Editura „Muşatinia” din Roman, prezentă la Târgul de carte „Libris”, și-a prezentate volumele: „Portrete printre rame” şi „Mecena medic misionar Teodorescu”, de Gheorghe A. M. Ciobanu, în prezentarea autorului.
Albumul „Încheierea cronologiei picturii moldoveneşti secolului XV-XVI, cu datarea ansamblurilor de la Părhăuţi şi Arbure”, de Sorin Ulea a fost prezentat de directorul editurii Emilia Ţuţuianu şi coordonator ing. Dorin Dospinescu.
“…
De citit materialul integral aici: http://roncea.ro/2013/10/06/petre-tutea-la-111-%C2%93libertatea-ti-o-da-numai-biserica-considerandu-te-fiu-al-lui-dumnezeu-fara-nemurire-si-mantuire-libertatea-e-de-neconceput%C2%94/
Sursa: Victor Roncea
Un gând
Un gand, doar atat
Ce l-am scris pe un nor
Este departe,
Dar in vazul tuturor
Priveste catre cer…
Si vei vedea,
Un gand, doar atat…
Deasupra ta.
Imi traiesc zilele care mi-au fost date
Nu sunt nici albe dar nici colorate
O parte sunt negre si franjurate
Iar cele bune, decolorate.
Nu am pretentii, ma multumesc ca traiesc
Aud, vad, merg, iubesc…
Si restu’ de care nu mai pomenesc
Asa ca va spun, nu am de ce sa fiu trist
Asta sunt eu, fericit ca exist!
Aud tot ce e frumos
Vad lucruri ce ma inspira
Merg pe drum increzator
Iubesc viata mea umila
Si alte lucruri care ma reintregesc
Viata mi-a fost data cu folos sa o traiesc
Incerc cu iubire sa ma hranesc
Asa-i mai usor sa supravietuiesc.
Or sa vina zile cand va fi si soare
Ori sa treaca nopti patate de culoare
Dimineti cu roua, poate c-o sa ploua
Seri de stele luminate si de luna ajutate.
Traieste-ti viata simplu, nu te complica!
Viata e frumoasa asa cum este ea…
Traieste si iubeste,
Viseaza si doreste,
Ajuta si primeste,
Asculta la mine,
Viata, asta vrea de la tine!
Nu te complica, nu-ti fa viata grea
Asculta cuvinte care suna asa:
Traieste cum simti
Si simte cand iubesti
Iubeste ce vrei
Dar fara sa ranesti
Ca atunci viata
Te pune sa platesti!
Un gand, doar atat
Ce l-am scris pe un nor
Este departe,
Dar in vazul tuturor
Priveste catre cer…
Si vei vedea,
Un gand, doar atat…
Deasupra ta.
Marian Avramescu
Sursa: Marian Avramescu – Textier Pentru Suflet
“Un fenomen nemaiîntâlnit, însoţit de valuri seismice (peste o sută în ultimele 2 săptămâni), ţine într-o atmosfera de film horror localitatea Izvoarele din Galaţi. Zgomotele subterane misterioase şi mişcările solului au semănat panică în rândul celor o mie de locuitori. Şcoala, Biserica şi casele s-au fisurat, mişcările seismice intensificându-se îndeosebi noaptea. Parcă fierbe pământul, se ridică la suprafaţă, ca şi cum ceva ar vrea să iasă şi nu poate, apoi se retrage cu zgomote înfiorătoare. Un anume lichid duce la ridicare solului, dând naştere unor crăpături uriaşe. După eliberarea energiei, acesta revine la loc. Localnicii afirmă că din pământ se aud bubuituri, urmate de un soi de cutremure pe vertical – scurte, dar foarte puternice. De spaimă, mulţi săteni se gândesc să-şi abandoneze casele. Nu poate fi vorba de un fenomen natural, precum afirmă premierul şi specialiştii. E, mai degrabă, gunoiul de sub preşul firmei care eludează normelor tehnologice ale exploatării petrolului în zonă. Specialistul în tehnologii neconvenționale, Emil Străinu afirmă că ,,mişcările tectonice au fost provocate de mâna omului, prin activităţi ilegale de foraj, care nu au respectat normele de protecţie a mediului.” Bazându-se pe cazuistica la nivel planetar şi pe cunoştinţele sale, expertul afirmă că ,,cel mai probabil este vorba despre o eroare umană.” E regretabil că autorităţile ignoră teroarea la care sânt supuşi localnicii şi declară cinic că, deocamdată nu a fost pusă în pericol nicio viaţă.
Peste tot, corupţia şi hoţia sânt imuabile! Legi şi aprobări speciale, croite pe comandă, schimbate la fel de des ca lenjeria de pat, au distrus România, site-urile naturale, culturile, iată şi satele! De ajutor a fost ideologia antiromânească a mercenarilor care-i tratează pe români ca fiind instrumente ale ingineriei lor financiare. Când un singur individ dă cu România din bară în bară, ca şi cum aceasta ar fi singura lui vocaţie, când nu vrea să facă decât apologia unui sistem financiar odios, care a băgat în mormânt, în sărăcie şi cu capul în sac milioane de români împrumutaţi, clar nu mai poate fi tolerat în această înaltă funcţie de stat. Cartonaşul galben pentru manipulare şi dezinformare primit de Mugur Isărescu de la usele, e un fel de: potoleşte-te, băiatul tatii, că te bat. Nu te mai comporta urât cu clienţii băncilor (ei ţin sistemul bancar viu) ca şi cum am fi negri pe plantaţiile tale de viţă de vie! Numai un naiv poate crede că a transpirat pentru interesele Ţării! În ecuaţia sa cu multe necunoscute a contat prosperitatea bancherilor şi a altor instituţii financiare străine. Dacă nu-i aşa, atunci să ne explice cum a fost posibilă apariţia jocurilor financiare piramidale, a fondurilor de investiţii frauduloase şi a miliardarilor de hârtie, într-o ţară aflată în tranziţie prelungită şi în criză? Cum au fost devalizate unele bănci şi aduse în faliment, în favoarea unei clientele politice şi a speculanţilor din clanurile de tip mafiot? Dacă i se pare că e aspru criticat şi nu suportă, deja ieşim din schema democratică.
