Cuvânt și iubire

“Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam şi în familia creştină. Ar condamna păcatul de moarte al  homosexualităţii, pe cale să fie legiferat şi în România. Ar demasca trădătorii de neam, care îşi spun “patrioţi”. Ar jeli milioanele de copii ucişi prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră ţară, sfâşiată şi jefuită la drumul mare. Ar striga, cum numai el ştia să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării.

Acum 124 de ani, în ziua de 15 iunie 1889, pleca dintre noi Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puţin români. Şi-a închiat viaţa slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertăţii şi unităţii naţionale.

S-a spus despre el că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit. Unii l-au descris drept degenerat, sifilitic, alcoolic şi afemeiat. El se aştepta la această formă de “recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase cu amărăciune în Scrisoarea I: “…vor căta vieţii tale/Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Ştia ce va urma, ce soartă îl aşteaptă. Dar nu a depus armele. În consecinţă, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului, angajându-se să îi lichideze pe naţionalişti, Eminescu a fost catalogat drept nebun, discreditat, internat abuziv în diferite sanatorii de boli psihice, unde i-au fost administrate cantităţi enorme de mercur şi unde a fost “tratat” prin bătăi cu funia udă, până la leşin. De ce? Pentru că milita pentru unitatea tuturor românilor, pentru că scria aprig împotriva duşmanilor ţării, pentru că demasca în articolele sale corupţia politicienilor români, dar, mai ales, pentru că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

“Cine combate Ortodoxia numai român nu e…”

Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost şi un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, “Liber-cugetător, liberă-cugetare”, “Timpul”, 2 februarie 1879, în “Opere”, 1989, vol.X, p. 187).

Cât priveşte aşa-zisa apartenenţă a lui Eminescu  la orice fel de mișcare ocultă, transnațională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare şi mai actuale ca niciodată:

“Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, “Timpul”, în “Opere”, Vol 13. pp. 168-169)

Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam şi în familia creştină. Ar condamna păcatul de moarte al  homosexualităţii, pe cale să fie legiferat şi în România. Ar demasca trădătorii de neam, care îşi spun “patrioţi”. Ar jeli milioanele de copii ucişi prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră ţară, sfâşiată şi jefuită la drumul mare. Ar striga, cum numai el ştia să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării. Că se vor întoarce la credinţă, că vor umple iar bisericile, că se vor întoarce din “neagra străinătate” şi se vor lupta pentru ţara lor, aflată în momente de grea cumpănă. Ar plânge pentru tineretul rupt de istorie şi de trecut, ancorat în valori străine nouă, abrutizat prin tehnicile moderne de corupere în masă. Ar privi, cu lacrimi în ochi, spre satul românesc – o umbră din ce-a fost cândva. Ar căuta peste tot şi n-ar mai găsi decât pe ici, pe colo părinţi şi bunici care să lase generaţiilor tinere comori nepreţuite: datini, obiceiuri, cântece şi doine, balade populare, toată zestrea inestimabilă a românilor de altădată. Ar găsi un neam parcă pustiit, fără memorie, aproape lipsit de suflare. Un neam pe care avem cu toţii datoria să-l readucem la viaţă. Măcar noi, cei ce-l iubim şi cinstim pe Eminescu.

“Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc” (Mihai Eminescu). Vi se par cumva acest tablou al decadenței cunoscut?”

Irina Nastasiu

sursa: doxologia.ro

Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot

 cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.

         ( Iisus Hristos-Logosul dumnezeiesc)

 

   “Omul, prin sufletul său a fost creat de Dumnezeu, nemuritor, spiritual şi liber. Plăsmuit după fire cu minte, asemenea Tatălui-Creator, unde toată cunoştiinţa îşi are izvorul în cuvânt asemenea Logosului-Fiul Creator unde sălăşluieşte toată înţelepciunea şi, cu duh, asemenea Sfântului Duh-Creatorul, Dătătorul de viaţă-lumina tuturor bunătăţilor (virtuţiilor).

   Prin Întruparea Logosului dumnezeiesc în Om, în Fecioara Maria, omul devine prin Sfintele Taine, creştin. El ia chipul lui Hristos, Care e Chipul lui Dumnezeu şi prin înfierea Duhului ajunge fiu al lui Dumnezeu, prin conlucrare cu harul, credinţa şi faptele bune.

