Cuvânt și iubire

George ANCA

sau

INSPIRAŢIE şi ERUDIŢIE

Manifestarea va avea loc la

Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea,

Sâmbătă – 12 aprilie 2014, ora 17.00

***

Poet, prozator, critic şi istoric literar, eseist, dramaturg, indianist, sanscritolog, antropolog cultural, traducător etc., GEORGE ANCA s-a impus ca unul dintre cei mai importanţi cărturari, scriitori şi oameni de cultură români. El este autorul unei opere vaste, de „combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant, tratând şi genuri mai rare cum ar fi teatrul absurdului sau de excepţie – dodiile”, care l-au condus spre

crearea unui stil original în literatură

FORUMUL CULTURAL AL RÂMNICULUI

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ « ANTIM IVIREANUL »

VÂLCEA

Medalion aniversar

***

PROGRAMUL MANIFESTĂRII

1. Minirecital muzical prezentat de soprana CAMELIA CLAVAC. La pian: Dorina ARSENESCU

2. Cuvânt de deschidere: Ec. Dr. Remus GRIGORESCU – directorul BJAI Vâlcea

3. Prezentarea filmului documentar Din nouri de eres, realizat de Flori GHIŢĂ; text: Ion SOARE, lectura – Alina NICOLA

 4. Vizitarea Expoziţiei de cărţi şi manuscrise ale scriitorului şi cărturarului George ANCA. Prezintă Ioan St. LAZĂR.

 5. Alocuţiuni şi evocări : Augustina Sanda CONSTANTINESCU, Al. POPESCU-MIHĂEŞTI, Doru MOŢOC, Adina DUMITRESCU, Ioan St. LAZĂR, Gheorghe DEACONU, Felix SIMA  

    6. Cuvântul protagonistului

     7. Moment de protocol

Moderator: Ion SOARE

La Mulți și Buni Ani, Maestre George ANCA!

O stire care frizeaza dementa in care se incearca aruncarea societatii romanesti de azi a batut in internet in miez de noapte: niste boi – sau poate unul singur – ar fi reclamat existenta statuii marelui roman si filosof crestin Mircea Vulcanescu, inaugurata in 2009 in Bucuresti, in Piateta de langa Biserica Sfantul Stefan, cu o vechime de 250 de ani, din apropierea Bisericii si strazii Mantuleasa a lui Mircea Eliade si a unei alte statui, a lui Petre Tutea, din curtea Bisericii Popa Soare, ansamblu care se constituie intr-o treime citadina binecuvantata. Statuia se afla la doi pasi de casa Familiei Vulcanescu, ridicata chiar de marele filosof si confiscata apoi de comunisti – refuzata, printre altii, ne noul comisar cultural Matei Socor, tatal lui Vladimir Socor si autorul primului imn comunist al RPR. Familia a fost aruncata in strada in timp ce tatal era deja inchis de bolsevici. Nici pana astazi statul nu a dat inapoi casa urmasilor martirului de la Aiud, asa cum se cuvenea. In schimb, i se agreseaza memoria! Cine s-a plimbat pe strazile batute de Eliade si Vulcanescu stie ce sentiment de pace dau cele trei figuri statuare si Bisericile care le strajuiesc impreuna cu aerul intregului cartier.  Iata ca nu demult un alt personaj strain de Romania a contestat la Timisoara denumirea unei stradute cu numele marelui roman Petre Tutea. Acum, suntem din nou in situatia in care un prost arunca o piatra, pentru a studia reactia ultimilor romani, care se chinuie sa o scoata din mocirla in care se doreste afundarea Romaniei. Cine este boul de azi, nu stim. Inca. Nici Primaria Sectorului 2, pe care am contactat-o putin mai devreme, nu stia, exact. N-are nimic; vom reveni. Oricum, in apararea memoriei si statuii martirului ucis la Aiud s-au ridicat rapid o suma de scriitori, printr-o Petitie online si tineri geopoliticieni, printr-un alt Apel la solidaritate.

