17 Jan
2014

Viorel Vintilă: Poeme

         DOR

 

Îi era dor de râsetul ei cristalin,
ce încă reverberează în toate
colţurile casei.
Ii era dor. de mirosul pielii sale diafane,
pe care îl adulmeca în aerul tatuat
de mireasma ei.
Ii era dor de respiratia ei,
de visele ei, de visele lui,

cu si despre ea.

 

Se ridica în vârful picioarelor,

să se uite peste orizont,
poate reuşea să o vadă.

 

Era, însă, prea departe…

Se consola,insa,cu o îmbrătisare în gând,
şi cu amprenta zâmbetului ei,

pe care îl lăsase agăţat,

de uşa de la intrare,

cu urma paşilor ei care îl ardeau

de fiecare data când păşea
pe parchetul trist şi singuratic.

 

Era atât de singur…
Noaptea când se ducea la somn,
o cauta în pat, dar nu o mai găsea …
Se întorcea singur pe partea cealaltă,
însă, ştia că, undeva departe,
ea se întorcea odată cu el
şi se îmbrătişau în vis…

Îi era aşa de dor de …dorul ei…

 

 

SCULPTÂND UN…VIS

Eram singur

la “€œMasa Tăcerii”

tânjind cu buzele însetate

la “€œPoarta Sărutului”.

Îmi spuneam

€œRugăciunea” de seară

având privirea îndreptată

către “Coloana Infinitului”.

De acolo se pregătea

să-şi ia zborul

“€œPasărea în Vazduh”.

Nu era orice pasare

ci o “€œPasăre Maiastra”

care ducea cu ea

“€œVisul” – visul meu către…Cel de Sus.

 

CELE MAI FRUMOASE MÂINI

 

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au mângâiat
si care te-au legănat când te-ai născut.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au susţinut
când ai făcut primii paşi în viaţă.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au îmbăiat, care
te-au îmbrăcat şi care te-au hrănit,
în timpul copilăriei.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au îmbrăţişat
şi care ţi-au şters lacrimile pe tot
parcursul vieţii tale

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care au trudit
toata viaţa pentru ţine….

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile… mamei tale…

 

Viorel Vintilă, California

17 Jan
2014

Victor Roncea: “Părintele Justin Pârvu contra cipului Fiarei”. Primul interviu cu Părintele Justin despre pericolul cipurilor biometrice

Pe 14 ianuarie 2009 eram la redactie, in noile birouri ale ziarului ZIUA din Constantin Mille 17. Ne mutasem din Campineanu si eu alesesem strategic, ca birou pentru mica mea “unitate”, Departamentul Externe, o incapere spatioasa aflata la parter, imediat langa intrare, cu vedere spre Teatrul Foarte Mic, Palatul Universul si pitoreasca strada care coboara de la Casa Armatei pana pe Brezoianu. Suna telefonul. Maica Fotini de la Petru Voda. Petrecusem Craciunul in manastirile de “la vale” si de “la deal”, din micul paradis al Parintelui Justin Parvu, si inca imi rasunau in urechi minunatele colinde cantate de maici la usa chiliei Parintelui. Alerta!, imi zice maica Fotini: trebuie sa publicam de urgenta Apelul Parintelui Justin contra cipului biometric. Minunat!, mi-am zis. Tocmai scrisesem cateva articole pe aceasta tema, ca de obicei fiind singurul nebun din presa, la acea data, care abordase un astfel de subiect. Asa am ajuns sa fiu primul ziarist care a publicat Apelul, pe blogul personal, la orele 13.09, ora Romaniei: Cuvant grav al Parintelui Iustin Parvu catre poporul ortodox: Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! reprodus la scurt timp si de portalul Razbointrucuvant. De abia tarziu – prea tarziu – am inteles, ca, intr-adevar, ar fi fost de mii de ori mai bine ca Apelul sa aiba intai, alaturi de semnatura Parintelui, si pe cele ale marilor duhovnici ai Romaniei, care mai traiau inca la acea data: Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Adrian Fageteanu, Parintele Teofil Paraian…. si altii. Asa a fost sa fie. Asa a ajuns bietul Parintele Justin singura tinta a serviciilor din lumea duhovniceasca, in speta cipurilor, si ciuca batailor ierarhilor certati cu legea divina.

A doua zi, cu sprijinul energicei maici Fotini, “maica-ziarista” a manastirii de “la vale”, aveam si un interviu cu Parintele Justin, publicat in ZIUA pe 16 ianuarie, pe o intreaga pagina de ziar. O reala victorie! A treia zi au inceput contestatiile: ca Apelul n-ar fi scris de Parinte, etc, etc… Parintele – imi spuneau unii ierarhi – e “cam batran” si nu stie ce face. Am auzit, recent, si un actor mereu grabit debitand aceasta aberatie. Aiurea! Parintele a fost ca focul viu pana in ultima clipa a vietii sale, cand, desi slabit, s-a ridicat din asternuturi pentru a binecuvanta, de trei ori, romanii si Romania, dupa cum istoriseste maica Justina, neobosita stareta a manastirii de maici. Parintele a fost ca argintul viu si atunci cand mustra si atunci cand ierta (In paranteza fie spus, eu, de exemplu, nu pot sa-mi iert cum nu i-am raspuns Parintelui la telefon, de trei ori la rand, dupa ce un agent smintit, puscariabil, analfabet si frustrat, ca orice minoritar de culoare, impreuna cu un escroc de duzina, puscarias de drept comun, publicasere fara vrerea sa o “dezicere” de mine sau/si de fratele meu, intarita apoi ca fiind, totusi, de mine. Nu i-am raspuns Parintelui, suparat in mine, dar l-am auzit atunci, in gand, in timp ce ma suna, din nou, cu infinita sa rabdare, si apoi m-am dus ca un copil la tatal sau sa ma ierte daca i-am gresit. Nu era foarte complicat. Aceasta n-a inteles actorul grabit care isi reproseaza exhibitionist o despartire de Parintele pe care l-a intristat si in fata caruia nu s-a pocait, apoi, niciodata. Cine sa fie de vina? Parintele? Nu ma pot stapani sa nu fac o paranteza intr-o paranteza: monahul Atanasie de la Petru Voda nu a murit de cancer ci de batranate si nici nu putea fi duhovnicul cuiva, oricine ar fi fost acela, pentru ca era doar calugar si nu si preot. Asta asa, apropo de visuri… visuri de marire.) Repet: Parintele Justin a fost cea mai lucida minte a acestui neam, pana in ultima sa clipa de viata, dupa cum se dovedeste si in interviul video pe care mi l-a acordat la ultima sa aniversare. Iar inainte de internare, dupa ce patimise trei ani de cancerul pe care il purta fara a se trata, Parintele primea zilnic zeci sau chiar sute de pelerini, tamaduindu-le sufletele si rezolvandu-le, cu rugaciunea si harul sau dumnezeiesc, problemele, practic infaptuind adevarate minuni, pentru care exista marturii peste marturii. Nimeni nu mai avea aceasta verva de a mangaia omul – si mic si mare, si bun si nebun – in intreaga Romaniei si nici nu cred ca o sa mai aiba prea curand.

In fine, sunt multe de spus. Poate alta data. Pe scurt, in cateva zile, petitia online avea vreo 20 de mii de semnaturi. A fost apoi abandonata pentru a se strange semnaturi pe hartie pentru un Referendum refuzat ilegal de presedintele Traian Basescu, intr-o campanie fara precedent in Romania si chiar si in Europa, cu un rezultat concret de 1.000.000 (un milion) de adeziuni, cu datele de identificare ale sustinatorilor in dreptul semnaturilor. Un asemenea numar de aderenti mai avusese, inainte de partidul comunist in care s-a intrat cu arcanul, doar Miscarea Legionara. Aceasta a si speriat organele, care si-au trimis rapid la Petru Voda sifoane culese de prin puscarii si lipitori cu baterii in loc de creier, ca orice reportofon de duzina (desigur, o problema, cand sunt prea mult folosite si bateriile se topesc, nu-i asa?).

A treia zi, pe 17 ianuarie, in urma cu exact cinci ani, cand toata lumea fremata despre “nebunia” cu cipurile, monahul Filotheu (spre stiinta actorului grabit – deci, nu poate, inca, sa-l spovedeasca) a explicat problema din punct de vedere tehnic. Iar Parintele a fost obligat sa confirme ca Apelul ii apartine (vedeti video mai jos, cu vocea Parintelui si fotografiile Cristinei Nichitus Roncea). Redau aici atat interviul cu bunul Parinte cat si materialul explicativ al monahului Filotheu, fiu duhovnicesc si fost secretar (etimologic – purtator de secrete) al Parintelui Justin si purtator de cuvant al Manastirii Petru Voda, autorul sesizarii indrituite catre SRI, despre care Parintele Hariton Negrea, actualul staret al manastirii, afirma ca “incepînd cu 1999, mai ales prin activitatea cărturărească a monahului Filotheu Bălan, Mănăstirea Petru Vodă a publicat mii de pagini de literatură a Sfinţilor din temniţele comuniste, mărturisitori pe care i-a promovat publicîndu-le cărţile şi dedicîndu-le o amplă activitate de susţinere cu cuvântul scris şi rostit”.

coperta-dictatura-biometrica_1_2 3In aceasta zi, la cinci ani de la Apelul Parintelui Justin, ofer gratuit tuturor romanilor lucrarea alcatuita de Fundatia Petru Voda si Asociatia Civic Media, cu binecuvantarea vrednicului de pomenire Marturisitor si Duhovnic al Neamului, Parintele nostru Justin Parvu: DICTATURA BIOMETRICA (clic aici sau pe poza copertii).

O carte pe intelesul tuturor, despre pericolul inregimentarii electronice. Subiectul este de stricta actualitate, daca avem in vedere ca chiar ieri Ministerul de Interne a tinut o dezbatere publica pe acest subiect, inregistrata integral de unul dintre participanti si publicata aici.

Parintele Justin contra cipului Fiarei

“Noi suntem intr-adevar ortodocsi cu mare renume de dreapta credinta, dar in ce masura suntem noi gata de sacrificiu?…”

Introducerea obligativitatii inserarii de cipuri biometrice in actele romanilor incepand de la 1 ianuarie, masura reglementata chiar miercurea aceasta de Parlamentul European, fara a fi insa dezbatuta si in Romania majoritar ortodoxa, a starnit o reactie dura in manastirile romanesti. Parintele Iustin Parvu de la Manastirea Petru Voda, fost detinut politic cu 17 ani de temnita grea si frate in duhovnicie cu regretatii parintii Ilie Cleopa, Ioanichie Balan sau Gheorghe Calciu, a intocmit un apel catre ortodocsi pentru a se impotrivi acestui act, care anuleaza libertatea omului instaurand controlul total asupra miscarilor sale, considerat o masura “premergator pecetluirii cu numarul Fiarei, 666″. In numai o singura zi la petitia initiata de Apelul Parintelui s-au adunat 1500 de semnaturi iar manastirile din Moldova, unde au mai semnat sute de calugari, au pus in circulatie un formular de adeziune la aceasta chemare afirmand ca poporul roman nu a fost consultat si solicitand dreptul de a alege si de a ii fi respectate convingerile religioase. In exclusivitate, parintele Iustin Parvu ne-a impartasit din temerile sale – care au declansat deja un scandal surd in interiorul Bisericii – si a facut un apel la trecut.

Integ materialul AICI: http://roncea.ro/2014/01/17/parintele-justin-parvu-contra-cipului-fiarei-primul-interviu-cu-parintele-justin-despre-pericolul-cipurilor-biometrice-si-o-explicatie-tehnica-a-monahului-filotheu-de-la-petru-voda-din-ianuarie-2/

 

Victor Roncea

Foto: Cristina Nichituș Roncea

16 Jan
2014

Premiul AJTR 2013 “De la Nistru pân’ la Tisa” pentru Victor Roncea și proiectul Basarabia-Bucovina.Info realizat împreună cu Cristina Nichituș Roncea.

De Ziua lui Mihai Eminescu, portalul Basarabia-Bucovina.Info a fost, din nou, premiat. Dupa premiul acordat anul trecut de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, anul acesta, Asociatia Jurnalistilor si Scriitorilor de Turism din Romania ne-a distins, la Gala desfasurata ieri seara la Hotelul Marshal Garden Dorobanti (video mai sus, foto mai jos), cu Premiul special “De la Nistru pan’ la Tisa“. Un premiu care ne onoreaza si ne obliga, pentru a continua in acelasi ritm proiectul inceput cu sprijinul Departamentului pentru Romanii de Pretutindeni din cadrul Guvernului Romaniei.

Basarabia-Bucovina.Info este “un proiect interactiv de receperare vizuala a spatiului istoric romanesc” lansat sub semnul lui Eminescu, pe 15 Ianuarie 2012. Eminescu fara Basarabia si Basarabia fara Eminescu nu se poate. Asa am gandit proiectul inca de dinainte de a se naste. Ca o confirmare, iata ca la a doua aniversare a lui Eminescu deja am primit doua premii. Dezvoltarea proiectului are in vedere cateva intreprinderi spectaculoase, ce se vor realiza anul acesta, cu ajutorul sponsorilor si partenerilor nostri, printre care se afla academicieni, oameni de afaceri, istorici si jurnalisti de pe ambele maluri ale Prutului, si in ciuda piedicilor puse de agenti antiromani chiar din cadrul unor institutii-cheie ale “statului roman”.

Actiunile acestora din urma corelate cu evolutia geopolitica a zonei ne demonstreaza ca astazi, a rosti numele Basarabia a devenit una cu a protesta contra dominatiunii rusesti, americanesti si evropenesti, pentru a-l parafraza pe Eminescu. Dar daca nu putem inca sa aducem Basarabia romana acasa macar sa o facem virtual, cu toate frumusetile ei, prin intermediul fotografiilor realizate de Cristina Nichitus Roncea si colaboratorii nostri voluntari.

Multumim AJTR! Multumim si La Multi Ani, Eminescu!

 

Felicitări Victor Cristina Nichituș Roncea!
Felicitări Victor Roncea!
15 Jan
2014

Maria Diana Popescu: Cătălin Buşagă şi repetata întoarcere la Dumnezeu

Răsărind din războiul nevăzut al gîndului, Cătălin Buşagă pătrunde pe tărîmul poeziei contemporane, ca o urcare în tren cu bilet rezervat la clasa întîi, să-şi alăture glasul unui cor ce cîntă pe toate vocile pămîntului. În lumea prezentului, arestată de micimi, ambiguităţi şi absurd, tînărul poet încearcă prin vers o redempţiune, o corectare, din care ţîşnesc liniile recuperabile ale iniţialităţii. Un lirism de adîncime, demontare şi reasamblare, un registru lin curgător ce provoacă selectiv, disociere şi reintegrare, o lume a viorilor în vînt, un poet al dragostei, un poet sobru, tot mai sobru, un poet întrebător operează, aproape constant, cu semne şi simboluri, oferind cititorului o vastă paletă de sentimente şi trăiri poetice: „E chipul tău acela ce mă aşteaptă-n noapte/ Să-mi mângâie suspinul durerilor deşarte,/ Să-mi umple dorul sumbru de aşteptări amare/ Oi fi tu, oare?/ Mireasma ta e-aceea ce ţine al meu somn/ În lumea de fantasme visând un vis de domn/ Că mi-ai venit alături pe-o veşnicie plină,/ A mea regină?/ O, cum îţi este glasul, ori cum privirea-ţi este/ O fi de basm astralic sau de poveşti terestre;/ Aştept nerăbdător să îmi apari în cale,/ Oi fi tu, oare?”

Antidotul stărilor sufleteşti, provocate de sentimentul desacralizării, al pierderii identităţii sub impactul modernismelor dezumanizante, este pentru poetul Cătălin Buşagă repetata întoarcere la Dumnezeu: „Dar când Harul adumbreşte sufletele în lumină/, Inima se-mpodobeşte în cunoaşterea divină/ Şi-ajutor găseşti în toate şi povaţa chiar la gâze,/ Că din cele care zboară printre ramuri, printre frunze/ Nu-i nici una să n-arate la sfârşitul vieţii sale/ Când picioarele-mpreună ca la sfânta închinare/ Că de Domnul sunt create şi Lui voia i-au făcut / Şi doar împlinindu-i voia au zburat peste pământ,/ Deci şi mirii de-şi închină viaţa-ntreagă lui Hristos/ Vor zbura ca două aripi ale unui trup frumos/ Şi-or ajunge ca în ceruri, îngerii în cor să spună: «Te-au iubit pe Tine, Doamne, împleteşte-le cunună.»” Prin derularea unor asemenea notaţii sufleteşti, poezia lui Cătălin Buşagă se înscrie în teritoriul sensibilităţii expresioniste, cu tonalitate elegiacă semnalată fără măşti sofisticate, uneori pe cale de sugestie, prin procedări disimulative sau, alteori, prin lumini de speranţă.

Versul său în manieră clasică, rimat, cantabil, sub mai multe forme cristaline, orice înfăţişări ar lua, operează în scopul extragerii poeticului la temperaturi metaforice ridicate şi cu nuanţa multiplă a fluxului emoţional: „Nici mâna nu ţi-e-ntinsă – prea schimbătoare gânduri/ Mă-năbuşă-n durerea căzută printre rânduri/ Portretul tău se pierde şi-n suflet frunze cad/ Imaginea e rece, iar eu în doruri ard.” O poezie profund emoţionantă. Nici nu ştii cînd îţi scapă lacrima sau cînd aluneci în propriile nostalgii. Cu vigoarea specifică unui poet tînăr, Cătălin Buşagă creionează un univers liric coerent, o realitate credibilă, care pare să ardă graniţele temporale. Îşi doreşte şi reuşeşte individualizarea emoţiei, transmiterea pulsaţiilor sufleteşti prin evocarea unor momente de o intensitate deosebită sau prin potenţarea unor detalii: „Ajuns-am o, iubito, în Borşa-Maramu’/ Cu munţii împrejuru-mi de minunate vise/ Cu cerul mai aproape de braţele întinse, / Dar dincolo de braţe, să nu-mi vii iarăşi tu?/ Străjeri stau azi Pietroşii, ai Rodnei dragi copii/ Cu creste ce înţeapă a norilor podoabă/ Ca să-şi îmbrace stânca în rochia cea albă/ Aici unde cei fameni zidesc mereu chilii./ Călugării ce înşişi s-au îmbrăcat cu noaptea/ Şi singuri în pustia tăcuţilor molizi/ Au hotărât să piardă a urmelor dorinţe/ Sunt împliniţi ferice şi-aşteptă numai moartea.”

Create anume pentru a induce stări speciale, construite parcă în jurul unui nucleu luminos, poeziile vorbesc despre un poet iubitor de Dumnezeu şi de frumos („O, iartă-mă Stăpâne, Părinte nevăzut / Şi când fărădelege cu voia am făcut/ Să nu porneşti mânia, asupră-mi să se plece/ Că sunt numai ţărână şi Duh prin mine trece./ O, iartă-mă Stăpână, o, Maică preacinstită/ Şi-acoperă-Ţi odrasla în vremuri de ispită/ Primeşte rugăciunea, mijlocitoare Doamnă/ A Domnului Mireasă, a oamenilor mamă.”) şi se pot apropia uşor de inimi, permiţînd cititorului să contemple rolul pe care poetul Cătălin Buşagă îl joacă în realitatea sa.

Maria Diana Popescu

Revista ART – EMIS

15 Jan
2014

Alexandru Vlahuţă: Cârmacii

             CÂRMACII

                                    de Alexandru Vlahuţă

 

Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi,
Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi.
Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării

Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării,
După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare:
Ne vrea ţara! îi vrea ţara? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!

                                     Alexandru Vlahuță, Târgoviște, 1881, iunie

15 Jan
2014

Maria Diana Popescu: Biserica Ortodoxă este chipul Unirii, unii francezi habar n-au de această măreţie

Am primit prin poşta electronică de la distinsa doamnă prof.univ. dr. Angela Mamier un articol publicat în “Midi Libre”, cotidian regional din Montpellier, France, pe 6 ianuarie la rubrica “actualités régionales”,  pentru care îi mulţumesc şi îi rămîn îndatorată. Prima parte în ghilimele reprezintă traducerea textului din tăietura de ziar alăturată, iar partea a doua, punctul meu de vedere asupra gravelor ironii pe care îşi pune iscălitura ziaristul francez, de la care aştept cu drag o explicaţie, dacă are curaj şi răspunsuri convingătoare. De peste două decenii, francezii s-au întrecut prea mult cu gluma pe seama românilor. Ajunge!

„Ortodocşii sărbătoresc Crăciunul într-un mare spirit de deschidere. Un uşor aer rusesc pluteşte în Saint-Julien-des-Points. Această comună, aflată în apropierea Grand Combe, este reşedinţa schitului «Sfânta Credinţă» (o mică mânăstire). Ieri, călugărul ortodox Ioan i-a primit pe credincioşi pentru sărbătorirea Crăciunului. Această diferenţă de zile se explică prin decalajul de 15 zile dintre calendarul gregorian şi calendarul iulian, cel care normează credinţa ortodoxă. Slujba a semănat cu turnul Babel, devreme ce credincioşii se rugau în limbi diferite: slavonă (un limbaj liturgic de origine slavă), română, engleză, franceză… Slujba a atras şi non-ortodocşi, încântaţi de schit datorită măreţiei cântărilor sau datorită ornamentelor. Trebuie spus că ortodocşii favorizează un spirit de deschidere care seduce mai mult decât atracţia locului.”

Pentru derută, la sfîrşit, ziaristul aruncă, un pic de poleială, adică, ornamente şi seducţie. Domnule ziarist, nu la cele două elemente se reduce Ortodoxia! Vestul are probleme uriaşe cu minorităţile şi pe cît se prezintă el de democrat, pe atît e ros de ură şi de ipocrizie. E firesc să fie la fel şi pentru francezi: dacă te urci într-un autobuz în Tours, de exemplu, jumătate din călători sînt străini de neamul, de limba şi de credinţa francezilor. Prin urmare, putem înţelege de ce unii francezi, cetăţeni simpli sau ziarişti pot fi deranjaţi de auzul cuvintelor neînţelese. Deschiderea umanistă înţeleasă în sens eronat duce la tulburare în societăţile vestice şi continuînd, pare că va avea tot felul de consecinţe anti-umane pentru ambele părţi. Estul nu are această problemă, ba mai mult decît atît, ruşii, românii, ucrainenii, grecii, bulgarii şi restul ortodocşilor se închină aceluiaşi Dumnezeu.  Entropia introdusă de caracterul multinaţional destabilizează societatea vestică, pe cînd în Biserica Ortodoxă toţi sînt una. Sfîntul Apostol Pavel a arătat acest lucru încă de la naşterea ortodoxiei: „Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor, Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El” (Romani X, 12). Faptul că un rus, un român, un englez şi un francez se roagă fiecare în limba lui, în acelaşi timp, şi aceluiaşi Dumnezeu, reprezintă normalitatea, nu un motiv de uimire şi cu atît mai puţin un motiv de ironie. Acest lucru devine evident dacă luăm în considerare unirea în care se află credincioşii ortodocşi: „Căci precum trupul unul este, şi are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, aşa şi Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe” (I Corinteni XII, 12-14). Motivul pentru care putem spune acestea este mărturisirea aceleiaşi credinţe, „căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu Faximil ziar francezprin credinţa în Hristos Iisus. Căci, cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni III, 26-28).

Să compari o biserică plină cu oameni de mai multe naţionalităţi, care sărbătoresc Crăciunul, cu Turnul Babel, este cel puţin o eroare logică vecină cu insulta. Aplicînd acelaşi raţionament, şi Uniunea Europeană este tot un turn Babel, mult mai mozaicat, şi haotic. Locuitorii şesului din ţara lui Senaar, prin construirea turnului, încercau în mîndria lor să reuşească fără Dumnezeu, să fie faimoşi, să înlocuiască frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu cu grămada lor de cărămizi şi smoală. În esenţă, este ceea ce face şi omul modern, la un nivel mult mai avansat, disimulat sub masca binelui, a progresului, a deschiderii minţii. Astfel, amestecarea limbilor din societatea de atunci şi de acum este consecinţa izgonirii lui Dumnezeu din viaţa omului, este expresia demersului ateu şi ignorant de a atinge fericirea, binele şi nemurirea. O astfel de gîndire este sortită eşecului şi este total iraţională. Duhul Sfînt a restabilit unitatea limbilor în Biserică, cînd la Cincizecime S-a pogorît peste apostoli, dîndu-le darul de a vorbi în limbile pămîntului. Aşadar, Babelul este prototipul dezbinării, pe cînd Biserica Ortodoxă este chipul unirii. Există un singur limbaj duhovnicesc, activ în mintea oricărui om, indiferent de limba prin care îl exprimă.

Deschiderea societăţii şi deschiderea Bisericii sînt două lucruri diferite, aşa cum se găsesc ele acum, nu trebuie confundate şi nici interpretate antitetic. Indiferent de etnie sau de naţiune, societatea primeşte cetăţeni, muncitori şi cumpărători, Biserica primeşte credincioşi, postitori şi milostivi; societatea cere paşaport, Biserica cere mărturisire de credinţă (botez). Hristos spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei XI, 28). Ziaristul francez mai notează că non-ortodocşii sînt atraşi de Biserica ortodoxă, însă nu înţeleg motivul atracţiei. Dacă oamenii ar fi vrut „cîntări măreţe” ar fi mers la operă; dacă oamenii ar fi vrut „ornamente” ar fi mers în palatele Loarei. Biserica Ortodoxă îi atrage din alt motiv şi anume că, mînaţi de conştiinţă, văd viaţa firească, iubirea adevărată, jertfa curată, iar sufletul lor rîvneşte după ele. Îi invităm pe neatenţii observatori francezi să vină şi la slujbele Bisericii Ortodoxe Române şi, ascultînd cîntările măreţe şi admirînd icoanele împodobite, să nu-şi oprească puterea înţelegătoare a minţii la acest nivel exterior, ci să pătrundă raţiunile lucrurilor care vin de la Dumnezeu. Mă văd nevoită, pentru prima dată, să dau dreptate afirmaţiilor senatorului Haralambie Vochiţoiu. Nu ştiu în ce partid este înregimentat şi ce politici practică, dar în mod sigur este iubitor al moralei creştine: „Asistam la atacuri fără precedent la adresa Bisericii Ortodoxe Române. Nu contează numele persoanelor şi nici partidul sau alianţa din care aceştia fac parte, pentru că, daca le pronunţăm numele, îi facem oameni. Iar ei nu sunt. Ei sunt doar Satana ajuns în Parlamentul României”.

Maria Diana Popescu

Sursa: Revista ART – EMIS

15 Jan
2014

Patologia societății noastre. Un editorial scris de Eminescu acum exact 130 de ani pentru clipa de azi

,,În situatiunea politica si în conditiunea civila ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toti o stare de siluire si o anomalie, cu toata organizatiunea savanta a institutiunilor, în toate raporturile sociale traditionale, încât am ajuns sa nu credem în nimic stabil. Putem zice ca nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor, în revolutiunile ce ne-au agitat si ne agita de treizeci de ani, care sa creada în stabilitatea starii de lucruri în care ne aflam; nu este om care sa nu se întrebe când o sa se sfârseasca aceasta opera interminabila de schimbari care divizeaza din ce în ce mai mult societatea noastra în tabere ostile.

Nu ne adresam aci la oameni cari gasesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor si ambitiunilor lor personale. Aceasta clasa de oameni nu este facuta nici sa simta , nici sa înteleaga conditiunile superioare de existenta si de trai pentru o societate si nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societatii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupati de conditiunile de existenta, de prosperitate a societatii si cari se îngrijesc de soarta tarii oricari ar fi credintele lor, fie conservatori , fie, precum s-au numit, liberali.

Ceea ce simtim noi în privinta starii de lucruri de astazi nu ni se pare sa fie o impresiune personala si trecatoare.

Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator si aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac sa credem ca situatiunea noastra politica si sociala persista a sta în stadiul revolutionar. Spiritele sunt cuprinse de neîncredere si nu se pot împaca cu ideea ca lucrurile pot merge asa precum merg astazi. O reactiune deja a început a se manifesta, desi cam slaba, în contra miscarii repezi si violente cu care s-a accentuat opozitiunea coalitiunii din 1876 si, dupa cum credem noi, aceasta reactiune are sa urmeze în mod irezistibil , desi treptat.

Ca sa poata fi însa eficace reactiunea contra spiritului revolutionar trebuie ca cu totii sa ne dam seama de cauzele ce turbura societatea, de elementele ce împiedeca redobândirea echilibrului pierdut si sa le combatem cu curaj si staruinta.

Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o directiune foarte periculoasa si partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalitatii înaintea legii, s-a facut o arma de razboi între clase; toate conditiunile sociale s-au surpat si s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; traditiunile tarii s-au uitat cu totul; o clasa noua guvernanta s-a ridicat, fara traditiuni si fara autoritate, încât tara cea mare, temeiul si baza nationalitatii noastre, nu-si gaseste constiinta raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt rasplata unui sir de servicii pe datini, ci un instrument de ambitiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalitati de ambitii. Toleranta pentru toate interesele cele mai vulgare si cele mai de jos este morala ce distinge astazi lumea politica la noi. Este adevarat ca nu crutam a invoca numele patriei si numele libertatii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult si ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.

Ca dovada a acestei stari de lucruri, a acestei tendente morale, si ca rezultat, avem distribuirea functiunilor publice, a oficiilor si întreprinderilor de tot felul. Niciodata în tara noastra nu s-a vazut clasa guvernanta mai prospera, mai gras retribuita si mai îngrasata ca clasa guvernanta de astazi, rasarita din pamânt fara sa ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de munca sufere de strâmtorare.

Noi privim aceasta stare de lucruri ca o degradare, ca o depravatie a moravurilor publice care, desi profita unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucura de putere. Cu un contingent politic astfel educat tara nu poate astepta destinuri stralucite, nici poate spera un guvern tare si solid, care sa întemeieze institutiunile si prin ele sa dea actiunii noastre exterioare taria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauza de degradare a moravurilor private, si consecuenta neaparata este ca caracterul national se strica si puterea statului slabeste. Un stat unde functiunile publice se exploateaza de-o gloata de oameni cari nu produc nimic, ci numai consuma resursele bugetare se condamna singur a fi neputincios si sterp.

Noi avem trebuinta, mai mult decât altadata si decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanica, sa stabilim un guvern national, serios si tare, sa ne punem în pozitiune de-a putea exercita o actiune decisiva în politica orientala. Cu deprinderile însa de gonaci de posturi, cu dezordinea morala ce întretin în societatea noastra credinciosii si neofitii partidului zis liberal, nu se poate astepta nici soliditate în guvern, nici pace si liniste în societate, nici putere în relatiunile noastre internationale.

A fost lesne pentru partidul zis liberal sa darâme, fiindca a gasit tarâmul pregatit de chiar clasa guvernanta veche, care s-a muncit în curs de douazeci de ani, la adapostul institutiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, sa paralizeze si sa anuleze politica puterii suzerana si protectrice ce ne tineau în lant. Dar ceea ce este greu, ca în orice opera omeneasca, este de-a cladi si întemeia institutiuni solide, de-a forma caracterul national.

Nici caracterul national însa nu se întemeiaza prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici institutiunile prin vorbe desarte de egalitate si libertate. Pâna acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe desarte ca institutiuni si spectacolul depravatiunii moravurilor ca bold de caracter national, si toata doctrina sa politica este sa trateze pe poporul românesc ca pe un venetic, fara traditiuni si fara istorie, proclamând ca toate printr-însul s-au facut câte s-a facut; pentru ca dânsul este la putere, si puterea sa este semnul si simbolul sacru al nationalitatii românesti.

Este adevarat ca guvernul în acesti din urma ani, mai mult decât în oricare alta epoca, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenta mai mare, prerogative mai considerabile; dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scazut în proportiune exercitiul libertatii, din cauza procedarilor sale administrative, din cauza amagirilor la care a supus toate poftele si toate pasiunile rele, contribuind astfel a slabi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimentele nobile si dezinteresate cari au luat parte la miscarile de la 1848 si 1859 (1989 si 1990 – nota noastra de azi) sunt în drept astazi, dupa câte vad, sa întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astazi: Ce ati facut cu iluziunile si cu sperantele tarii din acei ani? Nu este mestesugire care sa nu se fi întrebuintat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recrutilor partidului .

O asemenea politica nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adreseaza la pasiuni rele, la slabiciuni, la interesul si la vitiurile celor chemati. Daca nu se va opri în drum si nu se va schimba, ea are sa faca multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independenta le-a semnalat? Si n-ar fi nimic daca efectele ei s-ar margini la câteva individualitati fara greutate si fara valoare. Raul cel mare si simtitor este ca atinge inima tarii, moralitatea publica.”

Timpul

[4 ianuarie 1881]

Sursa:http://www.ziaristionline.ro/2011/01/14/patologia-societatii-noastre-un-editorial-scris-de-eminescu-acum-exact-130-de-ani-pentru-clipa-de-azi/

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii