3 Jun
2014

,,Cui ţi-ai vândut sufletul?”

Din ziua aceea Oliţa n-a mai intrat în bordei, la mama însă venea şi numaidecât lăsa o fărâmitură pe mormântul ei: praznic pentru păsări.
Unde înnopta? Se uita de unde ies aburi, acolo stăpânul îşi făcea baie şi ea îl ruga s-o lase să doarmă în baie, pe laviţa udă şi goală. Până la o bucată de noapte era călduţ, pe urmă îi dârdâiau dinţii.
Când afară s-a încălzit, înnopta ba ici, ba colo, în tufari. Sub cap mânuţele ei, altă pernă nu avea. Somn de iepure era acela, cum ceva, sărea din culcuş: grozav se mai temea de şerpi.
Într-o dimineaţă, cum face ochi, dă de o fetiţă. Dormea, covrigel, lângă dânsa.
– U-ţa, tu eşti? se învioră Oliţa. De când nu te-am văzut! Ştii că a murit mama?
– Am auzit. Dumnezeu s-o ierte.
– Dar tu pe unde ai umblat?
– Prin cătune, ceream de pomană. M-au prins şi m-au adus înapoi.
Demult o frământa pe Oliţa un gând:
– Ştii ce, Uţa, hai să fugim mai departe, ca să nu ne mai găsească.
– Unde?
– Acasă! Poate că s-au dus ruşii de la noi.
– Da-a? îi flutură un zâmbet, pe care îndată îl şi înghiţi o umbră: Păi n-am pe nimeni la Bălţi, tata e în lagăr, mama a murit mai anţărţ.
– Te iau la Sofia.
– Merg, dar ştii, Oliţă, ce drum lung e până acasă? Tocmai opt mii de kilometri! Fără bilet, numaidecăt o să ne prindă.
– Am eu parale, Uţa, moş Capral n-a luat un bănuţ pentru sicriu.
Şi Oliţa i-a scos din papucul de buci unde îi ţinea ascunşi.
Să fi trecut o săptămână, nu mai mult, şi fetele erau pe un vapor care plutea pe râul Irtâş. Oglindă nu aveau, se uitau, bucuroase, în apă: sunt ele ori nu? Şi chiar se duc acasă?!
– Un craniu pe râu! strigă nu ştiu care.
Uţa şi Oliţa au tresărit. Să nu tacă marinarul acela? Ăsta, cică, e cap de moldovean deportat. “Nu departe de mal, spunea el, a fost un lagăr, pe mu-ulţi moldoveni i-au îngropat aici şi, cum râul mănâncă nisipul, ba un craniu, ba altul iese deasupra şi numai apa ştie unde îl duce…” Uţa n-a mai ajuns acasă, a rămas dădacă într-un oraş din Belarus.
Ca un pui de căprioară rănit şi fugărit de vânători tocmai de la capătul pământului, a intrat Oliţa în Sofia. Din ochii ei trudiţi izvorau când boabe de lumină, când fărâme de lacrimi. Râdeau şi plângeau.
O fântână de acasă îi ieşi în drum, avea o creangă de vişin în cumpănă. Mânuţele fetei încolăciră ghizdelele şi ea sărută căldarea.
– Bună dimineaţa, apă din Sofia, se uită Oliţa în fântână.
Era Duminica Mare. De ce satul e posomorât, pustiu, parcă e altul nu ştiu cum. Iată un om pe drum, nici nu întoarce capul, mai trece unul… Măcar s-o întrebe:
– Cine eşti, tu, fetiţo, care te speli la fântână? De unde vii?
Nimeni n-o cunoaşte. La casa surorii sale mai mari, când a ajuns, mai întâi a sărutat portiţa. Numai câinele cel cu un ochi a recunoscut-o.
A vrut să latre şi a rămas cu gura căscată, dând din coadă. Fetei nu i-au mai ajuns puteri să deschidă uşa, a căzut în prag, îmbrăţişându-l.
– Oliţa! ieşi din casă soră-sa Eftimia. Străinica noastră s-a întors! şi prinse a răcni de se adunară vecinii. Şi numai iată aleargă şi altă soră:
– Unde ai lăsat-o pe mama, Oli-ţa-a! îşi smulgea părul din cap.
Un vecin o trage de limbă şi altul o iscodeşte. Oliţa strânge capul între umeri: ce să le răspundă? O vorbă e destul ca s-o ducă înapoi la urşii cei albi.
Când s-a mai împrăştiat lumea, surorile au sclipuit ia acolo de-o mămăligă, era prăpădul foametei în Moldova.
Abia s-au aşezat la masă, afară, sub nuc. Mămăliguţa aburea între ei, şi văd că un om deschide portiţa şi vine, tăcând, vine, vine, apoi bagă degetele răşchirate sub mămăligă, o ia de pe masă şi unde o strânge la piept aşa fierbinte şi iese cu dânsa din ogradă. Ai casei au rămas buimăciţi, cu ia aşa nişte ochi.
– Păi dacă au măturat podurile ăştia cu steagul roşu, a zis sora Alexandra.
Mai stăteau încă la masă, când aud câinele Iătrând. O matahală de miliţian intră cu paşi mari în ogradă. Era cu puşcă.
– Olga Bujor, eşti arestată! atât l-a ajuns capul să zică şi unde scoate un cartuş din buzunar şi încarcă puşca.
Inima Oliţei se făcu cârcel.
– Gheorghe, îl roagă Eftimia, eşti din sat de la noi, las-o măcar o zi, e de la drum, mititica, şi-i dă un scaun: Ia stai cu noi la masă.
– Nu, am ordin ş-o duc azi la casa de stat.
Se umplu văzduhul de bocete, când o scotea pe Oliţa cu puşca din ogradă. Şi cum treceau pe lângă biserică, fetiţa a prins grai:
– Mă laşi să mă rog oleacă pentru mama? Acolo, unde mă duci, nu-s biserici.
Gheorghe se mută de pe un picior pe altul, mai trage o ţigară, fata nu-i. Oare n-a fugit? Şi intră în biserică cu puşcă cu tot şi cu chipiul în cap. Oliţa sta în genunchi cu o lumânare în mână.
– Gheorghe-hăi, Gheorghe, ai şi tu morţi, ce-ai intrat cu puşca în biserică? se apropie o femeie şi-i dă o lumânare.
– Dacă ai murit, să-ţi sufle într-un loc, se hlizeşte Gheorghe, ce-ţi mai trebuie lumânare?