Foarte toxic mediul financiar şi investiţional de la noi! Seamănă tot mai mult cu unul infracţional, pe unde se învârt spre profit, marile corporaţii şi înălţimile lor, politicienii! Guvernatorul BNR a refuzat în repetate rânduri să reglementeze funcţionarea instituţiilor financiare de stat şi private, iar din acest punct de vedere poate fi considerat complice la tot ce s-a derulat in sistemul bancar şi nonbancar din Ţară. Nu sânt extremistă, vreau legalitate, demnitate şi dreptate pentru toţi românii. Grav este că nicio instituţie de stat abilitată în controlul băncilor nu a sesizat justiţia cu privire la abuzurile financiare practicate de cele peste 41 de bănci prezente pe teritoriul României cu arsenalul lor de escrocherii. Oare contractele de credit ale clientelei politice au acelaşi volum uriaş de clauze abuzive precum ale românului de rând? Guvernatorul a supervizat şi asistat extracţia de profituri nemeritate de la clienţii oprimaţi prin creşterea nejustificată a cursului leu-dolar-euro şi prin clauzele abuzive, strecurate discret în contractele de credit. Ocupat constant cu mângâiatul băncilor pe cap, guvernatorul se preface că nu mai poate dormi liniştit de grija deponenţilor, dar, ar trebui deranjat mai des ca să-şi aducă aminte că el este în slujba B.N.R., iar B.N.R., în slujba României, nu viceversa. Nu băncile au nevoie de protecţie! Este ca şi cum ai proteja un violator, victima fiind de vină că a apărut în calea lui. Cât tupeu să declare public că abuzul băncilor e legal!
De la genocidul financiar trecem la jubilarea Chinei şi la marele îngheţ, situat foarte aproape de America. Era de aşteptat! Şi-a spus cuvântul investirea trilioanelor de dolari în înarmare şi declanşarea de războaie de cucerire pentru poftele oligarhilor din industria armamentului. China, cel mai mare şi serios competitor al Americii, a deschis zona comercială liberă Shanghai, o platformă industrială de 29 kilometri pătraţi, fără restricţii asupra investiţiilor străine şi cu un sistem birocratic redus, cel mai important experiment economic al Chinei din ultimii 30 de ani. Obama se loveşte la cap de propriile ziduri, iar Putin, pentru rolul jucat în criza din Siria, este propus de ruşi la premiul Nobel pentru pace. Conform vechilor uzanţe premiul se oferă celor care promovează sau aduc pacea în lume. în locul lui Putin, aş refuza, din moment ce şi Obama-cuceritorul, iubitorul de război şi jaf (Afganistan, Libia, Iran, Siria etc) s-a trezit cu Nobel-ul în traistă, exact în momentul când suplimentase efectivul militar american în Afganistan.
De la rechinii internaţionali, înapoi la un rechin autohton, prins de curând în plasă. Procurorii au pus sechestru pe averea fostului ministru Adriean Videanu, “acuzat de complot şi subminarea economiei naţionale”. Potrivit unui comunicat de presă emis de D.I.I.C.O.T., “s-a dispus instituirea sechestrului asigurator, până la concurenţa sumei de 277.000.000 de lei”, dar şi pe trei imobile, unul la Snagov, trei în Bucureşti şi unul în staţiunea Mamaia. Doar sechestru? E prea frumos! Cercetaţi-i conturile de afară! Nu-i atât de naiv ca să umble cu banii la vedere. În Ţară îşi ţine mărunţişul. Restul din cutiile de valori de la bănci din Elveţia, Austria sau insulele Cayman e secret de stat! Odihnească-se lângă Gigi-europarlamentarul, în atelierul de creaţie de la Jilava! Acolo îşi poate scrie în voie memoriile, mă rog, aventurile şi escrocheriile. E la modă printre politicienii puşcăriabili. Precis de după gratii se va naşte scriitorul secolului! “
Maria Diana Popescu, Agero
Vlad Tepeş – voievodul absolut – are meritul de a fi coborât morala absolută prin ţepele sale puse la nivel absolut. Dormeai cu punga de aur la cap şi ţi-era frică să n-o furi tu de la tine. Păi fără Vlad Ţepeş ăsta, istoria românilor e o pajişte cu miei!(Petre Ţuţea)
România – periferia colonială a U.E.
“Da! În 24 de ani, România a ajuns o pajişte pustiită, unde „mieii” au fost şi sunt mânaţi spre prăpastie de către „ciobani” corupţi, hoţi, netrebnici şi criminali. În decursul ultimelor două decenii, guvernele României au promovat o umilitoare politică de vasalitate, cu consecinţe dezastruoase pentru starea naţiunii şi pentru imaginea Ţării în lume. Incontestabil, mass-media este cel mai util instrument de manipulare, de menţinere a poporului în starea de ignoranţă, din cauza căreia extrem de puţini oameni cunosc adevărul din politica, economia, religia şi istoria României. Posibil, mulţi au auzit despre războiul bio-psihologico-psihotronic. În timpul unui „Război Cald”, duşmanul bombardează localităţile, otrăveşte apa potabilă sau răspândeşte viruşi şi bacterii. În „Războiul Rece, Invizibil” în care se află astăzi omenirea, e altfel, confruntările sunt, pe cât de subtile, pe atât de distrugătoare. De-a lungul deceniilor s-au făcut experienţele bio-psihologice, unele programate prin emiterea pe lungimi bio-electronice de frecvenţă „Electrified Low Frequence”(E.L.F.) sau „Tesla effect”, unde descoperite în 1884 de Nicola Tesla. Aceste unde, proiectate asupra unui om provoacă decuplarea impulsurilor electrice ale creierului, diminuează funcţiunile neurologice şi psihologice ale acestuia, iar indivizii devin sugestionabili şi aduşi în stare de transă. Se pare că aşa s-a întâmplat cu poporul român. Începând cu sângerosul decembrie 1989, de 24 de ani ne aflăm în stare de transă, chiar dacă nu doar E.L.F. sunt de vină.
