Tăcerea

            de Ion Pillat

Cobor pe câmp o dată cu-nnoptarea,

Sunt pretutindeni şi nu-s nicăieri,

Mă prinde pitulată nemişcarea;

Dar pier, cu glasul tare de mă ceri.

Mă sfâşie cocoşii, câinii mă latră,

La iaz mă joc cu luna plină-n stuf,

În jurul lămpii aţipesc pe vatră,

Şi satul doarme-n mine ca-ntr-un puf.

              Din volumul „Satul Meu”, 1923

     Doamne, n-ajung pân’la tine?

Doamne, n-ajung pân’la tine
vârfurile-acestei paduri de suspine?
Cum esti tu atotstiutor,
sa fi dat pâne de-ajuns tuturor,
culcus pentru copiii înghetati,
câte putin din lumina celor bogati,
câte putin din cerul lor senin,
de care îngeri întraripati se tin.

Sa fi dat, Doamne, fiecarui om,
câte-o bucata verde de pamânt si câte-un pom
al tuturor sperantelor pamântesti,
si nu te-am fi-ntrebat unde esti.
Am fi spus ca te-ai raspândit
în noi, ca un fluviu linistit,
ca te-am baut fara sa stim…
N-ai fi ramas în biserica si-n tintirim,

ci ai fi mers împreuna cu noi
si te-am fi pus între coarne la boi,
ca pe-un ciucure frumos de matasa
sa ne-ajuti la plug si la coasa.

În loc sa pleci pe celalalt tarâm,
ai fi avut la masa noastra un tacâm
si seara, obosit si far’ de-alai,
în loc sa te-ntorci înapoi în rai,
adormeai undeva pe-aici,
printre copii si pisici,
într-un colt de vatra luminat.

Doamne, de ce ti-au crescut aripi
si-ai zburat ?

[Bucureşti, 7 iulie 1974]

Dragă Emile,

“Te rog să crezi în nestrămutata mea prietenie. Vorbesc mereu tinerei generaţii despre tine, în această vorbire împletindu-se admiraţia nelimitată pentru strălucirea ta, cu dragostea fraternă. Mi-aduc aminte de o întâmplare din închisoare. Mi s-a cerut să te atac în scris, acest lucru având o deosebită importanţă la eliberarea mea. Am refuzat în aceşti termeni: prefer să mor în închisoare decât să atac un amic sacru şi ilustru!

Am gândit şi simţit ca tine de-a lungul vieţii mele. Deosebirea dintre mine şi tine a constat în refuzul meu de a practica sinceritatea totală, fiindcă am vrut să devin legiuitor şi să mă bucur de admiraţia mulţimii stupide. Am procedat ca acei cabotini care cerşesc aplauze la galerie.

Sunt trist şi neconsolat. Drama fără ieşire a timpului nostru se cheamă democratizare. A fost lichidată barbaria. Cirezile din stepa rusească s-au îmbolnăvit de iluminism. Ele aspiră să citească algebric fulgerele. Au poftă să negocieze, nu să distrugă. Şiretenie primitivă convertită în mesianism. Ce greaţă! Ce frumos ar arăta şi ce regenerator ar fi un cuceritor de tipul unui Gengis-Khan, care ar intra în oraşele din occident şi, după fiecare ispravă în stilul lui, s-ar retrage în bivuac.

Tu eşti singura imagine pură în memoria mea, aşa de încărcată de erori, de neputinţe şi de înfrângeri. Cea mai sinistră înfrângere a fost fructul amar al unei confuzii, căreia i-a căzut victimă şi gloriosul bătrân luliu Maniu: am confundat negustorul occidental şi pe cel american cu cavalerul de spadă, deşi am ştiut teoretic că acest negustor a înlocuit onoarea cu creditul.

Ciorchinile de erori din memoria mea mă otrăvesc cu regrete inutile. Trecutul încărcat de impurităţi, de neputinţe şi de eşecuri, şi viitorul purtător de moarte, mi-au revelat un lucru: venim de nicăieri şi mergem spre nicăieri. Totuşi, n-am reuşit să mă detaşez de murdăria acestei lumi, care în fond nu reprezintă nimic. Aş vrea să te mai văd o dată, înainte de a muri. într-un pustiu, nu în occidentul în care trăieşti tu, fiindcă pute a hoit.

Am o rugăminte: să-mi trimiţi prin amabilul aducător al acestei scrisori un pachet cu tot ce-ai scris în Franţa. Tu ştii că eu sânt un cititor serios, în rest, oboseală şi dezgust. Sau cum spune inspirat în “melancolia” lui poetul lacrimogen:

“Asta e tot ce-mi rămâne:
Silă de ziua de azi
Şi teamă de ziua de mâine”

Cu aceeaşi dragoste şi cu nestrămutată prietenie,

Petre Ţutea

***

[Bucureşti, inainte de 1989] – scrisoare publicată iniţial în revista Apostrof din Cluj, în numărul 2 din 1990

Dragă Emil,

Mi-e dor să te văd si să te îmbrăţişez. As vrea să mă întîlnesc cu tine si cu doamna într-un spaţiu fără oameni şi să trăim împreună cîteva clipe bucuria orizontului vizual pe care o trăiesc sfinţii si copiii. De altfel, Sf. Augustin spune că adevărul este ceea ce se vede. Este evident acest lucru, fiindcă în afară de acest spaţiu limitat se desfăşoară plăsmuirile închipuirii si speculaţiile goale de adevăr ale raţiunii, ducătoare la nimic, chiar dacă uneori sînt relativ utile.

Permite-mi să afirm că semăn cu tine, cu deosebire că tu practici o sinceritate nelimitată, în timp ce îndrăznelile mele sînt mărginite de credinţe, de care nu mă pot detaşa. Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. In afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer si pămînt. Totuşi, vreau să spun unele lucruri si despre om. Vreau să scriu o lucrare în cinci volume intitulată OMUL.

Vol. I Problemele omului (Omul ca fiinţă întrebătoare si căutătoare de soluţii utile, dar neadevârate. În întrebările fundamentale şi în toate celelalte, am să încerc să expun soluţii aleatorii, aporii si rătăciri. Omul autonom nu poate depăşi soluţia utilă si paradoxul).

Vol. II Sistemele (încercările omului de a cuprinde logic întregurile, mişcîndu-se paralel cu ele, fiind permanent incapabil să descopere, fără har, unităţi reale).

Vol. III. Stilurile (Windelband afirmă că filosofic – ca si cum aceasta ar fi mare lucru – n-au făcut decît grecii şi, deci, europenii. Eu cred că stiluri n-au decît europenii – deşi nici aceasta nu-i vreo ispravă. Am să încep cu apolinicul si dionisiacul grecesc, trecînd prin toate stilurile cunoscute pînă azi în spaţiul european).

Vol. IV. Disciplinele (Ştiinţele naturii, în cap cu matematica. Dacă matematica nu este nici justă, nici injustă, ci comodă mintal, cum spune Poincaré, ce s-ar putea spune mai mult de ştiinţele experimentale, tot atît de utile si de neadevărate ca matematica? Omul caută, bineînţeles, căutarea ne fiind o cale spre adevăr, soluţii care să-l scoată din captivitatea naturii si comunităţii. Este permanent mişcat de iluziile progresului. De altfel, întrebările, căutările si soluţiile nu-i aparţin, fiind predeterminări. Şi-nchipuie că este descoperitor, inventator si chiar creator. Mă gîndesc la formula din Sofistul, după cîte mi-amintesc, în care se spune: “Zeul este creator si omul imitator”).

Vol. V Dogmele (În această sferă “calea omului este înlocuită cu calea Domnului” (Bossuet). Certitudinea este vehiculată de credinţa în adevărul venit de sus. Perspectiva istorică ne arată că alt adevăr nu există. Devenirea? “Amestec de abator si bal”, cum bine afirmi tu).

Ţin să-ti mulţumesc pentru nemeritatele aprecieri privind persoana mea, din La Nouvelle Revue Française.

Te asigur de nestrămutata mea prietenie, iar doamnei să-i transmiţi omagiile mele.

P.S. Am o dorinţă, să cumperi garsoniera mea, fiindcă nu vreau să mor chiriaş: poate să-ti servească vreodată la venirea ta în Bucureşti, împreună cu doamna. Este în centrul Bucureştiului, lingă Cişmigiu. Într-o proprietate a lui Cioran nu mă simt chiriaş.

Petre Ţutea

***

Dragă Emil,

“Mă gândesc cu plăcere la clipa când ne-am cunoscut. Ţin să subliniez că apari, pregnant, în conştiinţa mea în mod pur, detaşat de timp şi spaţiu. Încerc să gândesc jocul pe care-l port între prietenie şi admiraţie. Am certitudinea că te-ai împlinit, eu însă nu. Mă consolez nu cu această iluzorie formă a nemuririi: gloria, ci cu nemurirea religioasă, care punctează cimitirele cu cruci.

Crucea simbolizează anularea distincţiei între glorioşi şi învinşi. Fără religia creştină omul ar trăi neliniştea produsă de limitele vieţii şi de moartea absolută. Ce glorios este creştinismul ce populează templele şi cimitirele cu nemuritori! Religia creştină asigură fraternitatea între glorioşi şi anonimi şi învinşi. Fără creştinism, umanitatea ar fi alcătuită din bipezi anonimi şi glorioşi. Ce glorioasă e viziunea creştină asupra omului în care nebunii, neîmpliniţii şi geniile se întâlnesc, fratern, aici şi dincolo.

Religia creştină ne permite să vorbim despre oameni fără deosebire. Este şi firesc, pentru că, deşi fizic se aseamănă, metafizic se deosebesc prin destin. De altfel, metafizica, această disciplină filosofică fundamentală, nu a putut şi nu poate înlocui religia. Religia creştină, prin puterea ei nivelatoare, înlătură oamenii de prisos; ea înlătură dezgustul existenţei şi spaima morţii absolute.
Dragă Emil, sunt bătrân, bolnav şi trist. Sunt neliniştit de perspectiva morţii. Ce pustie ar fi viaţa fără temple, sacerdoţi şi credincioşi. Îmi pare bine că şcoala, cu toate disciplinele ei, nu poate înlocui Biserica.”

P.S. Dragă Emile, cred că-ţi aduci aminte de scrisoarea, trimisă acum câţiva ani, prin care te rugam să-ţi las camera de lângă Cişmigiu. Acum, când perspectiva morţii mă preocupă mai mult ca altădată, revin cu aceeaşi rugăminte, pentru a avea şi tu, când te vei fi întorcând la Bucureşti, un acoperiş.

3 martie 1991

Bucureşti,  Petre Ţuţea

“Măsurariul civilisaţiunei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete noţiuni, prin şir şi accent logic cugete, prin accent etic sentimente. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, de ex., cu material de vorbă unguresc.

Afară de aceea, civilizaţiunea unui popor constă cu deosebire în desvoltarea acelor aplecări umane în genere, care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acelor principii, care trebue să constitue fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii, care să le fie tuturor comune, sunt mai desvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai, nu constitue civilizaţiunea, care e şi trebue să fie comună tuturor păturilor populaţiunei.

Sunt popoare, ce posed o respectabilă inteligenţă naltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă naltă, întrunesc toate condiţiunile civilizaţiunii. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebue să prezinte lucrări proprii ale naţiunei, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; actele şi literatura frumoasă trebue să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişca poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii…

Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiunii sale. Dar să fim servitorii… cui? Ai Ungurilor? Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorizeze? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe ? Au arte? Au legislaţiune? Au industrii? Au comerciu? Ce au?
Limba? Sunetele îngrozesc piatra; construcţiunea, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbei germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiunii a înregistrat numai o nulă. Legislaţiunea? Drepturi şi legi sunt într’o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru Unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria. Arte şi literatură? O traducţiune rea din limba germană. Industria? Germană. Comerciul? În mâna Evreilor.

Va să zică nu au nimica aceşti oameni, prin ce să ne superiorizeze pe noi, Românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă, Românilor, pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebue să fie acea glavă, care face altuia o crimă, din aceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Şi cine nu-şi aduce aminte, cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi chiamă. Astfel cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română.

Dar toată lumea ştie, că Ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, nici putem intra în transacţiuni cu oameni, care pentru noi nu sunt competenţi nici de a lucra ceva, decât doar prin puterea brută ce li-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului.

Vina, în fine, nu e a lor, pentru că generaţiunea ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreeraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă, cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele.

Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om, a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale, încât el rămâne pentru tine netraductibil – căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pe ale tale – tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau transacţiune nu se încape aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, – el îţi răspunde, că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te c’un astfel de om!

Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu cari locuesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase, cu care au înşelat Europa, e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţiuni ridicole. Kant numeşte ridicol risipirea spontanee a unei aşteptări mari într’o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus (n.r. “se scremură munţii şi fătară un şoarece”).”

 Mihai Eminescu

(Fragment din articolul “Echilibrul”, apărut în ziarul “Federaţiunea” din Pesta, mai/aprilie 1870 – şi semnat cu pseudonimul Varro. Eminescu avea atunci 19 ani)

“Bugetul trebuie echilibrat,
Tezaurul trebuie reaprovizionat,
Datoria publica trebuie micsorata,
Aroganta functionarilor publici trebuie moderata si controlata,
Ajutorul dat altor tari trebuie eliminat pentru ca Roma sa nu dea faliment.
Oamenii trebuie sa invete din nou sa munceasca in loc sa traiasca pe
spinarea statului.”
 
( Cicero , anul 55 inainte de Hristos)

            Singurătatea

Adorm adanc Bucegii, şi Noaptea-i netezeşte,
Pe tâmplele lor arse, cu mâinile-amândouă.
Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte,
Broboane mari de rouă.

Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare
Şi darele de ceaţă, ca nişte serpi, la poale
Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare
Cu apele la vale.

Atunci Singurătatea se scoală-ngândurată
Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime.
Stă ceasuri neclintită, de-o stâncă răzimată,
Şi cată-n adâncime.

Dă drumul unei pietre şi-ascultă, -ncremenită,
Cum bubuie-n adâncuri pân’ nu se mai aude,
Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită,
În ierburile ude.

Se uită lung la stele cum ard nălucitoare …
Ascultă-n fund moliftii vibrând ca nişte clape.
Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare,
Cu lebăda pe ape.

Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă,
Şi de urât tot timpul ea singură îşi ţine …
Din când în când tresare şi şade … parc-aşteaptă
Dar, nimenea nu vine!

“Individualismul nu a făcut decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate. Pentru că tragedia întregii umanităţi trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire. Noi purtăm o răspundere şi pentru cel care este lângă noi.

Acesta este sensul educaţiei creştine despre creaţie pe care trebuie să o ştim. Din momentul în care s-a izolat, omul a făcut o semi-asociaţie cu diavolul, pentru că ascultă numai de gândurile proprii.

Lucrul primordial în concepţia creştină este jertfa; condiţia ca să te mântuieşti, respectiv ca să luminezi, este să ştii să te jertfeşti.

Apostolul Petru, la Schimbarea-la-Faţă a Domnului, I-a spus: „Doamne, bine ne este nouă să fim aici. Să facem trei colibe…” Parcă se îngemăna Cerul cu pământul. Însă Mântuitorul i-a răspuns: „Bine, Petre! Dar ce facem cu jertfa de pe Golgota?”

O asemănare cu ideea de jertfă este lumânarea: un fitil, ca să lumineze, trebuie să ardă. Condiţia ca să luminezi este să te jertfeşti. Asta este explicaţia lumânării sau a candelei. Şi, dacă nu ştim să jertfim, stăm pe loc.

Individualitatea este o mare pierdere, înseamnă să fii izolat de Creator şi să devii margine – iar marginile sunt ale dracilor, spun Sfinţii Părinţi.”

Din nr 42 al revistei Familia Ortodoxa

Foto: Mariana Gurza