– Doamne fereşte, îşi face cruce femeia.
– Hai, că o să-mi crească barbă aici, o înhaţă Gheorghe de mânecă pe Oliţa.
Supărată că i-a stins lumânarea, Oliţa îl întreabă afară:
– Bade Gheorghe, cui ţi-ai vândut sufletul? Satanei care ţi-a dat armă?
Gheorghe a holbat ochii: nu-i venea a crede ce iese din gura ei, da Oliţa îşi descărca sufletul:
– Cine a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii!
– Pe a ta o s-o mănânce întâi, ai uitat că eu am puşcă!
Unde a dus-o Gheorghe? La puşcăria din Bălţi.
Cât au ţinut-o acolo, de trei ori i-au mânat pe arestaţi pe jos, înconjuraţi de câini şi gardieni, tocmai la Gara de Nord, ca să-i aducă apoi îndărăt. Pe drum nu aveai voie să întorci capul înapoi, nici în stânga să te uiţi, nici în dreapta.
Odată, cum mergeau prin glod, unul care venea din urmă o întreabă în şoaptă:
– Eşti Oliţa Bujor?
– Da, răspunde ea şi nu întoarce capul.
– Fiica lui Vasile, calic de-o mână?
– Da, şi nu întoarce capul.
– Păi eu am fost cu Vasile într-un lagăr.
Oliţa uită şi de gardian; şi de tot şi se iţeşte înapoi să-I vadă pe omul acela, da gardianul când a urlat odată: “La pământ!” şi unde îi culcă pe toţi delaolaltă în mâzga drumului.
A doua zi mai caută-l pe omul acela. Dar şi pe puiul nostru rănit de căprioară l-au tot fugărit hainii de vânători cu câinii prin NOUĂ închisori până l-au adus în Siberia, unde şi-a dat mama sufletul… Prin câte i-a fost dat Oliţei să mai treacă, e o carte nouă. Acum să vedem ce s-a întâmplat când s-a reîntors peste mulţi ani acasă.
Era de acum mare, şi-a făcut casă, dar nu se lipea nici mâncarea, nici somnul de dânsa: unde – i tata? Câte puşcării erau în ţară, la toate a bătut în uşă. “Vasile Bujor? Caută-l în altă parte, aici nu-i…”
Când nu mai avea nici o nădejde că o să-i dea de urmă, odată, în Bălţi, o opreşte un
om a-alb la păr şi fără dinţi. Scârţâia când mergea, aşa de hrentuit era.
– Eşti Oliţa Bujor, a? şi se uită în jur. Am să-ţi spun ceva, dar aici mă tem. Stalin a murit, urechile lui însă au rămas.
“Doamne ! a împreunat mâinile Oliţa, d-apoi el e chiar omul cela care a stat cu mine în puşcăria din Bălţi!” Nu ştiau unde să se ascundă şi s-au băgat sub podul de peste Răut.
– Mă cheamă Nicolae Oloieru, abia descleşta omul gura, şi se tot uita în jur. Se temea să nu-l audă vreun peşte din râu. Eşti a llli Vasile, aşa-i? Oliţa a dat din cap. Apoi eu am fost cu Vasile.
– Şi unde-i tata?! îl apucă de mânecă femeia şi i se uită în ochi.
Omul a început a plânge:
– Dumnezeu să-l ierte, îşi face cruce. Straşnică moarte a mai avut acolo, în Siberia. Am fost într-un lagăr cu dânsul. Două zile a umblat bietul Vasile cu noi, la scos cărbuni. Cum era beteag de-a mână, de, l-au pus la păscut porcii, dar îl păzeau cu puşca. Când ne întorceam de la scos cărbuni, treceam chiar pe lângă ocol. Da eram ne-egri
şi slabi, numai oasele din noi. Odată Vasile tocmai închidea porcii. Unul Matei Oală, cum mergea înainte, se apucă cu mâna de inimă şi cade. Doi au încercat să-l ridice, gardienii nu i-au lăsat. Mult nu ne-am depărtat şi auzim un răcnet straşnic, după glas l-am cunoscut, era Matei Oală. Am înţeles că l-au aruncat în ocol să-l mănânce porcii. De răi şi flămânzi ce erau, nişte zmei nu alta, porcii aceia mâncau oameni. “Doamne, de ce mi-ai dat ochi să văd asta!” tot striga Vasile, apucându-se de cap.
Crezi că am mai avut somn în noaptea aceea?
A doua zi, simţind carne de om în preajmă, porcii, în loc să pască, îl fugăreau pe Vasile, să-l rupă şi gata, abia a scăpat de gura lor.
Omul îşi trase sufletul, căutând în jur cu frică, apoi îşi aminti:
– Într-o dimineaţă ne mânau iar la scos cărbuni. Porcii încă erau în ocol. Când ne-au văzut, coviţăiau sălbatic. Ne-am apucat de mâini, da un coşcogeamite gardian, cu fruntea de-un deget, hai să ne fugărească în jurul ocolului până a căzut un om. Vasile a sărit să-l scape:
– Lăsaţi-l, e creştin, îi ruga el, că ştia de acum ruseşte.
– E creştin?! au rânjit obraznic gardienii. Atunci du-te tu în locul lui! Şi unde-l înşfacă pe Vasile de mâini şi de picioare şi-i fac vânt în ocol… Aşa mai ţipa, sărmanul, când îl sfâşiau de viu, de ţi se ridica părul măciucă. Eram hăt, dincolo de poartă, şi îl tot auzeam.
Seara, când ne-am întors, am văzut în ocol numai zdrenţe din hainele lui şi o bucată de papuc.
Oliţa a înmărmurit, încleştându-şi pumnii:
– Regimul canibalilor! îşi muşca ea buzele. L-au mâncat de viu pe tata, dar n-au putut să-l frângă!
Câţi bani a avut, pe toţi i-a cheltuit în după-amiaza aceea.
Bureza… Oamenii din Bălţi nu ştiau cine e femeia care stă pe pod şi dă de pomană ba o cămaşă, ba un prosop:
– De sufletul tatei, atât le spunea.
Când a încetat ploiţa, Oliţa a întors capul: undeva, dincolo de oraş, pe cerul Sofiei răsărise un curcubeu. Un fior cald îi străbătu sufletul…
Ta-are-i mai plăcea tatei Tricolorul!

Extras din Spiridon Vangheli – “Copii în cătușele Siberiei, Editura Doxologia, 2014 via Roncea.Ro

Vedeti si Eroii necunoscuţi ai României şi soarta lor martirică: senatori şi deputaţi ai Basarabiei, militanţi pentru statul national-unitar roman, deportati in Gulagul sovietic

Sursa: http://roncea.ro/2014/06/03/cui-ti-ai-vandut-sufletul/

2 Jun
2014

Maria Diana Popescu: Gestapo-ul Europei şi mişcarea plăcilor tectonice ale U.E.

Iranul şi China au trecut la executarea bancherilor corupţi, colaboratori ai Wall Street-ului, a judecătorilor, poliţiştilor şi procurorilor corupţi, consemnează „Nesaranews”. „Political Vel Craft” scrie că Ungaria a obligat bancherii corupţi să-i părăsească teritoriul. Islanda a arestat, în 2012, toţi bancherii aserviţi lui Rothschild şi Rockefeller, vinovaţi de prăbuşirea sa economică. O revoluţie fără arme a reuşit schimbarea miraculoasă a destinului Islandei. Presa occidentală păstrează tăcere asupra evenimentelor. Astfel de ştiri ar da curaj naţionaliştilor din ţările europene, în lupta pentru eliberare de sub tirania financiară a organismelor mondiale. Euroscepticismul manifestat la alegerilor pentru Parlamentul European a lovit în plex U.E. şi poate conduce, în viitorul apropiat, la mişcarea plăcilor tectonice ale bătrînului continent, provocînd un cutremur cu magnitudini dramatice în existenţa organismului comunitar. Numărul deputaţilor europeni ostili faţă de instituţiile U.E., hotărîţi să boicoteze actualul sistem european, este mai mare ca niciodată. Aproape 200 de eurodeputaţi nu simpatizează cu politicile de austeritate ale U.E. şi vor o schimbare radicală în strategia haşurată pînă acum de Parlamentul de la Strasbourg. Victoriile  „Ukip” în Marea Britanie, „Zorii aurii” în Grecia, „Frontul Naţional” în Franţa, „FPO” în Austria, „Partidul Popular” în Danemarca şi Suedia, arată neîncrederea şi ruptura unor importante segmente de populaţie ale acestor state faţă de instituţiile lor politice şi, mai ales, faţă de cele europene. Parlamentul European se va sprijini, în mare parte, pe Germania, cu cea mai mare echipă de europarlamentari, dar, care, evident, uimeşte cu primul şi singurul deputat neonazist.

U.E. luptă împotriva statelor naţionale şi pentru cedarea suveranităţii acestora

Popoarele Europei au început să conştientizeze că aproape totul e putred în politica Uniunii şi a marilor Puteri de la „Masa Rotundă”, locul unde sînt şcoliţi agenţii „iluminaţilor”, ca apoi să revină în ţările lor, slugi instruite, în poziţii vitale de putere. Popoarele Europei au înţeles că U.E. luptă împotriva statelor naţionale şi pentru cedarea suveranităţii acestora. Au început să conştientizeze că propriile state nu sînt conduse de cei votaţi să le servească interesele, ci de un labirint de grupuri secrete, care au în mîini controlul  global. Pe acest fond de necontestat au venit victoriile zdrobitoare ale naţionaliştilor, extremelor-drepte şi stîngii, despre care scriam cu cîteva săpătămîni înaintea alegerilor. Popoarele au înţeles, în sfîrşit, că sînt controlate prin manipulări academice de către grupuri restrînse şi ascunse, care au în stăpînire clasele politice, sistemele sociale şi economice, banii planetei, mînuind cu profesionalism şantajul, ameninţările şi chiar eliminarea din scenă, prin asasinare, a celor ce nu mai doresc să lucreze pentru ei (vezi şirul bancherilor şi al şefilor unor bănci celebre, morţi în condiţii suspecte), a celor care se opun sistemului.