România, ţară sub ocupaţie
O multitudine de subiecte „importante” au fost aruncate haotic în spaţiul public, provocate direct sau indirect de „ingineriile” machiavelice ale talibanilor, baronilor, mogulilor şi mastodonţilor vremelnici ai puterii, protejaţi de imunităţi absurde: refuzul unor state ale U.E. de a admite România în spaţiul Schengen, eutanasierea câinilor şi explozia cazului Roşia Montană – „Afacerea Dreyfuss” a secolului al XXI-lea -, modificarea Constituţiei Ţării silicoanele şi liftingurile „vedetelor” din show-urile păcătoase, divorţurile prigoano-bahmuţane, holocaustisme exacerbate sau inventate şi agresiunea iredentismului maghiar asupra teritoriului românesc, posibila agresiune a forţelor S.U.A.-N.A.T.O. împotriva Siriei, temperată de poziţia Federaţiei Ruse…, dar, fără putinţă de tăgadă şi deasupra tuturor, imbecilizarea românilor pentru a fi transformaţi în sclavi. Se ocultează faptul că România este Ţară sub ocupaţie. Ştiam că avem baze americane (o fi bine, o fi rău?), dar, deunăzi am văzut o fotografie care m-a derutat. De ce? Avea următoarea explicaţie: „Soldați israelieni – femei şi bărbaţi -, din Batalionul 33 Caracal iau parte la un marș tipic de absolvire a instruirii iniţiale…” De la Deveselu la Caracal… nu-i decât un pas. Să fi înţeles eu greşit? Domnule Preşedinte, domnule Prim-Ministru mă puteţi lămuri? Sunt român, „SuntCetăţean European”. Am dreptul să ştiu!
Ni s-a recomandat (a se citi ordonat) să fim toleranţi cu unele minorităţi naţionale… şi/sau sexuale. Ni s-a recomandat (a se citi ordonat) să scriem rromi, nu ţigani, evrei, nu jidani. Ni s-a recomandat (a se citi ordonat) să se interzică negarea Holocaustului în România. Care Holocaust? Evreiesc, românesc, german, roşu? În 2002 ni s-a aplicat leucoplast pe gură![1] Riscul de a fi criticaţi de U.E. & Co. pentru declaraţii „antisemite”[2] sau homofobe, i-a făcut pe mulţi politicieni să se abţină de la a mai spune public ce gândesc cu adevărat. Cazul şovă-ielnicului ministrului-marionetă este relevant şi de neignorat de către toţi troglodiţii-„analfabeţi” ai istoriei din toate partidele, cei fără deţinerea de noţiuni definite ale toleranţei sau ignoranţei.
Banii, unicul subiect de luptă politică.
Poporul român i-a așteptat mulți ani pe americani să vină în România, dar nu pentru a fi umilit, înşelat, jefuit, sau pentru a suferi chiar mai mult decât în timpul regimului comunist. I-au așteptat pentru a-i ajuta pe români. Vise… iluzii deşarte! Petre Roman-Neulander, fostul prim prim-ministru postdecembrist al României a declanşat operaţia de distrugere a economiei naționale – pe care a denumit-o ostentativ şi deliberat mincinos, „grămadă de fier vechi” – și a pus-o sub controlul evreului-maghiar-american, George Sörös. Acum, Gold Corporation încercă să ne fure aurul de la Roşia Montană […][3] [3]
Cu doar cu trei ani în urmă „Marele Maestru Trilateral” de la B.N.R. susţinea un vast program de „salvare” a tuturor băncilor (străine) din România şi nu oricum, pe speţele salariaţilor, pensionarilor, cu un cuvânt, al contribuabililor la bugetul ţării, prin împrumuturile României la F.M.I. Astăzi, „Marele Maestru Trilateral” susţine că „salvarea unei bănci mari cu bani de la buget costă enorm şi devine un atac la democraţie”! Păi când să-l credem? Atunci sau acum? Când a minţit? Atunci sau acum? Desigur, „Marele Maestru” este conştient că ultima sa declaraţie este valabilă doar la Bruxelles, nu şi la Bucureşti, unde creditarea, cămătăria cartelizată şi jefuirea poporului se practică sub scutul (fără de)legii. Atunci de ce ne minte?
Scandalul câinilor comunitari s-a soldat cu sentinţa definitivă: eutanasierea! Sentinţa ar trebui aplicată şi celor care au distrus economia românească, aducând-o la faliment. Tuturor guvernelor postdecembriste! Oana Pellea a postat pe pagina sa de Facebook un mesaj adresat părinţilor lui Ionuţ, copilul decedat în urmă cu o lună, în apropierea Parcului Tei din Capitală, acuzându-i că profită de moartea unui copil nevinovat pentru a obţine bani. Dacă astfel stau lucrurile, fără jenă, fără scrupule, fără cea mai elementară noţiune a bunului simţ, se face negoţ cu pierderea unei vieţi. Ruşine!
Cum rămâne cu Demnitatea Naţională?
Ca o frustrare suplimentară la modul în care Uniunea Europeană tratează copilul vitreg – România -, Franţa s-a alăturat celor care se opun intrării României în spaţiul Schengen. De teama de a nu fi catalogaţi incompetenţi, guvernanţii noştrineagă, cu o laşitate condamnabilă, adevărul că cea mai severă barieră a intrării României în normalitatea circulaţiei libere a cetăţenilor ţării este avalanşa actelor antisociale comise în spaţiul occidental, în marea lor majoritate, de către ţiganii-români. Dar cine oare i-a încurajat pe ţigani să facă ce fac astăzi?