Sa adaugam: Prezenta benefica a figurilor celor trei mari romani, Eliade, Vulcanescu si Tutea, este cuprinsa intr-un Proiect pentru Bucuresti: Mantuleasa si intr-o studiu excelent despre Fenomenul Mantuleasa, realizat, printre altii, si de actualul director al Muzeului Bucurestilor, dr. Adrian Majuru, pe care il asteptam cu o pozitie oficiala fata de acest afront la adresa bunului simt romanesc.

Creata in urma cu aproape 25 de ani de Valentina Bostina, sculptura a fost donata administratiei locale a sectorului 2, „fără pretentii de drept de autor“, de scriitorul Ion Papuc, sotul regretatei sculptorite. Distinsul eseist a afirmat pentru Roncea.Ro ca este dispus sa se alature unei actiuni in instanta impotriva acestui act aberant. Asteptam sa vedem ce institutie sau persoana a emis aceasta dementa in pragul Sfintelor Pasti!

PS: Ce mai urmeaza? Sa fie contestata si denumirea strazii Mircea Vulcanescu, a liceelor Mircea Vulcanescu?… Poate si a denumirii orasului Bucuresti ca sigur ciobanul ala Bucur cam punea pe foc oile mai negre, mai ales de sarbatori…

Victor RONCEA

Cititi si: Primaria Sectorului 2 despre “Monumentul lui Mircea Vulcănescu, una din cele mai reprezentative personalităţi ale perioadei interbelice”: “Si-a găsit un loc bine-meritat”

Foto sus: Ziarul Lumina – Tineri omagierea lui Mircea Vulcanescu la 71 de ani de moartea sa martirica

Ascultati la Marturisitorii.Ro vocea lui Mircea Vulcanescu si cititi despre cum a murit marele roman, care tocmai a fost numit Cetatean de Onoare Post Mortem la Aiud

Sursa: Victor Roncea

De citit și http://bucovinaprofunda.wordpress.com/2014/04/07/nu-demolati-statuia-lui-mircea-vulcanescu-prof-mihai-floarea-pe-cine-deranjeaza-mircea-vulcanescu/

Pentru cântecul tău ţintuit în pripoane,/ Ridică-te, Gheorghe! ridică-te, Ioane!”(Radu Gyr)

N-am crezut că voi asista la dezbateri atât de aprinse, de oare ce conferinţele pe tema masacrelor de la Lunca şi Fântâna Albă, Societatea „Golgota”, condusă de Octavian Bivolaru, sunt organizate de câţiva ani, în preajma zilei de 1 aprilie. Mă întrebam ce mai putem spune, în afară de rostirea unei rugăciuni, păstrarea minutului de reculegere şi aprinderea câtorva lumânări întru odihna martirilor?! Deşi acesta mi-a fost gândul, am venit totuşi şi la conferinţa din această primăvară. Or, rămân neîndoielnică în convingerea că orice manifestare de comemorare a victimelor regimului totalitar, orice întrunire în cadrul cărora se evocă pagini sângeroase din istoria trecutului, se rostesc cu evlavie nume ale conaţionalilor sacrificaţi pentru libertatea de a gândi şi vorbi româneşte, de a respira văzduhul liber al Patriei străbune, ne înalţă pe scara virtuţilor, punându-ne un plus la îndeplinirea datoriilor faţă de Eroii Neamului Românesc. Avem încă multe datorii neîmplinite şi multe păcate, căci, consider – nu e culpabilitate mai gravă în faţa prezentului şi viitorului -, decât ignorarea lecţiilor sângeroase ale trecutului, de-a valma cu trădarea idealurilor pentru care au pătimit românii noştri la ocuparea ţinutului de hoardele lui Stalin.

Reprezentantul Consulatului General al României la Cernăuţi, domnul Ionel Ivan, a amintit că această mare tragedie este comemorată şi în România, la 1 aprilie având loc manifestări de doliu pentru românii victimizaţi în zone greu încercate istoric. Petru Grior, primul preşedinte al „Golgotei” româneşti, a făcut o precizare importantă privind societatea condusă de Octavian Bivolaru, înregistrată oficial de curând ca Societatea „Golgota” a românilor din Ucraina. Referindu-se la importanţa manifestărilor perindate din primul an de independenţă a Ucrainei, el şi-a exprimat regretul: „Întotdeauna am crezut că vorbele noastre pot opri fărădelegile, însă evenimentele curente arată că nu le putem pune stavilă. Dar nu uit ce mi-a spus o ţărancă din Suceveni, încă în 1992. Dacă avem dreptul să vorbim despre tragediile noastre, trebuie să spunem adevărul atât timp cât ne bucurăm de această libertate”.

Scriitorul şi cercetătorul Dumitru Covalciuc, de exemplu, a vorbit la actuala conferinţă despre încă trei masacre – înainte de vărsarea de sânge de la Fântâna Albă au fost ucişi români la Carapciu, în februarie 1941 – la Tereblecea, iar la 10 aprilie acelaşi an, la Cuciurul Mare. Şi dacă Petru Grior spune de 26 de morţi identificaţi în genocidul de la Fântâna Albă, Dumitru Covalciuc vine cu cifra de 42 de victime, numele acestora devenindu-i cunoscute de pe crucile ridicate în memoria lor prin localităţile româneşti din ţinut. Fostul profesor de istorie Gheorghe Onofreiciuc insistă că numărul celor masacraţi la 1 aprilie 1941 şi în zilele următoare ajunge până la 7.000, argumentând că săptămâni la rând soldaţii vânau oameni paşnici prin păduri, câmpuri, în drum, trăgând în ei fără judecată.

Cu propuneri oportune, care sperăm că vor fi luate în seamă de organizatorii conferinţei, a intervenit Nicolae Toma, redactorul-şef al „Zorilor Bucovinei”, preşedintele Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi: să se facă din partea participanţilor o declaraţie privind susţinerea integrităţii teritoriale a Ucrainei; la inscripţia de pe complexul memorial de la Fântâna Albă să se adauge că acolo au fost exterminaţi bucovineni români; să se înainteze demersuri privind demontarea tancului din Cernăuţi, care nu prezintă valoare artistică-arhitecturală şi e un simbol al totalitarismului sovietic. Ar fi cazul, probabil, să ne gândim şi la necesitatea confirmării statutului nostru de etnie băştinaşă, care e un drept consfinţit de Declaraţia O.N.U.. Nu sunt atât de puternice vocile noastre, ca ale temerarilor ce şi-au revendicat dreptul la libertate şi democraţia europeană pe EuroMaidanul de la Kiev. însă martirii evocaţi cu pietate ne dau tărie să ne apărăm dreptul la adevăr, să ridicăm un zid în faţa nedreptăţilor şi a Istoriei care nu trebuie să se repete.[1]

—————————————–

[1] Golgota neamului

Maria Toacă, Cernăuţi, Ucraina

Sursa: Revista ART – EMIS

Când ne întoarcem pe la casele noastre de la acest loc, înălţat la cerul nemuririi, să nu uităm cine suntem şi ce datorii morale avem faţă de cei ce zac aici sub lespezile nepăsării. Am fost şi la acest 1 aprilie împreună – mulţi, puţini… nu mai contează numărul, nici cuvintele, nici cântările de proslăvire a eroilor-martiri. Mult mai însorită decât în alţi ani a fost ziua acestui 1 aprilie, cu natura veselă şi semne de pace aduse de cucoarele revenite la cuiburile lor. Însă, păşind pe pajiştea verde, am simţit o săgetare, o apăsare sufletească necunoscută mai înainte. Lipsea ceva foarte important, de parcă intrasem într-o biserică fără altar şi fără iconostas. Nici priveliştea încântător de înduioşătoare a copiilor, îmbrăcaţi în haine naţionale, care fluturau Tricolorul la Monumentul Martirilor nu mi-a atenuat această stranie senzaţie de pustiu şi gol sufletesc. Izbitor m-a uimit lipsa falnicilor brazi ce străjuiau aleea martirilor, redând locului măreţia unui templu antic. Numai resturi de cioate şi trunchiuri amintesc de sacralitatea atmosferei de odinioară, dezgolind în jur o tristeţe dezolantă. Pentru prima dată, în ultimii două decenii de când vin la 1 aprilie la cest loc, n-am simţit fiorii sacri ce te copleşesc la intrarea într-un locaş de închinare. Am rămas cu regretabilul sentiment că, prin tăierea aleii de falnici brazi, s-a săvârşit un sacrilegiu, un mare păcat faţă de martorii martirajului românilor şi străjerii somnului lor veşnic. Mi se pare că mult mai adânc este somnul celor vii, care au permis să fie tulburată liniştea morţilor. Am auzit motivaţia că arborii erau deja „bătrâni”, că începeau să putrezească pe dinăuntru şi de aceea au fost tăiaţi. Poate fi şi aceasta o scuză, dar deocamdată nu se observă vreun semn că vor apărea alţii în locul lor. Şi încă o mare nedreptate: nu o dată am semnalat că s-a comis o mare nedreptate scriindu-se pe monument „…bucovinenilor – victime ale evenimentelor tragice de la 1 aprilie 1941”, fără a concretiza că e vorba de masacrul românilor. Tot ce se vorbeşte de fiecare dată la mitingurile de doliu şi slujbele de pomenire oficiate cu răscolitoare evlavie de preoţi se uită chiar a doua zi. Peste zece, douăzeci de ani, e posibil ca nimeni să nu-şi amintească ce a spus cutare sau cutare lider, ce au cuvântat cuvioasele feţe bisericeşti, însă cuvintele de pe monument vor rămâne. Şi tinerii care vor trece pe acolo vor citi că aici au avut loc „evenimente tragice”, că victimele au fost bucovineni… E chiar imposibil să se recunoască, să se scrie adevărul prin adăugarea unui singur cuvânt „români”? Ne mai temem şi astăzi să luptăm măcar pentru memoria martirilor noştri?! Ar trebui să facem acest lucru cât mai avem de la cine împrumuta tărie şi curaj, mai vedem durerea vie a oamenilor care şi-au pierdut aici părinţi, fraţi, surori, fiind şi ei la un pas de moarte…

În lumea adunată l-am observat de departe pe Petru Huţanu. Nu s-a schimbat, arată exact ca acum doi ani, când pentru prima dată, după şapte decenii, a venit la locul unde aveau să-şi găsească moartea consătenii săi. Cunoaşte nu doar din auzite tragedia românilor de la Fântâna Albă, căci a fost alături de ei în ziua de 1 aprilie 1941. Mai bine zis, a fost cu câţiva paşi mai în urma morţii, în acea zi viaţa datorând-o unei întâmplătoare întârzieri în casa rudelor din Suceveni, iar mai departe, în anii ce au urmat – despărţirii definitive de satul său natal Cupca. Decizia nevoită de a porni pe drumuri fără întoarcere spre locurile natale i-a fost impusă de virajele istoriei, atât de neaşteptate, de nefavorabile, românilor din nordul Bucovinei. A făcut carieră militară în România, îşi trăieşte senin senectutea la Bistriţa-Năsăud, aşternându-şi memoriile într-un simplu caiet şcolăresc. „Am două lucruri bune – capul şi picioarele, care mă ajută la vârsta mea de 91 de ani să nu stau în casă”, mi-a mărturisit venerabilul domn. Depăşind sindromul groazei trăite în frageda-i tinereţe, când a reuşit să se întoarcă teafăr din pădurea Varniţei până în satul natal Cupca, el simte chemarea acestui loc, aude din străfundul pământului gemetele consătenilor săi, căzuţi aici: „Undeva nu departe, prin desişul de brădet, a căzut Simion Bicer, el mergea înainte cu crucea în mână. Credea că soldaţii nu vor trage în el, că nu vor îndrăzni să lovească în cruce. Neamurile s-au temut să vină să-l caute printre morţi”. O istorie asemănătoare poartă în inimă şi Avram Belici, născut în Vicovul de Jos, şi stabilit la Cupca prin căsătoria cu Domnica Şorodoc. Cadavrul schilodit, pe jumătate mâncat de lupi al cumnatei sale, Marta Şorodoc, a fost aruncat într-o groapă comună, din care se vedea părul ei lung. De frică să nu fie deportate, rudele n-au venit s-o recunoască printre cei morţi, dar părul ei revărsat de sub ţărână le-a rămas pentru totdeauna ca un reproş pe conştiinţă.

Şi-ar mai fi răcorit sufletul, dar şi-a dat seama că nu-i momentul potrivit pentru tânguieli pământeşti, când soborul de preoţi din localităţile româneşti ale Hlibocii, condus de protopopul Ioan Gorda, rostea rugăciuni pentru odihna martirilor şi coriştii Bisericii Sf. Nicolae din Voloca, susţinuţi de corul „Dragoş Vodă”, intonau imnuri de înălţare întru slăvirea lor. Şi vocile laice au vibrat evocator. Proaspătul preşedinte al Consiliului raional Hliboca, Grigori Vanzureak, făcând o paralelă între tragedia de la 1 aprilie 1941 şi evenimentele tragice de pe Maidanul de la Kiev.

Din partea celor două societăţi româneşti „Golgota”, şi-au adus piosul omagiu preşedinţii lor – Octavian Bivolaru şi Ilie Popescu. La locul unde vine în fiecare an să-şi deplângă suferinţele copilăriei, Ilie Popescu, fiul „duşmanului poporului”, l-a evocat pe tatăl său, condamnat la moarte pentru „păcatul” de a se fi aflat printre „rebelii” porniţi cu icoane şi steaguri albe spre o lume mai bună. Pomenind martirii de la Fântâna Albă, să nu uităm că ei ne-au răscumpărat prin sânge tot ce avem sfânt sub soare, şi jertfa lor ne obligă să ţinem sus fruntea, români![1]

Maria Toacă, Cernăuţi, Ucraina   

Dicționarul „Identități artistice la Roman” a apărut ca o necesitate, dar și ca o datorie morală a unui om care a cercetat de-a lungul anilor fenomenul artistic local, drumul parcurs în timp al creatorilor legați într-un fel sau altul de aceste locuri, care și-au adus contribuția ori o aduc la creșterea și diversificarea artei noastre românești, la conturarea și particularizarea mișcării artistice locale. Sunt prezentați artiștii, romașcani prin naștere, fiii adoptivi, cei care au studiat la diferite școli, au fost profesori, au desfășurat activitate expozițională sau au poposit deseori la rude și prieteni, unii stabiliți aici, alții în alte orașe ale țării sau peste hotare. Nu i-am uitat nici pe cei din împrejurimile Romanului sau pe adevărații artiști ai cuvintelor – criticii de artă, prezenți la numeroase vernisaje și lansări de cărți. Formați în țară sau în străinătate, prin a căror operă de o mare varietate de forme, a expresiei plastice, a viziunii estetice și concepției filozofice, ei s-au făcut resimțiți și în evoluția artelor plastice din Roman.

Odată cu înființarea Școlii de Muzică și Artă la Roman, au plecat de aici absolvenți talentați care au primit o instrucție artistică de calitate din partea unor profesori deosebiți – Dumitru Avram, Grigore Andreescu, Gh. Iliescu, Gh. Tonița, Gh. A. M. Ciobanu și Iosif Haidu, confirmați mai târziu drept valori în arta națională.

Este un dicționar bogat, care reunește fișele a 142 artiști, de la marele ierarh, remarcabil caligraf și miniaturist, fost episcop la Roman, Anastasie Crimca (aprox.1550 -1629, Suceava), la Maria Ciurdea Steurer (1878, Roman -1967, București), „cel mai desăvârșit talent feminin” din vremea aceea, și de aici până la cei mai tineri artiști, Naiana Vătavu (1985, Roman) și Mihaela Gherghel (1988, Roman), a căror prezență este deja remarcată în viața artistică.
Informațiile sunt consistente și concise, atent structurate despre activitatea și personalitatea fiecărui artist – Saloanele Oficiale anuale de specialitate, expozițiile personale, de grup și colective, naționale și internaționale, taberele de creație, participările la simpozioane și festivaluri, premiile, albumele de artiști etc. Mărimile fișelor de artist au depins de amploarea activității desfășurate și de datele de care am dispus, fără a avea la bază o ierarhie de valori.

Dincolo de reperele biografiei artistice, s-a inclus și o secvență de evidențiere și interpretare a trăsăturilor plastice menite a releva punctele esențiale ale creației artiștilor respectivi. Cele 335 ilustrații, excelent executate tipografic care reproduc cu fidelitate aspectul lucrărilor originale, completează imaginea creatoare a acestor importante identități artistice la Roman.

Este un dicționar complet care constituie o importantă sursă de informații, un instrument de lucru nu numai pentru specialiști ci în general pentru cei care urmăresc și sunt pasionați de fenomenul artelor vizuale. În viitor, cu siguranță, odată cu apariția altor artiști, la început de carieră sau în orice etapă a activității s-ar afla și vor da forță și noi semnificații creației lor la altă dimensiune și altă calitate, această apariție editorială poate fi îmbogățită.

Având amprenta unei edituri de prestigiu, Editura Mușatinia, cartea a câștigat în valoare și ținută. Colaborarea foarte bună cu sufletul editurii, director Emilia Țuțuianu Dospinescu și cu coordonatorul ing. Dorin Dospinescu, care lucrează cu un înalt profesionalism, cu pasiune, meticulozitate și exigență, pentru ca totul să fie unitar și armonios, modul elegant de prezentare, au imprimat dicționarului aspectul unei adevărate opere de artă.
„O carte de vizită excepțională, album-dicționar de artă, CARTE a unei vieți (să dea Domnul să fie urmată și de altele) care a impresionat prin calitatea scrisului, tehnoredactării, reproducerilor și acuratețe. Gestul de a oferi o asemenea lucrare a uimit prin Generozitatea dumneavoastră”, apreciază prof. Dan Bliderișanu.

Climatul artistico-plastic la Roman cunoaște acum o intensă efervescență creatoare datorată atât artiștilor profesioniști Carp D. Monica, Haidu Iosif, Prisacaru Ionel Cristi, Ștefan Lucian Remus, Florin Mircea Zaharescu, menționați în Dicționar, care joacă un rol important în viața orașului și a țării, prin talentul și calitățile lor plastice deosebite, cât și tinerilor absolvenți ai Academiilor de Artă, studenților, entuziaști, interesați direct în promovarea opțiunilor conceptuale și stilistice, a bogăției universului tematic în îndrăznețe formule plastice care respiră prospețime și tinerețe…

Familia Ursachi – Minodora si Vasile Ursachi

Fiecare localitate, mai mare sau mai mică, deţine un patrimoniu material şi spiritual uman cu care se prezintă in istorie şi care contribuie la dezvoltarea unei ţări.

Nici oraşul Roman nu face excepţie, ba aş zice că se situează, la bursa reală a valorilor, înaintea multor oraşe cu pretenţii de răsărit de soare în sfera culturală. Patrimoniul uman ce activează, identifică şi cercetează istoria culturală, economică şi socială a unei localităţi, este relativ restrâns. Aceste personalităţi locale, de cele mai multe ori, sunt în egală măsură preţuite şi invidiate. Noi, concetăţenii şi beneficiarii muncii lor, ar trebui să-i preţuim la justa lor valoare! Oraşul Roman a ştiut să-şi preţuiască valorile, personal constatând lucrul acesta vis-à-vis de ilustrul profesor Gheorghe A. M. Ciobanu, personalitate unică în spaţial citadin actual.

Voi face referire la munca şi personalitatea unui alt intelectual romaşcan, d-na Minodora Ursachi, reputat muzeograf şi cercetător de anvergură naţională, care şi-a dedicat întreaga viaţă Muzeului de Artă din Roman, promovând artiştii locali şi prezentând publicului romaşcan, de-a lungul unei vieţi, variate evenimente din lumea artelor plastice. Cu ocazia venirii mele la Roman, domnia sa mi-a oferit o recentă apariţie editorială şi anume volumul Identităţi artistice la Roman, lucrare editată la prestigioasa editură Muşatinia condusă cu pricepere de o altă distinsă doamnă a spaţiului spiritual muşatin, Emilia Ţuţuianu Dospinescu, cea care semnează şi prefaţa acestei cărţi. Citind-o, am regăsit în paginile ei artişti dragi şi personalităţi venerate de mine, precum eseistul Gheorghe A. M. Ciobanu şi criticul de artă Valentin Ciucă. Cu nostalgie am lecturat pagina dedicată primului meu profesor de desen, prof. Constantin Chiţimuş…

După lecturarea cărţii, am constatat că, în viziunea d-nei Minodora Ursachi, ,,identitate artistică” este nu acel creator plastic care se împăunează cu diplome, mai nou, doctorate, sau colecţionarul diplomelor de excelenţă şi membru în diferite asociaţii şi comisii, cu multă impresie de formă şi publicitate dar prea puţină valoare de fond, artistică. Cu siguranţă, Minodora Ursachi nu şi-a dorit un dicţionar de ţinută academică, am rezerve că în lumea artei s-ar putea realiza un asemenea dicţionar, având în vedere gradul de subiectivitate, ştiindu-se şi exagerarea majorităţii artiştilor în privinţa realizărilor personale, mai mult sau mai puţin meritorii pentru posteritate.

Parcurgând paginile cărţii, mi-am imaginat-o pe d-na Minodora Ursachi la un ghişeu imaginar, de evidenţă a creatorilor plastici care fie s-au născut, fie au tranzitat oraşul Roman cu expoziţii personale, dar care şi-au dorit, prin opera lor, să contribuie la identitatea artistică a urbei muşatine, menţionaţi fiind astfel în memoria spaţiului spiritual romaşcan.

Regăsim personalităţi aşezate temeinic în loja istoriei, artişti ai momentului dar şi aspiranţi la gloria eternă. A procedat bine d-na Ursachi cuprinzându-i în cartea sa? Eu zic că da! Îndelungata activitate muzeografică şi de manager a unei instituţii culturale ca Muzeul de Artă din Roman i-a demonstrat autoarei că timpul şi numai timpul, este acela care cerne valorile şi aşează ierarhiile. Cu siguranţă că a văzut tablouri realizate de artişti cu diplome şi premii, dar a căror creaţii artistice zăceau în beciurile vre-unui muzeu, iar lucrări de suflet a unor artişti mai puţin inspiraţi în a-şi colecţiona diplome de studii, merite de excelenţă, să facă obiectul admiraţiei iubitorilor de artă. Nici nu putea proceda altfel, când în proximitatea domniei sale se află un prieten şi colaborator ce deţine ,,doar” o diplomă de licenţă în drept, dar care a candidat la 5 facultăţi şi a predat 63 de discipline ca profesor de liceu, pentru oraşul Roman fiind un adevărat ,,Patriarh al culturii”, nimeni altul decât eseistul Ghe. A. M. Ciobanu.

Probabil că toate aceste experienţe au determinat-o pe Minodora Ursachi să scrie o carte de suflet şi pentru toate sufletele, recenta apariţie editorială fiind un gest de reverenţă faţă de ,,identităţile” cu valoare de eternitate sau a celor cu un viitor artistic mai puţin fast.
Nu în ultimul rând remarc prezentarea şi calitatea cărţii, de adevărat album de artă şi dicţionar de autori, îmbinând prezentarea practică şi concisă, în condiţii grafice de excepţie, cu armonia artistică a prezentării creatorilor şi calitatea reproducerii operelor artiştilor din dicţionar, rod al implicării şi contribuţiei editurii Muşatinia, prin d-na editor Emilia Ţuţuianu, la această deosebită şi atrăgătoare formă de prezentare a volumului.

Cartea Identităţi artistice la Roman personal o văd ca un buchet de flori dăruit cititorilor spre încântare, iar timpului spre alegere, a numelor de artişti ce fi-vor păstrate ca flori nemuritoare sau a celor ce se vor ofili în neaducere aminte.

Pictor Nelu Grădeanu