Cuvânt și iubire

„Absurdul umple lumea.”

– Goethe

   Din cele mai vechi timpuri fiinţa umană a încercat să comunice trăirile sale celor din jur, prin diferite metode devenite o dată cu trecerea timpului – arte, precum literatura, muzica, dansul, arta grafică, cinematografia și altele. Tot ce ține de artă se adresează sensibilității omului – gândirii și sufletului.

   Dacă în literatura tradiţională comicul era distinct de tragic, scriitorii-dramaturgi precum irlandezul Samuel Beckett (1906-1989) și românul Eugen Ionesco (1909-1994) trăitori în Franța, nu separă cele două categorii estetice, îmbinarea lor fiind considerată o caracteristică a omului modern: „Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat pe de-a-ntregul în serios, nimic pe de-a-ntregul în râs”; umorul nostalgic e îmbinat cu un sentiment de durere și înfrângere. Împreunarea tragicului și a comicului, produce momente de tensiune, dezvăluind absurdul naturii umane. Teatrul absurdului promovat de ei își avea rădăcinile în propria lor existență.

   Absurdul este o idee care contrazice gândirea logică și cuprinde ele­mente, considerate cândva, incompatibile între ele. Raționamentul prin absurd poate fi, pe de o parte, un mod de a argumenta care, ducând o afirmație până la consecințele sale desigur false, duce, în cele din urmă, la necesitatea de a respinge acea afirmație. Primele exemple de metodă a demonstrației prin reducerea la absurd, au fost făcute de Zenon, filozoful grec presocratic. Când reducem la absurd o afirmație, în primul rând testăm limitele logice ale acesteia. Pozitivul acestei metode de raționa­ment prin absurd este că se poate demonstra adevărul unei judecăți, prin falsitatea contra­riului ei. Absurditatea condiției umane nu este o temă nouă. Filosofia contemporană a absurdului, dezvoltând această accep­țiune a sa, este ultima expresie a crizei antiraționaliste care de mai bine de un secol frământă gândirea filosofică.

   Scriitori, eseiști, poeți din ultimele decenii ai veacului trecut au proclamat falimentul rațiunii. În opinia lor rațiunea pură nu poate să oglindească viața. Și astfel a apărut tendința iraționa­listă romantică care atestă numeroase corespondențe între lite­ra­tura absur­dului și vechiul romantism.  Miguel Unamuno, eseist, nuvelist, poet , dramaturg și filozof spaniol (1864-1936), declara: „Eu nu accept rațiunea, eu mă revolt împotriva ei, căci tot ce este vital e antirațional”. Romantismul a exaltat, împotriva rațiu­nii. Se neagă existența adevărului general valabil, fiecare având dreptul și chiar datoria de a-și proclama „adevărul” său, sub forma unor mesaje particulare, infirmând astfel (ce eroare!) adevărul unic. Căci, pentru acești irațio­naliști, rațiunea universală pierzându-și unitatea, fiecare are dreptul de a propune propriul adevăr ca un limbaj de sine stătător, conformân­du-se unor postulate proprii. Astfel în diferite arte au apărut simbolurile, miturile, tehnica aluzivă.

   Dar, iraționalismul nu privește doar imposibi­li­tatea penetrării raționale a universului și existenței, ci oferă o inter­­pretare metafizică a realității. El nu constată doar limitele rațiunii ci, în intimitatea lucrurilor descoperă o rezistență la explica­rea rațională a realului. Filozofi ca Schopenhauer (filozoful voinței),   Nietzsche (filozoful supraomului), Bergson (filozoful conștiinței) și alții au dezvoltat această temă. Gânditori-scriitori au manifestat o neîn­credere în adevărul rațional general valabil și au atacat însăși ideea universului rațional. O lume în esență irațională, respingând încercările de pătrundere ale cugetării umane, acesta a fost punctul de plecare teoretic al absur­dului. Mult timp s-a crezut că este posibilă raționalizarea raportului dintre om și lume, dintre om și oameni, dintre om și el însuși. S-a crezut în puterea rațiunii, după exemplul structurii raționale a universului. Tot ce era real, se considera a fi și rațional. Au venit iraționaliștii cu ideile lor, scriitorii absurdului care au negat această raționalitate a lumii. Rațiunea fiind inutilă, s-a reliefat suferința dezacordului cu lumea și care a carac­terizat mentalitatea absurdă. Mulți au început să creadă în absurditate și ideea absurdului și-a făcut drum în conștiința contemporană. Andrei Malraux totuși atrăgea atenția: „Poţi trăi acceptând absurdul, dar nu poţi trăi în absurd”. În ideea absurdului raporturile afective sunt pasagere sau iluzorii, comunicarea reală este imposibilă, familia și societatea oprimă individul.