   Aşadar, iată Chipul Dumnezeirii: Minte, Cuvânt şi Duh, dar ca Ipostasuri, ca Persoane dumnezeieşti, absolute în Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

   Ca să ne vorbească Cuvântul despre Dumnezeu şi Creaţia Sa, S-a întrupat în Om.

   Ca să vorbească Sufletul despre Dumnezeu şi despre noi, ni s-a întrupat.

   Aşadar, nu poate exista minte fără cuvânt şi nici cuvânt fără duh.

   Acesta este sensul creaţiei umane, iar cel creştin-ortodox este de a desăvârşi acestea trei în iubirea de Hristos.

   Limba şi credinţa ortodoxă sunt temeiuri ale vieţii, care urcă în dragoste ca încoronare a existenţei, a trăirii hristico-liturgice.

   Purtând Chipul Treimii în noi suntem deodată şi totodată purtători de Dumnezeu şi de lume.

   În noi înşine sălăşluiesc deopotrivă şi ceilalţi, în fiecare fiind simultan şi el şi noi.

   La fel în lumea creştină a Mântuitorului trebuie ca fiecare Limbă a noastră, naţională să grăiască prin sufletul Neamului cu inima lui Hristos în Limba dragostei universale, în Limba ortodoxă.

    Gura celui bun vorbeşte întotdeauna din dulceaţa inimii: Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire. (Romani 10, 10)

    Fiecare cuvânt are nuanţa harului său: de lumină, de adevăr, de zidire, de înţeles, de dreptate, de unitate, de rug mistuitor, de comuniune, de veselire, de laudă, de bucurie, de cântare, de binecuvântare, de mărturisire.

    La Pogorârea Duhului Sfânt s-a instituit Limba sfântă şi universală a dragostei creştine.

    De atunci, din sfânta Zi a Cincizecimii, fiecare Naţie are menirea de a vorbi în limba sa, în Limba dragostei creştine, în Limba ortodoxă.

    Sensul fiecărei Limbi trebuie să fie adevărul, credinţa, slava, bunavestire, dragostea şi mărturisirea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, precum şi Calea spre mântuire a fiecărui Neam.

     Învierea Mântuitorului nostru Hristos a născut misiunea şi vocaţia Limbii de a deveni mesianico-mărturisitoare. Această putere dumnezeiască i-a fost conferită de harul Duhului Sfânt şi se întrupează în creştin prin Botezul înnoirii, credinţa împlinită în faptele bune şi prin dragostea jertfitoare.

     Logosul dumnezeiesc prin Întruparea, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Sa de-a Dreapta Tatălui, înnoieşte creaţia prin: Lumea creştină-împărătească  a Domnului Iisus Hristos.

     Noua lume are ca drept divin, temeiul evanghelic: limba creştină mărturisitoare şi jertfa ortodoxă sfinţitoare, prin care se reflectă Dumnezeu, Neamul şi omenirea.

   Acest fapt dumnezeiesc este împlinit-desăvârşit de Sfinţii Apostoli, de ucenicii lor şi de toţi urmaşii lor întru mucenicie, sfinţenie şi mărturisire ortodoxă, până la Ziua Judecăţii celei Mari.

Limba dacoromână-protodaca sfântă este Limba noastră ortodoxă!

    Limba dacoromână este cel mai sublim Poem pe care Dumnezeu îl aduce cinstirii Fecioarei Maria şi Neamului nostru preaales.

    Poeţii Crucii au scris în temniţele atee cu sângele şi cu harul sufletelor lor înmuiate în credinţă şi-n iubire, Psaltirea Dorului, a Suferinţei şi a Jertfei întru Dumnezeu şi Neamul nostru sfânt.

    Prin Psaltirea Crucii întru Învierea Domnului, întru lauda Fecioarei Maria şi-ntru Cântarea Cântărilor a Dorului Limbii dacoromâne se înalţă veşnic Neamul nostru la ceruri.

    Fiecare creştin-ortodox trebuie să mărturisească Chipul lui Hristos, frumuseţea Maicii Domnului, jertfa Sfinţilor dacoromâni şi Icoana binecuvântată al Limbii noastre sfinte!

 

     Fiecare literă poartă în meditaţia sa intimitatea cuvântului.

     Fiecare literă gătită frumos suie urcuşul de lumină al cuvântului.

