Cuvânt și iubire

Dupa rezistentele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieti, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerator, neamul intreg, iar nu numai paturei culte.Nustiu daca s-a facut vreodata socoteala exemplarelor tiparite din Poeziile lui Eminescu. Dar in mai putin de o jumatate de veac, poeziile acestea au fost reproduse in multe zeci de editii, de la modestele tiparituri populare pana la admirabila editie critica a Fundatiilor Regale, ingrijita de Perpessicius. Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei.Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai putin semnificativa, daca n-ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc.

Ce inseamna pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s-o amintim inca o data. Tot ce s-a creat dupa el, de la Nicolae Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetea geniului sau macar a limbii eminesciene. Rareori un neam intreg s-a regasit intr-un poet cu atata spontaineitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s-a regasit in opera lui Eminescu. Il iubim cu toti pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scriem de la Odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi.

El si numai el, ne-a ajutat sa intelegem bataia inimii. El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi roman.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este, intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile, durerile si nadejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupti de pamant si de neam, regasim in tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcemm ca intr-un dulce somn, la noi acasa.

Intreg Universul nostru il avem in aceste cateva zeci de pagini pe care o mana harnica le-a tiparit si le imparte astazi in cele patru colturi ale lumii, peste tot unde ne-a imprastiat pribegia. Pastrati-le bine; este tot ce ne-a mai ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc.

MIRCEA ELIADE

Paris, septembrie 1949

Sursa: http://neamul-romanesc.com/

De la o vreme, de când se discută tot, a început să se discute şi „românismul”. Lucrul acesta e destul de ciudat. Românismul nu se discută; el se afirmă-pe toate planurile vieţii. Nu-ţi poţi discuta destinul biologic; poţi cel mult să emigrezi sau să te sinucizi. Suntem români prin simplu fapt că suntem vii. A afirma evidenţa aceasta nu înseamnă nici măcar a fi „naţionalist”; înseamnă a constata realitatea, a vedea lucrurile aşa cum sunt. Că unii nu vor să le vadă, asta e treaba lor. Unui om cu bun simţ, însă, trebuie să i se pară cel puţin exagerată această dorinţă nepotolită de a discuta în jurul noţiunii de „român” şi „românism”. Altceva ni se poate cere: să adâncim înţelesurile românismului, să-i găsim valorile sale universale, să creeam în cadrele românităţii-adică, într-un cuvânt, să nu încetăm de-a rămâne vii şi de-a creea.A renunţa la „românism”, înseamnă, pentru noi, românii a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte. Sunt oameni care au făcut asta. Dumnezeu să-i ierte! Dar de când suntem datori noi, majoritatea oamenilor vii din această ţară, să „discutăm” cazul câtorva sute de mii de nefericiţi care şi-au ales, din prostie sau lipsă de bărbăţie, singuri moartea? Românitatea, adică organismul acesta viu la care participăm cu toţii, îi elimină de la sine. Toată inerţia lor de celule moarte este zadarnică; mai curând sau mai târziu se vor desprinde firesc şi vor cădea.Lucrurile acestea le credem la mintea omului şi cunoscute -cât de obscur- oricărui creier matur.
………………………….

Din întâmplare, însă, am încă proaspete în minte lecturile lui Eminescu, Haşdeu, Iorga şi Pârvan.
………………………….

Oamenii aceştia au fost oameni vii şi ca atare, au gândit şi au creat româneşte. Poate fără ştirea lor; dar au creat valorile noastre spirituale, au înălţat românismul la valoare universală. Orice român care vrea să participe conştient la viaţa spirituală sau socială a ROMÂNIEI, trebuie să-şi asimileze valorile acestea, trebuie să-şi asimileze tradiţia EMINESCU-IORGA -PÂRVAN. Ar fi necomplet altminteri. Ar fi anorganic.Lucrurile stând astfel, mă minunează pe de o parte acei oameni care te scot fascist fără voia ta pentru că ai pomenit de „românism”- pe de altă parte cei care te acuză de trădare sau indiferenţă dacă nu strigi de 12 ori pe zi „românismul să prospere”.

………………………….

