Tăcerea

 

O fi tăcerea poleită

Cu aur galben, auriu,

Dar ce nu ştiţi e că ascunde

Dureri ce vin dintr-un pustiu.

 

 

Pustiul care nu se vede

Oricât ai fi de străveziu –

Zâmbeşti, glumeşti, dar ceva plânge

În sufletul ce încă-i viu.

 

 

Căci nu se moare pe nespuse,

Chiar dac-ar fi mult mai uşor –

De ce ţi-e dat nu ai scăpare,

Tăcut, tu strigi, de ce ţi-e dor.

 

 

Şi-aşa-n tăcere poţi ascunde

Ce din orgoliu-l tot păstrezi –

Lăsând să treacă,-a câta oară?!

Ceva ce nu mai vrei să vezi…

 

 

Boris David

4 august 2013

„Avem o țară unde au stăpânit odată/ Vitejii daci, bărbați nemuritori./ Si unde stau de veacuri laolaltă/ Izvoare, văi și munți cu fruntea-n zări.” – Radu Demetrescu Gyr

La Câmpeni, în Transilvania, localitate atestată documentar din secolul al XVI-lea, aflată în județul Alba, la 77 de kilometri distanță de reședința de județ – Alba Iulia, am ajuns împreună cu părinții. Aveam pe atunci vreo trei anișori. Eram trupește și sufletește precum o salcie, un copil sensibil căruia nu-i lipsea însă curajul, curiozitatea pătrunderii în locuri și taine. Unii copii erau mai rigizi, mai egali în acțiunile lor, mai puțin oscilanți, mai reci. Eu, priveam și reacționam sub impulsul inimii mele de copil, primeam mesaje din exterior sub forma unor unde care îmi atingeau intens simţurile. Deseori mă plimbam, de mână cu părinții, prin acea parte a văii Arieșului, deosebit de pitorească. Am păstrat vie imaginea stălucitoare a râului care curgea fericit pe timpul verii, primind săruturile fierbinți ale soarelui.  Arieș, în limba latină Aureus (monedă romană de aur), izvorăște din Munții Bihorului și se varsă în Mureș, traversând județele Alba și Cluj. Râul străbate Țara Moților, o regiune rustică plină de farmec, unde se mai păstrează locuințe vechi din lemn, precum și multe obiceiuri strămoșești, iar locuitorii se numesc moți, denumire ce vine de la chica, moţul de păr pe care îl purtau în trecut bărbaţii din bazinul Arieşului. Bazinul râului cuprinde o regiune minieră foarte importantă – Roșia Montană, Baia de Arieș și Bucium – bogată în aur, argint și alte minerale.

   Orașul Câmpeni este un oraș cu mare încărcătură istorică, datorită luptelor sociale ale moților din secolele XVII – XIX; este o localitate cu o mare rezonanţă emoţională în sufletul multora, pentru frumuseţea peisajului, dar mai ales pentru personalităţile care au marcat profund istoria neamului românesc, cum au fost marii eroi Horea, Cloşca şi Crişan, conducătorii răscoalei pentru drepturi sociale şi naţionale de la 1784-1785 și Avram Iancu – Crăişorul Munţilor – care, prin personalitatea sa excepţională și-a adus o contribuţie la evenimentele din anii revoluţionari 1848-1849. Avocat de profesie, Avram Iancu a avut un rol activ în revoluție, la acei numai 24 de ani ai săi. Făcea parte din fruntaşii intelectualităţii româneşti transilvănene, a știut și a putut să adune țăranii din jurul Câmpeni-ului; a  iniţiat şi a organizat adunările de la Blaj din anul 1848 şi a condus cetele înarmate de ţărani şi de mineri din Munţii Apuseni care au luptat pentru desfiinţarea iobăgiei în Transilvania și libertatea naţională a românilor. El a fost, de fapt, conducătorul moților în anul 1849, când a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluţionare maghiare ale lui Lajos Kossuth. Și deoarece dragostea nu cunoaște granițe, alungă ura și ia în brațe frumosul sentiment al sacrificiului, iubita Crăișorului, o tânără maghiară din Abrud, i-a salvat viața în momentul (1848) când maiorul maghiar Hatvani a vrut să-l prindă chiar în casa tatălui fetei. Aceasta l-a scos pe Crăișor prin grădina din spatele casei. Astfel Iancu a părăsit Abrudul în ultima clipă şi s-a îndreptat spre Câmpeni, unde a organizat contraofensiva. Se spune că a fost o bătălie sângeroasă pentru eliberarea Abrudului ocupat. Crăișorul munților a murit în 1872 și a fost îngropat la Țebea, un sat din județul Hunedoara, mormântul lui aflându-se lângă Gorunul lui Horea, un stejar vechi de circa 400 de ani. Sub acel copac Horea îi chemase la luptă pe moții iobagi, în anul 1784. Au rămas amândoi în amintirea oamenilor ca mari luptători pentru emanciparea neamului românesc. Un ziar londonez, scria la acea vreme: „Aceşti oameni sunt valahi (Wallachians), coborâtori la origine din coloniştii romani care au fost aşezaţi în Dacia. Cei mai mulţi ţin de Biserica Grecească, iar populaţia ţării pe care o locuiesc este crezută să fie de 670.000 de suflete. Sunt de constituţie puternică, înalţi şi bine făcuţi; deşi sunt supuşi celui mai împovărător jug al guvernării feudale, ei nu îşi dezmint originea romană. Reduşi la cel mai abject statut de sclavi, nu li se îngăduia să se bucure de niciun fel de drept de proprietate, fiind la mila stăpânilor lor, care nu puteau accepta că aceşti chinuiţi vasali ai lor ar putea gândi că ar avea nişte drepturi de revendicat”. Horea, dar și Avram Iancu i-au inspirat pe mulți poeți și prozatori. Liviu Rebreanu a fost pasionat de istoria românilor, preocupat și de evenimentele răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, de premisele izbucnirii ei, de desfăşurarea ostilităţilor şi a căutat să explice de ce totul s-a terminat atât de tragic şi fără obţinerea drepturilor mult visate, în romanul său istoric „Crăişorul Horia”, romanţând faptele, Horia având momente de cumpănă, coşmaruri în care se visează pedepsit, o întreagă zvârcolire a sufletului său este descrisă de autor. Scriind despre copilul născut cu destinul său tragic dar glorios, Rebreanu afirma: „Era al treilea copil, cei doi dinaintea lui muriseră până a nu împlini anul. Fiindcă se născuse între Crăciun şi Anul Nou, popa îl botezase Vasile, dar în casă ii ziceau Ursu, ca prin farmecul numelui să-i dea mai multă putere de viaţă. Ursu i-a zis pe urmă toată lumea, până şi împăratul.” Îl descria astfel: „…drept ca totdeauna, cu  căciula neagră apăsată puţin pe urechea dreaptă, cu ochii culoarea oțelului călit, cu mustaţa românească răsucită tinereşte, cu sumanul negru tivit şi înflorit cu şireturi vinete subt care se vedea cojocelul alb vrâstat pe piept de cureaua de la traista de piele, încălţat cu cizme cu turetcii moi şi încheiaţi numai până deasupra gleznelor.” Scriitorul Dumitru Velea citează cuvintele lui Eminescu dintr-o scrisoare: „Panule, tu ştii că-n lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui, tot-tot este un şir neîntrerupt de martiri…” Lui Horea îi dedică Eminescu, versurile: „Să privească Ardealul lunii i-e rușine/ Că-a robit copiii-i pe sub mâini streine/ Ci-ntr-un nor de abur, într-un val de ceață/ Își ascunde trista galbena ei față./ Horea pe-un munte falnic stă călare:/ O coroană sură munților se pare…” 