     Fiecare literă se primeneşte deschizându-se celeilalte cu strălucirea sa.

     În corul de rugă fierbinte al literelor, cuvântul serafic cântă.

     Numai într-o astfel de îmbrăţişare, fiecare cuvânt tresaltă de bucurie.

     Fiecare literă trebuie să devină o sursă de lumină a cuvântului său.

     Fiecare literă trebuie să trăiască fiecare clipă în oricare cuvânt.

     Fiecare cuvânt  trebuie să primească nectarul literelor pentru a da miere vorbiri.

     Fiecare literă, cu portul ei majestuos, să se prindă în hora de sărbătoare a  cuvântului.

    Când în fiecare literă se adună polenul harului, cuvântul respiră duhovniceşte.

     Când literele plâng de bucurie ochii cuvântului se umplu de cer.

      Literele, fie copaci, fie flori, fie stele, fie iarbă, fie ape, fie cântări, fie rugi, trebuie să devină cuvinte-doruri după chipul şi asemănarea frumuseţii omului iubitor.

       Literele frumos meşteşugite par nişte păpădii aprinse în candelabrul cuvântului.

       Literele smerite dau cuvântului o înfăţişare evlavioasă.

       Într-un cuvânt profanator literele sunt răstignite.

       Frumuseţea cuvântului trebuie să împodobească sufletul fiecărui creştin.

       Prin geneza sa, cuvântul trebuie să trăiască intens în noi pentru a deveni o Carte deschisă oricui, o Evanghelie a tuturor.

       Omul poate schimba cuvintele la fel cum şi ele îl pot schimba pe el.

        Asemeni creştinului şi cuvântul „ este” ! „ A fi”este grădina lor.

        Creştinul care crede în cuvântul său îi va cunoaşte frumuseţea.

        În fiecare cuvânt ortodox trebuie să se întrupeze creştinul în toată splendoarea lui.

     Creştinul ortodox, asemenea poetului creştin-mistic, trebuie să fie permanent îndrăgostit de cuvântul ales.

      În nici un cuvânt nu trebuie să ajungă pustia autorului sau prostia vorbitorului.

      Cuvântul trebuie să fie religios, ca să curgă deodată cu întreaga sa mireasmă.

      Fiecare cuvânt bun este o mlădiţă a Pomului vieţii Neamului, care este Limba noastră.

     Limba dulce este pom al vieţii. (Pilde 15,4)

     Cuvântul bun arată altruismul autorului.

     Cuvântul ales trebuie să fie pur şi simplu  o revărsare de har.

     Cuvântul ales arată maturitatea literelor şi dragostea autorului.

     Fiecare cuvânt ales e o grădină ce cântă şi fiecare literă e un rod în pârgă.

     Fiecare cuvânt ales e un ciripit de rândunele şi un tril de ciocârlie.

     În fiecare cuvânt ales se reflectă omul frumos, iar în om, Însuşi Dumnezeu.

     Cuvântul nu trebuie să fie expresie sau formulare, ci mărturisire.

     Cuvântul ca vlăstar al Logosului este deopotrivă îndemn, evocare şi viaţă.

     Cuvântul este un ciorchine de lumină, din ale cărui litere-boabe musteşte tămâioasa cugetare.

     Subtilitatea cuvântului zămisleşte inteligenţă.

     Cuvântul zboară din dorul prezent în dorinţa viitoare.

     Fiecare cuvânt ales poartă seminţele rodirii depline.

     În fiecare cuvânt ales trebuie să te naşti din nou, altfel el seacă sau moare odată cu tine.

     În cuvântul ales se împlinesc şi autorul şi vorbitorul.

     Frumuseţea cuvântului o dă lumina harului său.

     Cuvântul ales al Limbii noastre se cuminecă în har şi lumină tuturor, ca pâinea, vinul şi  jertfa sfântă.

     Cuvântul trebuie să fie pentru om o liră care să-i încânte sufletul, nu să-i răsune-n buzunar.

     Cuvântul ca şi creştinul trebuie să ardă în spiritul lui, ca să lumineze.

     Cuvântul frumos înfloreşte într-o simultaneitate de miresme.

     Cuvântul ales este o onomatopee a frumosului.

     Cu cuvântul creştin trebuie să avem o legătură, nu superficială ci spirituală.

     Cuvântul ca să rodească plăcut mirositor trebuie lucrat, nu cu acreală, ci cu acrivie.

     Frumuseţea şi boieria înţelepciunii o dă cuvântul ca mărturisire.

     Creştinul ortodox-mărturisitor este purtătorul de cuvânt al Logosului.

     Logosul-Cuvântul dumnezeiesc este Actul de naştere-facere al Creaţiei.

     Cuvântul ales, cu toate rubedeniile sale ortodoxe, a pus temelia Culturii creştine.

    Cuvântul ortodox mărturisit este apoteoza spiritului creştin.

    Mărturisirea este o artă a creaţiei, o asceză a purificării şi un potir al împărtăşirii.

    În fiecare sămânţă a cuvântului ales este un scutecel de borangic al viitorului.

    Prin cuvântul ales dăruit atingem rugăciunea neîncetată, pocăinţa neîntreruptă şi dragostea nemuritoare.

    Cuvintele au har numai pentru cei care le află darul.

    Cuvintele Cuvântului sunt mlădiţele mângâierii creştine.

    Cuvintele alese au cea mai frumoasă înfăţişare în veşmântul luminii lor.

    Numai cuvintele duhovniceşti îţi brodează chipul în lumină.

    Mărturisirea, ca pocăinţă, aduce creştinului răstignit pe crucea-cuvintelor lumina iertării.

    Prin inima şi mâna poetului toate versurile cântă.

    Cuvintele psalmilor sunt nişte domuri ale înţelepciunii.

    Rafinamentul vorbirii vine din măreţia cuvintelor.

    În iezerele lor de aur cuvintele se adună într-o aură de curcubeu.

    Deseori cuvintele au pasiune pentru autor şi compasiune pentru vorbitor.

    Cuvintele înţelepte din strămoşi ne primenesc şi rămân în noi ca nişte divine-ecouri.

    Cuvintele nu se împletesc din flori de mucegai, ci din corole de foc.

    Cuvintele alese sunt pajii de lumină care-nsoţesc alaiul de nuntă al Limbii noastre, gătit în straiele populare ţesute din aurul duhului, din azurul agoniselii, din argintul rugii şi din rubiniul jertfei.

    Toate cuvintele Psaltirii împletesc în creştin corola fericirii.

     Doar Cuvioşii şi Sfinţii, cât sunt pe pământ, se hrănesc cu mireasma mărgăritarelor cuvintelor sărace, simple dar împlinite în har.

     Păcatul este ghimpele care-şi înfige spinii în petalele suave şi delicate ale cuvântului.

     Cuvintele alese sunt faguri şi vin, melodioasă chemare şi pâine dăruită.

     Limba dacoromână-protodaca are licenţă divină.

     Limba noastră este pâinea sfântă-cea de toate zilele a Neamului dacoromân.

     Fiecare cuvânt ales al Limbii dacoromâne este un imn liturgic, un psalm de foc şi o dulce rapsodie a Milosârdirii Maicii Domnului.

      Fiecare cuvânt frumos al Limbii noastre dacoromâne este o terapie ortodoxă.

     Fiecare cuvânt înmiresmat al dulcei Limbi dacoromâne e un psalm aprins în ruga lui.

     Limba dacoromână este Catehismul Logosului dumnezeiesc.

     Limba dacoromână este Filocalia Neamului nostru preaales.

     Limba dacoromână s-a scris în Pisania Carpatină a Neamului cu duh de lumină şi jertfă de sânge.

     Toate dorurile şi doinele trecutului străbun au fost strânse în vioara fiecărui cuvânt al Limbii noastre.

    Toate cuvintele Limbii noastre sunt miresme de zări şi petale de-azur.

    Toate cuvintele Limbii noastre, croite din freamăt de litanii şi lujeri de borangic, sunt lacrima de seară şi cântecul dimineţii în oblăduirea serafică a dumbravei primăverilor în care surâd sfintele răzvrătiri.

     Fiecare cuvânt al Limbii dacoromâne e tors din sfiala Fecioarelor Sibile, urzit din veşnicia Neamului, ţesut din aura mucenicilor şi brodat din jertfa poeţilor creştini.

     Limba noastră-dacoromână este Catapeteasmă de Artişti, Eroi, Cuvioşi, Sfinţi, Martiri şi Mărturisitori.

    Limba noastră-dacoromână este Ctitorie ortodoxă cu Dascăli-pedagogi, Poeţi, Monahi, Ierarhi şi Voievozi.

    Limba noastră este cel mai binecuvântat Poem al Dorului divin.

    Fiecare mărturisitor al cuvântului ales care s-a dăruit /se dăruie cu slujire sfântă lui Dumnezeu şi Neamului prin educaţie, cinstire, rugă, poezie, laudă, carte pilduitoare sau cântare este un Voievod măreţ al Limbii noastre ortodoxe.

    Cei ce gândesc, vorbesc, scriu şi-nfăptuiesc cuvintele alese ale Limbii noastre ortodoxe devin Mlădiţele înmiresmate ale Frumuseţii Cuvântului Dumnezeiesc.

    Idealul cuvântului ales este frumuseţea veşniciei Limbii noastre sfinte.

    Cuvântul duhovnicesc este împlinirea cuvântului ortodox.

    Cuvântul duhovnicesc este o Cruce spirituală a Limbii noastre.

    Cartea vieţii noastre pământene este citită cu glas tare în cer la Marea Judecată, la toţi Îngerii, Sfinţii şi Prietenii noştri de către Îngerul păzitor. De aceea trebuie să ne îngrijim atent şi din vreme să fie scrisă smerit, în suflet, cu pana de argint a dreptei-credinţe, înmuiată în cerneala de aur a milostivirii.

    Limba noastră ortodoxă este Icoana făcătoare de minuni a Neamului dacoromân!

 Să mărturisim cuvântul cel de folos zilnic şi să ne împărtăşim permanent cu Limba noastră ortodoxă!”

     Amin!

 

   Brusturi-Neamţ, Sfânta Vineri+ 9 August 2013:

   + Sf. Ap. Matia; Sf. 10 Mărturisitori pentru Icoana lui Hristos; Sf. Mc. Antonin.

 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

Emily Brontë

       Ultimele rânduri

 

N-am suflet temător,

Nu tremur sferei lumi înfurtunată, 

Văd glorii în Rai lucitor, 

Egal lucind credința, fricii-armată. 

 

O, Doamne,în pieptul meu, 

Atotputernic, mereu prezent, Divine!

Ce viață duc din greu 

Punterea nemuririi are-n Tine.

 

În van mia de crezuri

Ce mișcă inimile: în zadar;

Cât veștede nutrețuri,

Ori goala spumă-n val fără hotar,

 

A trezi dubii undei

Atât de strânsă ție-ifinirii:

Cea ancorată unde-i

stânca statornică a nemuririi.

 

Îmbrățișând  nespus

Duhu-ți însuflețește eonii blând,

Întins puiește sus,

Schimbând, ținând, topind, creând, înălțând. 

 

 

Pământ și om duși chiar,

Sori și-universuri nondiferență,

Rămas Tu singur ar

Exista-n Tine orice existență.

 

Pentru Moarte nu-i rând,

Niciun atom să-și dea-n gol putere:

TU ești Fiind, Suflând,

Ce ești Tu niciodată nu piere.

 

                                              Versiune de George Anca

Scrisoare deschisă

                                             domnului Sorin Frunzăverde

Președintele Consiliului județean Caraș-Severin

 

Stimate domnule președinte,

Mă adresez dumneavoastră din două motive: primul, întrucât ați „păstorit” Județul Caraș-Severin pe parcursul a două decenii, fie în calitate de președinte al Consiliului județean, de membru în Parlamentul României, de ministru în diverse guverne, calitate în care aveați datoria morală și de suflet să vă zbateți pentru ridicarea economică, culturală, turistică a Banatului de munte, zonă românească cu vechi și bogate tradiții etnofolclorice, industriale, cu o splendidă zestre naturală, cu frumuseți și creații   ale naturii și omului unice în contextul României, dar și în Europa de Mijloc.

În realitate, în acești ultimi douăzeci de ani, asupra Banatului de munte, ca și asupra întregii țări, s-a abătut ciuma așa-zis capitalistă, devastând, demolând multe din creațiile bănățenilor care le-a dus numele până departe în lume. Să amintesc doar stațiunea Băile Herculane, Uzinele de la Reșița, Oțelul Roșu, minele de la Anina, Doman, Moldova Nouă,  create în vremea imperiului austriac sau austro-ungar, constituind unicități în partea acesta de lume și chiar în Europa.

Dar, stihiile distrugerii nu și-au oprit demonii, ci continuă să  producă dezastre. Calea ferată Oravița –Anina, așa-numitul  Semering bănățean, prima de pe teritoriul României de azi, stă în gâtul cuiva și acel cineva, care a plănuit distrugerea României, ar dori s-o spulbere, s-o închidă. Dacă s-ar întâmpla această nenorocire, în mai puțin de un an, totul va fi furat, distrus, cu sălbăticia și neomenia ce a cuprins societatea românească. Apărați-o! Aveți această datorie!

Ați putut vedea ce efect a avut asupra lumii anunțul dat de către o revistă cunoscută  despre frumusețea unică a Cascadei de la Bigăr. Dar, dumneavoastră știți că nu este singura. Cheile Nerei, ale Carașului, sunt o adevărată împărăție  a frumuseții  dumnezeiești. Doar că le știe puțină lume, întrucât nu le facem cunoscute și dacă ar ști de ele întreaga Europă și nu doar ea, ar fi tot  degeaba, întrucât drumurile care duc spre Cheile Nerei și ale Carașului sunt adevărate ofense aduse secolului  XXI, civilizației europene. De la Bozovici spre Șopotul Nou,acolo unde încep aceste chei și unde se află un lac de rară frumusețe, Lacul Dracului, poți răzbate doar cu tancul. Ajuns cu chiu-cu –vai acolo ar trebui create condiții de intrare pe chei, de cazare etc. Dar, pe această porțiune a Văii Almăjului mai sunt și alte lucruri demne de interes: Valea morilor de la Rudăria, casele memoriale Eftimie Murgu și dr. Ion Sârbu, un muzeu etnografic tot în această vrednică localitate, Muzeul de istorie, cultură și civilizație tradițională de la Șopotul Vechi, villae rustica romana de la Dalboșeț, pe care arheologii reșițeni ar trebui s-o pună în valoare cum se cuvine, Biserica Ortodoxă din Lăpușnicul Mare, monument istoric, creată de oberchinezul Vuc Goșa,  celebra fanfară centenară din această localitate  și altele.

 Vă solicit,

 domnule președinte,

în calitatea mea de scriitor ridicat din această zonă, în opera și activitatea căruia s-au oglindit spiritul locului, genius locci, adică bătrânii țărani și oieri și păzitori ai graniței imperiale, participanți fără voie la  războaie europene din care n-au avut nici un câștig, în afara sângelui pe care l-au vărsat și a morților cu care au îngrășat pământ străin,

vă solicit deci să dați dracului politichia searbădă, neproductivă și să  faceți politica acestui ținut, apărându-l de indiferența și abuzul celor care nu ne cunosc și nici nu ne iubesc. Transformați  știința dumneavoastră, diplomația pentru care sunteți renumit, în arme care să vă ajute să reconstruiți, să modernizați, să faceți cunoscut românilor și europenilor Banatul de munte și începeți, vă rog, cu drumurile catastrofale din Almăj și de la Oravița la Moldova Nouă. De aici se va ivi , cred eu, o zare de lumină pentru această parte de Banat și de Românie.

Al dumneavoastră,

Ion Marin Almăjan

Scriitor român în viață

Timișoara, 25 august 2013

Marţi, 27 august 2013, de la ora 17.00, va avea loc o nouă ediție a evenimentului cultural ”Colocviile de marți”, numită ”Ahimsa și Anekanta între Atena și Jaipur”. Evenimentul va avea loc la Centrul socio-cultural „Jean Louis Calderon”. Oaspete de onoare: E.S. Manimekalai Murugesan, ambasadoarea Indiei. Amfitrion: Dr. George Anca.

COLOCVIILE DE MARȚI / The Tuesday Colloquiums 27 august 2013, 5 pm, Calderon 39

Anul IV, nr. 8 (46). Auspicii: Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România. Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, (Re)lansări de cărți, Proiecte, Portrete, Întâlniri

Tema: Ahimsa și Anekanta între Atena și Jaipur

Cel de-al 23-lea Congres Mondial de Filosofie, Atena, 4 – 10 august 2013,a făcut loc și unei sesiuni „Filosofia jaină a Anekanta, panaceu pentru problemele de azi ale omenirii”. Anekanta=Relativitate. Cea de-a 8-a Conferință Internațională de Pace și Acțiune Nonviolentă, Jaipur (India), 20 – 23 Octombrie 2013, are tema „Spre un viitor nonviolent: în căutarea unor modele de coexistență și sustenabilitate pașnice”. Ecouri în Calderon: Între Mahavira și Eminescu – Gandhi și predica de pe Munte – Postulate satyagraha, ahimsa, anekanta, aparygraha – Indoeminescologie – Masterat „Nonviolență energetică și non-posesiune” etc. Aniversări: Pan Halipa (1 aug.), Puși Dinulescu (27 aug.)

 

Oaspete de onoare: E.S. Manimekalai Murugesan, ambasadoarea Indiei

 

Invitați:

Ion Andreiță, Vasile Andru, Adrian Botez, Anca Brezean, Florin Costinescu, Petru Costinescu, Puși Dinulescu, Isabella Drăghici, Nicolae Drăgulănescu, Adina Dumitrescu, Doina Ghițescu, Monica Grigorescu, Omprakash Gupta, Neculai Hilohi, Sorana Georgescu-Gorjan, Mariana Gurza, Elisabeta Isanos, John George Lupașcu, Dan Mateescu, Vasile Menzel, Bianca Beatrice Michi, Doru Moțoc, Mircea Muntenescu, Gheorghe Neagu, Tudor Nedelcea, Lucia Negoiță, Radu Cristian Nema, Constantin Poenaru, Mitică Popescu, Andrei Radu, Arghira Ravanis, Arun Sharma, Ștefan Sileanu, Felix Sima, Florentin Smarandache, Ion Soare, Viorel Speteanu, Mihai Stan, Sorin Stratilat, Adrian-Ștefan Stoian, Marian Stroia, Constantin-Dumitru Surdu, Mihai Teodorescu,Ben Todică, Elena Toma, Nicolae Tomoniu, Victor Țăpeanu, Neagu Udroiu, Vladimir Ungureanu, Viorica Vatamanu, Corneliu Zeana

Amfitrion: Dr. George Anca

 

Intervenții:

Arun Sharma: Nonviolența gandhiană

Puși Dinulescu: Nonviolență, non-posesiune

George Anca: Între Mahavira și Eminescu

Mircea Coloșenco: Nonviolența lui Pan Halipa

Constantin Poenaru: Anekanta, orbii si elefantul

Sorana Georgescu-Gorjan: Laminarie pe urmele lui Brâncuși

Bianca Beatrice Michi: Centenar Paul Ricoeur

Vladimir Ungureanu: Pattern lingvistic – stări emoționale

 

Teatru de poezie

Recital Puși Dinulescu

Vasile Menzel: Florilegiu indian

Corbul de Edgar Poe, versiune de George Anca

 

Sancta Maria

 

Lansări de publicații:

Indian Perspectives

Ferestre – editor, Elisabeta Isanos

Semănătorul – director, Nicolae Tomoniu

 

Portrete: Radu Cristian Nema

 

 

          AVEM O ȚARĂ

 

                          Radu Gyr

 

 

“Avem o tară unde au stăpânit odată
Vitejii daci, bărbaşi nemuritori
Şi unde stau de veacuri laolaltă
Izvoare, văi, şi munţi cu fruntea-n zări.

 

Avem troiţe sfinte, altare şi icoane,
Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri.
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de Martiri.

 

Avem la Putna, sfânt şi viu cu duhul,
Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi – de-l vom chema să-nfrângă Apusul –
Va răsturna cinci veacuri de pământ.

 

Avem pe Brâncoveanu pildă tare,
Că pruncii lui sub sabie-au căzut
ca să păzească, fără de schimbare,
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.

 

Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,
Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem Ierarhii sfinţi; pe Iancu şi martirii,
Pe Horea tras pe roată pentru neam.

 

Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,
Ardeal cu trei culori împodobit,
Scriind deasupra “vina” ta, cu sânge:
Aceea că Ortodoxia ai iubit.

 

Avem un rai de Sfinţi, în temniţi daţi la moarte
Şi aruncaţi în groapă neştiuţi;
Dar astăzi, dând pământul la o parte,
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.

 

E jertfa lor de veacuri mărturia
Ce strigă din morminte pân’ la noi,
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ de Sfinţi şi de Eroi”