Ipocrizia Occidentului
În ipocrizia sa, Occidentul a învinuit România că face DISCRIMINARE rasială.
În ipocrizia sa, Occidentul a învinuit România că face DISCRIMINARE între români şi maghiari. În ipocrizia sa, Occidentul a promovat, a încurajat producerea unor evenimente de genul celor din martie 1990, de la Târgu Mureş, când românul Cofariu şi maiorul Agache au fost victime alebestialităţii umane, nu cum fals şi deliberat s-a promovat ideea în Occident că un „ungur a fost bătut sălbatic de români”. Până când nu i-au văzut la ei acasă pe ţigani, până când aceştia nu i-au buzunărit şi nu le-au agresat vederea şi auzul cu aspectul, cu apucăturile de cort şi zbierătele specifice lor, occidentalii le-au plâns de milă şi au impus României să aplice „Drepturile omului”. S-au erijat în „educatori” asemenea unui Makarenco în versiune contemporană, dar, mai târziu, s-au convins că alta este realitatea decât cea afişată de ei. Ipocrizia Occidentului a primit ce a meritat: un eşec total! Invalidând tomurile de recomandări ipocrite, occidentalii şi-au demonstrat impotenţă în faţa rezolvării problemei, au dărâmat şatrele ţigăneşti încropite la marginea marilor lor oraşe, i-au urcat în avioane sau autocare şi i-au trimis retur, i-au expulzat crezând că aceasta ar fi rezolvarea! Zadarnic. Odată ajunşi în ţară, au tras un chef cu confraţii lor, le-au povestit peripeţiile, apoi, în zbor planat, au aterizat în Place Pigalle, Piazza San Pietro, San Marco, Mercado de San Miguel sau lângă Brandemburger Plätze, reluându-şi obiceiurile nomade.
Astăzi, urmare a presiunilor externe, incompetenţii, escrocii oportunişti căţăraţi în fotolii de demnitari, care au condus şi conduc România din ’90 până azi, au creat o situaţie de neacceptat. Îţi este teamă să faci o observaţie cuiva, unui ţigan care încalcă, nu doar bunul simţ, ci Legea. Ori te înjură, ori strigă la tine: comunistule! securistule! rasistule!, ori scoate cuţitul. Din cauza dublei timorări, până şi Poliţia, Jandarmeria şi Forţele Speciale evită confruntare cu ei. Deşi au obligaţia să aplice Legea, instituţiile amintite se tem de tupeul şi agresivitatea ieşite din comun ale clanurilor ţigăneşti care se bat, se împuşcă pe stradă, în plină zi. Cu românii se procedează însă conform legislaţiei în vigoare. Asta nu se cheamă Discriminare? Faptul că din pricina comportamentului ţiganilor suferă toţi cetăţenii României nu se poate considera încălcarea Drepturilor omului?
Cei care merg sau trăiesc în afara Ţării, cei care văd cum ne fac de râs, să spună tuturor că acei pe care-i văd cerşind sau furând sunt Ţigani, Zigeuner, Gitanes… nu români! Din păcate, cei mai mulţi se exprimă ca la şedinţele de sindicat de altădată: să se facă, să se dreagă… dar, concret, doar se lamentează, le este ruşine că sunt români! Când copiii românilor iau premiile de sub nasul occidentalilor, le mai este ruşine că sunt români? Dacă nu, să spună tuturor: iată, ei sunt Români! Îi întreb: cum rămâne cu Demnitatea Naţională?
Soluţia de rezolvare nu este prea complicată şi este imperios necesar să fie aplicată ferm şi fără ipocrizie, atât în România cât şi în spaţiul planetar: orice ţigan, evreu, român, ungur, rus, japonez, american, francez, italian, kenyan, chinez…, care nu respectă legile, să fie pedepsit conform reglementărilor ţării unde trăieşte şi de la care se abate. Dura Lex, sed Lex! Fără Discriminare!
Românii au acumulat prea multă frustrare de-a lungul Istoriei. Este şi vina lor, că au permis, mai permit încă să fie înşelaţi şi jefuiţi. Este vina lor, dar pentru asta au suferit mult prea mult în decursul Istoriei. Mai suferă şi astăzi. Nefiind luat în seamă de cei care au putere de decizie în această Ţară, eu, Ion Măldărescu, Cetăţean Român şi muritor de rând, fac astăzi un Recurs la Dumnezeu pentru a nu muri acoperit de ruşinea de a nu fi încercat tot ce se putea încerca pentru a face din nou din România o Ţară a Românilor! Celor vinovaţi de distrugerea Ţării, dă-le, Doamne – vorba lui Ion Creangă – de trăit, „încă trei zile începând cu cea de alaltăieri”. Nu lăsa, Doamne, ca până a ajunge la Tine „să ne mănânce sfinţii”! “
[1] Vezi O.U.G. 31 2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, publicată în Monitorul Oficial nr. 214 din 28.3.2002
[2] „Antisemit”, termen incorect şi uzual folosit. Vezi DEX: SEMÍT, -Ă, semiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc.
[3] vezi Constantin Burlacu, Scrisoare adresată senatorului american John McCain, 4 octombrie 2013
Ion Măldărescu
COLOCVIILE DE MARȚI / The Tuesday Colloquiums 8 octombrie 2013, 5 pm, Calderon 39
Anul IV, nr. 10 (48). Auspicii: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai Eminescu, Soceitatea de Etnologie din România. Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, (Re)lansări de cărți, Proiecte, Portrete, Întâlniri
Teatru de poezie – Recital George Topârceanu susținut de Vasile Pupeza (SUA)
„De ce de la Eminescu la Coșbuc? Cu ani în urmă, am dat acest recital la Uniunea Scriitorilor, după care, regretatul Nichita Stănescu, la final, m-a întrebat, de ce nu și Coșbuc? Anul trecut, i-am îndeplinit dorința. De data aceasta, poate vă întrebați, de ce Topârceanu? În primul rând, pe Eminescu și Coșbuc i-am înțeles mai târziu. Cu Topârceanu, mi-am petrecut copilăria.” Vasile Pupeza.
Invitați:
Nicu Alifantis, Ion Andreiță, Vasile Andru, Erika Băieșu, Radu Beligan, Avram Birău, Adrian Botez, Anca Brezean, Maria Butaciu, Mihai Cafrița, Radu Cazan, Radu Cârneci, Florin Costinescu, Petru Costinescu, Cezara Dafinescu, Mihaela Georgescu-Delafras, Puși Dinulescu, Dan Dobre, Isabella Drăghici, Nicolae Drăgulănescu, Adina Dumitrescu, Emanuel Engel, Horia Flămând, Radu Gheorghe, Doina Ghițescu, Monica Grigorescu, Omprakash Gupta, Neculai Hilohi, Sorana Georgescu-Gorjan, Mariana Gurza, Tatiana Iekel, Nae Iliescu, Andrei Ionescu, Dodo Ionescu, Eva Ionescu, Ileana Stana-Ionescu, Elisabeta Isanos, Gela Lazăr, George Lupașcu, Dan Mateescu, Irina Mazanitis, Alice Mănoiu, Dora Medeleni, Sorin Medeleni, Constantin Mendea, Vasile Menzel, Bianca Beatrice Michi, Adriana Mihăescu, George Mihăiță, Doru Moțoc, Mircea Muntenescu, Gheorghe Neagu, Anca Neculce-Maximilian, Tudor Nedelcea, Lucia Negoiță, Elena Negreanu, Claudia Negroiu, Radu Cristian Nema, Carmen Petrescu, Mihai Petrovici, Florin Piersic, Constantin Poenaru, Mitică Popescu, Adriana Popovici, Genoveva Preda, Vasile Pupeza, Eugen Racoți, Andrei Radu, Arghira Ravanis, Arun Sharma, Cornelia Rotaru, Ștefan Sileanu, Felix Sima, Florentin Smarandache, Ion Soare, Viorel Speteanu, Janine Stavarache, Mihai Stan, Marius Stănescu, Lăcrămioara Stoenescu, Sorin Stratilat, Julieta Strâmbeanu, Marian Stroia, Constantin-Dumitru Surdu, Mihai Teodorescu, Valentin Todosiu, Ani Toboșaru, Ion Toboșaru, Ben Todică, Nicolae Tomoniu, Raluca Tudor, Delia Turdeanu, Puiu Turdeanu, Victor Țăpeanu, Neagu Udroiu, Vladimir Ungureanu, Ion Iancu Vale, Viorica Vatamanu, Alexandra Velniciuc, Ștefan Velniciuc, Adrian Vieriță, Codrina Vieriță, Corneliu Zeana
COLOCVIILE DE MARȚI / The Tuesday Colloquiums 15 octombrie 2013, 5 pm, Calderon 39
Anul IV, nr. 11 (49). Auspicii: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai Eminescu, Soceitatea de Etnologie din România. Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, (Re)lansări de cărți, Proiecte, Portrete, Întâlniri
Tema: Scrisori către lumea din noi. Întâlnire cu doamna Mihaela Georgescu-Delafras (Portugalia)
COLOCVIILE DE MARȚI / The Tuesday Colloquiums 29 octombrie 2013, 5 pm, Calderon 39
Anul IV, nr. 12 (50). Auspicii: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai Eminescu, Soceitatea de Etnologie din România. Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, (Re)lansări de cărți, Proiecte, Portrete, Întâlniri
Tema: Cantemir-Diderot-Verdi. Arta contemporană și imaginarul inter-asiatic
Aniversări: Dimitrie Cantemir 340 (26 oct); Denis Diderot 300 (5 oct); Giuseppe Verdi 200 (10 oct).
Cea de-a 4-a Conferința Conexiuni Inter-Asia, Istanbul, 2-5 0ctombrie, 2013 (primele trei au avut loc în Dubai, 2008, Singapore, 2010, Hong Kong, 2012) și-a propus reconceptualizarea Asiei ca o formațiune dinamică și interconectată istoric, geografic și cultural, mergând din Orientul Mijlociu prin Eurasia și Asia de Sud, spre Asia de Est. Printre workshops: După Neoliberalism? – Modernități asiatice timpurii: imperii, birocrați, confesiuni, granițe, negustori – Arta contemporană și imaginarul mișcare.
Aniversări: Dimitrie Cantemir 340 (26 oct); Denis Diderot 300 (5 oct); Giuseppe Verdi 200 (10 oct).
Bianca Beatrice Michi: Dimitrie Cantemir 340
Puși Dinulescu: Dramaturgie socială
Elena Liliana Popescu: Cânt de Iubire – Song of Love – Chanson d’Amour, Editura Pelerin, Bucureşti, România & Editura Destine Literare, Montreal, Canada, 2013, volum trilingv (română, engleză, franceză), traducere în engleză de Adrian G. Sahlean (SUA), prefaţă şi traducere în franceză de Estelle Variot (Franţa), postfaţă de Theodor Damian (SUA). Trei Poeme din Europa – Three Poems from Europe, de Elena Liliana Popescu, Editura Pelerin, 2013, Bucureşti, volum multilingv (în română şi traduceri în 41 de limbi distincte care se vorbesc în Europa), prefaţă de Raúl Lavalle (Argentina), postfaţă de Alfredo Pérez Alencart (Spania).
COLOCVIILE DE MARȚI / The Tuesday Colloquiums 19 noiembrie 2013, 5 pm, Calderon 39
Anul IV, nr. 13 (51). Auspicii: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai Eminescu, Soceitatea de Etnologie din România. Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, (Re)lansări de cărți, Proiecte, Portrete, Întâlniri
Tema: Ilidia-Iliada. Întâlnire cu scriitorul medic Dimitrie Grama (Gibraltar)
Dimitrie Grama (n.1947). Scriitor român, de origine aromână. Trăiește în Europa Occidentală, profesțnd în Danemarca, Marea Britanie, Gibraltar. Poet, eseist şi filosof, personalitate a medicinii europene. Scrie poezie denumitã de autor „cotidianul mistic” (Pentru mine, barierele plantă-animal-om, la fel ca şi toate celelalte bariere, cum ar fi: spaţiu-timp, vis-realitate etc. sunt doar nişte invenţii recente). Cãrţi reprezentative: „Dã-mi mâna ta, strãine!”, „Pasãrea melancoliei”, „Neguţãtorul de imagini”, „Voi lua cu mine noaptea”, „Bastian, şi alte confesiuni”, “Ilidia”.
Dintr-un jurnal liric:
După fiecare rînd, am avut o senzaţie de sfîrşeală cînd universul tuturor posibilităţilor se limita la spaţiul finit, alb, al paginilor nescrise.
Şi, cu toate acestea, niciodată nu am simţit vreo nelinişte, vreun regret. Mă gîndeam că Dumnezeu mă va supune altor încercări, cărora le voi răspunde pe măsura mea, necondiţionat, aşa cum am făcut-o de cînd ne-am cunoscut.
Uneori, în acele momente binecuvîntate, am simţit palma lui caldă pe fruntea mea rece. Şi, ca într-o explozie epileptică, sub ochii uimiţi, alte pete albe, alte pagini se umpleau cu litere şi cuvinte noi, în parte necunoscute.
„Sinuciderea este cea mai imorală dintre crime” – Massimo Bontempelli
Astăzi 27 sept. 2013 citesc în ziare despre câteva sinucideri: „Tragedie! O tânără de 15 ani s-a spânzurat la marginea municipiului Botoșani…”, „O fată de 15 ani din Vâlcea s-a aruncat în faţa trenului”, „Un bărbat tocmai s-a aruncat în cap de la etajul 17 al unui hotel, în buricul Bucureştilor”.
SINUCIDEREA – un gest tragic, lipsit de demnitate, o dovadă de slăbiciune a celor care-l săvârșesc. Explicarea gestului, existent încă din timpuri străvechi și care se perpetuează și în timpurile noastre, a fost încercată de psihologi, psihiatrii, neurologi, filozofi, scriitori. Este tragic, deoarece se datorează unei crize personale acute. Omul este dintr-o dată rupt de temeiul Divin, nu mai crede în existența Creatorului sau nu a crezut niciodată, se simte părăsit de toți cei din jur. Și-a distrus singur religiozitatea sufletului, a rupt legăturile cu cei apropiați, s-a înstrăinat. Motivațiile atribuite de obicei sinuciderii (sărăcia, patologia psihică, gelozia, beția, suferințele trupești etc.) pot fi uneori reale, dar pot fi și autoinduse de persoana respectivă, eului său. Adevăratele rădăcini ale sinuciderii nu constau în dificultățile vieții, ci sunt datorate faptului că oamenii nu cunosc scopul vieții lor, pentru a da la o parte greutățile reale sau imaginare. Lipsa moralității duce la săvârșirea acestui fapt reprobabil – sinuciderea, atunci când nu se face diferențierea intențiilor, deciziilor, acțiunilor bune de cele rele, ele întotdeauna aflându-se alăturate. Cum s-ar înțelege, de exemplu, curajul, puterea, dacă lașitatea, slăbiciunea nu ar sta alături de ele? De fiecare dată însă, când se face alegerea – fiindcă avem libertatea de a hotărî singuri – ea trebuie făcută în spirit moral. Să alegem ce este demn ființei noastre umane, fiindcă ceea ce este bine, demn, dorit, moral produce bucurie, mulțumire. Ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce această teamă, în special a unor tineri, asupra viitorului, teamă ce-i împinge la consumul de droguri și reprimarea vieții? De ce atunci când gândim asupra viitorului, nu întoarcem pentru o clipă fața spre trecut, spre lupta, puterea moșilor, strămoșilor noștri? Au avut ei condiții mai bune de viață? De cele mai multe ori, nu! Dar au avut curajul să lupte cu greutățile ei. Nu le-a lipsit dragostea de viață, i-au făcut loc în inimile lor. Și-apoi, trăim între oameni, primim lovituri, putem cădea, ne putem răni, dar trebuie să avem puterea de a ne ridica, de a ne vindeca, de a merge mai departe!
Am citit că într-una din universitățile unui stat din America, la o investigare amănunțită a studenților care au încercat să se sinucidă, s-a constatat că „85% nu aveau nici un scop în viață, cu toate că urmau studiul; 93% din ei erau sănătoși fizic și psihic, aveau condiții bune de trai, se înțelegeau bine cu familia, participau activ la viața obștească și aveau toate motivele să fie mulțumiți de rezultatele școlare” și că, spune psihiatrul vienez Viktor Frankl (1905-1997) – autorul – „nici nu se punea problema nevoilor nesatisfăcute”. Punându-și întrebarea: ce a putut atunci să determine o persoană, mulțumită de viață, să încerce să se sinucidă? Răspunde: „Necunoașterea sensului vieții”, dorința firească pentru viață fiind înlocuită cu atracția pentru moarte, prin atingerea nivelului maxim de singurătate interioară, disperare, tristețe. Considerat „profetul sensului vieții”, Frankl a fost preocupat de valoarea sensului ei, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții, este forța motrice primordială a omului. La cei 13 ani ai săi, când profesorul de chimie a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”, a sărit în picioare și i-a spus: „Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”
Făcând o scurtă incursiune în filozofie, voi aminti sumar felul în care au privit diverși filozofi, acest mare păcat al sinuciderii. „Atenieni, striga Socrate, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea!” Tot el spunea: „Cu cât va fi mai multă necredință decât credință, cu atât va fi mai multă neexistență decât existență”.
Filozoful stoic roman Seneca spunea: „Chibzuiește cum ai putea să părăsești cu sufletul împăcat o viață pe care mulți o îmbrățișează și de care se țin precum cei ce sunt furați de șuvoiul apei se agață de buruieni și de pietre… Cei mai mulți se zbat neputincioși între frica morții și chinurile vieții; nu vor să trăiască și nu știu să moară”.
Filozoful grec Epictet sfătuia ca la orice ademenire exterioară să răspundem cu o virtute interioară, fiindcă greutăți ale vieții întâlnim la tot pasul, dar trebuie să căutăm și să găsim forța interioară cu care să le ținem piept, căci „fericirea se obține cu voință”. El considera că judecata pe care trebuie să ne-o formăm pe parcursul vieții, ne va face să ne abținem de la anumite lucruri, acțiuni, să fim binevoitori cu semenii și să ascultăm de poruncile divine.
Împăratul roman, filozoful Marcu Aureliu sfătuia să nu spunem niciodată: „nenorocitul de mine”, ci să rămânem senini, nici „încovoiați de prezent și nici neliniștiți din cauza viitorului”. De aceea religia ne învață că atunci când ne apasă grijile prea tare, când simțim că nu le mai putem duce în spate, să le lăsăm în seama lui Dumnezeu: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. ” (Filipeni 4:6)
Filozoful francez René Descartes, într-o frumoasă scrisoare adresată Principesei Elisabeta, în 1645, explica cum un om poate să devină mulțumit cu el însuși fără să aștepte nimic din altă parte, observând doar niște lucruri: „Dacă noi facem întotdeauna ceea ce dictează rațiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remușcare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înșelat, fiindcă nu a fost din greșeala noastră.[…] În plus, nici nu este necesar ca rațiunea noastră să nu se înșele, este de-ajuns conștiința noastră să ne arate că nu ne-au lipsit niciodată hotărârea și virtutea de a executa toate lucrurile pe care le-am judecat a fi cele mai bune, și în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiți în viața aceasta ”.
Spinoza, filozof evreu-olandez, spunea: „Când sufletul se bucură de dragostea divină, altfel spus de beatitudine, el are puterea de a se înfrâna apetiturilor rele. Și cum puterea omului constă în inteligență, nimeni nu se bucură de beatitudine fiindcă el și-a înfrânat afecțiunile, dar din contra, puterea de a-și înfrâna afecțiunile, naște din beatitudinea însăși”.
Filozoful german Immanuel Kant susținea că virtutea de care are nevoie fiecare om în luarea deciziilor sale, poate fi dobândită, căci moralitatea omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa în lupta cu înclinările contrare. Cât privește caracterul omului, Kant afirma: „Nu importă ceea ce face natura din om, ci ceea ce el însuși face din sine…[…] Legea morală îmi dezvăluie o viață independentă de animalitate și chiar de toată lumea simțurilor, cel puțin cât se cunoaște din scopul statornicit existenței mele prin această lege, scop care nu se oprește la condițiunile și hotarele acestei vieți, ci care se întinde spre infinit.”
Johann Gottlieb Fichte, părintele idealismului german, în cartea sa Menirea omului, afirmă că binele este scopul vieții noastre terestre, pe care ni-l prescrie rațiunea: „O, el poate fi îndeplinit în viață și prin viață, căci rațiunea îmi poruncește să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist!”
Filozoful G.W.F. Hegel, figură majoră a idealismului german, ne amintește că omul se deosebește de animal prin gândire și are religie fiindcă gândește, dar spune el, „religia si moralitatea trebuie să fie date omului și pe calea sentimentului”.
Filozoful german Arthur Schopenhauer, cunoscut prin teoria sa asupra primatului voinței, își începe cartea Viața, iubirea și moartea cu cuvintele: „Voința de a trăi este singura expresie a existenței însăși a universului”. Atrage atenția asupra faptului că „orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept și sigur”. Vorbește de suferința fizică însoțită de suferința morală, spunând că ele se pot anihila, în timp ce „o durere morală violentă devine idee ce pune stăpânire pe spirit. Dacă amintirea dureroasă ajunge să stăpânească individul, atunci natura îngrozită se scufundă în nebunie”. Așa s-ar explica stările depresive care duc la sinucidere, „ca manifestare exterioară a durerii, menită să anihileze suferințe morale.”. În capitolul Moartea – răul vieții, exemplifică lipsa curajului și a voinței: „acela care se omoară este întocmai unui bolnav care neavând curajul să se lase a i se face o operație dureroasă dar mântuitoare, ar prefera să-și păstreze boala”.
Filozoful francez Alfred Fouillée sfătuia să lucrăm ca și cum am socoti că triumful bunătății morale nu este imposibil în lume și că, pe pământ, el se află în mâinile noastre.
Matematicianul și filozoful francez Pierre Boutroux, într-una din scrierile sale, compară drumul vieții cu o călătorie a navigatorilor pe mare, spunând că „a înainta nu înseamnă a scăpa mai mult sau mai puțin de pericolele cu care este asemănat drumul lor, ci a se apropia de scop”.
Rata sinuciderilor în Rusia a fost întotdeauna destul de mare. Marele scriitor rus Feodor Dostoievski afirma la vremea sa, că numai credința evanghelică în nemurirea sufletului umple viața de sens: „Taina existenței omenești nu constă numai în faptul de a trăi, ci și în pentru ce să trăim.” Cu adevărat, ne spune Biblia, „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca, cap.4). Dostoievski a descris foarte bine senzațiile celor care sunt în pragul sinuciderii, în mai multe scrieri ale lui. A investigat adâncimile sufletului uman, a analizat stările patologice ale minții – nebunia, crima, suicidul. Cele mai multe din personajele lui sunt conștiințe fracturate, chinuite de povara libertății spiritului, incertitudinea existenței lui Dumnezeu, negarea valorilor umane și dominația răului. În sufletele acelorași personaje licărește uneori sentimentul iubirii, dorința de renaștere spirituală prin suferință, ceea ce ajută la salvarea sufletelor din imperiul răului, al păcatului.