Îmi închipuiam că toată lumea e de acord asupra destinului nostru de-a fi români şi de-a rămâne români, oricum ar bate vânturile. Îmi închipuiam, că nimeni nu poate renunţa la Eminescu decât cu riscul de-a muri spiritualiceşte, de-a ajunge nefertil şi mizer. Iată că astăzi, cel puţin pentru o anumită parte din oameni, lucrurile s-au schimbat. A te mărturisi „român” poate însemna, pentru aceşti oameni, foarte multe ofense grave ………………. mercenar, dacă nu chiar mai rău. Să nădăjduim că lucrurile acestea nu le crede nimeni, că nu le cred nici măcar cei care le scriu. Altminteri ar fi într-adevăr grav. Căci asupra lui KARL MARX un român poate să spună „da” sau „nu”- şi nu se supără nimeni. Dar asupra tradiţiei EMINESCU -IORGA – PÂRVAN nu se poate spune decât „da”. Peste aceste valori nu poate trece nimeni dintre noi. Le poate critica, le poate completa, le poate duce mai departe – şi fiecare dintre noi e obligat s-o facă- dar nu le poate renega. Asta, încă o dată, nu înseamnă a face „naţionalism”, pe stradă sau în artă. Înseamnă pur şi simplu a-ţi vedea de treabă, în colţişorul tău, împăcat cu pământul românesc, şi cu cerul de deasupra.
………………………………

Fiecare dintre noi e dispus să-şi dea sângele ca să-şi apere sănătatea mamei. Fiecare e tot atât de prompt să-şi dea sângele pentru ţară. Dar nu în fiecare zi, la cafenea şi la întrunire, în tren şi pe câmp. E oarecum indecent să vorbeşti despre sângele pe care eşti gata să-l verşi pentru ţară, de sacrificiul vieţii tale pentru „prosperitatea neamului”. Ţara şi neamul au nevoie de tine şi în împrejurări mai puţin solemne. Deocamdată ţi se cer să cobori din tramvai prin scara din faţă, să nu scuipi pe stradă, să nu primeşti bacşiş, să nu te vinzi partidelor, să nu-ţi treci copii prin şcoală prin proptele, să aduci cinstea întâi în familia ta şi apoi la tribuna politică, să-ţi faci o cultură solidă ca să nu ne ia înainte bulgarii şi australienii, să nu mai spui „las-o încurcată” de câte ori e vorba de un act în care ţi se cere muncă şi perseverenţă, şi alte lucruri mici de felul acesta. Fără îndoială că nu cu asemenea lucruri mici se clădeşte o ţară şi o cultură bărbătească. E nevoie, pentru aceasta de mesianism, de nebunie, de muncă ucigătoare – ca să nu mai spunem că e nevoie de geniu şi de sfinţenie. Dar nu oricărui cetăţean i se pot cere asemenea eforturi. În schimb, se cere mai puţin lichelism, mai puţin jemenfischism, mai multă cinste, mai mult nerv. Dacă toţi oamenii ar fi dispuşi să realizeze în viaţa lor de fiecare zi aceste „lucruri mici”- se vor găsi destui oameni mari care să creeze şi să organizeze România pe care o merită urmaşii noştrii.

MIRCEA ELIADE (VREMEA -an VII, nr. 375, febr.10, 1935)

DECALOGUL DUPA COMUNISM – Ep.4

Un film de Ben Todică

Published on Jan.6, 2014

      Asadar, iata-ne la inceput de An Nou, iar cineastul Ben Todica din Melbourne are bunavointa a ne intampina cu un nou film al domniei sale, Decalogul dupa comunism –Ep.4. Acest film a avut darul a ma impresiona adanc. L-am vizionat de mai multe ori si am fost atat de miscat incat mi-am propus sa scriu cateva randuri despre filmul lui Ben din Ciudanovita, cum obisnuiesc eu ai zice, asa intre noi! Nu sunt critic de filme, deci ma voi baza pe propriul sentiment, al simtirii si bucuriei ce le am  atunci cand citesc ceva interesant sau vizionez un film placut, cu toate cele apartinatoare unei  vieti simple dar omenesti, si care au darul sa te propulseze iar in lumea amintirilor proprii, din inca vremile copilariei si adolescentei, iar filmul Decalog dupa comunism – Ep.4, are aceasta tendinta, cum se spune   pe la noi, ” cu varf si indesat!”

  Cand imi amintesc de romanul “Ion” a lui Rebreanu, de scrierile lui Ion Creanga, despre “Catrina” lui, si multi altii, vedeam in scrierile lor un tablou critic la adresa educatiei  celor ce dictau si guvernau, nicidecum prostituarea autorilor. Daca in acest film vom auzi si de lucruri zise “rusinoase”, trebuie sa intelegem bine, ca avem de-aface cu o stare care caracterizeaza unele sisteme sociale, grupuri, institutii, si nu a autorului ce metaforic incearca sa taie si sa vindece o rana ce puroiaza in societatile de azi!

     Tot filmul are un traseu turistic, in care cineastul nostru revede si recunoaste frumusetile locurilor, veselia si pofta de viata a oamenilor pe care ii cunoaste si ii  iubeste din tot sfletul sau de artist. Si ii iubeste nu fara tristete, acum, dupa ani de zile traind in Australia, il vom auzi in film exclamand cu emotie: “Ce maretie Doamne! Toata aceasta priveliste a zonei  arata ca o zana frumoasa!”. “Mie dor de locuri, de oameni cu toanele lor fericite”.

  Filmul incepe cu o frumoasa calatorie cu trenul, care si acesta isi are  istoria lui, circuland pe linia Oravita – Anina, inca de pe vremea imperiului austro – ungar.

   Tras de o locomotiva Dizzel romaneasca, trenul opreste pentru calatori in garile Garliste, Ciudanovita, Bradisor, Lisava, etc. Aflam ca ultimele vagoane au o constructie speciala pentru transportul de carbune. Carbune ce ni l-au dus, germanii, austriecii, sovieticii, etc.

       Ei, tocmai intr-un astfel de tren gaseste a fi bine si potrivit a-si aranja actiunea filmului dl. Ben Todica, fiindca zice dlui:  Atat sunt de frumoase peisajele naturale, vara si iarna, atat de populate erau padurile cu cerbi, ursi, porci mistreti, lupi, caprioare, pasari, incat aveai  impresia ca esti in Rai. Dar, dupa  insasi titlul filmului observam deja sentimentul artistului,  o reflectare despre acel decalog biblic si cele zece porunci,  dupa comunism, cand  faptele au dus spre destramare. Deja filmul capata un caracter istoric. Se desprinde din film neglijenta fata de valorile turistice ale locurilor unde candva erau minele de aur si de uraniu. S-au inchis, s-au facut vreo zece mii de someri. Dar la Nagasache si Hirosima cat turism, cata lume merge sa le viziteze! Este istoria unei tari, avem si noi istoria noastra!

Atunci de ce la noi aci nu se poate dezvolta turismul si refacerea in general al vietii de odinioara  spre care nazuieste si a nazuit  acest neam romanesc banatenesc?  Pe cine asteptam sa ne dea startul? Se intreaba dl.Ben Todica.

      Avand o viziune si un indemn direct in aceasta directie, bine orientat in realizarea filmului sau, autorul purcede la o asemenea zi turistica, coplesitor de populara prin traditie folclorica, a cantecului si bunei dispozitii, adaugand  si un subtitlu corespunzator momentului: “Cu cinci povesti si doua sticle de vin rosu”, din care se  va desprinde acea verva a “minerului iesit din schimb, care la un pahar de vin rosu, povestea despre pataniile sale nemaiauzite, dar aducatoare de rasete si veselie”, la fel si actorii din filmul lui Ben procedara! Deci  cei “cinci pasageri discreti”, Interpreti de o reala valoare umoristica cei doi actori, Nosek Ioan,  Magdas Gheorghe, “O tanara solo”, “O doamna cu batic”,nu s-au lasat mai prejos.  Dar si  Ben realizatorul filmului era cuprins in echipa, care, inveseliti in aceasta zi de  taria vinului rosu, incepura a-si povesti patanii in care cu adevarat, dupa spusele lor, se cacara in pantaloni. Unul abia-si cumparase  un costum nou, celalat mergand la cules de macris a ajuns la diaree, iar al treilea si el intr-o excursie prin Japonia o pati mai ceva, fiindca mergand trenul cu circa 300km pe ora, i-a luat si pantalonii , pe care tinandu-i la geam sa se usuce, dupa cei spalase, i-a smuls aerul vitezei!

    Eu u nu ma mai puteam opri din ras ascultand povestile  pataniilor lor, si…,  cam intotdeauna in imprejurari publice aveau a li se intampla pataniile! Deci sa aiba o nota cat mai dramatica! Dar era aci vorba si de acea simplitate a omului din popor, pus pe ghidusii si nevinovatii, ba chiar de o sinceritate care a existat intotdeauna la oamenii catunelor noastre romanesti.

    Punctul culminant creste cand se observa ca in scena filmului apare “O tanara solo” si “O doamna cu batic”, pasami-te erau din cei cinci interpreti ai filmului in vagonul trenului ce se apropia acum de gara Ciudanovita. Dupa ce cantara banateneste, cu mult foc, “A mea mandra-i banateana”,  Cucule, si altele, se mai calmara oamenii, iar realizatorul filmului ii zise cu respect  “Doamnei cu batic”: Imi pare ca acum vreo 21 de ani eu te-am mai vazut!?

“Se poate ca eu am lucrat multa vreme aici la mine”, raspunse femeia. Din vorba in vorba, amintirile lor devin realitate. Se cunosc. “Ce mica e lumea” exclama Ben. Dar pe “domnisoara in solo” nu o cunosc, continua actorul zambind. Raspunsul  veni prompt: “Nu sunt domnisoara, sunt  doamna!

Un potop de rasete inunda vagonul de tren, vagon ce  purtase multe mii de oameni la minele Oravitei si Aninei, din anul 1914, cand se zice ca a fost construit.  Un martor dupa usa, adica un calator, se distra si el, trecandu-i vremea ma repede, caci era si un anotimp de iarna geroasa cu multa zapada pe deaurile si muntii localnici. Era mai bine inainte, se adresa cineastul  “Doamnei cu batic”, asa sa auda o parere! “ Ei, au plecat securistii si au venit altii”. Pe geam sa puteau vedea peisajele unei ierni cosbuciene, iar la un moment dat cineastul si totodata interpretul ciudanovitean Ben  exclama cu multa infiorare ce o poate aduce doar o amintire vie: “Uite, Salasul lui Baba Anca !”

   Se puteau vedea garile scorojite, distruse, cu paretii cladirilor acestora rupti si inegriti de cursurile ploilor, frig, si totusi oamenii locului erau pofticiosi de viata si cu sperante de reinoire. Prin fata garilor, pe treptele inzapezite zgriburea cate un caine sau o pisica. O pisica pe care tocmai o surpinde camera statea linistita, ghemuita aproape inghetata de frig. Ia uite-o, cum sta ea acolo! Poate o fi zicand, “va rade-ti voi neispravitilor”, obseva unul dintre cei petrecareti. “Avem o tara asa de frumoasa iar noi traim in mizerie”, observa celalalt.

       Acum trecem viaductul Jidin, inalt de 37 metri, ridicat peste o prapastie, pe piepturile alor doua  dealuri abrupte, o adevarata minunatie arhitectonica, si de localnici construit, ne spune acest film turistic. Se trece iar un tunel de 600metri lungime, de minerii localnici sapat si zidit, si nu fara tragice experiente, scarificii. Dar, din decalogul comunist postdecembrist, nici o porunca pentru Oficiul turistic romanesc.  O complecta nepasare!

   “Va dati jos la Ciudanovita”? Întreba Ben pe “Doamna cu batic”.

“Da, aici ne dam jos amandoua”. Bine, “Sa fiti iubite”, le raspunse  el cu acest a lui binecunoscut salut, cunoscut  si noua aici in Australia!

Filmul poate fi vizionat la adresa:  http://www.youtube.com/watch?v=ANF3d0Dqy2w

IOAN MICLĂU/Australia 2014

C.N.A. a promis că în 2014 va interzice reclamele unor medicamente. Bine ar fi dacă… Nu poţi urmări un film sau o emisiune de la un capăt la altul fără „farmacia inimii”, fără păcălelile raftului de slăbit, fără colon help, artrostop, urinal, espuminsan şi alte şîpuri cu chimicale periculoase, pe care dacă eşti credul şi le consumi, ai şansa să treci rapid de la „popamin” la „gropamin” şi apoi, „amin-amin”. Cu sau fără reclamele împricinate, vieţile românilor vor rămîne tot nişte roţi care se învîrt în gol, pe la urechea poporului român vor trece alte ghiulele anul acesta. Cum să ne aşteptăm la schimbări în bine, cînd Puterea de la Bucureşti pare un grup de neoameni veseli la minte, care bîntuie holurile spitalelor de „glumeţi”! Taxele şi scumpirile se vor îndrepta către popor cu toate pînzele sus, iar viaţa în România va deveni şi mai imposibilă! Intrarea în noul an ne costă foarte mult. După bucuria sărbătorilor, vine dramatismul scumpirilor. Guvernul îşi păstrează năravul din  ultimii 24 de ani: gaze şi energie mai scumpe, amenzi mai mari, taxă pe stîlp, impozit forfetar şi primarii, fără restricţii la majorarea impozitelor locale. Şi rovinieta s-ar putea scumpi cu peste 60%. Fiind an electoral, cred că îşi dau singuri în cap cu coada de la hîrleţ, dacă vor pune în mişcare majorări semnificative de taxe şi impozite.

Statisticile demonstrează că în România, din 2005 şi pînă în prezent, alimentele s-au scumpit cu 54%, România fiind campioana scumpirilor în U.E., raportate la cele mai mici salarii şi cele mai mari şi mai numeroase  taxe şi impozite. În „electoralele” din 2014, scandalurile, înjurăturile şi reproşurile, politice vor fi mai golăneşti decît cele din anii precedenţi, în condiţiile în care, P.N.L. şi P.S.D. vor rivaliza pentru funcţia supremă în stat, dar şi pentru a acapara un număr cît mai mare de mandate la  Bruxelles. D.N.A., S.R.I. şi S.I.E. au mai mult de lucru în toată fojgăială operaţiunilor. Nu-şi permit să ţină mîinile în buzunar. Îşi vor oferi disponibilităţile, dacă luăm în considerare numărul mare de politicieni cu dosare penale, cărora D.N.A. le-ar putea da adunarea. Sau poate, nu. Vor păstra dosarele sub cheie pînă după prezidenţiale, cînd, precum se obişnuieşte pe la noi, serviciile secrete şi justiţia vor lustrui bocancii chiriaşului de la Cotroceni. Cum legea prevede plafoane de cheltuieli pentru fiecare „catindat” în funcţie de postul vizat, iar cheltuielile la negru sînt depăşite în mod constant, spectacolul va debuta cu acuzaţii din partea ambelor tabere. Se vor jura că n-au dat niciun sfanţ în plus faţă de cît prevede legea. La final, rămîne ca-n tren, pentru că năravul mitei electorale a fost acceptat pe tăcute. Legea spune că oferirea de bani, bunuri ori alte foloase în timpul campaniei electorale, în scopul de a determina alegătorul să voteze sau să nu o anumită listă de candidaţi ori un anumit candidat, constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Practic, în campania electorală există corupţie, dar nu şi corupţi. Aşa că, atenţie, tot pe ăştia să-i votaţi! Vă sînt tare dragi, deşi v-au îndatorat pînă la moarte şi după.

Potrivit ziarului Capital, Statul s-a împrumutat anul trecut pe spinarea românului cu 14 miliarde de euro, însă nivelul de trai şi puterea de cumpărare au scăzut dramatic. Şi n-au de gînd să se oprească nici în 2014. România va mai împrumuta aproximativ 1,2 miliarde de euro în ianuarie. Probabil vor cumpăra porci fosforescenţi, creaţi de cercetătorii de la Universitatea de Agricultură din China de Sud, care au reuşit această performanţă insolită prin injectarea unei proteine fluorescente, extrasă din ADN-ul unor meduze, în embrionii de porc, obţinînd în laborator purceluşi care strălucesc în nuanţe de verde. Speculaţiile financiare şi corupţia înaltă au dus la creşterea numărului de miliardari în lume, de la 810 la 2.170 în 2013. Averea lor s-a dublat în perioada crizei financiare, aceasta fiind mai mare decît cea a oricărei ţări, excepţie făcînd S.U.A. şi China, raportează C.N.B.C.

Pe final, să facem cunoştinţă cu neamţul care a propus amprentarea românilor imigranţi în Germania! O fi lupul moralist creştin-democrat, dar nu-i deloc uşă de biserică. Europarlamentar din 1980, membru al Partidului Popular European, Elmar Brok s-a scăldat în cîteva valuri de scandal care i-au mototolit imaginea. Fost ziarist în presa scrisă şi radio, Brok a sărit în funcţia de vicepreşedinte al Grupului media Bertelsman, de unde a făcut lobby pentru acesta, afirmînd că este doar un hobby. De aici i-a rămas porecla de hobbyst, fiind anchetat în Parlamentul European pentru că a cenzurat unele investigaţii jurnalistice în Germania. O fostă lideră a organizaţiei feministe „FEMEN” l-a acuzat pe Brok,  anul trecut la Strasbourg, de recurgerea la serviciile unor prostituate din Ukraina. Amprentatorul de români este în acelaşi grup parlamentar cu Monica Macovei. Vedeţi pe unde îşi vîră Sarsailă coada în treburile românilor?

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

GREUL  CEL  MAI  GREU  DE  DUS

Încercând să lase lumii ce nu i se poate lua,

Caută Sisif o pildă opusă la vina sa.

Cercetând îngândurat valea largă, licărindă,

Figura lui Prometeu îi apare ca oglindă.

Fiecare are STÂNCA drept măsură-a faptei sale:

Pentru unul e punct fix, pentru altul, se prăvale.

Prometeu supune lumii sursa cosmică vitală

De căldură și lumină, ca scânteie genială.

Iar Sisif, purtându-și stânca, omului prea slab i-arată

Ce povară fără capăt e CONȘTIINȚA  PĂTATĂ!

Pentru cel ce se împarte, stânca-i plată și răsplată.

Cel care se risipește n-are pace niciodată!

MAria  RUgină

           Noi vrem pământ!


Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor –
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; –
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ – şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat –
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

George Coșbuc

“Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” („Timpul” din 13 februarie 1882)

 „Orice civilizaţie adevărată nu poate consista decît printr-o parţială întoarcere la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii, de dezvoltare.” („Timpul” din 25 octombrie 1881)

,,Sute de nulităţi, elemente flotante care nu trăiesc decît din falsificarea spiritului instituţiilor noastre şi din amăgirea opiniei publice – ajung în statul nostru a fi însărcinate cu generarea afacerilor celor mai mari şi mai delicate ale ţării, şi care privind slujba ca pe o sinecură sau ca pe o chestie de diurnă, iar esenţa ei ca pe o jucărie – au ca scop nu realizarea ideilor lor, idei schimbăcioase şi pretextate numai, ci căpătuirea membrilor societăţii de esploatare.” (Mihai Eminescu „Timpul” din 2 martie 1885)

“Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernamânt. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna.“

„Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer”

„Peste noapte şi prin surprindere am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului …Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern.

…Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie.

Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!” (Timpul, 23 mai 1882)

„Avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi”

„Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsă şi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de miljocitori (spoliatori n.n.)… „Averea se urcă (creşte n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui”

„sărăcia şi urmările ei morale – adică asupra moralului precum şi asupra moralei n.n. -, decăderea vieţii de familie”… „Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”… (Timpul, 30 iulie 1881).

„…trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos” („Timpul”, 26 mai 1883).

„Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui”

“Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. Rasa istorică formatoare a acestei ţări este “acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XlV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la (anul – n.n.) 1200 şi până la (anul – n.n.) 1700. Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”. (Mihai Eminescu, Curierul de Iaşi, 17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876, în Opere, vol. IX). „Există multe indicii, atât în numirile localităţilor şi râurilor, precum şi în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii (formării n.n.) statelor noastre” (Timpul, 1 aprilie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 122).

„Legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”

“Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (legitimităţii – n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebui să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă, iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica – n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii” (Mihai Eminescu)

„Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine…”

„Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.

Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său”. (Mihai Eminescu, Novele din popor de Ioan Slavici. Un volum de 456 pag[ini], Bucureşti 1881, Editura Librăriile Socec et. comp, Timpul, 28 martie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 85)

„Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi…”

“Cât despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu ştie în ce consistă obiceiul pământului. Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională… Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încât îşi pierde caracterul şi naivitatea; literatura — o reproducere rea a celor străine; legile — o traducere; organizaţia — o maimuţare”. (Mihai Eminescu, Timpul, Opere, Vol 13. pp. 168-169)

Mihai Eminescu