   Lupta continuă a omului cu lumea în care trăiește, care-l sufocă, îl comprimă pană în punctul în care nu mai poate stabili identitatea cu sinele, a constituit o preocupare a unor scriitori din ultimele veacuri, continuată de dramaturgi. Astfel absurdul a reprezentat fenomenul teatral cel mai important al secolului XX. La mijlocul secolului, scena pariziană, de exemplu, prezenta piesele românului Eugen Ionesco care trăia pe atunci dilematic, paradoxal „sfâşiat între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri”, ideea absurdă a sfârșitului vieții îngrozindu-l. Personajele lui Eugen Ionesco pivotează între singurătate, cuplu, familie, prietenie, societate – pentru a-și face propria existență „mai puțin insuportabilă”.  În  Regele nu moare  Ionesco exprimă: „Am să mor când am să vreau eu, sunt Rege, eu hotărăsc”.

   În Scaunele – piesă care m-a impresionat, m-a amuzat, m-a pus pe gânduri – clovneriile, efectul de scenă, jocurile de cuvinte, inocența și non-sensul de limbaj provoacă ilaritate și creează revelații, poate chiar o revoltă în suflet, dincolo de absurdul care poate îngenunchea ființa umană. Îmbinând cuvântul cu jocul scenic, piesa dezvăluie clar intenția autorului de a îmbrățișa teoria absurdului, dar el este pătruns și de romantismul tradițional. Spre exemplificare voi reda un fragment al piesei:

Bătrâna: Hai, spune-mi poveste, știi tu, povestea aia: Atunci am râs…

Bătrânul: Iarăși… M-am săturat…Atunci am râs? tot asta. Îmi ceri mereu același lucru!… „Atunci am râs…” Ce plictiseală…De șaptezeci și cinci de ani de când suntem căsătoriți, în fiecare seară, dar absolut în fiecare seară,  mă pui să-ți spun aceeași poveste, să imit aceleași persoane,  aceleași luni… tot aia și tot aia…hai mai bine să vorbim despre altceva…

Bătrâna: Puiule, eu nu mă plictisesc deloc, e viața ta…Pentru mine viața ta e pasionantă.

Bătrânul: O știi pe dinafară.

Bătrâna: Dar uit imediat totul…În fiecare seară sufletul meu e proaspăt…Da, Puiule, de asta iau purgative … pentru tine, Puișor, în fiecare seară sunt ca nouă…Hai, începe, te rog.

Bătrânul: Cum vrei tu.

Bătrâna: Dă-i drumu, spune povestea… E și povestea mea, ce-i al tău e și al meu…„Atunci am râs! ”

Bătrânul: „Atunci am râs!”…căcăreaza mea!

Bătrâna: „Atunci am râs”…Puișorul meu!

Bătrânul: Nu, Semiramida mea, căcăreaza mea, Tu nu ești mămica mea…sunt orfan, orfelin, cine o să aibă grija de mine?

Bătrâna: Sunt aici, Puiule!

   Între comic-tragicul dialog al celor doi soți, atât de absurd,  atât de irațional, nu poți să nu reflectezi asupra sentimentului de teamă în fața inevitabilei văduvii – o absență nedorită și temută, absurdă, inevitabilă a vieții. Și nu poți să nu reflectezi la răspunsul lui Ionesco când a fost întrebat de ce scaunele trebuie să rămână goale pe scenă: „Goale fiindcă nu este nimeni. Lumea nu există cu adevărat, tema piesei a fost neantul, nu eșecul. Absența totală: scaune cu nimeni. Lumea nu este, pentru că nu va mai fi, totul moare.”

   Absurdul comunică la toate nivelurile, nu doar verbal, ci și para-verbal sau non-verbal. În acest sens trebuie să înțelegem spectacolul de astăzi văzut, 12 iulie a acestui an 2014 „Ballet Preljocaj”, inclus în programul  Festivalului de Dans American care se desfășoară anual, în lunile iunie-iulie, pe scena celor două teatre: Performing Arts Center (Centrul de Arte performante) şi Reynolds Industries Theater – Duke University (Teatrul Industriilor Reynolds – Universitatea Duke) din orașul Durham, Carolina de Nord și despre care voi vorbi în continuare.

   Compania Preljocaj a fost creată în 1984 și a devenit Centrul Național de Coregrafie din Champigny-sur-Marne și Val-de-Marne – Franța,  în 1989. În 1996, baletul a fost primit la Cité du Livre de la Aix-en-Provence și a devenit Ballet Preljocaj.

   Un spectacol de o oră și 45 de minute fără pauză. Coregrafia îi aparține francezului Angelin Preljocaj, ale cărui creații au fost introduse și în repertoriul altor companii cu alți dansatori, în continuare primind cereri pentru alte noi piese în lucru. A avut cereri din partea New York City Ballet, Staatsoper din Berlin, și Opera de Balet din Paris.

   Programul a fost compus din trei parți legate: Mișcări goale (părțile I, II și III) dans creat în 2014; Mișcări goale (părțile I și II) creat în 2007; Mișcări goale (partea I), creat în 2004.

   „Mișcări goale” este compus din acțiuni și mișcări inspirate de cuvintele și fonemele citite de John Cage la Teatrul Liric din Milano, înregistrate în direct în decembrie 1977. Efectul mișcărilor – cel de înstrăinare, de dezintegrare a mișcării și de un nou mod de frazare coregrafic – are prioritate față de semnificația și esența lor. Prin aceste mijloace dansul are legătură cu textul autorului american Henry David Thoreau, care a fost punctul de plecare  a lui John Cage. Angelin Preljocaj a folosit înregistrarea „live” a piesei, în care râsul și aplauzele mulțimii milaneze sunt lipsit de valoare, se repetă obsesiv, îngrijorător de absurd, demonstrând „nimicul”  sau „micimea”  vieții noastre, absurdul ei, noncomunicarea în societate, dar coregraful are talentul pentru a o face accesibilă, prin dans, interiorului nostru sufletesc.

   John Cage (1912-1992) a fost compozitor, teoretician, scriitor și artist plastic american, considerat unul dintre cei mai importanți compozitori al secolului XX. El a compus muzică pentru dansuri și a predat un curs despre „acompaniamente muzicale de exprimare ritmică”, în momentul când a început să experimenteze sunetele cu instrumente neortodoxe, cum ar fi articole de uz casnic, foi de metal etc., deci prin lovirea diverselor obiecte non-muzicale spunând că  „totul în lume are un spirit care poate fi eliberat prin sunetele sale”. A încercat să schimbe până și sunetul pianului cu anumite șuruburi, piulițe, șaibe etc.), pe care le introducea între corzile pianului, la o anumită distanță, acestea generând o sonoritate diversă, asemănătoare unor instrumente de percuție. Mai târziu, muzica lui Cage s-a orientat spre dans.

 Spectacolul Companiei  Preljocaj  a cuprins în premieră partea a III-a pentru acest Festival și în premieră toate cele trei părți efectuate împreună într-un  singur program.  Dansul a fost executat de patru minunați dansatori, conform programului numele lor fiind: Virginie Caussin, Yurié Tsugawa, Fabrizio Clemente și Baptiste Coissieu.

   Într-un interviu în limba franceză, Angelin Preljocaj a declarat: „Oamenii cred că lumile de dans contemporan și de balet sunt foarte diferite, dar  nu este la fel de mare diferență între Baletul Operei din Paris și New York City Ballet. Fiecare companie are ADN-ul său propriu și este mult mai interesant pentru mine să se înțeleagă ceea ce este și a surprinde, decât de a impune un anumit stil propriu dansatorilor. Ce se întâmplă între noi, este o hibridizare și este ceea ce contează”. Cu altă ocazie a spus că „oamenii întotdeauna vor să știe de unde provine inspirația, dar, în cele din urmă, acestea sunt căi delicate, sensibile. Crearea unei piese este, pentru mine, mult legată de intuiție. Stilul meu se modifică datorită acestor dansatori.  Împreună creăm ceva care nu poate fi explicat într-adevăr”.

   Un jurnalist englez a afirmat că „Preljocaj este un coregraf inteligent, superb la provocarea unei corporalități crude, fără inhibiții”.

   Coregrafia lui este senzuală, expresiv-dramatică, curajoasă, gesturile aspre ale gimnasticii alternând cu mișcările calme ale baletului clasic.

   Spectacolul, după părerea mea, a plictisit o parte din spectatori, sonoritatea i-a enervat pe alții, și i-a satisfăcut pe cei mai mulți, care au putut să-i înțeleagă mesajul – absurdul vieții pe care o trăim.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Plenipotentiarul venetian la Tarigrad, Andreea Memno, a fost de fata in ziua de 15 august (Sfanta Maria) 1714, la scena executiei lui Constantin  Brancoveanu Voda si a membrilor familie sale, ucisi din porunca sultanului Ahmet. In scrisoarea sa catre dogele Venetiei, plenipotentiarul sau raporteaza astfel:

“Duminica, 15 august de dimineata, s-a taiat capul batranului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui si unui boier care ii era vistier. Iata cum s-a facut:

Inca de dimineata sultanul Ahmet se puse intr-un caic imparatesc si veni la seraiul zis foisorul Ialikiacs, pe canalul MArii Negre, in fata caruia era o mica piatra, unde au adus pe Brancoveanu  Voievod, pe cei patru baieti ai lui si vistierul Vacarescu, i-au pus in genunchi unul langa altul, la oarecare departate, un gade le-a scos caciulile din cap si sultanul i-a mustrat facandu-i haini. Apoi le detera voie a face o scurta rugaciune.
Inainte de a se ridica securea asupra capului lor, fura intrebati de voiesc sa se faca turci si atunci vor fi iertati.

Glasul cel inabusit de credinta la batranului Brancoveanu  rasuna si zice, spaimantat de aceasta insulta: “Fii mei! Iata, toate avutiile si tot ce am avut, am pierdut. Sa nu ne pierdem insa sufletele! Stati tare si barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte: priviti la Hristos, Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit; credeti tare intr-u acesta si nu va miscati, nici va clatiti din credinta cea pravoslavnica pentru viata si lumea aceasta.”

La aceste cuvinte, Ahmet se facu ca un leu turbat si porunci sa li se taie capetele.

Gadele infiorator, ridica securea si capul marelui vistier Enache Vacarescu se rostogoli pe pamant.

Apoi incepu cu uciderea copiilor.

Cand gadele ridica securea la capul feciorului celui mai tanar al domnitorului, Beizadea Mateias, numai de 16 ani, acesta se ingrozi de spaima. Sarmanul copil, vazand atat sange de la fratii lui si de la Vacarescu se ruga de sultan sa-l ierte, fagaduindu-i ca se va face turc. Insa parintele sau, domnul al carui cap cazu in urma, infrunta pe fiul sau si zise: ”Mai bine mori in legea crestina, decat sa te faci pagan, lepadandu-te de Iisus Hristos, pentru a trai cativa ani mai mult pe pamant!”

Copilasul asculta si, ridicand capul cu glas ingeresc zise gadelui: “Vreau sa mor crestin, loveste!”

In urma ucise si pe Brancoveanu.

O, Doamne! O, Doamne! Pana imi tremura cand va scriu, Excelenta, ceea ce am vazut…

Ma intreb [daca] putut-a fi de fata cineva sa nu fi plans, vazand capul nevinovatului Mateias, tanar-tinerel, rostogolindu-se pe jos langa capul parintelui sau, care se apropiase de al copilului… parea a-l imbratisa…

Gadele, stropit de sangele cresitinesc, face un salut sultanului si se retrage. Sultanul, insotit de plenipotentiarii Germaniei, Rusiei, Angliei, se ridica sa plece. Vazandu-i cu ochi lacrimati, spuse sultanul ca regreta acum ceea ce a savarsit.”

Părintele Arsenie Boca – Cărarea Împărăției

În patul conjugal al relaţiei transatlantice germano-americane s-au strecurat ani de-a rîndul neîncrederi şi infidelităţi. Ucenicii lui Sam au făcut-o de oaie,  motiv pentru care şefului rezidenţei C.I.A. din Berlin  i s-au pus în braţe hotărîrea de divorţ, plapuma, valiza cu ocheane şi a fost expulzat la mama lui. Purtătorul de cuvînt al guvernului german, Steffen Seibert a cerut reprezentantului serviciilor secrete americane din ambasada Statelor Unite ale Americii să părăsească Germania. America a spionat Germania din aceleaşi motive pentru care un soţ ar pune un detectiv particular pe urmele soţiei presupus infidele. Se prea poate ca Angela Dorothea Merkel, iritată de binoclul indiscret al C.I.A. sau de faptul că Germania nu este parte a cercului de încredere maximă, care reglementează o colaborarea strategică între serviciile de informaţii ale ţărilor vorbitoare de limbă engleză, SUA, Canada, Marea Britanie şi Australia, să dea semnalul unui marş antiamerican…

O resuscitare a vechii Europe?

Să fie expulzarea vinovatului masca unei declaraţii de putere? Poate că Germania, extrem de puternică acum, vrea să aleagă şi altceva decît „Vestul Sălbatic”… Sau poate faptul că, de ceva vreme, Ţarul şi Cancelarul se gîndesc neîncetat unul la altul şi la cît de avantajoasă ar fi fascinaţia apropierii. O alianţă Germania-Rusia ar fi o piesă de teatru tragică pentru viitorul Europei. Reeditarea Pactului Hitler-Stalin, de acum 75 de ani – necondamnat, nereclamat şi neanulat, încă, de România – n-ar mai mira pe nimeni, ar fi un act „politically incorrect” în contextul actual. Instabilitatea germano-americană s-a accentuat din 2003, an în care Berlinul s-a depărtat de politica şi acţiunea Statelor Unite ale Americii în campania militară din Irak, blocînd, în plus, obţinerea unui mandat din partea O.N.U. şi a N.A.T.O. De la această bornă, alianţa politică între cele două mari puteri a început să scîrţîie. Scandalurile de spionaj american din Europa (cazul Snowden şi Victoria Nuland, cu dispreţul şi înjurăturile telefonice la adresa U.E., ascultarea convorbirilor cancelarului şi alte „performanţe diplomatice” americane) să fi fost picăturile ce au umplut paharul, au deranjat şi obligat Berlinul să ia măsura expulzării?

„Spionajul din partea prietenilor este inacceptabil” a declarat cancelarul german. Poate fi luată în calcul şi o resuscitare a vechii Europe (Franţa – Germania), care doreşte să stea ceva mai deoparte de „valorile”  americane şi despre o nouă Europă (ţările Europei Centrale şi de Est), la dispoziţia Americii. Am văzut cu toţii diferenţa dintre reacţia Germaniei  şi cea a Americii în timpul crizei din Ucraina. Moderaţie, reţinere şi dialog din partea Berlinului şi activitate intensă pe teren din partea Washington-ului.

Invit D.N.A-ul să meargă în excursie la primăriile comunale

Pentru că e vara în toi şi vacanţele ne fac cu ochiul, dincolo de corupţie şi manipulare ne rămîne echilibrul nostru şi e musai să ne relaxăm, nu înainte de a-i închide în debara pe magiştrii noştri politicieni, care  ne-au arătat tot timpul că a face politică înseamnă a se înregimenta în clanurile mafiote, a se opinti din greu pentru a-şi ţine fotoliu lipit de fund şi a-şi spori zestrea „famigliei”. N-am fost în stare să le arătăm uşa la timp, să-i lăsăm să-şi ia pastilele de cap, ca să nu se mai creadă nemuritorii care pot rezista la infinit în nămolul mlaştinilor. Muncă, muncă, dar avem şi dreptul la relaxare, motiv pentru care, invit politicos D.N.A-ul să meargă în excursie la primăriile comunale. Nu de alta, dar în aceste zone greu de controlat, primarii, viceprimarii, poliţiştii şi perceptorii fac legea după urechea lor. Pentru că tot le-au fost mărite lefurile sărmanilor primari, de parcă ar săpa cu hîrleţul şanţuri de canalizare sau ar împrăştia prundişul pe uliţe, să vedem ce vrăji au mai făcut unii dintre ei pe banii contribuabililor. Primarul Sfârela din Gilăul de Cluj a făcut şi el o sfîrîială demnă de un atentat la liniştea publică. O investiţie inutilă de care localnicii nu sînt încîntaţi! Un fel de comuna arde şi primarul îşi cumpăra ceas cîntător. Drumurile comunei nu sînt toate  asfaltate, unele gospodării n-au curent electric, sătenii au camera de protocol printre buruieni în fundul grădinii, iar domn Sfîrlea le-a adus sătenilor „o belea cîntătoare pe cap”, pentru că, zice el, „dă o notă de modernism”. Maşinăria din faţa primăriei cîntă o melodie diferită la fiecare oră, indică temperatura aleşilor locali, aşadar adio linişte în comună! Vacile vor fi mulse la ora exactă, pe muzică. Cu banii daţi pe ceas, adică, zece mii de euro, ar fi putut aduce o porţiune de canalizare în comună sau i-ar fi scăpat pe localnici de noroiul uliţelor. Ca să-şi targă vîrtos partea, primarii au tot făcut parcuri la sate, unde gospodarii îşi pasc vacile, bazine de înot, săli de sport, stadioane de sute de milioane de euro pentru bieţii bătrîni sprijiniţi în toiag sau de stîlpul porţii în aşteptarea umilei pensii. Trăiască invenţiile primarilor pentru a deturna drumul banilor din uliţa glodoasă spre vilele personale!

Taxa pe aer a intrat în scenă

Sînteţi asediaţi de taxe? Se poate şi mai rău. Prima taxă pe aer, din lungul şir de taxe absurde, a intrat în vigoare în Venezuela, ţara care deţine cele mai mari resurse de petrol din lume, dar concomitent se confruntă cu o criză a hîrtiei igienice şi a zahărului. Taxa a fost impusă pe Aeroportul internaţional Maiquetia din Caracas, un aeroport în care wc-urile n-au apă, iar cîinii vagabonzi mişună printre pasageri. Călătorii care intră în terminalul aeroportului vor plăti de acum înainte 127 de bolivari, echivalentul a 20 de dolari. Oficialii din Caracas afirmă că taxa pe aer va acoperi cheltuielile unui sistem sofisticat de ozonizare şi purificare din reţeaua de aer condiţionat a aeroportului, fiind singurul aeroport din America de Sud şi din zona Caraibelor care foloseşte o asemenea instalaţie ce protejează sănătatea călătorilor, elimină bacteriile şi odorizează clădirea. După instituirea taxei pe aer reacţia publicului a fost de nemulţumire şi furie, catalogînd măsura ca o disperare a conducerii aeroportului în urma crizei de bani, după ce mai multe companii aeriene şi-au suspendat zborurile spre Caracas, din cauza unei dispute financiare cu Guvernul Venezuelei. Primul pas a fost făcut. Nu va trece prea mult şi taxa pe aer va infecta în mod absurd omenirea. La noi, taxa pe apa de ploaie face ravagii, cred că de aceea nu se îndură specialiştii în tehnologia ploilor să apese butonul „oprit”.  Să nu uităm că americanii ne-au adus astfel de „utilaje” sofisticate pe teritoriul Ţării.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Să fugim de trufie şi de deşartele nădejdi

,,Nesocotit este acela care-şi pune nădejdea în oameni sau în altă făptură, oricare ar fi ea.

Nu te ruşina câtuşi de puţin să slujeşti altora şi să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos.

Nu te sprijini pe tine însuţi ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu.

Nu te crede de fel în ştiinţa ta şi nici în îndemânarea cuiva, ci mai degrabă în harul lui Dumnezeu care ajută pe cei smeriţi şi umileşte pe cei mândri.

Nu te slăvi cu avuţiile tale, dacă le ai, nici cu prietenii tăi fiindcă sunt puternici, ci în Dumnezeu care dăruieşte totul şi care peste toate, încă şi peste Sine Însuşi, doreşte să-ţi se dăruiască.

Nu te înălţa deloc din pricina puterii sau a frumuseţii trupului tău, pe care o uşoară neputinţă îl doboară şi îl veştejeşte.

Nu te socoti mai bun ca alţii ca nu cumva să fii socotit mai rău inaintea lui Dumnezeu care ştie ce este în fiecare din noi.

Nu te mândri cu bunele tale fapte, căci judecăţile lui Dumnezeu altele sunt decât ale oamenilor şi ceea ce-i pe placul oamenilor, adesea nu-i pe placul lui Dumnezeu.

Mânia şi invidia rod inima celui trufaş.”

Să ne ferim de o prea mare familiaritate

,,Nu-ţi deschide inima oricui, dar vorbeşte despre treburile tale cu omul înţelept şi temător de Dumnezeu.

Nu sta în adunarea tinerilor şi a oamenilor de lume. Caută pe cei smeriţi, pe cei simpli şi nu sta de vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet.

Nu fi familiar cu nici o femeie, dar roagă-te lui Dumnezeu pentru toate cele pline de virtute. Nu năzui să fii familiar decât cu Dumnezeu şi cu Îngerii şi fereşte-te să fii cunoscut de oameni.

Se cade să ai dragoste pentru toată lumea, dar familiaritatea îşi are neajunsurile ei.”

Pr. Arsenie Boca – Fragmente din vol. Cărarea Împărăției

În mijlocul tumultului

Firavă, în mijlocul tumultului

Incerc să descifrez

Limbajul timpului.

Mă încolăcesc neputincioasă

De copacul ce mi-a fost dat

Atingând frunza lucioasă.

Este mereu verde, luminoasă

Acolo mi-am stocat visele

Pentru tine, nație frumoasă!

Și anii s-au prelins…

Tâmplele albe își strigă neputința

În al meu plâns…

Copacule, ce-mi spui azi?

De ce vremurile sunt așa tulburi?

Prin freamăt îmi răspunzi…

Lăcrimez încremenită…

Nu mai putem face nimic?

Țara mea batjocorită?

Doamne, privește-ne!

Nu ne lăsa în rătăcire,

Doamne, Doamne miluiește-ne!

Mariana Gurza

Doar tu…

(Fiicei mele Ioana Valentina la ceas aniversar)

Doar tu, mlădiță

mi-ai adus din nou surâsul

pe obrazul asprit de vremi…

Odată, într-o dimineață de vară

o lumină

un nou răsărit,

s-a cuibărit la sân.

Ai fost tu, copilă

curajoasă,

frumoasă,

ca o floare de nufăr…

Au trecut ani…

Acum „picătura de mare”,

este darul tău

darul nostru,

minunea tuturor…

Doamne, păstreză-i în lumină

mereu,

chiar și atunci

când voi pleca

pe alt drum…

Mariana Gurza

13 iulie 2014

LA MULȚI ȘI FERICIȚI ANI!

Icoana Făcătoare de Minuni de pe Muntele Taborului

Noi suntem acolo, între lumi…

(Emiliei Țuțuianu la ceas aniversar)

Anii curg neștiuți, nenumărați

Mereu ne întoarcem în alte vremuri

Stăm drepți în fața lumii, curați,

Precum copacii încărcați de ramuri.

Noi suntem acolo, între lumi

Sfidând  zâmbind micimea

Trudind tăcuți pe alte culmi

De unde primim lumina.

Și-n har ne contopim în slove

Pe alei necunoscute…

Tatăl o avea motive

Ruga noastră s-o  asculte?

Suntem săraci și împovărați,

Dar mergem pe calea luminii !

De Sus suntem vegheați,

Iubirea noastră alungă spinii.

Doar blândă rugăciune

C-un dor de Dumnezeu

A poposit spre tine

Odată cu  sufletul meu…

Mariana Gurza

12 iulie 2014

 LA MULȚI ȘI FRUMOȘI ANI!