În Faust, drama scrisă de Johann Wolfgang von Goethe, există o scenă a încercării de sinucidere. Faust vede o fiolă, o ia, vrea să bea și în acel moment aude un cor afară. Era în noaptea de Înviere, se cânta „Hristos a înviat!” Renunță, își dă seama că o dată cu moartea nu se termină nimic, că există posibilitatea ca după moarte să poți trăi în planul altei realități.
Scriitorul, filozoful român Emil Cioran, preocupat de problema morții, suferinței, a sinuciderii, scria despre acest subiect în cartea Pe culmile disperării: „Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură”. Disprețul lui față de cei care râd de sinuciderile din iubire, neînțelegând că o iubire nerealizată duce la prăbușirea ființei, ne duce cu gândul că aceste ființe ar trebui cu adevărat ajutate, deoarece pasiunile mari tulbură sufletele, dezechilibrează psihicul și ființele se pot îndepărta de adevăr.
Suferințele celor din închisorile comuniste din țara noastră au fost cumplite. În cartea lui Petre Țuțea – Între Dumnezeu și neamul meu este redat ultimul lui dialog cu Lucia Hossu Longhin, în care „Socrate al românilor” mărturisește: „…am vrut să mă sinucid, dar n-am avut curaj. Nu am avut, nu curaj fizic, ci pe cel metafizic. N-am vrut să-l ofensez pe Dumnezeu”.
Biblia ne propune libera alegere, viața și binele sau moartea și răul, binecuvântarea sau blestemul: „Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta” (Deuteronomul cap.30:19).
Biserica Ortodoxă își concentrează comentariile în legătură cu acest subiect, asupra a două teme: creaţia persoanelor umane după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi convingerea că viaţa este un dar de la Dumnezeu, izvorând de la El şi stând sub puterea Sa. Ca dar, existenţa umană presupune responsabilitatea „chivernisirii”. Viaţa nu ne aparţine nouă, ci lui Dumnezeu – Creatorul și ne este dată pentru a fi exprimată; curmarea vieții înseamnă sinucidere. Lui îi datorăm atât viaţa cât şi moartea. Deoarece El este Stăpânul vieţii şi al morţii, al celor vii şi al celor morţi, această dăruire de sine trebuie să fie „întreagă, deplină, îmbrăţişând fiecare aspect al existenţei noastre pământeşti, de la zămislire şi până la moarte”. Sinuciderea e condamnată de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil, de neiertat, al revoltei împotriva lui Dumnezeu și dacă lipsa de orientare a omului spre înfăptuirea binelui este în vreun fel diminuată, se consideră că faptul se datorează „slăbiciunii morale, păcatului, unei lipse de credinţă sau disperării şi blasfemiei”.
Recentele descoperiri din domeniul psihologiei şi al neurologiei, cu privire la cazurile de sinucidere, duc la concluzia că avem de-a face cu „alienarea”, adică, cele mai multe acte de sinucidere au loc mai puţin datorită „păcatului” sau „slăbiciunii morale” și mai mult din cauza factorilor ce depăşesc puterea de control a victimei, precum „depresie majoră recurentă” şi „tulburare de stres posttraumatic”. Aceste concluzii au avut o publicitate excesivă în ultimii ani şi multe diagnostice s-au pus prea rapid, prea uşor și uneori greșit. Cu toate acestea, condiţiile există şi echivalează cu boli grave care slăbesc organismul. Studiile au demonstrat o corelare, semnificativă statistic, între sinucidere şi slăbirea neurotransmiţătorilor (substanțe chimice care se găsesc în sistemul nervos și care intermediază transmiterea, modulând și amplificând impulsurile nervoase). Anumite boli sunt urmarea scăderii cantităţii de dopamină – substanţă secretată de creier care transmite informația între neuronii creierului, și care s-a dovedit a avea un rol important în determinarea dispoziţiei omului, a deciziilor sale; poate rezulta depresia, marcată de starea de spirit oscilantă, când omul cedează impulsului sinucigaş. Se confirmă astfel sinuciderea raţională, produs al voinţei ce acţionează în libertate, afectată de păcat, înrăutăţită de boală. Întrebarea care se pune astăzi este dacă ar trebui să fie acceptată sinuciderea în cazurile de boală în fază terminală sau chiar acolo unde „voinţa de a trăi” a fost micşorată pentru un oarecare motiv. Răspunsul Bisericii este că Dumnezeu singur are puterea, autoritatea şi dragostea să ofere „demnitatea” deplină, sensul final şi valoarea finală vieţii şi morţii noastre. Aşadar, moartea noastră – așa zisă moarte, fiindcă de fapt nu există moarte în univers, ci o continuă viață sub altă formă – îi aparţine Lui, la fel cum îi aparţine viaţa noastră biologică şi spirituală.
Religia face parte din cultură și nu ar trebui să lipsească nici unui om. Începând din copilărie ar trebui să se cunoască învăţăturile credinţei, reguli, tradiţii şi evenimente religioase ale Bisericii (ceea ce nu s-a făcut în comunismul ateist), astfel se pot dobândi obişnuinţe spirituale care înalţă: copiii, tinerii și oamenii maturi devin mai buni, dobândesc înțelegerea vieții, valoarea, sensul ei. Într-o carte intitulată Rolul religiei, s-a punctat foarte bine situația din societatea actuală în care trebuie refăcută scara valorilor morale: „În contemporaneitate nu se mai pune accent pe educaţia morală. Se trece foarte uşor peste acest aspect pe care mulţi dintre părinţi îl lasă pe seama şcolii, şcoala se aşteaptă ca educaţia să fie făcută în familie, iar copilul alege practic educaţia din mass-media şi pe cea a străzii.”
Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip
