„O familie trebuie să fie unită şi solidară, căci altfel nenorocul bate la uşă.”
Thomas Mann
Solidaritatea este coeziunea socială bazată pe dependența indivizilor unul față de celălalt în cadrul societăților avansate. În societățile simple ea se bazează în principal pe rudenie și valori comune. În cele complexe, există alți factori care contribuie la sentimentul de solidaritate socială.
Solidaritatea socială constituie un ansamblu de interese, idei, credinţe, sentimente şi opinii care creează un scop, o dorinţă pentru un mod unitar de acţiune şi reprezintă un mediu care generează capital social. Politica socială este dusă în general în favoarea acestei atitudini de solidaritate, având în vedere programe şi acţiuni îndreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale. Acest proces cuprinde deopotrivă implicarea autorităţilor publice, acţiunile organizaţiilor neguvernamentale şi acţiunile persoanelor individuale, reunind sectoarele public, privat şi societatea civilă. Politica socială se defineşte în cadrul principiilor, valorilor şi tradiţiilor ce guvernează relaţiile sociale dintre indivizi, grupuri, comunităţi şi instituţii cu referire la alocarea resurselor şi nivelul bunăstării populaţiei.
Potrivit filozofului și sociologului francez lui Emile Durkheim (1858-1917) considerat fondatorul școlii franceze de sociologie, tipurile de solidaritate socială corelează cu tipurile de societăți. El a introdus termenii de solidaritate „mecanică” și „organică”, ca parte din teoria dezvoltării societăților și a descris evoluția societăților pe măsură ce ele devin tot mai complexe, de la solidaritate mecanică, la solidaritate organică, instituindu-se conștiința colectivă. Într-o societate care manifestă solidaritate mecanică, coeziunea și integrarea este datorată omogenității indivizilor – oamenii se simt conectați prin activitate, educație, religie și stil de viață similar. Solidaritatea mecanică funcționează de obicei în societăți „tradiționale” și de mici dimensiuni. În societăți ca cele tribale, de exemplu, solidaritatea se bazează de obicei pe legăturile familiale. În general, în societățile simple, oamenii sunt conectați la alții pe baza legăturilor personale și tradiții. În astfel de societăți, oamenii au destul de puține opțiuni în viață. Într-o societatea mai mare, modernă, ei sunt conectați la ceilalți din cauza dependenței crescute cu privire la îndeplinirea obligațiilor de specialitate necesare pentru societatea modernă, extrem de complexă pentru a supraviețui. Cu alte cuvinte, solidaritatea organică provine din interdependența dintre specializarea activității și complementaritatea dintre oameni, o dezvoltare care apare în societățile industrializate și moderne.
O influență hotărâtoare asupra gândirii lui Durkheim a fost pozitivismul sociologic al lui Auguste Comte (1789-1857), sociolog și filozof francez, pentru care totalitatea convingerilor și sentimentelor comune pentru membrii unei societăți formează un sistem determinat, cu o viață proprie și care poate fi numit conștiința colectivă sau comună. Comte a urmărit înființarea unei filozofii pozitive, corespunzătoare ultimului stadiu spre care omenirea trebuie să tindă, după ce a trecut prin starea teologică și acea metafizică, ce reprezentau trepte necesare ale omenirii. El nu mai caută explicarea cauzelor ascunse ale fenomenelor, ci se mulțumește cu studiul datelor experienței. Nu este o simplă adunare de date, ci tinde să descopere legile ce guvernează datele și faptele, scopul științei pozitive fiind „Voir pour prevoir, prevoir pour prevenir”, adică a studia ceea ce este pentru a conclude ce va fi, după dogma generală a invariabilității legilor naturale. Deci, un scop practic care ajută progresului umanității. Progresul îl întrevedea înfăptuit cu ajutorul unei reforme sufletești, în sensul spiritului pozitiv, altruismul luând locul egoismului. Și în zilele noastre se reafirmă această idee: „să mergem spre sensul pozitiv al devenirii umane, adică a tr[i în armonie, sub semnul spiritualității benefice, revelate nouă de Divinitate, spiritul benefic fiind creator, spre deosebire de cel malefic care este distrugător”.
Revenind la ideile lui Durkheim, în solidaritatea organică, spune el, oamenii sunt mult mai integrați, interdependenți și cooperanți în același timp. Progresul de la mecanic la solidaritatea organică se bazează în primul rând pe creșterea populației și a densității ei (numărul de interacțiuni crește, iar societatea devine mai complexă), în al doilea rând pe creșterea moralității în interacțiunile sociale și în a treilea rând, pe creșterea specializării la locul de muncă. Diferența dintre cele două tipuri de societăți este că în societatea mecanică legea este axată pe aspect punitiv și are scopul de a consolida coeziunea comunității, de multe ori prin pedepse publice și extreme, în timp ce în societatea organică legea se concentrează pe repararea prejudiciului făcut și se concentrează mai mult pe persoane decât pe comunitate. Una dintre principalele caracteristici ale societății moderne, ecologice este importanța individului, el devenind punctul central al drepturilor și responsabilităților. „Este societatea care a instituit și a făcut din om zeu al cărui slujitor este”, mai spune Durkheim.
Vorbind despre evoluția culturii, Durkheim subliniază că moda servește la diferențierea între clasele de jos și clasele superioare, deoarece clasele de jos vor să arate (și să aibă – completez) ca cei din clasele superioare; se vor adapta în cele din urmă la moda claselor superioare, iar moda acesteia se va deprecia și clasa superioară va fi forțată de a adopta o nouă modă. Cred că este de apreciat factorul concurențial din opinia sa și care în final înalță societatea. Procesul fiind, socotesc, de durată, dar inevitabil favorabil. Este inevitabila sinusoidă a vieții!
Cu privire la societate, Durkheim remarcă drept pericol existența mai multor posibile patologii care ar putea duce la dezintegrarea societății: creșterea prea rapidă a populației reduce cantitatea de interacțiune între diferite grupuri, care la rândul ei duce la neînțelegerea unor norme, valori etc. El aduce remarca situației în care deținătorii de putere sunt conduși de dorința lor de profit (lăcomia), unii oameni ajungând să presteze munci necorespunzătoare (se poate lua în calcul și muncile făcute peste limita posibilității fizice a omului), astfel de oameni ajung a fi nemulțumiți, iar dorința lor de a schimba sistemul poate destabiliza societatea.
Durkheim a văzut religia ca fiind cea mai fundamentală instituție socială a omenirii, cea care a dat naștere la alte forme sociale și care a determinat sentimentul puternic al conștiinței colective. El a văzut religia ca o forță care a apărut la începutul societății, de-a lungul timpului a devenit mai organizată, oferind o creștere a diviziunii între sacru și profan. Cu toate acestea, Durkheim credea că religia a devenit cu timpul din ce în ce mai puțin importantă, fiind înlocuită treptat de știință, dar, cu toată pierderea importanței, ea încă stă la baza societății și în ciuda forțelor alternative nu a fost creat nici un înlocuitor pentru forța religiei. Durkheim a văzut modernitatea ca pe „o perioadă de tranziție și mediocritate morală”.
Tot el consemna că deși indivizii desfășoară munci diverse, adesea cu valori și interese diferite, ordinea și solidaritatea societății depinde de încrederea între ei, de a îndeplinii activitățile lor specifice.
În concluzie, solidaritatea implică o răspundere comună, ea înseamnă prietenia care leagă oamenii privind principiile și valorile. Am mai spus cândva că dezbinarea este demonică, fiindcă distruge încrederea partenerilor și este practicată de persoane sau grupuri cinice, din plăcerea de a distruge armonia, sau din orgoliu, din interese meschine, din inconștiență sau din interese ascunse cum ar fi cel al trădării. Solidaritatea se obține atunci când la baza prieteniei stau percepte morale precum sinceritatea, integritatea, întrajutorarea, motive raționale dar și sufletești. Omul trebuie să fie însetat de înțelegerea cu altul. Avem nevoie unii de alții. Valabil este la scară globală.
Faptul de a fi solidar implică spiritul de înțelegere, de interes, de sentimente, de idei. Dovezi de solidaritate întâlnim foarte des la locul de muncă, între prieteni, vecini, în diferite localități, în situații de calamitate, între diverse țări de pe glob. Indiferența doare, ura ne dă fiori! Din punct de vedere sufletesc, dar din punct de vedere practic aceste atitudini pot avea repercusiuni dureroase pentru ambele părți care ar fi putut să se asocieze și să formeze un tot, bazat pe un liant puternic de idei și fapte.
Scriitorul irlandez George Bernard Shaw, laureat al premiului Nobel în anul 1925 spunea: „Cel mai grav păcat săvârșit față de semenii noștri nu este de a-i urî, ci de a fi indiferenți față de ei…”.
În acest fenomen al solidarității, toţi trebuie să fie pentru unul și unul pentru toţi. Românul are minunatele versuri ale poetului Vasile Alecsandri: „Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi și la durere/ Unde-s doi puterea crește/ Și dușmanul nu sporește!”.
Intelectualității unei ţări ar trebui să-i revină responsabilitatea în primul rând a ceea ce se petrece în ţara sa, dar și dincolo de granițele ei, prin implicare directă sau colaterală. Or, intelectualii sunt de multe ori marginalizați, intenționat sau inconștient dezbinați, pentru a nu fi acea forță care să lovească în interesele murdare ale găștilor formate, ale mafiei instaurate. Clasa politică de azi pare să dorească să se debaraseze de intelectuali, așa cum au făcut comuniștii, dar într-un mod mai perfid, dezbinându-i, ca ei să poată să guverneze peste o populaţie derutată, prostită, umilită. Dau exemplu modul cum s-au bucurat sovieticii în anul 1940 la plecarea intelectualității din orașele și satele Basarabiei românești, ca să nu mai aibă cine să întrețină flacăra patriotismului.
Uneori am vrea să fim solidari dar nu știm cu cine, suntem divizați, suntem manipulați, suntem derutați. Dar atunci când lucrurile par să se limpezească, când ni se prezintă o cauză în interesul căreia trebuie să ne solidarizăm, atunci acțiunea ar trebui făcută rapid, deoarece dușmanul nu așteaptă, din contră, o ia înainte, pregătit fiind de atac.
Intelectualii tuturor țărilor ar trebui să se confrunte cu viitorul, să gândească cu seriozitate asupra lui și nu cu oportunitate. Aduc în atenție euroscepticismul manifestat de către unii intelectuali și care poate influența marea masă a oamenilor. Oare uităm cu cât efort s-a pornit la drum, pentru prima oară înființându-se Comunitatea Europeană la Roma, în 1957, sub numele de Comunitatea Economică Europeană de către Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda, unită pentru interesele comune ale cărbunelui și oțelului și apoi prin Tratatul de la Maastricht înființându-se Uniunea Europeană în 1993? Oare nu trebuie să existe în continuare o solidaritate în construcția ei? Începem să fragmentăm ideile, acțiunile, să dezbinăm prin anumite viziuni sceptice, în loc să ne concentrăm atenția asupra obiectivelor pe termen lung și nu numai asupra programelor imediate, să dăm o mână de ajutor, ajutorul fiecăruia fiind important și gândindu-ne la viitorul pe care-l dorim, pe care l-am ales, pentru a-l face mai util și a-l umaniza, și a nu lăsa să se piardă această șansă. Afirmația: „am senzația că pentru a construi Europa demontăm într-o bună măsură Europa în sens de civilizație” cred că este o afirmație retorică a unui filozof contemporan. Filozoful britanic Bertrand Russel (1872-1970) era cel care spunea: „Nenorocirea omenirii este că proștii sunt așa de siguri și inteligenții sunt cuprinși de îndoială”. Există greutăți, există greșeli, există și sacrificii, este adevărat, orice câștig include și anumite pierderi, dar scopul nobil trebuie să fie prioritar și inteligibil, solidaritatea fiind sentimentul care trebuie să stea la baza acestei construcții. Așa cum poetul german J.W. Goethe era convins că trebuie să existe o unitate într-o operă de artă, ar trebui și noi să fim convinși că trebuie să fie o solidaritate între oamenii cu idei favorabile societății, în vederea progresului mult așteptat.
Viziunile eurosceptice sperăm să fie fenomene trecătoare, exprimările retorice să nu răstoarne convingerile umanitare. Reamintesc, după înțelegerea mea, argumentul lui Durkheim, cel invocat mai sus: unii pierd momentan, alții câștigă, cei care pierd nu se lasă învinși ci se înalță pe o treaptă mai sus. Astăzi, înțelegerea și aplicarea unei politici flexibile, curajoase, loiale, va putea îndeplini visul unei Europe Unite, puternice.
Unde nu există solidaritate, oamenii sunt scindați și cei de rea credință asta așteaptă! Sentimentul solidarității poate fi trezit în sufletele oamenilor, în orice moment necesar.
Vavila Popovici – Raleigh Carolina de Nord