Popoarele au înţeles că aceste grupuri meschine au în stăpînire sistemul de educaţie, sistemul medical – sănătatea omenirii fiind ameninţată continuu de politicile criminale ale companiilor farmaceutice, de noile vaccinuri şi medicamente, special fabricate şi puse pe piaţă, pentru a declanşa îmbolnăvirea, unele, chiar cu efect letal întîrziat. Menţinerea unei populaţii bolnave-cronic este extrem de profitabilă financiar pentru cei care controlează piaţa medicamentelor.

Revolte sociale în Europa următorilor ani şi Gestapo-ul democrat

Popoarele Europei au înţeles că Uniunea Europeană a ales calea unui totalitarism care se doreşte o religie ateistă, nihilistă, ce urmează să devină obligatorie pentru toţi. Prin votul dat naţionalismului, europenii vor să pună capăt agresiunilor care se desfăşoară sub ochii noştri şi prin ignoranţa noastră. Partidele naţionaliste şi extremiste au cîştigat teren în toată Europa, iar victoria lor periclitează interesele globaliştilor. Aceste partide cer în mod expres renunţarea la U.E., ieşirea din „Casa lui Rothschild”, dînd astfel o lovitură zdrobitoare „Noii Ordini Mondiale”, sufocantă pentru continent, dar şi celui mai „grandios” şi mai „democratic” proiect din istoria modernă a omenirii, aşa cum este caracterizat de auto-declaraţii lideri ai continentului, în realitate, opera elitei financiare oculte. În Norvegia, ţară care a refuzat în mod repetat intrarea în Uniune, cetăţenii au un nivel de trai extrem de ridicat, în comparaţie cu cetăţenii statelor membre. Speriaţi şi indignaţi, liderii de la Bruxelles prevăd revolte sociale în Europa următorilor ani, motiv pentru care au şi găsit antidotul: Gestapo-ul democrat, o armată de jandarmi ai Europei, care să intervină în „misiuni de securitate, supraveghere şi ordine publică, în gestionarea traficului, controlul frontierelor şi activităţii de inteligenţă, protejarea persoanelor şi a bunurilor, în ghilimele, şi menţinerea ordinii în caz de manifestaţii publice. Ultima misiune însemnînd, probabil, masacrarea celor care îndrăznesc să protesteze în stradă pentru o viaţă demnă.

Nici Washington-ul, nici Bruxelles-ul nu doresc rezolvarea conflictelor

José Manuel Barroso a cerut forţelor europene să fie unite în faţa ascensiunii partidelor extremiste şi eurofobe. Însă, euroscepticii din forul legislativ european vor cutremura sistemul, impactul undelor de şoc va zgudui nu doar ţările lor de provenienţă, ci întreaga Europă, incluzînd şi România, unde, dincolo de celebrele scandaluri politice şi de corupţie ale acestui sfert de veac, dincolo de exerciţiul experimental al „democraţiei”, dincolo de porumbeii ieşiţi din gura autorităţilor de la Bucureşti, există o realitate cruntă: România trăieşte cea mai dramatică perioadă din istorie, ai căror eroi demagogi au fost capabili de orice matrapazlîc pentru cîştigarea votului, sărăcirea poporului român şi sporirea averilor personale. Violenţa nu e  o soluţie pentru rezolvarea conflictelor interne, dar trebuie să înţelegem, pînă nu e prea tîrziu, că această clasă politică merită luată de guler şi dată afară pînă la ultimul membru. Trezirea noastră la realitate, ca popor, presupune conştientizarea prăpastiei în care se zbate România, sub ochii fiarelor de pradă globaliste. Washington-ul şi Bruxelles-ul doresc rezolvarea conflictelor doar în interesul lor. Pe pagina „Institute for Political Economy”, Paul Craig, fost asistent al  secretarului de stat responsabil cu Trezoreria în administraţia Reagan, afirmă că, Washington-ul împinge lumea spre război: „Rusia este împânzită de coloane a cincea ale Washington-ului. Dacă guvernul lui Putin stă deoparte în timp ce lupta Ucrainei ruseşti este înăbuşită, prestigiul lui Putin se va prăbuşi, iar Washington-ul va răsturna guvernul rus, punând în acţiune sutele de ong-uri finanţate de Washington, pe care guvernul rus a avut nebunia să le tolereze.” Gînd la gînd cu adevărul enunţat de Craig.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

2 Jun
2014

“Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi…”

 

“Să nu uităm că istoria
nu va uita pe vinovaţi;
şi vinovaţi suntem cu toţii:
unii, pentru că am tăcut;
alţii, pentru că am greşit;
cu toţii, pentru că am suportat.”

General Ion Antonescu

(Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

 

– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2014/06/01/personalitatea-si-asasinarea-maresalului-ion-antonescu-in-lucrarile-profesorului-gheorghe-buzatu-istoria-sa-judece-videodoc/

 

Via Victor Roncea

1 Jun
2014

Vavila Popovici: Rostul gândirii

„Cumpăneşte-n gând cuvântul şi în faptă gândul.”

William Shakespeare

 

   Subiectul acestor rânduri a fost inspirat de un dialog. Făceam niște supoziții cu privire la viitor și am fost acuzată că prea mă gândesc la viitor fără să trăiesc clipa prezentă. În acel moment m-am trezit ca dintr-un vis și am privit câinele din preajmă care avea între labele sale un os pe care-l rodea. Am exclamat: „Ce fericit este animalul! El nu gândește la ziua de mâine!” Scrie un eseu pe tema asta! mi-a replicat persoana respectivă. Și iată cum am alunecat spre Gândire, proces al cunoașterii pe care-l alăturăm senzațiilor, percepțiilor, reprezentărilor, memoriei, imaginației. „Gândirea este un act, un cutremur al nervilor” spunea Mihai Eminescu; o îndeletnicire doar a omului, una dintre puținele însușiri care ne diferențiază de celelalte regnuri. Ea presupune o dezvoltare intelectuală, capacitatea de a raționa, de a face legătura logică între un eveniment și o consecință, de a chibzui posibilitățile și șansele. Gândirea este specifică fiecărui om, deosebindu-se prin calitățile lui de înțelegere și acestea funcție de nivelul atins prin cultură și educație.

   Cu ajutorul gândirii omul se perfecționează, sau cum s-ar spune își lucrează, își șlefuiește propriile idei și aceasta se realizează în societatea în care trăiește, ajutat fiind de ea, sau dimpotrivă, uneori bulversat, ori împiedicat, să gândească. Decelarea gândurilor ne aparține, deoarece ni se pot prezenta si lucruri deformate, întâmplări sau judecăți false, neadevăruri. Sofocle spunea: „Când un zeu îi pune omului gând rău, mai întâi îi rătăcește mintea”. M-am gândit că în acest mod se pot spăla creierele de ceea ce au bun și folositor în ele. Dirijându-ne gândirea pe căi greșite, se poate ajunge la înglobarea în „turmă” de care vorbea înțeleptul nostru Petre Țuțea. Mass-media din zilele noastre atâta timp cât dă dovadă de corectitudine și de neapartenență politică reușește să ne ajute, alteori reușește să ne încorporeze în acea „turmă” cu minți rătăcite. Norocul nostru este că o parte din populație încă mai gândește logic, rațional, nefiind infectată de „vermine” ale societății.

   Gândirea reprezintă capacitatea de prelucrare a informațiilor din lumea exterioară, dar și a ideilor noastre. Nu în zadar spunea filozoful și scriitorul român Emil Cioran, la vremea sa: „Rostul gânditorului este să întoarcă viaţa pe toate părţile, să-i proiecteze feţele în toate nuanţele, să revină neîncetat asupra ascunzişurilor ei, să-i bată în jos şi-n sus cărările, de mii de ori să privească acelaşi aspect, să nu descopere noul decât în ce-a văzut nelămurit, aceleaşi teme să le treacă prin toate membrele, amestecându-şi cugetele-n trup – să zdrenţuiască astfel viaţa, gândind-o până la capăt”. Printr-o bună gândire se realizează explicarea diferitelor cauze și se face trecerea de la senzații la judecăți superioare, întrucât  senzațiile reflectă însușiri concret intuitive accesibile simțurilor, pe când gândirea reflectă însușiri esențiale, adică exprimă ceea ce este comun, constant, invariabil și definitoriu pentru o întreagă categorie de obiecte sau fenomene. „Gândirea trece dincolo de aparență la esență, dincolo de particular la general”, ne lămuresc psihologii și acest proces de cunoaștere superioară ne dă posibilitatea de a pătrunde în esența lucrurilor, de a înțelege relațiilor logice dintre acestea, ne permite să trecem la rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic și practic, mai ales în momentele importante ale vieții, ale istoriei. Nu degeaba spune un proverb: „gândurile au o putere foarte mare, dar absența lor are una și mai mare”.

   Gândirea este cel mai important dar al Creatorului cu care a înzestrat ființa umană,  transferându-i o energie care nu se pierde. Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să gândim. El dorește să gândim frumos, sănătos și curat. Se revelează acelora ce gândesc și avem nevoie de stări de revelație. Pentru un părinte, de exemplu, nu există bucurie mai mare ca aceea de a-și vedea copilul cum se dezvoltă armonios, pe toate planurile, dar mai ales în gândire. Nu întotdeauna și nu toți avem această bucurie! Pentru conducătorul unui colectiv de muncă gândirea bună este în avantajul progresului. Dar atât copilul cât și omul matur  sunt supuși greșelilor și uneori nu se gândește nici frumos, nici bine și nici corect. Frumosul și binele se gândesc cu iubire, iar corectitudinea este cea care exclude greșelile, atunci când gândirea respectă legile logice.

   Orice activitate – practică sau intelectuală – implică gândirea care se referă la real și la posibil. desfășurându-se în trei dimensiuni ale timpului: trecut, prezent și viitor, viitorul fiind prelungirea realității dincolo de limita ei. Astăzi se bate moneda mult pe gândirea așa zisă pozitivă în activitatea noastră, care presupune abordarea aspectelor vieţii într-un mod sănătos. Cu alte cuvinte să fii optimist. Dar poți? Sunt atâtea motive care nu favorizează acest aspect și omul cade în cealaltă latură, aceea a pesimismului, care de multe ori, este adevărat, poate dăuna sănătății, carierii. Realitatea vieții ne demonstrează până la urmă, că avem suișuri și coborâșuri ale sentimentelor, ale gândirii. Prin citirea Bibliei, ni se spune, putem adăuga „dospeala” la aluatul sufletului, care crește treptat și umple sufletul și îl face să-și înalțe gândirea, să adauge speranța. Pesimismul are însă şi partea lui prețioasă, au spus-o filozofii lumii antice şi o spun și psihologii lumii moderne, făcând arta „mai subtilă și mai mătăsoasă”.

   Încă din antichitate se cunoștea că o gândire corectă se obține prin confruntarea raționamentelor contrare. Mai târziu, procesul de gândire care rezidă în analiza și discutarea argumentelor contradictorii a fost denumit dialectică – arta de a ajunge la adevăr prin dialog – pentru înțelegere, gândirea trecând prin: teză, antiteză și sinteză. A fost metoda folosită de filozoful german, reprezentant al idealismului, G.W.F. Hegel (1770-1831), al cărui sistem a fost, mai târziu răstălmăcit, idealismul transformat în materialism, dialectica transformată în ideea luptei de clasă. Când a elaborat propria sa perspectivă asupra ideii, Hegel a avut în vedere concepţia platonică despre relaţia dintre idee şi realitate, cel puţin în sensul că ideea este adevărul lucrurilor, iar lucrurile sunt ceea ce sunt numai ca manifestări ale ideii; de asemenea, ideea hegeliană ca şi ideile platonice sunt de natura gândirii. Pentru el filozofia este „știința absolută a gândirii pure în concepte”, religia este „realizarea spiritului absolut în forma subiectivă a sentimentului și reprezentării”, iar rațiunea domină lumea: „Ceea ce este rațional este real și ceea ce este real este rațional”. Petre Țuțea vorbind despre omul perfect rațional, absorbit de logic, contrazicea într-un fel afirmația lui Hegel spunând că sistemul lui „este lipsit de fecunditate, că omul psihologic este viu și fecund, chiar când este haotic”. Vremurile prezente, cred, că contestă și această afirmație, întrucât extrapolând, din punct de vedere politic democrațiile slabe, haotice, precum și cele aflate în tranziție infirmă, în bună parte, fecunditatea.

  Au fost și alții care au comparat sistemul lui Hegel cu o arhitectură complicată și artificială de concepte. În „Introducere la cursul de istorie a filosofiei”, Hegel spune despre gândire că este activă numai din momentul ce ea se produce, formând substanța generală a Spiritului: „Și animalul trăiește și el împarte cu omul nevoi, sentimente etc., dar el are sentimente senzoriale, tendințe, dar nu are religie, știință, artă, fantezie, în toate acestea ideea fiind activă”. În altă lucrare a sa, vorbind despre Dumnezeu și istorie, ne amintește că adevărata modestie a omului constă în recunoașterea lui Dumnezeu în toate, în faptul de a-L onora în toate și în special pe scena istoriei universale: „Purtăm în noi o tradiție, că înțelepciunea lui Dumnezeu se poate recunoaște în natură. Dacă se revelează oamenilor, El se revelează acelora care gândesc. Dacă s-ar revela în sentiment, atunci ar trebui să spunem că el aparține și animalelor, cărora nu le este dată reflexiunea.[…] Numai omul are religie, fiindcă gândește.[…] religia și moralitatea trebuie să fie date omului și pe calea sentimentului.[…] Când omul cunoaște prin suflet, el oglindește realul, iar când rămâne în plasa simțurilor, plăsmuiește păreri. Rațiunea separă sufletul de lumea sensibilă”. Se ajunge până la urmă, spun, a invoca acel echilibru în gândire, la care trebuie să țină omul și omenirea în general, între rațiune și sentiment. Pentru Hegel, putem concluziona, filozofia este un sistem de gândire, iar noi putem adăuga: gândirea este filozofie. De aceea l-am și amintit. El gândește totul prin opoziții, practic contrazice ceea ce urmărește să expună, să convingă. Gândirea lui este convingătoare, deoarece prin departajarea, izolarea unor gânduri reușești să depășești incertitudinea, să crezi în ceea ce gândești și să înțelegi realitatea. Și este foarte important! Celebra frază a lui Anselm – teolog și filozof neoplatonist: „credință care caută înțelegere”. De câte ori exprimăm: „ Am credința că…”  adică mi-am format o convingere în urma unei gândiri. Fericitul Augustin într-una din scrisorile sale, specifică: „Dacă nu aveți credință, nu veți înțelege“ (Isaia, VII, 9). Aici distinge cele două lucruri, sfătuindu-ne să începem prin a crede, pentru a putea înțelege ceea ce credem. Rațiunea cere deci să fie precedată de credință…”.

   Fiecare om, de la simplu cetățean până la conducător, are în viața sa un scop, după îndrăzneala și puterea credinței sale, care creează obiectul gândirii. Și iată, dintr-o dată se dorește lumea a fi schimbată și nu în bine ci în rău, cineva aruncă o umbră peste lumina existentă, întreținută cu mare efort, pe care am numit-o echilibrul acestei lumi. Un tiran acționează de cum îl taie capul, îi deposedează pe ucraineni de Crimeea. Toleranța este distrusă, își fac loc ura și încrâncenarea. În loc de bunăstare a populației, se gândește numai la profitul pe care spațiul îl poate aduce câtorva profitori. Amintesc cuvintele unui rege de-al nostru cu privire la schimburile de teritorii: „…Nu dai numai pământuri, ci și suflete…” În cazul Crimeii, nu s-a luat numai pământul, ci s-au luat și sufletele unor oameni. Tiranul continuă să terorizeze spațiile din jur, îşi formează uniunea euro-asiatică fără a se sfii şi fără teamă de vreo intervenţie militară occidentală. Cum să nu gândești la ziua de mâine când cea de astăzi apasă pe sonerie, avertizându-te, când mor atâția oameni, când demnitatea este călcată în picioare? Ajungi să amintești pericolul enunțat, cel al gândirii greșite. A forța nota, mergând cu gândirea și cu acțiunea pe un făgaș greșit, înseamnă a crea un pericol. Poate fi remediată greșeala? Va trebui totul regândit de la început? Se va recunoaște gândirea, acțiunea, strategia greșită? O strategie greșită, o acțiune subversivă poate duce la un mare dezechilibru, chiar la un dezastru. Cel care a greșit va trebui să-și recunoască greșeala. O va face?

   Îmi amintesc de titlurile cărților lui Lenin, care circulau ca o anecdotă pe vremea studenției mele: „Ce-i de făcut?”, următoarea carte având titlul: „Un pas înainte și doi înapoi!”

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord

1 Jun
2014

Florin Nan: Sfințenia și copiii

 Hristos s-a Înălțat!
Prin rânduiala Lui Dumnezeu, ziua copilului a fost amplasată fericit în această perioadă plina de Lumina, de la Învierea Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh. Îndrăznesc să cred ca asta ne îndreptățește spre o apropiere a acestei zile dedicate copiiilor, față de Duhul Bisericii Creștin Ortodoxe… greu lucru, cel puțin pentru un nepriceput ca mine, așa că, am apelat din nou la oamenii cu adevărat dăruiți cu Har de Sus și a creațiilor lor minunate, ce adeseori hrănesc sufletele și mințile oamenilor cu Frumuseți Cerești picurate pe pământ… Și, am început cu o suava imagine, a copilăriei Celei Care avea să devină Mama Fiului Lui Dumnezeu și a tuturor oamenilor prin Har…

Florin Nan

Mai multe:  http://florinnan.blogspot.ro/2014/05/sfintenia-si-copiii.html

 

28 May
2014

Cordun – monografie, autori Constantin Tudor, EmiliaŢuţuianu, Cristiana Bortaş

O monografie presupune o incursiune în istoria unei comunităţi umane, în însăşi sufletul devenirii ei peste ani, cu fapte, întâmplări, realizări. La îndemnul domnului primar Adrian Diaconu, alături de doamna  ziarist Cristiana Bortaş,  am  revăzut şi adăugit  ediţia anterioară Cordun – monografie istorică, apărută în urmă cu zece ani sub semnătura lui Tudor Constantin. Mult mai bine documentată, prezentând multe documente din arhive şi informaţii noi faţă de precedenta ediţie, la care am adăugat şi documente fotografice de referinţă pentru zona Cordun -Simioneşti,  Editura Muşatinia vă prezintă astăzi o lucrare de suflet pentru această zonă a fostului judeţ Roman. In paginile cărţii vom găsi capitole noi dedicate personalităţilor comunei, oameni care prin activitatea lor au dus prestigiul localităţii în diverse domenii, pagini de amintiri-memorii ale fiilor satului, amintiri fotografice cu personalităţile locului în diferite perioade de timp, informaţii la zi despre realizările economice din comună.
Această nouă apariţie editorială a Editurii Muşatinia se adaugă celorlalte volume importante editate  de noi care continuă munca de păstrare şi transmitere a patrimoniului cultural din zona Romanului a istoriei, tradiţiilor şi realizările unor oameni talentaţi ai acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu. (editor Emilia Ţuţuianu)

28 May
2014

“România în noua ordine mondială” de Victor Roncea

<<Intre copertile lucrarii “Romania in noua ordine mondiala”, seful Departamentului Politica Externa al ziarului ZIUA aduna experienta de jurnalist si militantismul activistului civic. Roncea ne invita sa descifram impreuna itele atat de incurcate ale politicii mondiale. Roncea este cel care a introdus pe agenda publica din Romania subiecte precum “Transnistria”, “Moldova”, “Canalul Bastroe”, “Insula Serpilor”, s.a. Cartea ar putea constitui un manifest pentru politica externa a Romaniei dupa 11 septembrie 2001. “Publicistica lui Victor Roncea este una de “front” si totodata una strafulgerata de infiorarea frontierei”, considera Ilie Badescu, de la Centrul de Geopolitica si Antropologie Vizuala al Universitatii Bucuresti. “Roncea este nu numai bine informat. Este nu numai un artist al obtinerii informatiilor si pe alte canale decat pe cele oficiale, dar mai ales este un jurnalist gata oricand sa faca, el insusi, fugind din birou, investigatie pe teren, chiar pe teren minat. Sintezele acestor explorari geopolitice le veti regasi in cartea sa, “Romania si noua ordine mondiala”“, apreciaza Sorin Rosca Stanescu, directorul ZIUA.

In prefata sa, ziaristul veteran afirma: “Pe Victor Roncea l-am cunoscut pe un camp neconventional de lupta. Tocmai incasase cateva bastoane zdravene de cauciuc. Si isi scrisese “Golan” pe piept. L-am revazut, de nenumarate ori, in Piata Universitatii, printre organizatorii celei mai importante demonstratii comuniste care a avut loc dupa decembrie 1989. Evident, atunci cand totul s-a sfarsit, Victor Roncea a luat bataie. Din nou. Cu capul spart in mai multe locuri a ajuns in “infernul de la Magurele”. L-am revazut si mai tarziu. Dupa ce a scapat de acolo au urmat dezvaluirile. Roncea ne-a ajutat sa intelegem ce s-a intamplat. Ne-a oferit zeci si zeci de marturii. Presa din tara si presa din lumea intreaga le-au prezentat pe larg. Nu l-am vazut inspaimantat niciodata. Si aceasta este, poate, cea mai importanta calitate a sa. Are curaj si merge pana la capat.”

Rosca Stanescu mai aminteste cum, intrat in familia Ziua, Roncea “a devenit un bun ziarist de politica externa, intr-un timp record. A stiut sa se informeze prompt, utilizand mai multe surse si neacceptand comoditatea unor mesaje care-i veneau servite pe tava. Un ziarist de politica externa incomod pentru autoritati. Chiar si pentru unele medii diplomatice. A pretuit adevarul mai mult decat sablonul, atat de des intalnit in publicistica externa. A fost a treia dimensiune. Iar astazi Roncea  este unul dintre cei mai rafinati analisti de politica externa. Este nu numai bine informat. Este nu numai un artist al obtinerii informatiilor si pe alte canale decat pe cele oficiale, dar mai ales este un jurnalist gata oricand sa faca, el insusi, fugind din birou, investigatii pe teren, chiar pe teren minat. Asa se si explica de ce a ajuns in multe zone fierbinti ale planetei. Dar si in puncte incandescente din vecinatatea granitelor romanesti. Si nu se mai opreste. Studiaza, analizeaza si se documenteaza parca in acelasi timp. In plus, este el insusi initiatorul unor evenimente.” Directorul Ziua considera ca ceea ce oferea Roncea intre copertile cartii sale era “doar un modest inceput. Sunt absolut sigur!”

Profesorul Ilie Badescu, seful Catedrei de Sociologie si fondatorul Masterului Studii de Securitate al Universitatii Bucuresti, in prefata sa, intitulata “Opt feluri de lacrimi pentru Basarabia romana”, scrie ca: “Publicistica romaneasca a fost intotdeauna cadrul in care notiunea de frontiera si-a instalat polisemia cu frenezie. Front si frontiera, inaintare si retragere, incursiune si repliere, strapungere si ambuscada, spirit si conservatorism strategic, asteptare si asalt, toate opozitiile complementare prin care se defineste inteligenta aparararii sunt concentrate in publicistica lui Victor Roncea. De la “razboiul condeelor”, care a fixat, prin marele N. Iorga, paradigma luptei cu ideea revizionista, subversiva si panideologica deopotriva si pana la cronicile calinesciene, avem in fata ochilor o secventa a seriei seculare prin care se defineste prototipul publicisticii luptatoare. Acelasi tipar l-am regasit in paginile semnate de Victor Roncea. Sintetic, publicistica acestui cronicar al frontierei de rasarit a romanilor, impodobit cu toate insemnele unei traditii jurnalistice al carui exponent este marele, in unicitatea lui tragica, Pamfil Seicaru, ar putea fi caracterizata prin cele doua cuvinte din titlul unui celelebru tratat de geopolitica: Fronts et frontiere. Publicistica lui Victor Roncea este una de “front” si totodata una strafulgerata de infiorarea frontierei. Jurnalist cu o remarcabila stiinta a geopoliticii aplicate si cu o binecuvantata simplitate stilistica, profund si totodata concis, Victor Roncea practica o publicistica in care se imbina eroismul adevarului integral cu angajamentul radical fata de misiunea si imperativele istorice ale spatiului romanesc de viata in toata cuprinderea lui. Acest publicist scrie despre “singuratatea Basarabiei”, despre “Germania complice la crima din Delta”, se lasa tentat de accente vizionare ca atunci cand scrie despre “O noua Yalta”, intreprinde neasteptate examaninari spectrale ale “Europei fata cu amenintarile de la gurile Dunarii”, ori ale ”Armatei invizibile”, se arata neindurator cu “Detractorii Europei crestine”, izbuteste sa atinga unghiul de privire care ii permite sa cuprinda intr-o “ochire” “Kosovo, Romania, UE”  ori sa surprinda “intr-un flash” cu o mare putere de iluminare ”Franta intre Hamas si Israel” sau “Spectrul Revolutiei NATO”, etc, etc.

Chiar daca nu esti de acord cu unele medalioane politice ori cu un anume diagnostic privind “restauratia” unor institutii, nu poti sa nu saluti in publicistica lui Victor Roncea semnele unui jurnalist din familia acelor exemplari publicisti romani aparuti in timpurile care cheama la jertfa iar, daca a fost vreodata  o intarziere in ivirea lor, aceasta s-a datorat ocolului pe care ni-l talcuieste sfiala spre teama a biblicului Iona.

Victor Roncea este, mai presus de orice, jurnalistul prin care se afirma vocatia iubirii de fratele din inchisorile tiraspolene. Pe obrajii lui curg cele opt feluri de lacrimi pentru copiii si mamele “Basarabiei romane”, cum o alinta indureratul Eminescu. Cum as putea sa nu-l recunosc in marea multime care urca spre Golgota mantuirii noastre pe fratele Victor Roncea?! Cuvantul sau e alinator si datator de speranta. Avem nevoie de publicistica lui Victor Roncea”, conchide profesorul Ilie Badescu.>>

“Romania in noua ordine mondiala”, Editura Ziua, 2004, Colectia Biblioteca Ziua, 264 p, 20 cm, prefață de Sorin Roșca Stănescu, Ilie Bădescu, ISBN 973771203X / 9789737712035. (Surse: Stanford University Libraries; Libraria Eminescu, LibrarieNet, Magazin Istoric – Vol 39, Martie 2005)

Zece ani de la lansarea volumului “Romania in noua ordine mondiala” de Victor Roncea

http://www.networkedblogs.com/XdUnQ

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii