Cuvânt și iubire

                        DOAMNE-N SĂPTĂMÂNA ASTA

Doamne-n Saptamâna asta grea a Patimilor Tale,
fa sa-Ti suferim alaturi când Tu sui a Crucii cale,
sa simtim si noi cum Crucea ne apasa si ne doare,
sa simtim cum arde biciul peste sânge si sudoare.

Doamne, sa-Ti simtim alaturi fiecare lovitura,
sa rabdam aceeasi hula si batjocura, si ura,
sa platim cu-aceleasi lacrimi si cu-acelasi sânge toate,
sa simti si Tu ca ne doare c-am trait cândva-n pacate.

Doamne, ia-ma si pe mine sa-mi pun umarul sub cruce,
macar partea mea de vina sa-Ti ajut sa mi-o poti duce,
macar sarcina mea, Doamne, sa m-apese si pe mine,
e de-ajuns câti ani din viata Ti-am facut si eu rusine.

Sus pe Golgota, Iisuse, când pe Cruce-au sa Te-ntinda,
fa si firea mea cea veche rastignirea s-o cuprinda
si, privindu-Ti agonia, s-o vad si pe ea cum moare,
Tu sa Te cobori de-acolo, dar ea-n veci sa nu coboare.

Iar în clipa Învierii, piatra când se da-ntr-o parte,
sa se vada ca din groapa ai iesit Tu Fara Moarte,
sfintele mironosite si-ai Tai ucenici sa vada
si-ale mele semne-alaturi, si-nvierea mea s-o creada.

Atunci stiu ca si-n a Doua Fericita Înviere
as veni si eu cu Tine în Marire si-n Putere,
– caci, dac-am rabdat alaturi, în batjocuri si-n rusine,
vom fi-alaturi si-n Marire, sa împaratim cu Tine.

Traian Dorz

“Cum putem noi să dormim sau să lipsim de la biserică acum când Hristos priveghează şi se roagă pentru toată lumea?
Cum putem noi să râdem şi să bem când Fiul lui Dumnezeu este dat în mâinile hulitorilor şi ucigaşilor necredincioşi?
Cum putem noi să mâncăm acum când Domnul vieţii posteşte şi suspină pentru noi?
Cum să lipsim de la biserică acum când Hristos este trădat de propriul său ucenic şi este vândut iudeilor ca să fie judecat şi răstignit?
Să mergem săptămâna aceasta după Iisus Hristos, pe drumul Crucii, care pentru noi este drumul vieţii, al iertării şi al mântuirii.
Fără acest drum nimeni dintre oameni nu se poate mântui”.

(Parintele Cleopa în DUMINICA INTRĂRII ÎN IERUSALIM A ÎMPĂRATULUI SMERENIEI “Daca ai fi cunoscut si tu in ziua aceasta cele ce sunt spre pacea ta…”)

Miodrag Stanojevic

Un profesor de istorie sârb din Voivodina, aflat zilele trecute la Satu Mare, a transmis redacţiei o reacţie pe marginea articolului “Afront adus românilor pe bani europeni”, apărut în numărul din 4.12.2012 al Gazetei de Nord-Vest.

Reproducem integral textul transmis de profesorul sârb Miodrag Stanojevic(Stanoievici):
“Mă numesc Miodrag Stanojevic, sunt sârb din Vojvodina şi profesor de  istorie în Novi Sad . Aflându-mă într-o călătorie către Ucraina, am  zăbovit trei zile în urbea dvs., bucurându-mă de ospitalitatea unui vechi prieten şi a familiei sale.
Menţionez că vorbesc fluent limba română deoarece am copilărit într-un sat mixt vlaho-sârbesc.
Ştiind că sunt profesor de istorie şi bun cunoscător al revizionismului unguresc, amfitrionul meu mi-a arătat articolul  “Afront adus românilor pe bani europeni” apărut în ziarul Dvs.
Totodată mi-a relatat câteva evenimente recente de acest gen:
– fenomenul Csibi Barna, un degenerat care îşi permite să dea foc în centrul României unei păpuşi reprezentând un erou naţional al românilor (n.r. Avram Iancu),autorităţile române ignorând acest gest.
Vă propun un exerciţiu de imaginaţie: Ce s-ar fi întâmplat dacă:
– un român ar fi dat foc la Budapesta unei păpuşi reprezentându-l pe Kosuth Lajos
– un turist german ar fi incendiat la Tel Aviv o păpuşă reprezentându-l pe David Ben Gurion (n.r. primul premier al  Israelului) sau pe Golda Meir (n.r. de asemenea premier al Israelului)
– un ungur din Vojvodina ar fi incendiat la Novi Sad o păpuşă reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul naţional al sârbilor de la Kosovopolje.
Meciul Steaua – Ujpest de acum 3 ani: la intrarea în România, suporterii unguri aflaţi în tren au afişat “Transilvania aparţine Ungariei”, iar pe stadionul Steaua din Bucureşti au afişat românii = ţigani.
Acelaşi scenariu:
– ce s-ar fi întâmplat dacă Ujpest ar fi jucat la Beograd cu Partizan sau Steaua Roşie.
Oare ar fi avut curajul ungurii să afişeze mesajele “sârbii = ţigani sau Vojvodina aparţine Ungariei”? Nu, nu ar fi îndrăznit, iar dacă ar fi fost atât de tâmpiţi să o facă, în aceeaşi seară ar fi cinat în Infern.
De ce îşi permit asta în România? De ce nu îşi permit acelaşi lucru în celelalte ţări unde au minorităţi maghiare şi revendicări revizioniste, adică Slovacia , Serbia ,Ucraina?
Simplu, pentru că ei ştiu (aşa cum au menţionat în “Traseul Legendelor Sătmărene)” că românii sunt “un popor paşnic, binevoitor şi primitiv” şi, completez eu, un popor “imbecil de tolerant”.

Totodată ei ştiu că slavii (din Slovacia, Serbia, Ucraina) nu sunt aşa. Şi nu îşi permit.
Afirm cu tărie că nu există nicăieri în lumea civilizată o ţară care să acorde atâtea drepturi unei minorităţi alogene cum acordă România minorităţii maghiare.

Şi totuşi nu vor fi mulţumiţi niciodată, sâcâindu-vă perpetuu (ca un ţânţar în miezul nopţii)
cu aceeaşi pretenţie imbecilă: autonomie. Tupeul lor se manifestă şi prin faptul că ei consideră ca fiind similară pretenţia lor de autonomie teritorială în România cu cea a catalanilor din Spania, ignorând cu bună ştiinţă marea diferenţă: catalanii sunt băştinaşi în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici în România.
Gazda mea mi-a spus că, pe lângă “valahi puturoşi” maghiarii vă mai numesc şi “mămăligari”.

 Îşi permit asta în ţara voastră. Sunt derutat şi confuz, neputând înţelege cum este posibil să nu existe în rândurile poporului român, “paşnic, binevoitor şi primitiv” un profesor de istorie altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere:
– în anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei
– în 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total 225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad.
Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fost jaful (logic).
Incursiunile lor sângeroase s-au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955.
– Ştefan cel Sfânt (997 – 1038)unifică triburile ungureşti şi îi creştinează.
Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici,valahi, slavi, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic popor migrator asiatic în Europa.
Personalităţile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei Corvin, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar – sârb, părinţii lui nu cunoşteau limba maghiară), Kosuth Lajos – slovac, precum şi majoritatea regilor Ungariei. În1910 un istoric maghiar recunoaşte că doar 10% din unguri sunt urmaşii celor şapte triburi maghiare stabilite în Europa în 896, restul fiind populaţii maghiarizate de-a lungul timpului (valahi, germanici, slavi).

 De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmaşul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX?
Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.
– Înfrângerea de la Mohacs din1526 în faţa turcilor şi cucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc. Transilvania rămâne principat independent sub suveranitate otomană.
– După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683),Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexiuni recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).
– În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat  independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.
– În urma pactului dualist din 1867,Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel moment imperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.
– În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent iar Transilvania alege să se unească cu România.
Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniştilor unguri. Cum pot susţine că Transilvania a aparţinut Ungariei 1000 de ani, când regatul Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867,
perioadă în care a fost paşalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost voievodat autonom de la Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) până în 1699 când devine provincie austriacă (ca şi Ungaria de altfel). Deci Transilvania şi-a pierdut independenţa în 1699 şi a aparţinut până în 1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a existat).
– În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei este cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei.
Până în 1944, când revine României, ce fac ungurii în Transilvania? Ce ştiu mai bine: ucid valahi şi evrei, consideraţi rase inferioare. Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloşi executanţi ai teoriilor rasiale naziste, golind practic Transilvania de evrei. În perioada 1940 – 1944, timp în care Transilvania a aparţinut Ungariei, populaţia evreiască de aici a scăzut cu 90%, marea majoritate fiind trimisă de către autorităţile maghiare către lagărele de exterminare naziste. La fel s-au purtat şi în Serbia odată cu invadarea alături de germani a Iugoslaviei în 1941.
În încheiere, ca să sintetizez relaţia dintre băştinaşii valahi şi alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu: un ungur pribeag bate la uşa unui valah.
Acesta, ospitalier, îl primeşte în casă. Îi întinde masa, oferindu-i ce are mai bun în cămară. Ungurul, în timp ce se ospătează, pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînţeles) considerând că ar fi normal ca după ospăţ valahul să îi ofere şi un desert, adică nevasta.
Indignat de faptul că după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă şi nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului şi încă una.
Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliţă strigând din toţi rărunchii: “săriţi, oameni buni, că mă omoară valahul, sunt o victimă!”. Aşa că, valahi, fiţi înţelegători şi daţi-le şi nevasta, dar vă avertizez că nu le va ajunge. Următoarea lor dorinţă va fi casa voastră.”

Scrisoarea istoricului Miodrag Stanojevic a fost publicată integral de Gazeta de nord-vest, ca răspuns la un articol intitulat “Afront adus românilor pe bani europeni”.

de Nicoleta Bălan  Sectiunea  Social  Etichete

Eu subscriu în totalitate pentru următoarele motive:
1. restaurarea adevărului istoric;
2. speranţa de trezire a politicienilor români din “somnul raţiunii”.

Românul rabdă multe, dar… dacă e nevoie, vor regreta deopotrivă şi imbecilii politicieni unguri, şi incapabilii politicieni români.

Mai mult :  http://www.rbnpress.info/wp/ecouri-din-serbia-la-afrontul-adus-romanilor-pe-bani-europeni-o-lectie-de-demnitate-din-partea-unui-profesor-sarb-de-istorie-din-voivodina/

Motto:

“Poţi să cutreieri lumea toată şi să te minunezi de rezultatele civilizaţiei, dar nimic nu-i mai fermecător decât călcâiul de pământ pe care te-ai născut.” (Vasile Alecsandri).

La multi ani, Radio ProDiaspora! Un radio de “vis”, unde iubirea și speranțele ajung la românii de pretutindeni.

Un radio născut din “dor”, pentru cei care dintr-un motiv sau altul au ales alte meleaguri. Indiferent de loc, dragostea pentru pământul natal este de neînlocuit.

Doamna Ecaterina Cîmpean a înțeles acest lucru și cu multă jertfelnicie a reușit să adune românii risipiți în lume pe undele postului. Un proiect îndrăzneț ce începuse în urmă cu cinci ani.

Robert Landmann din Germania și Ecaterina Cîmpean din România și-au implinit visul!

M-am regăsit în acest cerc select plin de românism cu oameni frumoși ce știu prin diversitate și cu mult suflet să  ne ofere un zâmbet, să ne apropie virtual, trăind clipe unice.

Adevarați promotori culturali, luptători pentru păstrarea unității românilor de pretutindeni, și a tradițiilor românești. Este esențial pentru orice român să lupte pentru păstrarea identității Neamului Românesc, oriunde s-ar afla, într-o lume globalizată. Avem comori inestimabile care, sunt promovate de acest post cu generozitate. Redactori, ascultatori aduc noutate prin tot ceea ce  intreprind și simt.

Așa cum menționează Ecaterina Cîmpean, ,,comorile poporului român vor trăi veșnic atât timp cât vom reuși să păstrăm în inima și-n sufletul nostru și vom ști să transmitem mai departe tradițiile, cultura și obiceiurile noastre strămoșești.”

Acest crez, m-a atras spre postul http://prodiaspora.de/ unde, în timp, am ajuns să cunosc suflete de o rară noblețe sufletească. Ecaterina Cîmpean, Carmen Solomie, Cornel Bucșă, Adrian Ghigeanu, Cornel Costea, și multe alte nume de notoritate ce și-au pus amprenta pe imaginea acestui radio de vis. Nu doresc să nedreptățesc pe cineva. Un radio disciplinat, ce are un program fix, teme diverse. Un radio ce ,,traiește” prin efortul benevol al fiecaruia, nefinanțat de nimeni, un radio, unde se simte vibrația românească.

Un proiect îndrăzneț la care au aderat români din Belgia, Franța, Anglia, Germania, Austria,  Australia, Italia, Cipru, Africa de Sud, Spania, Grecia, Israel, Republica Moldova, Statele Unite Ale Americii și multe altele, români care deși sunt departe de locurile natale, sunt cu sufletul și inima aproape de țară și poporul românesc.

Zi de zi, ne surprinde cu oameni noi, la vremuri noi…încercând o punte de legătura permanentă între ceea ce înseamnă ACASA și lumea largă. Un post de radio receptat pe majoritatea continentelor. Nu este puțin lucru să ai mii de ascultători care se contopesc într-un dor nesfârșit. Indiferent de loc, așa cum se spune, cei care trec marea, schimbă clima nu sufletul.

Pentru Ecaterina Cîmpean, acest radio este însăși VIAȚA!  Nu ar putea exista făra a emite. Este ca o respirație tainică doar de ea știută. Bucuria de a dărui neconditionat, iubire, speranță, prietenie, încredere. Doar o femeie puternică poate să zidească așa ceva în timp!

Poeta, scriitoare, om de radio, știe ce înseamnă respectul pentru valorile neamului. Prin multă strădanie, a biruit! Ecaterina Cîmpean un nume de referință pe ogorul culturii.

Ecaterina Cîmpean, a gasit ritmul…,Cultura omenească e ritm solidificat în fapte. Cercetând faptele găseşti ritmul”, parafrazand din Vasile Pârvan. Noi, prin oameni ca domnia sa, suntem mai bogați!

Felicitări, Ecaterina Cîmpean! Radio ProDiaspora, un vis împlinit!

La mulți ani!

Mariana Gurza

Timișoara

George Manu (13 februarie 1903, Bucuresti – 12 aprilie 1961, Aiud)

“Cu trupul plin de răni ca ale lui Iov, profesorul George Manu a trecut la cele veşnice în 12 aprilie 1961 la Aiud şi aruncat în gropile de pe Dealul Robilor. A rămas demn, cu o credinţă de sfânt martir care n-a făcut nici un compromis, nu s-a pus în slujba minciunii şi a ateismului”

George sau Gheorghe Manu s-a născut la 13 februarie 1903 în Bucureşti. Fizician de renume mondial, figură marcantă a rezistenţei naţionale anticomuniste.

Se trage dintr-o veche familie genoveză, pe nume Manno, stabilită la Constantinopol înainte de cucerirea turcilor. Urmaşii strămoşului Mihail Manu, sosit în Muntenia în prima jumătate a secolului XVIII, s-au înrudit prin alianţă cu familii boiereşti şi domnitoare împământenindu-se. Aşa se face că în ascendenţa lui Gheorghe Manu se regăsesc domnitorii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu. Generalul George Manu (bunicul său, 1833-1911) a fost ministru de război în timpul conflictului româno-turc şi autorul declaraţiei de independentă a României, 1877. Fiul său Ion, este tatăl lui George Manu. Pe linie maternă, se trage din ramura Şerban-Vodă a familiei Cantacuzino. Generalul Gheorghe Zizi Cantacuzino Grănicerul era fratele mamei sale.

Şcoala primară şi liceul le-a pregătit în particular (cu excepţia ultimelor două clase de liceu, urmate la Nancy), absolvind liceul în 1921. Se înscrie la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti, obţinând în 1925 două licenţe: în matematică şi în fizico-chimice. În 1926 obţine certificatul de studii superioare de chimie-fizică şi radioactivitate al Facultăţii de Ştiinţe din Paris. Lucrează la Institut du Radium (1927-1934), pregătindu-şi teza de doctorat sub îndrumarea Mariei Curie. Frecventează simultan, la Sorbona şi Collège de France, cursurile ţinute de Eugène Bloch, Louis de Broglie şi Paul Langevin.

Cercetările asupra absorbţiei radiaţiei alfa în materie întreprinse de el la acest Institut cuprind determinări experimentale foarte precise şi interpretarea lor teoretică în cadrul modelelor existente. Rezultatele au fost publicate în Comptes rendus de l’Académie des sciences (1932-1933) şi au constituit substanţa tezei sale de doctorat (5 iulie 1933, Paris) intitulată Cercetări asupra absorbţiei razelor alfa, publicată în Annales de physique (1934). Era, în vremea aceea, cea mai completă investigaţie a interacţiei radiaţiei alfa cu materia. Teza avea menţiunea: „très honorable”.

Marie Curie (alaturat, intr-un desen de George Manu descoperit de Ion Rogojanu – via Wikipedia) îi propune să rămână definitiv în laboratoarele institutului de radioactivitate. Refuză oferta şi se întoarce în ţară, devenind asistent la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti (1935). Va fi numit conferenţiar abia în 1945. Cercetări experimentale de fizică nucleară erau imposibil de realizat la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, unde lipsea cu totul infrastructura necesară. A continuat să publice (1937-1940) lucrări de analiză a unor date experimentale proprii anterioare şi din literatură, dezvoltând latura teoretică, în dialog de idei cu prietenul Şerban Ţiţeica, asistent suplinitor la Politehnică. În 1940 publică volumul I al monografiei Fizica nucleară – primul tratat de fizică nucleară din ţara noastră – proiectată în trei volume. Volumele II-III nu au mai apucat să vadă lumina tiparului.

Gh. Manu a fost şi un fin desenator: ştia să redea cu spontaneitate, în maniera line art, fizionomii umane. Desenele sale prezintă câteva figuri de fizicieni cunoscuţi, schiţate cu consideraţie şi umor.

Avea o mare sensibilitate religioasă. Avea un ochi al savantului şi un ochi al teologului sau credinciosului care funcţionau împreună benefic.

Aderă în 1937 la Mişcarea Legionară. În primii ani nu e activ politic, ci se remarcă prin activitate civică şi ştiinţifică: ia atitudine deschis contra abuzurilor şi corupţiei în mediul universitar din timpul dictaturii carliste (1938-1940) şi e sancţionat. Devine activ în conducerea legionară în 1943 şi este, o vreme, consilier politic al lui Radu Mironovici, comandant interimar al Mişcării, apoi alături de Nicolae Petraşcu face parte din comandamentul de conducere. La sfârşitul războiului trece definitiv în clandestinitate, dedicându-se exclusiv mişcării naţionale de rezistenţă. Din toamna lui 1945 nu mai merge nici pe la facultate. A acţionat pentru fuziunea unor grupuri de luptă anticomuniste organizate de partidele istorice cu elemente legionare şi a intrat în legătură cu Mişcarea Naţională de Rezistenţă, coordonată de generalul Aurel Aldea.

Previziunile lui Testis Dacicus

În primăvara anului 1947 a redactat un amplu studiu intitulat În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească (o primă versiune, scrisă în 1945-1946, purta titlul România între Rusia şi Europa), semnat cu pseudonimul Testis Dacicus. Dactilografiată în mai multe exemplare, în limbile română şi engleză, lucrarea a fost transmisă, prin intermediul misiunilor civile şi militare americane şi britanice în România, puterilor occidentale. Datorită agenţilor KGB infiltraţi în serviciul secret britanic, ea a ajuns cunoscută şi conducerii sovietice. Identitatea autorului s-a aflat numai în cursul anchetării sale.

Se hotărăşte să plece în străinătate la 17 martie 1948, dar la Bucureşti este arestat şi condamnat, în „procesul grupului de complotişti, spioni şi sabotori”. După anchete istovitoare, cu maltratări în stil „sovietic”, se dă sentinţa: muncă silnică pe viaţă (amănunte în Permanenţe, 4/2002; 10/2002, 1-2,3/2003). Ultimul cuvânt l-a rostit cu tăria sufletului lui de stâncă: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reuşit”.

De acum îi va fi dat să urce un lung şi greu calvar al neamului. Temniţa îi va da o nouă dimensiune, cea mai înaltă a covârşitoarei sale personalităţi. A ajuns pe culmile sfinţeniei şi a îndurat dârz foamea îndelungată, frigul, suferinţele, demonismul lanţurilor legate de mâini şi de picioare, dar nu şi-a pierdut forţa morală.

Cu o vastă cultură ştiinţifică şi umanistă, ajutat de o excepţională memorie, Manu a ţinut adevărate cursuri pentru deţinuţi. Lecţiile erau adevărate prelegeri în celula care devenise o mică universitate: ştiinţe exacte, geografie şi geologie, istoria românilor şi cea universală, filosofie, istoria artelor, teologie, literatură universală, lexicologie de limbi străine. Le arăta că în condiţiile temniţei le rămăsese doar adorarea în taină a lui Dumnezeu, rugăciunea, lucrarea lăuntrică a spiritului. Îi întărea sufleteşte printr-o trăire interioară în spaţiul strâmt al celulei.

Talentul şi inventivitatea sa au produs metode originale de comunicare în temniţă: cu vârful acului pe tăbliţe de săpun sau mesaje Morse codificate prin noduri pe fir de aţă. I s-a cerut să participe la reeducarea din Aiud, semnând o declaraţie de desolidarizare. Demn şi dârz, nu a făcut nici un compromis, a refuzat cu hotărâre neclintită reeducarea. Ca pedeapsă, grav bolnav, i-a fost refuzat ajutorul medical, supus unei crunte înăspriri a regimului de detenţie, cu alimentaţie redusă şi inconsistentă, astfel că se îmbolnăveşte de tuberculoză ganglionară. După trei luni este diagnosticat şi cu tuberculoză pulmonară.

Atunci, însuşi colonelul Crăciun îi condiţionează tratamentul salvator, de o declaraţie de denigrare a trecutului legionar. Iritat de insistenţele lor, profesorul răspunde intransigent că refuză. Este supus unui regim aspru, de exterminare rapidă, dându-i-se numai o zeamă. Este diagnosticat: meningită tuberculoasă. Este chemat din nou la Crăciun:

„- Le vezi? îl întreabă cu cinism, criminalul. Sunt flacoane occidentale de streptomicină, din acelea în care aveţi voi încredere. Îmi dai declaraţia şi te salvez!”. Cu un singur cuvânt, i-a răspuns: NU! Şi i-a întors spatele.

„Să spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo”

Un vechi şi bun prieten, arhitectul Nicolae Goga, relatează ultimele momente de viaţă ale Profesorului: „Tot trupul îi era o rană. Avea escare peste tot. Din încheieturi îi curgea puroi. Încercam în fiecare seară să-i dăm apă şi doctoriţa, deşi nu avea voie, îi făcea perfuzii. Înainte de a muri, m-a chemat şi mi-a zis: „Să spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo”. Şi mi-a făcut un semn care părea să fie o îmbrăţişare. A murit a doua zi”.

Cu trupul plin de răni ca ale lui Iov, profesorul George Manu a trecut la cele veşnice în 12 aprilie 1961 la Aiud şi aruncat în gropile de pe Dealul Robilor. A rămas demn, cu o credinţă de sfânt martir care n-a făcut nici un compromis, nu s-a pus în slujba minciunii şi a ateismului. (Permanenţe, 4/2003; 6,7,11/2005; 4/ 2008)

 „Un om cum nu am mai întâlnit un altul în viaţă. Bunătatea îi era nelimitată”

„De la acest om am reţinut din prima clipă a întâlnirii acea privire intensă si învăpăiată de căldura spiritului. Un om cum nu am mai întâlnit un altul în viaţă. Bunătatea îi era nelimitată. Fiecare aveam momente de irascibilitate cauzate de camaradul de celulă, cum se întâmplă de obşte. Fiecare aveam defecte şi ne-am creat complexe felurite din slăbiciuni. Domnul profesor Manu nu a avut nici o stricăciune de acest fel. Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toţi, întotdeauna gata de a face toate concesiunile pentru a stabili armonia în celulă, chiar când acestea i-ar fi putut atrage restricţiuni serioase în comoditatea minimă pe care o aveam, renunţând chiar la porţia sa de mâncare, numai pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfâşie de suferinţă. Niciodată obosit când i se cerea vreo consultaţie din cel mai felurit domeniu, domnul profesor Manu era veşnic cu mâna întinsă dar şi cu sufletul deschis. Nu a fost nici o întrebare, după câte îmi amintesc, care să îi fi fost pusă, şi la care el să nu fi dat răspunsul competent. În literatură, filosofie, mecanică, fizică, chimie, istorie, religie, politică, în toate acestea, avea temeinice cunoştinţe. Un om cu adevărat enciclopedic. Nu există un singur om în Aiud să nu-i fie îndatorat cu ceva domnului profesor Manu. Fie cu o cunoştinţă în plus, fie cu învăţarea unei limbi străine (franceza sau engleza), fie cu un sfat sau cu o stimulare într-un moment de depresiune, cu toţii am luat ceva de la domnul profesor Manu…

Când a ajuns aproape de istovire, când n-a mai avut nici atâta putere să se ridice în capul oaselor în pat, a fost dus la infirmerie. Dar era prea târziu. Hemoptiziile nu au mai putut fi oprite şi, multe organe interne, care fuseseră deja lezate, încetaseră să mai funcţioneze. Până la această dată nu s-a auzit vreodată profesorul Manu văitându-se. Unul dintre oamenii, care a fost martorul patimilor şi morţii profesorului George Manu, descriind ultimele clipe ale aceluia care a fost o făclie a Aiudului, mi-a relatat astfel scena ultimă:

– Se stingea în fiecare clipă. Numai ochii îi mai ardeau ca două luminiţe şi pieptul i se zbătea dureros. Transpiraţia morţii îi scosese broboane pe frunte şi pe pieptul care îi era desvălit. Deodată, ţintindu-şi privirea în tavan, a zis cu o voce de nerecunoscut: „– Iertaţi-mă, fraţilor. Daţi-mi voie să oftez o dată”. Profesorul Manu a oftat adânc. Parcă acest oftat se asemăna cu un alt geamăt pe care Fiul Omului l-a avut pe cruce, când suferinţele au atins paroxismul. Apoi, s-a zvârcolit într-un spasm scurt, chinuitor, faţa i s-a crispat şi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune câteva cuvinte pe cari nu le voiu putea uita niciodată:

„– Fiţi credincioşi idealurilor voastre şi rămâneţi demni…”

A mai spus câteva cuvinte pe cari noi cari eram lângă el, în alte paturi de suferinţă, nu le-am înţeles. După un timp, trupul lui a început să se răcească şi pe faţa lui s-a înălţat, din străfundurile fiinţei lui, din nou, seninătatea, doar în colţul buzelor şi sub unghiul pleoapelor s-au adâncit câteva cute subţiri şi negre de durere”. (căpitanul I. V. din Roşiorii de Vede, Ion Cârja: www.miscarea.net/1-george-manu.htm)

După Al. Ion Grama, ultimele sale cuvinte au fost: „Dragii mei, eu mă duc dincolo, la Dumnezeu, la camarazii noştri. Voi mergeţi pe drumul acesta, căci este cel bun”.

Rectorul de la Aiud

„Unii au rezistat eroic, cu ostentaţie, sfidând şi înfruntând pe asupritori, căutând parcă anume să întreţină între ei şi aceştia o permanentă relaţie de adversitate care să creeze acea tensiune spirituală care să le menţină şi să le potenţeze îndârjirea. Alţii au rezistat discret, cu un soi de umilinţă creştină, căutând să explice reeducatorilor de ce nu au ei posibilitatea sufletească să facă ceea ce li se cere. În sfârşit, o a treia categorie era cea a misticilor. Aceştia, conştienţi fiind că lupta în care erau şi ei implicaţi transcende lumescul, dându-se în spirit, au rezistat cu seninătate, fără să cârtească, asumându-şi suferinţa ca pe o datorie a vieţii lor. Cei din primele două categorii au rezistat sperând încă la o salvare în veac, pe când cei din ultima categorie rezistau pentru a se salva în eternitate. Profesorul George Manu şi prinţul Alexandru Ghica făceau parte din această ultimă categorie…

Era o adevărată enciclopedie şi dacă este adevărat (şi, de bună seamă, este) că închisorile comuniste au fost adevărate Universităţi , atunci „Universitatea Aiud” a avut ca „rector” între anii 1954 şi 1961, anul morţii sale, pe profesorul George Manu.

Revenit în Aiud în anul 1954 de la mina de plumb Baia Sprie cu un lot de 60 de deţinuţi, toţi în lanţuri, mutaţi în această închisoare disciplinar în urma unei greve care a avut loc la această mină, profesorul George Manu se număra printre cei peste 50 de deţinuţi din acest lot bolnavi de tuberculoză. La început i s-a diagnosticat un t.b.c. ganglionar dar, supus împreună cu toţi ceilalţi unui regim disciplinar extrem de sever, fără hrană adecvată, fără asistenţă medicală şi fără îngrijirea elementară reclamată de această boală, starea sănătăţii lui s-a înrăutăţit continuu, ajungând până la urmă să-i fie fatală…

Datorită regimului inuman la care a fost supus în urma refuzului său categoric de a face declaraţiile care i se cereau, boala i s-a agravat. Ultimul diagnostic pus de medicul oficial al  închisorii, doctoriţa Balea, în prezenţa colonelului Crăciun, a fost meningită t.b.c. Tratamentul însă i s-a refuzat şi de data aceasta, fiindu-i condiţionat de semnarea declaraţiei care i se cerea. S-a stins din viaţă împăcat cu sine şi cu toţi cei din jur, în 1961, în infirmeria Aiudului, unde a fost internat doar cu câteva ore înainte de a muri. (Demostene Andronescu, „Reeducarea de la Aiud”, Bucureşti, 2009)

Răpus ca şi Mircea Vulcănescu

„Celula noastră de la parter corespunde în subsol cu una din celulele de izolare. Acolo apare într-o zi profesorul George Manu, una din marile personalităţi ale vieţii româneşti contemporane… Este o adevărată enciclopedie în toate domeniile. Dar mai presus de aceasta, este o mare personalitate morală. Descendent din familia Cantacuzinilor şi nepot al generalului Gheorghe Manu, eroul luptelor pentru Independenţă, acest om, român, savant şi creştin, reprezintă în chip ilustru blazonul familiei (alaturat). Este o adevărată onoare să cunoşti un asemenea om şi să te bucuri de aprecierea şi simpatia lui…

A merge pe urmele profesorului George Manu înseamnă să-ţi onorezi propria ta viaţă şi sensul ei… Mare personalitate, profesorul George Manu (savant atomist, intelectual polivalent, caracter excepţional, erou al onoarei) a fost ucis de bolşevici. S-au exercitat asupra lui presiuni fizice şi morale de durată, ca să cedeze… Cel care spusese la procesul din 1948, la ultimul cuvânt, că „tot ce-am făcut a fost pentru a distruge comunismul şi îmi pare rău că nu am reuşit”, nu putea să moară decât în acest fel!” (Pr. Liviu Brânzaş, „Raza din catacombă”, cap. 7, 9)

„Incontestabil, Gheorghe Manu fost unul dintre cei mai savanţi oameni ce au căzut în puşcărie. O suporta în linişte, cu răbdare, cu o mare demnitate şi fără exces, ca pe o condiţie dată, inexorabilă. Legionar, caracter ferm, cu ţinută rectilinie în viaţă, cu respectul valorilor mari ale spiritului, n-a putut accepta reeducarea din 1964 când urma să se elibereze. Cererea de a-şi renega trecutul, de a ataca fostele partide politice şi pe legionari şi de a lăuda pe comunişti, a respins-o cu indignare. Pus la presiune, în izolare, singur, pentru a-l frânge, când l-au cercetat avea beşici de apă la subsuori şi în alte locuri: tuberculoza izbucnise cu putere şi fără oprire. Zadarnică a fost apoi intervenţia salvării, căci corpul ceda mereu. Marele om muri, ca şi Mircea Vulcănescu, răpus de aceeaşi boală, tocmai când trebuia să se elibereze. Colonelul Crăciun i-a frânt trupul, dar n-a obţinut nici o concesie”. (Pr. Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, Bucureşti, 2000)

Extrase din: Fabian Seiche, “Martiri şi mărturisitori români ai secolului XX – Închisorile comuniste din România”, Editura Agaton – Asociaţia pentru Isihasm, Făgăraş, 2010.

Bibliografie: În 2002 a apărut la Bucureşti monografia „George Manu”, de ing. Gheorghe Jijie, camarad de suferinţă al martirului (Ed. Elisavaros). În 2004 i s-a publicat lucrarea „Testis Dacicus: În spatele Cortinei de Fier – România sub ocupaţie rusească”, Ed. Kullusys, Bucureşti si Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2011. De asemenea, “George Manu si tara lui – Eseu subiectiv“, de Silviu B. Moldovan, Editura Mica Valahie – eBook, Bucuresti, 2012.

Sursa: MARTURISITORII

«M-am trudit aproape o luna, dar, in sfarsit, am reusit. Venisem in Rusia numai ca sa cunosc pe acest om si nu voiam sa plec fara sa-l fi auzind vorbind. Mi se pare ca e, genul sau, unul din cei trei sau patru oameni in viata, care merita sa fie ascultati.

Ca sa ajuns pana la el, am cheltuit aproape douazeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacsisuri soldatilor rosii,daruri orfelinatelor – dar nu regret.

Mi se spunea ca Vladimir Ilici era bolnav, obosit si ca nu putea sa primeasca pe nimeni, in afara de intimii sai. Nu mai locuieste la Moscova, ci intr-un sat din apropiere, intr-o veche locuinţa boiereasca, cu obisnuitul peristil de coloane albe la intrare.

Vineri seara, ultimele dificultati fura inlaturate si telefonul ma instiinta ca eram asteptat duminica. I se spusese lui Lenin ca fondurile mele ar putea sa ajute inceputurile anevoioase ale Nep-ului si acesta consimtise sa ma vada.

Fui primit de sotia sa, o femeie groasa si tacuta, care ma privi asa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intra in sala lor.

Gasii pe Lenin pe un mic balcon, sezand la o masa mare, acoperita cu foi vaste de desen. Imi facu impresia unui condamnat, caruia i se permite, in ultimele ore pe care le mai are de trait, sa-si piarda timpul in pace, cu fleacuri.

Capul sau foarte cunoscut, de tip mongol, parea taiat din branza veche si uscata: teapan si totusi molatic. Intre buzele lui respingatoare se vedeau doua randuri sinistre de dinti, ca ai unui cap de mort.

Craniul sau, lung si gol, facea impresia unei urne barbare, taiata din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni si inchizitori de pasare de prada stau pitulaţi indaratul pleoapelor insangerate.

Mainile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea ca fusese groase si puternice, maine de mujic, dar in aspectul lor descarnat anuntau apropierea mortii.

Nu voi uita niciodata urechile lui de fildes lustruit, intinse in afara ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, inainte de linistea cea mare…

Primele minute ale conversatiei noastre fura mai curand penibile. Lenin se trudea sa ma cantareasca, dar cu un aer distrat, ca si cum si-ar fi indeplinit o datorie de care de acum inainte nu se mai sinchiseste.

Iar eu, inaintea acelei masti obosite de culoarea sofranului, nu mai gaseam curajul sa-i pun intrebarile pentru care venisem. Inganai la intamplare o lauda despre marea opera pe care o savarsise in Rusia. Si atunci, acea fata pe jumatate moarta se umplu de strambaturi spectrale, care voiau sa fie un zambet sarcastic.

– Dar totul era facut, exclama Lenin, cu o insufletire neasteptata si aproape cruda, totul era facut inainte de a veni noi! Strainii si imbecilii presupun ca s-a creat ceva nou.

Eroare de burghezi orbi. Bolsevicii n-au facut altceva decat sa adopte, dezvoltandu-l, regimul instaurat de ţari si care e singurul potrivit cu poporul rus.

 Nu se poate guverna o suta de milioane de brute fara bat, fara spioni, fara politie secreta, fara teroare si spanzuratori, fara tribunale militare, munca silnica si torturi. Noi am schimbat numai clasa care isi baza guvernarea pe acest sistem.

Unde erau saizeci de mii de nobili si patruzeci de mii de mari functionari, in total o suta de mii de indivizi ; azi sunt aproape doua milioane de proletari si comunisti.

E un progres, un mare progres, deoarece privilegiatii sunt de zece ori mai numerosi, insa nouazeci si opt la suta din populatie n-a castigat prea mult prin aceasta schimbare. Fii chiar sigur ca n-a castigat nimic si e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc si, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.

Si Lenin incepu sa rida in surdina, ca un negustor care a inselat pe cineva si care contempla satisfacut umerii victimei care pleaca.

– Si atunci, bombanii eu, Marx, progresul si celelalte?

Lenin ma privi cu un aer foarte mirat.

– Dumitale, care esti un om strain si puternic, relua el, pot sa-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteste-ţi ca Marx insusi ne-a invatat ca teoriile n-au decat o valoare pur fictiva, o valoare de instrument. Data fiind starea de lucruri din Rusia si din Europa, a trebuit sa ma servesc de ideologia comunista pentru a realiza adevaratul meu scop.

In alte ţari si in alte vremuri, as fi intrebuinţat altceva. Marx nu era decat un burghez evreu, calare pe statisticile englezesti si admirator in secret al industrialismului.

