29 septembrie, 2001, îmi prezenta activitatea literară şi comunitară pe o întreagă pagină A3, inclusiv poza, numindu-mă “The Illawarra Muse”. Pentru România am scos din suflet şi conştiinţă cele mai iubite versuri: Mi-e dor de sat, Dragi copii din România, Ardealul, şi multe de tot, cărţile mele majoritatea în România le-am publicat. Pe cheltuială propie, bucuros că o editură privată românească îşi va realiza un mic venit, muncind la publicarea cărţilor românilor din străinătate. Pentru meritul enorm adus comunităţii româneşti australiene de însăşi intervietorul meu de acum d-l Benoni, cu cea mai mare plăcere şi conştiinţă am trimis pe la anii 2010 acea nominalizare către National Australia Day Council, care a fost recunoscută şi acceptată pentru Award. Bună şi creştinească relaţie am avut la Biserica “Sf. Ioan Botezătorul”, preot paroh Ioan Vasile Prunduş, care nu ne uită de Sfânta Bobotează a veni să ne sfinţească familia şi casa, grădina şi pomii fructiferi. Anul 2006 este anul când mi-am prezentat la Sydney, cartea mea “Poezii alese”, în prezenţa unui mare număr de români adunaţi la Consulatul General Român, pe vremea aceea Consul General fiind d-l Ovidiu Grecea. În anii 2001 am fost în vizită în România, să-mi vizitez părinţii şi rudeniile din satul natal Gepiu. S-a instituit atunci la Biserica din sat o zi specială de rugăciune pentru holdele şi recoltele sătenilor, ziua de 17 iunie, 2001, care a rămas calendaristică pentru locuitori satului. Multă bucurie am simţit atunci la Sfânta Biserică din sat, mai ales că a avut loc şi Taina Sfântului Maslu, cu participarea a 10 preoţi din localităţile vecine. Această bucurie am adus-o cu mine în Australia, fiindu-mi şi azi, zi de amintire. Cu acea ocazie am vizitat localitatea Holod, locul unde la 31 martie, 1841 se năştea Iosif Vulcan. Am revăzut Şcoala Generală (azi Gimnazială) din satul natal Gepiu, unde învăţasem a scrie şi a citi româneşte. Am lăcrimat privind geamurile dinspre curtea în care ne jucam noi copiii oina, geamuri pe care le-am construit eu pe vremea când directorul Şcolii era profesorul Pantea Toma, iar eu terminasem Şcoala de Meserii la Beiuş.
Aici în Australia eram membru la distinse societăţi literare din Sydney şi Wollongong, dar şi contributor la emisiunile posturilor de radio româneşti din Melbourne.
La pensionarea mea Societatea Literară South Coast Writer’Centre-Wollongong mi-a acordat calitatea de Membru pe viaţă (Life Member), iar acum, în acest an 2014, prin recunoştinţa concetăţenilor mei din satul natal, numit Cetăţean de Onoare al comunei Gepiu-Bihor.
Frace Benule, am satisfacţia sufletească acum la bătrâneţe, a mă şti demn de originea mea română, prin tot ceea ce am făcut şi muncit în România şi Australia.
B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?
I.M.: Da, asta mi se pare cea mai interesantă întrebare! Dragă Benule, dacă aş avea mulţi bani, aş sta să-mi fac o socoteală; bazat pe ce văd azi, acum după anii 1989 încoace, când perceperea ideii de capitalism a fost greşit înţeleasă şi greşit interpretată, eu nu bani le-aş trimite, că-i toacă pe ce nu-ţi vine a crede, ori se fură, ci le-aş investi de aici direct în mijloace de muncă, cu care să-şi producă bani cu o continuă investiţie de viitor. Asta ar fi susţinător. Să nu se obişnuiască omul zilei cu poziţia plebeului din vremile Romei antice. Şi nici guvernatorii zilei a da mese gratuite până ce doar devin guvernanţi! Să nu uităm învăţătura hristică ce zice: Cu sudoarea frunţii tale să-şi câştigi pâinea cea de toate zilele. Şi asta valabil de la opincâ până la vlădică.
B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?
I.M.: Neavând mulţi bani, mă simt ca acel om sărac dar care a primit pe Dumnezeu şi pe Sfântul Petru la masa sa, cu puţin, dar cu multă iubire şi credinţă. Din puţinul ce am, iată am trimis şi trimit câte ceva, un pachet, două de haine pentru iarnă, donez câţiva lei parohiei bisericii din satul natal care mă recunoaşte şi apreciază, cumpăr o carte, două din România, dăruiesc din cărţile mele, şi ce cred că este mai valoros, mă străduiesc să fiu un român adevărat prin purtarea mea în străinătate pentru a crea o frumoasă imagine României. Pare-se că aceasta valorează mai mult ca banii.
B.T.: Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit pentru România?
I.M.: Bună întrebarea! Fiinţa umană o văd aşa de când a creat-o ziditorul Dumnezeu. A evoluat prin invenţiile tehnologice, şi-a cizelat şi viaţa, dar cu sufletul încă mai are mult de cizelat. Vreau să spun că indiferent de sistemele sociale subiective şi schimbătoare, omul, generaţiile, fiinţează prin aceleaşi legi ale fiinţei, adică dornice de libertate, de asigurarea unor condiţii existenţiale potrivite, de o fericire pentru familia propie, siguranţa vetrei geografice în care există, ş.a.m.d. Emigrările acestea însă depind mult de sistemele sociale ale vremii, cum zic, care pot favoriza sau nefavoriza pe un emigrant. Şi ca să revin la întrebarea dumitale, emigraţia românească de după 1989, s-a uşurat fantastic. Cine vrea şi unde vrea. Şi de data aceasta, în general observ, românii plecaţi simt drag şi dor de România, de cei dragi lăsaţi acasă. Unii pleacă temporar şi se reîntorc, alţii se stabilesc în alte ţări definitiv, dar tot nu-şi uită ţara şi locurile natale, prin modul în care îşi trăiesc zilele vieţii. Trimit acasă diferite ajutoare, bani, haine, medicamente, vizitează România, ş.a.m.d. Dar, plecând din ţara ta începe şi marea epopee a emigraţiei şi emigranţilor. Nici ţările spre care se emigrează nu sunt fără de lipsuri şi greutăţi, au cum se zice şi ele acel procent al şomajului în creştere, şi atunci încep pentru emigrant frământările de tot felul. Greu de găsit loc de muncă, visul banilor şi al îmbogăţirii prin străinătate începe a se spulbera. Aşadar, această uşurinţă de a pleca, cine vrea şi unde vrea, nu ar fi neaparat una ce-ar ţine de liberalizare şi democraţie. Acestea sunt noţiuni filosofice. Omul trebuie să ştie ce vrea de la viaţă, să aibă ochii deschişi a privi în jurul său, altfel e mai bine să stea acasă. Opinia mea.
B.T.: Despre atitudinea pentru limbă?
I.M.: Ei, aci intrăm la rădăcina identităţii de Neam. Cât Limba Românească există, există şi Neamul acesta al nostru. Ca emigrant eu am mai fost favorizat şi de aceea că nevastă-mea fiind tot româncă, ba chiar născuţi şi crescuţi în aceeaşi comună, aici continuarăm a vorbi româneşte în familie, fapt ce a devenit o continuitate până în ziua de azi. Scrierile mele, cărţile mele în Limba Română au apărut, reuşind a ne păstra limba noastră şi mai ales acea limbă literară prin care nu se deosebea deloc că nu am trăi în România. În familiile în care partenerii sunt de naţionalităţi diferite, şi mă refer la fiicele mele căsătorite astfel, limba engleză este o necesitate directă, altfel n-au cum să se înţeleagă în familiile lor. Acoperirea acestor situaţii ţin de acea Iubire dăruită de Dumnezeu şi Duhul Său Sfânt tuturor oamenilor, din începuturi, şi, mai puţin înţeleg eu teama filosofiilor şi doctrinelor că s-ar pierde ceva; nimic nu se pierde din Creaţia Divină a Creatorului lumii. Oamenii sunt oameni peste tot. Rămâne doar să mai învăţăm limba Sufletului, care este aceeaşi în toate fiinţele omeneşti. Limba Românească este fiinţa noastră, iubirea noastră pe care o extindem înspre acea iubire dumnezeiască prin care existăm! Zicea Al. Vlahuţă într-un proverb de duh şi inspiraţie că, “Nu se împuţinează cu nimic soarele dacă încălzeşte şi pe cel de lângă mine!” Acest Soare, simbolic, ar fi tocmai iubirea între oameni, indiferent de ce Neam suntem, căci un Duh comun ne-a fost izvorul Facerii. Cerul şi Pământul.
B.T.: Dacă aveţi vreo întrebare sau un sfat, ascultăm cu plăcere.
I.M.: Dragă Benule, eu aş încheia vorba de azi cu un proverb care mi se pare mie valabil oriunde în lume, şi oricărui nivel şi rang social. Iată-l: ”Arhitecţii şi constructorii întâi ridică scheletul unei clădiri, apoi pregătesc ornamentaţiile dorite. La fel şi despre oameni: mai întâi să li se asigure înălţarea moralei, apoi să li se dea funcţii sociale”. (Cuvinte de Minte, Ioan Miclău, Edit. Cuget Românesc, 2012, pag.11)
B.T.: Mulţumim domnului IOAN MICLĂU-GEPIANUL
CETĂŢEAN DE ONOARE AL COMUNEI GEPIU-BIHOR pentru că ne-a onorat cu răspunsurile frăţiei sale.