Un creier imbibat de bere si de hegelianism, in care amicul Engels injecta cateodata unele idei geniale. Revoluţia ruseasca e o dezmintire completa a profeţiilor lui Marx.

Comunismul a triumfat tocmai intr-o ţara unde aproape nu exista burghezie.

Oamenii, domnule Gog, sunt niste salbatici fricosi, care trebuiesc stapaniţi de un salbatic fara scrupule, asa cum sunt eu. Restul nu-i decat vorbarie, literatura, filozofie si alta muzica, pentru folosul nerozilor. Ori, salbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricarui guvern trebuie sa fie acela de a face in asa fel, ca ţara sa semene cu o ocna.

Vechea «catorga» (ocna – n.n.) tarista e ultimul cuvant al inţelepciunii politice. Daca te gandesti bine, vei vedea ca viaţa de inchisoare e cea mai potrivita celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, in sfarsit, feriţi de riscuri si in situaţia de a nu putea savarsi raul. Indata ce un om intra la inchisoare, trebuie, prin forta lucrurilor, sa duca o viata de nevinovat.

Mai mult decat atat, nu mai are nici ganduri, nici preocupari, deoarece sunt altii care gandesc si poruncesc pentru el: lucreaza cu corpul, dar isi odihneste spiritul.

Si stie ca in fiece zi va avea ce sa manance si unde sa doarma, chiar daca nu lucreaza si chiar daca e bolnav, fara grija pe care o are cel liber de a-si procura o paine in fiecare dimineaţa si un pat in fiecare seara.

Visul meu este de a transforma Rusia intr-o imensa inchisoare: si sa nu crezi ca spun aceasta din egoism, caci intr-un atsfel de sistem cei mai sclavi si cei mai sacrificati sunt tocmai paznicii si ajutoarele lor!

Lenin tacu deodata si incepu sa contemple un desen pe care-l avea dinainte si care reprezenta, mi se pare, un palat inalt ca un turn gaurit de nenumarate ferestre rotunde. Indraznii sa pun una din intrebarile mele.

– Si ţaranii?

– Urasc ţaranii, raspunse Vladimir Ilici cu o strambatura de dezgust. Urasc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev si de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi.

Taranii reprezinta tot ce urasc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile si maniile religioase, lucrul manual. Ii tolereze si ii cultiv, dar ii urasc. As vrea sa-i vad disparand pe toţi, pana la cel din urma.

Un electrician valoreaza pentru mine cat o suta mii de ţarani.

Se va ajunge, sper, sa traim cu alimente produse in cateva minute de masini, in laboratoarele noastre chimice si in sfarsit vom putea masacra ţaranimea devenita atunci inutila. Taranii se vor face lucratori sau vor crapa. Viaţa in natura e o rusine preistorica.

Baga-ţi in cap ca bolsevismul reprezinta un razboi triplu: al barbarilor stiintifici impotriva intelectualilor corupţi, al Orientului impotriva Occidentului si al orasului impotriva satului. Si in acest razboi nu ne vom uita la alegerea armelor.

Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vara de greci si a inchipuiţilor de germani. Cine rezista, va fi taiat ca o tumoare vatamatoare. Sangele e cel mai bun igrasamant oferit de natura.

Sa nu crezi ca sunt crud. Toate aceste executii si spanzuratori, care se fac din ordinul meu, ma plictisesc. Urasc victimele, mai cu seama fiindca ma silesc sa le ucid.

Dar nu pot face altfel. Visez sa fiu directorul general al unei inchisori model, al unei ocne pacifice si bine intretinuţe.

Dar se gasesc, ca in toate inchisorile, neasculatori, nelinistiţi, din aceia care au nostalgia stupida a vechilor ideologii si mitologii omucide.

Toti acestia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai cateva mii de bolnavi sa primejduisca fericirea viitoare a milioane de oameni. Si apoi, defintiv, vechile varsari de sange nu erau un fel rau de a ingriji corpurile.

E o oarecare voluptate sa te simţi stapan pe viata si pe moarte. De cand vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu stiu bine daca in Franţa sau in Germania – unele satisfacţii au acaparat oamenii.

Eu sunt, daca vrei, un semizeu local asezat intre Asia si Europa, dar pot totusi sa-mi permit unele capricii. Sunt gusturi ale caror secret s-a pierdut, dupa caderea paganilor.

Sacrificiile omenesti aveau ceva bun: erau simbol profund, o invaţatura inalta, o sarbatoare sanatoasa.

Dar aici, in locul imnului credinciosilor, aud ridicandu-se spre mine urletele prizonierilor si al muribunzilor; te asigur ca n-as schimba aceasta simfonie cu cele noua ale lui Beethoven. Acesta e cantecul religios care anunta beatitudinea apropiata.

Mi se paru atunci ca fata descompusa si cadaverica a lui Lenin se intindea ca sa asculte o muzica inceata si solemna, sensibila numai pentru el. Aparu doamna Krupskaia, sa-mi spuna ca sotul sau era obosit si ca avea nevoie de putina odihna. Iesii indata.

Am cheltuit douazeci mii de dolari ca sa vad pe omul acesta si, intr-adevar, am impresia ca nu i-am aruncat pe fereastra.»

«GOG», memorii de Giovanni Papini

(traducere de Ileana Zara, publicat 1990, Bucuresti)

Motto-ul ales de  Papini pentru publicarea memoriilor sale a fost:

« Satana va iesi din temnita lui, ca sa insele neamurile, pe Gog si pe Magog…» (Apocalips, XX, 7)