Horea luptase pentru popor,  dar a fost trădat.                                                             

   Îmi amintesc ca prin vis… Aveam de acum patru ani când mă aflam în casa în care locuiam, într-o cameră cu glasvand. La deschiderea acestuia, în fața ochilor mei apăruse bradul de Crăciun, imens, până în tavan, luminat de mici lumânărele, globuri strălucitoare și alături, Moș Crăciun așezat pe un scaun, întâmpinându-mă cu un râs zgomotos și rugându-mă să mă apropii. Mă aflam în brațele protectoare ale mamei, tremuram de teamă și auzeam cum Moșul mă ruga să-i spun o poezie. Printre lacrimi și sughițuri i-am spus o poezioară. Ce i-oi fi spus, nu știu. Mi s-a povestit mai târziu că m-am oprit din tremurat și din plâns, în momentul în care, de sub mantia lungă și roșie a Moșului, am zărit pantofii negri de lac ai bunicului… Pentru familia mea Câmpeni-ul era un loc minunat, cu multă liniște și aer curat. Oamenii de aici erau cinstiți, aveau o demnitate cu care se puteau mândri. Moții nu puteau fi călcați în picioare. Părinții găsiseră aici oameni cu principii şi valori autentice. Dovadă că la Roşia Montană în vremurile de curând trăite, ca de altfel și în alte părți ale țării, au existat luptătorii anti-comunişti din munţi şi eroii din decembrie 1989 care au luptat pentru libertate şi dreptate, pentru respectul faţă de om, păstrând în suflete un puternic sentiment patriotic. Tatăl meu administra extracția sării, inspecta extracția aurului de la Roșia montană – o localitate minieră situată în Valea Roșiei, străbătută de râul Roșia bogat în minerale, în special fier care îi dădea o nuanță roșiatică. Localitatea avea o existență milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de istoricul grec Herodot, de eruditul imperiului roman Plinius cel Bătrân, de istoricul roman Titus Liviu, și era  una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa. Localitatea a fost înființată de către romani în timpul domniei lui Traian, ca oraș minier. Legenda Întemeierii Roșiei spune că aurul a fost descoperit prima dată în zonă de către o femeie pe nume Cotroanța care venea cu caprele pe un deal. Aici a găsit un bulgăre care strălucea la soare, dându-și seama că era de aur. În urma acestei legende, una din fostele galerii a primit numele Cotroanța. În galeriile  minelor au fost descoperite între anii 1786 şi 1855 Tăbliţele Cerate prin care se confirmă existenţa acestei mine de aur din anul 131 d. Cr., atestând documentar şi una dintre cele mai vechi localităţi europene numită Alburnus Maior – Roşia Montană de azi, Abrudul fiind numit Alburnus Minor. Dar, la Roşia Montană s-au găsit urme evidente de minerit înaintea cuceririi Daciei de legiunile romane. Se spune că înfrângerea Daciei în 106 d. Cr. a adus imperiului Roman tone de aur şi argint, considerată cea mai mare pradă de război din toată istoria imperiului. Aurul, considerat la începuturile descoperirii sale ca metal sacru, cu timpul a devenit metalul îmbogăţirii și al obținerii puterii în lume… Fascinant prin strălucire asemeni soarelui, maleabil  și ductil – adică bătut și întins fără a se rupe, bun conducător de căldură și electricitate, solubil în apa regală (amestec de acid clorhidric cu acid azotic) și cianuri alcaline, aurul este cel mai nobil, îndurător și prețios metal.

    Tata avea o mașină marca Ford cu care se deplasa și de multe ori ne lua și pe noi, pe mama și pe mine, spre Abrud sau spre Roșia Montană. Conducea, oprea mașina, de dădeam jos, ne mai plimbam prin păduri și tata ne făcea poze. Pășeam prin pădurile de conifere, ne odihneam când descopeream câte o pajiște mică, intimă, odihnitoare, cu cerul descoperit, albastru și strălucitor, pitită printre copacii munților, cu flori sălbatice mici și divers colorate, împrăștiate printre ierburi. Mai păstrez și acum câteva din acele fotografii. Una în care mama era legată la cap cu o băsmăluță. Legat de aceasta, îmi mai amintesc că odată tata venise din deplasarea sa, din capitală, și ne adusese multe daruri. Dintre ele mi-a rămas în minte o cutie mare, cilindrică, cu multe pălării pentru mama și altă cutie din care mama scosese câteva perechi de mânuși colorate din piele fină. Mă mirasem de cutia din care ieșeau pălăriile suprapuse; mă încântaseră culorile, materialul catifelat al mănușilor și le mângâiam ca pe niște animăluțe. Atunci am primit în dar  jucării cu care m-a fotografiat tata. Îmi alesesem o păpușică frumoasă de care nu mă mai despărțeam, dormeam și noaptea cu ea în pat. O botezasem Sabina. Într-o zi când mă jucam cu o fetiță, aceasta îmi ceruse toate jucăriile și eu i le dădeam să se joace cu ele; când a ajuns să-mi ceară păpușa, am refuzat să i-o dau, ea m-a mușcat de mână așa de tare încât am zbierat, a venit mama și cu toate că mă mușcase până la sânge, nu i-am dat păpușa, am strâns-o în brațe cu lacrimi în ochi. Nici mamei nu am vrut să i-o dau. „Ai să-ți iubești mult copiii!” mi-a prezis cineva mai târziu… Era vârsta când imaginația copilului dădea viață păpușii…  Într-o zi tatăl meu mă dusese să vizitez șteampurile din lemn care erau folosite la zdrobirea rocilor în procesul de extracție a aurului. Ce puteam înțelege la acea vârstă de cinci-șase ani? M-a impresionat apa care curgea pe șteampuri, zgomotul ei și formele pietrelor care purtau cu ele aurul strălucitor, bogăția țării. În urma vizitei, ștemparii făcuseră o machetă pentru copila șefului, cu șteampuri, apă și pietre încrustate cu aur. Macheta a stat în casa noastră mulți ani de zile, până când părinții au trebuit să restrângă spațiul de locuit și pe atunci… a dispărut. Îmi povestea, mai târziu, cum în timpul Primului Război Mondial multe mine s-au închis, minerii au fost trimiși pe front, iar, după război a trecut ceva timp până când mineritul a revenit la ritmul anterior războiului și s-a recuperat tot ce s-a pierdut. „Pe atunci, îmi spunea tata, totul mergea bine, minereul era scos din galerii, dus la șteampuri; era folosită forța apei, care înlocuise forța animală sau umană folosită pe vremea romanilor. Munca o făceau ștemparii, bărbați dar și femei. Se folosea  diferența de nivel pentru curgerea apei, așa încât șteampurile erau amplasate în cascadă de-a lungul văilor, apa folosindu-se la zdrobirea și separarea aurului. Totul era organizat ca pe bandă rulantă. De atunci tehnica a evoluat, șteampurile au fost puse în mișcare de motoare electrice…” Din moși strămoși, iată, această bogăție a fost exploatată rațional și nu a fost uitată. Țara noastră stă pe tone de aur, este necesar doar să veghem a nu se distruge această bogăție în numele lăcomiei. Nu putem acționa nici în mod egoist, neavând respect pentru vremurile trecutului, dar nici fără să gândim la avantajul tehnologizării, pentru cei care sunt în viață și pentru generațiile viitoare. Cred că țara noastră ar avea de câștigat prin exploatarea eficientă și folosirea proceselor tehnologice moderne, prin încheierea unor contracte clare, pe baza unor legi clare, ținându-se cont de faptul că Roşia Montană este o suprafață minunată de pământ cu floră carpatică şi cu o populaţie densă în satele respective. Oare nu se pot face lucrări cu propuneri și soluții de extragere a metalelor preţioase fără să se folosească substanțe toxice pentru mediu? Credința mea este că lucrurile trebuie să se miște din loc și totul să fie făcut în folosul țării și al protejării vieții oamenilor. Să nu ne batem joc de acești munți care poartă aur în pântecele lor și… să nu mai cerșim „din poartă-n poartă!”

    Peste mulți ani am plecat în regăsirea timpului pierdut, am ajuns în Câmpeni, am căutat casa în care mi-au spus părinții că am locuit, m-am uitat din stradă și, ca și cum aș fi văzut un film cândva, așteptam să văd la una dintre ferestre pe cei doi părinți, tineri și frumoși cum erau… Ne-am urcat în mașină și am plecat mai departe. Foarte aproape de Câmpeni, la aproximativ 15 km distanță, am dat de satul Avram Iancu. Am plecat apoi spre Peștera Scărișoara de care mi se povestise cu entuziasm, fiind al doilea ghețar subteran ca mărime din lume. Peștera, la 40 de km distanță de Câmpeni, se află la o altitudine de peste o mie de metri și este renumită datorită prezenței în interiorul ei a unui ghețar imens, cu vechime de peste 3000 de ani. Legenda spune că în peșteră trăia, în vremuri vechi, un balaur care fura câte o fată frumoasă, fie în Noaptea de Anul Nou, fie în noaptea dinaintea Târgului de Fete de la Găina și le ascundea într-un palat de gheață pe care niciunul dintre localnici nu avuseseră ocazia să-l vadă. Dar, cum orice legendă este o povestire tradițională transmisă, de obicei, pe cale orală, faptele fantastice pot avea un suport istoric real, întrucât legendele combină fapte reale cu întâmplări imaginare, adevărul neputând niciodată fiind dovedit. Chiar viața fiecăruia dintre noi pare a deveni o legendă… Împăratul roman Marcus Aureliu spunea: „ unii mai sunt pomeniți câtva timp, alții devin legendă…” iar alții încetează a mai fi și legendă. Peștera este împărțită în mai multe sectoare cu diferite denumiri. Senzația pe care am avut-o vizitând această Peșteră, a fost a unei lumi de basm, nimic nu părea natural, ci spectacular, fantastic. După ce ne-am răcorit în Peșteră, temperatura ei fiind în jur de un grad, am ieșit la suprafață. Era cald, era vară și le-am povestit celor cu care venisem despre Târgul de fete de la Găina, ceea ce știam de la părinți. Nu ne mai puteam încumeta să urcăm muntele, dar de povestit puteam povesti. Eram doar în atmosfera fantasticului acestor locuri ale moților.   Cât am stat în acest orășel, părinții nu puteau lipsi de la frumoasa sărbătoare a Târgului de fete de pe Muntele Găina. Se spune că este politicos și instructiv să încerci să cunoști tradițiile locului în care trăiești și să te adaptezi lor. Așa au și făcut. Dar mergând la sărbătoarea Târgului de fete, au cunoscut unicitatea acestui mit arhaic românesc, și-au dat seama și de diversitatea, bogăția și frumusețea geniului nostru popular. Mircea Eliade scria: „Creația folclorică este un proces nedisociat de subconștientul uman din toate timpurile. Este un contact direct cu fantasticul”. Târgul este atestat documentar din 1816, dar are o vechime mult mai mare. Există și aici mai multe legende legate de zona muntelui. Și cum întotdeauna mi-a plăcut legenda – mitul care amestecă cerul cu pământul –  am fost foarte atentă și la această legendă a muntelui Găina. Se spune că înainte, când moții se ocupau cu extragerea aurului, o găină de aur venea din mină și se așeza în vârful muntelui, unde era cuibul său în care erau ouă de aur. Locuitorii au vrut de multe ori să o prindă, dar găina fugea, luând cu ea și aurul din munte… Mă întreb: Oare nu mai vin și acum niște „găini” să ne fure aurul? Că de știut, știm bine că el există acolo. În prima zi a târgului, feciorii veneau să petreacă și abia a doua zi veneau fetele și nevestele și atunci se încingea dansul. La târg participau fetele de măritat și fetele mari (câte or mai fi rămas acum?) și care doreau să fie pețite. Fetele care luau parte la târg se pregăteau din timp, pentru că luau și zestrea cu ele. Cel mai important moment era și a rămas târguirea fetelor. Purtau costume populare, multe cusute cu fir galben, firul galben fiind simbolul aurului Apusenilor; costumele  cu acest fir erau purtate mai ales de fetele de mineri care erau mai bogate. După ce cădeau la înțelegere, fata era invitată la joc și apoi cântărită pe o scândură, în balans, la capătul căreia era pusă zestrea. Moții aveau credința că cele târguite pe culmea Găinii aduceau noroc. Femeile cântau din bucium chemând oaspeții, anunțând începerea sărbătorii, fiindcă tulnicele se foloseau, în general, pentru semnale, chemări. Un loc – simbol a fost și a rămas, acest munte supranumit și Muntele dragostei, prilej de bucurie, de cântec, de dans.  Tulnicele – vechi instrumente muzicale de suflat, sunt obiecte de lemn confecționate din trunchiuri de molid fără noduri, scobite înăuntru și apoi legate cu cercuri de lemn, iar între cercuri au diferite desene populare. Șlefuite de mâinile ţăra­nilor, cu lucrătură minuţi­oasă şi delicată, sunt făcute din dra­goste de frumos, cu în­crus­tări şi desene fermecătoare prin simplitatea lor. Tata îmi spunea de cei care fac desenele, că le fac de fiecare dată imaginând altceva, și eu îmi închipuiam că ei sunt asemănători poetului care de fiecare dată, deși simte la fel, găsește alte cuvinte să-și exprime simțirea. Dar ce nu făceau harnicii locatari ai acestui ținut! Femeile duceau cofițele cu apă sau cu lapte pe care le purtau deasupra capului. Apa de băut era păstrată în casă într-o așa numită doniță, un fel de găleată lucrată din lemn și care avea un capac. Când mi-era sete trebuia să aștept ca mama sau servitoarea să umble la doniță și să-mi umple cana cu apă. Rufele se spălau, îmi amintesc, și am și o fotografie, într-o copaie din lemn, lucrată și ea cu măiestrie, care folosea și la îmbăiat.

   A fost cândva, dar astăzi nu mai este… Pe-aici, mi-s niște ani rămași cu câteva amintiri răzlețe, dar frumoase, din acele locuri minunate. Un astfel de tulnic a stat sprijinit în colțul unui perete din casa noastră, tot până când spațiul de locuit al familiei noastre a fost restrâns. Mă uitam uneori la lucrăturile delicate, colorate în culoarea cojii arborilor și mi se părea că seamănă cu o poezie scrisă; suflam uneori în tulnic și mi se părea că sunetul era jalnic, suna a dor, a înstrăinare… Îmi inspira un sentiment de tristețe, de regret, precum cântul specific poporului român, acea „Doină ce străpunge timp și univers/ doină ce e șoapta Tatălui Ceresc/ doină ce poetul a numit-o vers/ doină ce mai ține neamul românesc… ” Da, tulnicul suna a jale…

   Nu știam, însă, la acea vreme, dar menționez acum, faptul că cea mai veche scriere din Europa (atestată arheologic în 1961) a fost în satul Tărtăria din comuna Săliștea, pe râul Someș, în acest județ binecuvântat. Profesorul Nicolae Vlassa de la Universitatea din Cluj a descoperit trei tăblițe din lut ars inscripționate cu o scriere pictografică asemănătoare cu cea sumeriană, dar mult mai veche, de peste 7000 de ani, deci cu peste un mileniu mai vechi decât cele sumeriene, trăgându-se concluzia că „sumerienii au ajuns în Mesopotamia, migrând de pe teritoriul vechii Dacii, și ducând cu ei o scriere deja cunoscută”. Cu alte cuvinte, locuitorii de pe aceste meleaguri știau să scrie acum 7000 de ani. În 2003 a fost ridicat un monument drept mărturie a primului mesaj scris din istoria omenirii, aici, în țara noastră – România.

 

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord – Fragment din cartea „Popasurile vietii” – in pregatire.

Sursa: Convorbiri – Vavila Popovici

Argumentand aforismul lui Lucian Blaga despre “animalitate si spiritualitate” – aflam versiunea faptului ca: ”Lupul este setos de sange ca o dogma”. Dar tocmai aceasta metaforica asociere a lupului cu dogma ne deschide o cale spre a intra in intelegerea cartii “Cina lupilor”, a experimentatei scriitoare Veronica Balaj. Fiindca tocmai implementarea fortata a acelei dogme staliniste se manifesta asemenea lupului setos de sange, afectand familii si distrugand gospodarii istoric intemeiate.
Cealalta latura a aforismului – spiritualitate- atinge universala daruire fiintei umane, fericirea tuturor fericirilor posibile – Iubirea. Fantastica aceasta intocmire de plan conceput de autor cartii prezente. De fapt insasi cartea este o realitate, o adevarata fresca istorica.
Cartea se publica la Editura “Cronica”, Iasi, 2012. Cuprinzand 226 pagini.
Topicul cartii il formeaza tocmai o asemenea dogma blagiana, cand stalinismul sovietic patrunde neiertator, aplicand toate formele posibile de influientare si dezbinare spre a aduce acea forma comunista de ocupare teritoriala.
Cartea nu analizeaza la modul general, ci dimpotriva dezvaluie nenorocirile aduse familiei primarului G.I.Filimon,din oraselul Ivanda, familie careia apartinea insasi autoarea. Pasionaria, nevasta lui Filimon, isi creste frumos cele doua fiice, Adela si Marta. Adela era plina de viata, visatoare, asa cum sunt fetele la varsta ei, mai ales cand observa ca sunt privite oarecum mai insistent,ceea ce de fapt place adolescentilor, crezandu-se cineva. Dar, cumpatul si inteligenta i-au fost intotdeauna buni sfatuitori! Marta fiind mezina, era ceva mai nastrusnica, dorind asi aduce visele tineresti cat mai aproape de realitate, se indragosteste de Sasu, un tanar care era si el un fel de “pui al mamei”, care nu prea se omora cu studiile vreunei profesii.
In schimb Adela fiind fiica mai mare, avea si ea visele ei tineresti, dar cu mai profunde simtiri ale traditiei familiei, era de neconceput ca o fata sa faptuiasca adulter, doar numai dupa casatorie sunt recunoasteri si admise ca drept la viata. Dar asta nu o impiedica, sa nu imbrace, impreuna cu prietenele ei, rochii de mirese de ele improvizate, si sa se priveasca in oglinda, ca niste “mirese fara miri”, sa izbucneasca in hohote de ras, tineresti.
Curand veni si vremea casatoriei. Adela terminase Scoala Pedagogica, un post de invatatoare avea asigurat. Veni si “petitorul”, viitorul ginere al primarului Filimon din Ivanda, si de care acesta era multumit, chiar il dorise. Tehnicianul silvic Victor avea sa devina ginerele primarului.
Un tanar chipes, comunicativ,destul de istet, dar usor schimbator la fire, fapt ce avea sa-l coste mult insa in relatia lui cu familia sa nou creata si chiar cu lumea din jur. Mama lui, Safta, avea sa devina pentru Adela un fel de soacra cicalitoare, convinsa ca nimeni nu mai avea baiat ca al ei. Cu orice ocazie, ea venea cu o putina intarziere, aparea ca din senin si se infatosa in fata tuturor celor invitati in casa primarului Filimon. Uneori se avanta inaintea tuturor, avand o limba ascutita dar pe care o indulcea enorm cand se referea la fiul ei.
Felul in care se facura toate pregatirile si reusita nuntii intradevar traditionale romanesti, incepand de la cumpararea rochiei miresii, alegerea nasilor, cununia la primarie si la biserica, momentul bucuriei la sositul muzicantilor, inceperea de fapt a nuntii, dovedesc buna cunoastere de catre autoarea Veronica Balaj a intregului proces traditional si folcloric specific romanesc, si desigur banatenesc.
Intre timp, deci imediat dupa razboi, aparura vesti tot mai dese de venirea comunistilor, cei ce se anuntau a fi reprezentanti ai “puterii populare”. Primarul Filimon din Ivanda avea sa fie ridicat de oameni necunoscuti locului, arestat, batut, eliberat cateva zile, iar arestat, impreuna cu fratele sau Grigore directorul scolii din Ivanda, pentru invinuiri de care de fapt nu se face vinovat. Un frate a lui Filimon, Jorj reuseste sa se reintoarca la Paris, unde era student la medicina. Pasionaria cade bolnava la pat, Victor era deja aliat cu oamenii grupurilor de comunisti, care veneau cu arestari si batai, cu ridicari de noaptea a celor avuti. Avut era si socrul sau, insa Victor usuratic isi neglijeaza familia, o lasa in suferinta pe Adela care deja devenise insarcinata, si se deda la iubiri cu alte femei care se asociasera deja cu “oamenii lui Stalin”, faceau petreceri cu colegii la acel Ocol Silvic unde era tehnician silvic. Motivarile lui Victor fata de Adela erau intotdeauna mai mult false, ca are a implinii ordinele celor ce schimba lumea inspre bine, zicea el. Intre timp Pasionaria devine tot mai slabita, Adela cheama pe doctorul Mares, un cunoscut de al primarului, si de-al lui Jorj, care spuse: “E de internat… boala de plamani…”. “Ar fi bine sa mergeti la Sanatoriu. La Barnova”. Filimon era sub arest, invinuit de fapte pe care nu le-a comis niciodata. Desi amenintat, desii frica cei intrase in suflet devenea tot mai stapanitoare, el nu putea sa recunoasca invinuiri de fapte pe care nu le facuse niciodata. Culmea taraseniilor si manipularilor, a fost atunci cand Filimon este adus a fi interogat de chiar ginerele sau Victor.
“Cum? Va sa zica mata erai…, exclama Victor uimit. E prima mea misiune… Cum sa spun, am zis…(se balbaia, apoi isi revine) Socrule, eu am intrat la comunisti. Nu credeam sa fie vorba de dumneata. Da’te invat ceva, dac-asa s-au potrivit lucrurile. Scrie aici, uite hartie, scrie, doar n-ai nimic de ascuns. Zi-i ce-ti spun eu si te scot”:
“Nu am luptat pe frontul de rasarit, nu am rude sau prieteni tradatori de tara. Averea am mostenit-o de la parinti. Am fost primar independent si stau de partea puterii populare, daca se cere”.
Ginerele lua hartia semnata o duse la Centru, unde primi ordin sa urmareasca pe toti membrii familiei socrului sau, iar Filimon fu eliberat din arest. Dar nu pentru lunga durata. Intors acasa, este lovit de vestea trista despre Pasionaria care trebuia internata la spitalul T.B.C. Victor dadea tot mai rar pe acasa, umbla pe cai amoroase de parca nici n-ar fi fost insurat. Adela devenita acum stalpul casei, fiind si gravida, trebuia sa duca tot greul familiei.
Prietenii de alta data ocoleau tot mai des familia lor. Safta soacra ei, doar intra pana pe pragul camerei unde zacea mama Adelei. Victor isi motiva absenta in continuare, ca fiind ocupat pana peste cap cu ordinele partidului, acum, in plus, nu vroia sa se infecteze de boala mamei ei. In schimb Adela aflase de viata extrafamiliara a barbatului ei, despre dascalitele curtate de Victor. Ana il respingea categoric, nedorindu-si aliere cu comunistii, “cauta-ti de drum”, amintindu-i ca are nevasta si familie. Intre timp veni Geta, o noua dascalita, venita in locul Anei, de care Victor iar se lipi, dar de data asta cu succes, fiindca aceasta intuii ocazia de a se afirma si ea.
Intre timp o pierdere mare pentru familie a fost moartea Pasionariei.
In final, cand Adela veni pentru prima data la Ocolul Silvic, descoperi prin jur si prezenta Getei, intrebat de sotie Victor raspunde: “ Este o colega de partid. Unde sa fie cazata? Face naveta in sat, la scoala, are treaba in zona asta….”. “ Adela simti in cosul pieptului un fel de apasare, o durere difuza, asa ca nu se abtinu si replica suparata: “Pana una-alta, ea este aici, langa tine, iar eu acasa cu fetita”(pag.167) Se nascuse deja micuta Jana, un adevarat ingeras, cu parul ca aurul galben si stralucitor in bataia razelor de soare. Adela traia doar de fericirea ei. Bunicul ei, o rasfata cu atata caldura si iubire, incat peste ani si ani, aceasta fetita va scrie despre familia filimonestilor.
Adela lovita acum de supararea unei vieti conjugale nefericite, simti apasarea unei slabiri trupesti, o moleseala care-i lua puterile. Ii lipsea dragostea la care visase atat. Ceva patrunse in fiinta ei, ceva mai dureros, boala mamei pare a se incropi in organismul ei, de la care nu era salvare. Penicilina era greu gasita. Cata exista in sanatoriu era sub lacat, si numai pentru cei de la partidul comunistilor era dezlegare la penicilina. Adela se intereneaza pentru tratament cu speranta sa primeasca penicilina de la unchiul ei Jorj din Paris.
Doctorul Mares fuge din fata comunistilor si se stabileste in Franta.
Adela este adusa acasa de la Sanatoriu, de tatal ei, fara nici o speranta, tusea mereu, suferea enorm pentru ca se simtea parasita de Victor. Dragostea lui iar fi prelungit cu multi ani viata, marturiseste autoarea cartii.
Micuta Jana ramase in grija Martei. La randul ei Marta neavand alta alegere, se casatoreste cu Eugen, avand si consimtamantul Adelei si al parintelui ei. Eugen care nu aduse nicio zestre, muncea in schimb sarguincios, dar punand mana pe casa si pamanturile filimonestilor, se otari si-i ceru socrului sa se mute in casa lui Jorj, nevestei sale, sa o trimita pe micuta Jana, la tata-l ei, la Victor, la Ocolul Silvic, adica “sa o tina tatal ei”.
Astfel se ajunge la o situatie grea, din care G.I.Filimon, ajunge intr-o complecta neputinta, ramanandu-i deznadejdea si suferinta de a nu-si mai putea ajuta fiicele. Era in pragul nebuniei, se simtea incarcat de rusine, desi in viata lui intreaga muncise si se comportase cinstit, terminase scoala de economie, reintors in localitate, nici nu gandea sa devina primar, dar capacitatea la adus la acest post de raspundere. Iata finalul unei vieti. Urla ca un lup, ba inca ajunsese sa se blesteme: “Prada lupilor sa fiu as vrea! Zilele mele pomana pentru cina lupilor sa fie!”(pag.210) “Parea c-a pornit spre apa intunericului atras de ochii fosforescenti ai jivinelor”.(pag.211)
Pana in cele din urma, Eugen isi realizeaza planurile, peste voia lui Filimon si al Martei. Fostul primarFilimon este mutat in casa fratelui sau Jorj, iar micuta Jana dusa la Ocolul Silvic sa o creasca tatal ei, si Geta mama ei vitrega.
Momentul intalnirii Janei cu Victor, aminteste ceva de pre vremea scrierilor tragismului antic, cand fetita nu-si recunoaste tatal, fuge de el in bratele bunicului ei, caruia ii simtea iubirea cea mai curata si afectuoasa!
Pana la urma, neavand incotro, Victor o ia pe Jana in familia sa.
Intre timp Victor si Geta au si ei o fiica, pe Adriana.

Revenind la inceputul cartii, dar citind-o intai pana la sfarsit, am observat ideea exceptionala a autoarei in conceperea si desfasurarea naratiunilor, pornind tocmai din sfarsitul cartii sale. Aminteste ceva din tipologia scrisului Sadovenean la romanul “Baltagul”, cand Vitoria Lipan porneste cu fiul sa-si gaseasca sotul ucis.

La fel Jana insotita de sora ei de tata Adriana, pornesc sa caute urmele tratamentului mamei sale Adela, la Sanatoriul TBC de langa Barnova. Cautau fisele de observatie si tratament zilnic avut. Trecusera prea multi ani de la moartea Pasionariei si Adelei, greu de gasit evidente, doar cuprinsul cartii descrie adevarata soarta a Filimonestilor. Dar fericirea a fost ca nici Jana cea aurie, nici sora Adelei Marta, nu contactara virusul acesta, periculos la acea vreme cand medicamente de tratare nu se gasea.
Iar daca la jocuri de carti Victor pierdu averi si sume imense de bani, Jana nu le deplange , fiindca, zice, tot avea sa le ia comunistii pe degeaba!

Ioan Miclau Gepianul

“Se pare că în Ţară e prea mult rău, ca să mai poată fi bine, iar mămăliga explodată demult a expirat. Nici măcar bolboroci nu mai face. O instituţie trecută abuziv sub pulpana Guvernului României – un fel de şarpe crescut la sân – şi finanţată din buzunarele românilor -, exercită presiuni asupra instituţiilor statului, asupra mass-media. Pe ecrane, zărim tot felul de fel de contrafaceri ne agresează modul de gândire, atentând la subconştientul nostru şi la memoria colectivă. Sunt inventaţi supravieţuitori dubioşi ai unor clipe negre ale istoriei (care nu pot susţine cu niciun argument convingător afirmaţiile gurilor veninoase, plătite gras să calomnieze trecutul istoric). Toate acestea se produc pe o singură stradă cu sens unic, numită ISHR-EW

Domnilor preşedinţi şi guvernanţi postdecembrişti, v-aţi făcut frate cu dracu’!

Raidurile Royal Air Force Bomber Comand, din februarie 1942 asupra Dresdei, au lăsat în urmă zeci de mii de cadavre ale civililor germani, neimplicaţi în acţiuni militare. Surclasând numeric şi prin cruzime Katynul anului 1940, 50.000 de prizonieri români şi germani au fost împuşcaţi de trupele N.K.V.D., în toamna lui 1944 şi aruncaţi în mlaştinile de la Bălţi. Hiroshima şi Nagasaki au fost crime împotriva umanităţii, un Holocaust în care au ars – la propriu – oameni nevinovaţi. Sunt doar câteva exemple ale unor fapte comise de Aliaţi (U.R.S.S., S.U.A., Marea Britanie) în Al Doilea Război Mondial, pentru care nimeni nu a fost judecat şi condamnat. Încă o confirmare a faptului că „Istoria o scriu învingătorii” prin „Nürnberguri” de conjunctură şi prin sfidarea actului de dreptate. Ni se cere să fim toleranţi cu alţii, să uităm ce au făcut horthyştii în ’40 cu românii, să uităm de Siberia şi de fraţii noştri de dincolo de Prut, nimiciţi de Holocaustul Roşu, de decimarea intelectualităţii româneşti de către alogenii – majoritate evrei – care au făcut legea în România atâta amar de ani – şi o fac şi astăzi! Un impostor-scelerat, al cărui nume îl poartă pupilul Guvernului României susţine că „Holocaustul e unul singur!” al Lor, învinuind românii care i-au salvat de la dispariţie şi arătându-i cu degetul: „Aţi Ucis! Aţi ucis! Aţi Ucis!” Pentru acest gest i s-a conferit cea mai înaltă distincţie a României. Ruşine! Ruşine domnule fost primul preşedinte postdecembrist. V-aţi făcut frate cu dracu’! Din fericire – dacă se poate spune astfel – s-au găsit oameni precum regretatul istoric Gheorghe Buzatu, care, oferindu-i-se distincţia murdărită de către inamicul românilor, a avut curajul şi demnitatea s-o refuze.

Un gâde a „executat” la ordin poporul român

Pe ecranele televizoarelor defilează neîntrerupt clanurile de hoţi, jefuitori, violatori, criminali şi agresori de toate tipurile, cuiburi de lepre şi vipere, de la clanurile de cartier la Fondul Monetar Internaţional, Comisia Europeană şi Banca Mondială, care muşcă tot ce-i românesc. Mercenarii din mass-media, plătiţi cu bani grei distrug metodic şi judicios ce a mai rămas din România. La unul din posturile centrale de televiziune, un gâde de ocazie a „executat” la ordin, încă o dată poporul român, procedând precum Csibi Barna cu Avram Iancu. Nici sticla televizorului nu mai rezistă unor asemenea invazii ale leprozeriilor puse în slujba celor ce ne vor eliminaţi ca naţie. Şi Guvernul României TACE! Tace şi când pe teritoriul Ţării încă numite România se antrenează forţe paramilitare dirijate de Jobbik în răcnetele iredentiste ale urmaşilor lui Atilla. Guvernul României are treburi importante, se ocupă de altele, merge în vacanţă…

Şi-au schimbat faţa, nu şi obiceiurile

Iubitul nostru guvern a dus dorul asasinilor economici de la F.M.I.. aşa de tare, încât i-a poftit să revină la Bucureşti. Pentru ce? „Alţi bani, altă distracţie!” Asasinii economici şi-au schimbat faţa, nu şi obiceiurile. Mare bucurie! Ne-au impus alte 21 de noi taxe, inclusiv taxa pe tigaie. Ca să fiu mai explicit, casnicele vor plăti impozit pentru că nu prestează serviciu, obligate de conjunctura economică să stea acasă. Păi, domnilor guvernanţi, nu vă mai ţineţi de Poante sau ce-or fi astea! Sunt de prost augur şi pot fi socotite, cândva, crime împotriva Poporului Român. Veţi da seama!

Ca să supravieţuiască, România trebuie să aplice politica Argentinei

Franklin Templeton Investment Management Limited U.K., sucursala Bucureşti, în calitate de Administrator Unic şi Manager de Fond al S.C. Fondul „Proprietatea S.A.” (oare mai avem ceva românesc în economia Ţării?) scoate perle pe unde poate: „… acordurile anterioare au avut un impact semnificativ asupra stabilităţii macroeconomice obţinute de România şi că au contribuit la situarea ţării pe o traiectorie clară de creştere economică. […] Un nou acord cu FMI este cu siguranţă o veste bună pentru România. […] Considerăm că autorităţile române au luat o decizie bună prin continuarea parteneriatului […] întreprinderile de stat trebuie să treacă printr-un proces serios de reformă […] Ne bucură în mod special planurile privind listările publice ale unora dintre cele mai mari companii din România, printre care se numără Nuclear-electrica, Romgaz, CE Oltenia, Hidroelectrica şi Electrica. În opinia noastră, vom remarca îmbunătăţiri notabile la sfârşitul noului acord pe doi ani, iar la acel moment România ar putea fi foarte bine una dintre economiile europene cu cea mai rapidă creştere”. (Greg Konieczny, Manager al Fondului „Proprietatea”)[1]  Sictir, musiu! După acordurile cu FMI, doar „Creşterea Negativă” a fost reală, restul… fumigene toxice, letale, pentru tâmpirea naţiei.

În 2001, Argentina s-a trezit din adormire şi le-a proiectat F.M.I.-ştilor un şut, acolo unde nu-i arde soarele. Astăzi, deşi urmele dezastrului F.M.I.-ist încă se mai simt, Argentina are o economie prosperă. În 2009, timonierul-şef ne-a băgat – pentru generaţii întregi – slugi la F.M.I.. În 2013, premierul a prelungit contractul pentru încă doi ani. Bine, bine! Dar unde s-au scurs banii împrumutaţi? Creştere economică? Gogoşi de tarabă!

Ca să supravieţuiască, România trebuie să aplice politica Argentinei: FMI, Go Home!”

Ion Măldărescu   

---

(Potrivit DEX online, BLASFEMIE = Defăimare a religiei, a dogmelor și a obiectelor de cult; defăimare a lucrurilor sfinte; hula)

 “Orice amărăciune şi supărare şi mânie, izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate” (Efeseni 4, 31).

Prolog

“Patima aceasta a fost caracterizată ca păcat naţional, o mare plagă şi rană socială. O altă faţetă a grecului zilelor noastre, cu deschidere avangardistă universală.

Din nefericire, şi în zilele noastre blasfemia continuă să întineze prin prezenţa ei, drumurile, întreprinderile, birourile, şcolile, terenurile de fotbal, armata. Numele lui Hristos şi al Maicii Domnului, Sfânta Cruce, simbolurile sfinte şi sacre ale credinţei noastre sunt terfelite şi pângărite fără ruşine, într-adevăr, este vorba despre o patimă care întinează atmosfera socială şi stigmatizează cultura noastră, grecească, ortodoxă.

Părinţii Bisericii noastre înfierează blasfemia, ca fiind păcatul cel mai rău. Şi aceastra pentru că, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, “cel care păcătuieşte încalcă legea dumnezeiască, în timp ce acela care huleşte, se arată necredincios faţă de însuşi Dumnezeu”. În Apocalipsă, Anticrist este cel care îl blesteamă pe Dumnezeu şi pe sfinţii Săi: “şi şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească Numele Lui şi cortul Lui, şi pe cei care locuiesc în cer”. (Apoc. 13, 6).

Textul următor este o sinteză a diferitelor omilii ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în versiune liberă, şi se adresează sufletelor bine intenţionate ale fraţilor noştri, care din neştiinţă, superficialitate, sau în principal, din obiceiul cel rău, rămân robi ai blasfemiei.

Din nou, cei care cu harul lui Dumnezeu s-au izbăvit de această patimă înfricoşătoare, nădăjduim că vor fi mişcaţi să pornească o cruciadă sfântă împotriva hulei. Este timpul ca toţi să reacţionăm, să ne răzvrătim, ca să piară această plagă socială din ţinuturile noastre! Pentru că nu se potriveşte celor care au înălţat un Parthenon şi o Sfântă Sofie! Pentru că este ruşine pentru un popor care nădăjduieşte să ocupe primul loc în spaţiul cultural şi european, pentru un popor care de veacuri şi până în zilele noastre, a învăţat să lupte pentru dreptate şi virtute, pentru cinste şi demnitate.

Fraţii mei, urarea şi nădejdea noastră pentru cei care sunt stăpâniţi de patima hulei, ignorând greutatea şi urmările ei pierzătoare, este să fie luminaţi şi izbăviţi de aceasta.

Calea care duce la îndreptare trece prin pocăinţă, mărturisire, rugăciune, Sfântă Împărtăşanie. Este singura cale care-i convinge şi pe cei mai necredincioşi de dulceaţa iubirii Creatorului şi Dumnezeului nostru.

Blasfemia

Nu există nimic mai rău decât blasfemia! Niciun păcat nu se compară cu acesta! Nimic altceva nu-L umple de mânie pe Dumnezeu, decât faptul că se huleşte Numele Lui. De aceea, trebuie ca nimeni să nu rămână nepăsător şi să se îndemne la rău, dar nici să rămână indiferent dacă-l aude pe prietenul sau vrăjmaşul său hulind. Acest păcat înmulţeşte toate relele, ne tulbură şi ne face confuză toată viaţa, ca în cele din urmă să ne pregătească iadul fără de sfârşit şi pedeapsa de nesuportat.

Omul care se arată necredincios şi-L huleşte pe Dumnezeu, cel care se împotriveşte legilor Lui şi nu vrea niciodată să părăsească această iubire deşartă, nebunească, se aseamănă cu beţivul şi nebunul; mai rău, el se înconjoară de cei care se găsesc în stare de dezmăţ şi şi-au pierdut minţile, chiar dacă el însuşi pare că nu simte acest lucru. Hula şi vorbirea de rău, chiar dacă se nasc în suflet, nu râmân însă înlăuntrul lui, ci întinează şi limba care le grăieşte, pângăresc şi auzul care le îndură. Ca şi alte veninuri, ele otrăvesc şi sufletul şi trupul.

De ce huleşti?

Sunt unii oameni care hulesc degrabă atunci când săvârşesc o greşeală, sunt înjuraţi de cineva, se îmbolnăvesc, sau simt durerea. În felul acesta însă, nici nu-şi îndreaptă greşeala, nici nu se răzbună pe cel care înjură, nici nu-şi alină durerea bolilor, ci mai mult, îşi pierd şi câştigul duhovnicesc la răbdării.

Spune-mi, omule, din ce pricină blestemi şi scoţi din gura ta cuvinte rele? Oare ţi se face suferinţa mai uşoară? Dar să zicem că ar deveni mai uşoară! Deci, vei îndrăzni să jertfeşti mântuirea sufletului tău, ca să aduci mângâiere trupului tău? Ce faci, omule? Pe Mântuitorul şi Binefăcătorul, şi Ocrotitorul şi Tutorele tău Îl huleşti? Sau nu simţi că alergi spre prăpastie şi te împingi pe tine în vâltoarea pierzării cele mai rele? Diavolul pe toate le pune la cale, ca să te arunce în această volbură! Şi dacă vede că prin suferinţă începi să huleşti, imediat îţi va mări durerea, o va face şi mai mare, încât să cazi în deznădejde. Dacă îşi dă seama însă că o rabzi cu bărbăţie şi că îi mulţumeşti lui Dumnezeu pe măsură ce suferinţa creşte, atunci se îndepărtează degrabă, deoarece te luptă zadarnic. Se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu câinele care stă lângă masă: dacă îl vede pe unul care mănâncă aruncându-i ceva, atunci rămâne acolo în continuare. Dacă stă însă lângă masă o dată, de două ori, fără să primească nimic, se îndepărtează, de vreme ce nu-i este de folos să aştepte. La fel este şi diavolul: are continuu gura deschisă asupra noastră. Dacă îi arunci precum unui câine un cuvânt de hulă, după ce-l va primi, va ataca din nou. Dacă stărui însă să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, îl pierzi prin înfometare, şi-l sileşti să se îndepărteze degrabă.

Mulţumirea ca antidot

Aşa că în loc să huleşti în momentele cele grele, mai bine să mulţumeşti lui Dumnezeu! În loc să cazi în deznădejde, să dai slavă! Deschide-ţi inima Domnului, strigă rugându-te cu putere, grăieşte cu glas mare, preamărindu-L pe Dumnezeu. Astfel, se uşurează şi suferinţa ta, deoarece mulţumind diavolul pleacă departe, iar ajutorul lui Dumnezeu vine lângă tine şi te ocroteşte.

Dacă huleşti, vei pierde şi sprijinul lui Dumnezeu, diavolul se va ridica mai sălbatic împotriva ta, dar şi pe tine te vei vătăma mai rău. Nimic dintre cele bune nu este asemenea mulţumirii, aşa cum nimic nu este mai rău decât hula. Mulţumirea este comoara cea mare, bogăţia sporită, bunul neînfrânt, arma cea tare. Dimpotrivă, hula adânceşte răul şi ne lipseşte încă şi mai mult de cele pe care le-am pierdut. Ai pierdut bani? Dacă mulţumeşti lui Dumnezeu, foloseşti sufletul tău şi dobândeşti bogăţie mai mare, deoarece ai câştigat bunăvoinţa Domnului. Dacă blestemi însă în afară de lucrurile pe care le-ai pierdut, îţi pierzi şi mântuirea. Astfel, nici pe acelea nu le vei mai găsi, şi sufletul tău îl vei pierde.

“Dar simt în necaz, şi îmi pierd cumpătul!” te îndreptăţeşti tu înaintea mea. Nu, nu sunt de vină pentru aceasta strâmtorările care te înconjoară, ci indiferenţa ta.

Dar oare nu este de vină sărăcia? Nu este sărăcia pricina hulirilor, pentru că atunci trebuia ca toţi săracii să hulească. Căci îi vedem pe mulţi care trăiesc în sărăcie şi lipsuri mari, mulţumind continuu, în timp ce pe alţii care, chiar dacă se bucură de bogăţie şi lux, nu încetează să înjure şi să hulească. Deci, să nu zicem că boala, sărăcia şi viaţa grea ne silesc să hulim. Nu sărăcia, ci nesăbuinţa, nu boala, ci dispreţul faţă de Dumnezeu, nu suferinţele care vin una după alta, ci lipsa de evlavie îi conduc la hulă şi la orice fel de răutate pe cei care nu iau aminte.

Pilda lui Iov

Dovadă pentru toate acestea este fericitul Iov care în timp ce se găsea în mare strâmtorare, nu numai că n-a hulit, ci L-a preamărit pe Dumnezeu şi I-a zis: “Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Aşadar, când diavolul a crezut că l-a biruit pe Iov, atunci s-a întâmplat să plece ruşinat, fără să scoată niciun cuvânt.

“Stai, diavole! De ce fugi? Nu s-au întâmplat toate câte le-ai voit? N-ai distrus toate turmele lui? Nu i-ai ucis copiii? N-ai vlăguit şi trupul lui? Aşadar, de ce pleci?” “Plec – zice diavolul – pentru că, deşi s-au întâmplat pe de o parte toate câte am voit, însă ceea ce am poftit mai mult, şi pentru care le-am născocit pe toate celelalte, n-am dobândit. Plec pentru că Iov n-a hulit! I-am provocat atâtea suferinţe, ca să-l fac să hulească, însă de vreme ce n-am reuşit acest lucru, n-am câştigat nimic! În loc să-l pierd, l-am făcut mai strălucitor şi mai slăvit!”

Deci, Iov este lăudat nu pentru că a pătimit atâtea rele, ci pentru că le-a răbdat pe toate, mulţumind lui Dumnezeu. Unul ca noi pătimeşte mult mai puţin, şi huleşte, se înfurie, blesteamă pe toată lumea şi se ridică împotriva lui Dumnezeu. Un astfel de om este judecat nu pentru că a pătimit, ci pentru că a blestemat. Şi nu l-au silit necazurile să hulească, pentru că atunci ar fi trebuit s-o facă şi Iov. A blestemat din pricina voinţei lui bolnave. Aşadar, pe măsura dispoziţiei noastre, toate devin fie uşor de îndurat, fie de nesuferit.

Un obicei rău

În multe rânduri, limba din obişnuinţă se grăbeşte să spună un cuvânt urât. Deci atunci, înainte să sloboadă hula, muşc-o puternic cu dinţii. Este mai de dorit să-ţi curgă sânge din limbă, decât să poftească în cealaltă viaţă o picătură de apă, şi să nu poată să-şi împlinească nici această mângâiere. Este mai bine să rabde acum durerea trecătoare, decât să sufere atunci pedeapsa veşnică, precum limba bogatului din parabolă, care chiar dacă se aprindea de sete, nu găsea nici o uşurare (Luca 16, 24-25). Şi de ce iertare vom avea parte, sau ce răspuns vom da, dacă de zeci de mii de ori aducem ca justificare obişnuinţa? Se spune că un retor din vechime avea obiceiul să păşească, mişcându-şi continuu umărul drept. Deci, şi-a biruit această obişnuinţă în felul următor: şi-a aşezat pe umeri cuţite ascuţite şi astfel de frică să nu se taie s-a vindecat de obiceiul cel rău. Acestuia urmează-i şi tu, ca să-ţi domoleşti limba. În loc de cuţit însă aşază deasupra ta pedeapsa lui Dumnezeu, şi în acest fel vei birui. Pentru că este cu neputinţă să fim înfrânţi vreodată, dacă ne îngrijim cu atenţie şi luareaminte, ca să purtăm această luptă.

Mărinimia lui Dumnezeu

Dumnezeu a dat poruncă să iubeşti pe vrăjmaşii tăi şi tu îţi întorci faţa de la Dumnezeu, Care te iubeşte? A dat poruncă să spui cuvinte frumoase celor care te înjură, şi să faci rugăciuni pentru cei care te vorbesc de rău, şi tu grăieşti de rău pe Binefăcătorul şi Ocrotitorul tău, fără ca Acesta să te nedreptăţească cu nimic? Oare n-ar putea să te slobozească din încercarea pentru care îl huleşti acum? N-o face însă ca să devii mai vrednic. Nu este oare nesăbuinţă să avem în gura noastră lipsă de evlavie, dispreţ, şi să luăm în deşert numele Domnului îngerilor, de vreme ce puterile cereşti pronunţă sfânt numele Lui, cu cutremur, uimire şi admiraţie?

“L-am văzut pe Domnul stând pe un scaun înalt şi măreţ şi poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau şi strigau imul către altul, zicând: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6, 1-3). Şi dacă trebuie să atingi Evanghelia, îţi speli mai întâi mâinile, şi după aceea o ţii cu mult respect şi evlavie.

Deci, nu te înfiori să scoţi cuvinte nepotrivite cu limba ta faţă de Stăpânul Evangheliei şi să-L huleşti? Desigur, că pe Dumnezeu nimeni nu poate să-L păgubească cu jignirile lui, nici să-L arate mai strălucitor cu doxologiile Lui. Dumnezeu îşi păstrează întotdeauna aceeaşi slavă, care nici nu se măreşte prin elogii, nici nu se micşorează prin blasfemii. Dimpotrivă, la oameni se întâmplă următorul paradox: cei care-L preamăresc primesc ei înşişi folos din doxologie, în timp ce aceia care-L hulesc şi-L dispreţuiesc se pierd pe ei înşişi. Despre cei care-L blesteamă pe Dumnezeu s-a spus: “Cel care aruncă piatră în sus, peste capul său aruncă” (Sirah 27, 25). Adică cel care o aruncă primeşte o lovitură puternică în cap, pentru că piatra nu va putea să străbată cerul, ci se va întoarce la cel care a aruncat-o. Aşa este şi cel care slobozeşte hule spre ceruri. Nu va putea să-L vatăme niciodată pe Dumnezeu cu nimic, de vreme ce este Cel mai sus şi Cel mai înalt. Stăpânul nu este vătămat cu nimic, dar omul prin fapta sa, îndreaptă sabia împotriva propriului suflet, arătându-şi nemulţumirea faţă de Binefăcătorul său.

Pedeapsa cea dreaptă

Scriptura spune: “Cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa, acela să fie omorât” (Numeri 21, 17). Porunca aceasta a fost potrivită pentru Vechiul Testament, când vârsta duhovnicească a omenirii era copilărească. Ce-am putea însă, să spunem acum despre cei care în timp ce vieţuiesc în vremea harului, rostesc cuvinte grele nu faţă de tatăl sau mama lor, ci faţă de însuşi Dumnezeu, Care este Creatorul şi Cârmuitorul lumii întregi? Ce pedeapsă se va da acestora? Ce chin pe măsură ar fi de ajuns pentru răutatea lor? Ce râu de foc, ce vierme neadormit, ce întuneric mai dinafară, care legături, ce tânguiri, ce plânset? Toate chinurile, şi cele prezente şi cele viitoare nu sunt de ajuns ca să pedepsească pe măsură, sufletul care a ajuns la o asemenea răutate! Aşadar, hulitorii nu merită să vadă nici soarele! Cei care îl hulesc pe Dumnezeu nu sunt vrednici să se bucure de creaturile Lui, mai ales de vreme ce acestea îl preamăresc şi-L cinstesc pe Făcătorul lor. Aşa cum un fiu care-l înjură şi-l necinsteşte pe tatăl său nu este vrednic să fie slujit de robii lui, ci dimpotrivă, este vrednic de pedeapsa cea mai grea! Şi dacă sunt pedepsiţi cei care-L hulesc pe împăratul pământesc, cu cât mai mult trebuie să fie pedepsiţi cei care-L blesteamă pe împăratul îngerilor? Dar cineva va întreba: “de ce unii simt pedepsiţi în viaţa aceasta şi alţii în viaţa cealaltă?” Într-adevăr, Dumnezeu îi pedepseşte pe unii aici, şi pe alţii nu. Adică, îi pedepseşte aici pe unii hulitori, ca să înceteze răutatea lor şi să le uşureze pedeapsa în viaţa viitoare. Sau ca să-i izbăvească cu desăvârşire, iar ceilalţi hulitori văzând pedeapsa pedagogică, poate vor deveni mai înţelepţi. Pe alţii Dumnezeu nu-i pedepseşte ca să-i ruşineze îndelunga lui răbdare, să se pocăiască şi să scape şi de pedeapsa de aici şi de cea de acolo. Dacă stăruie însă în răutatea lor, atunci vor răbda mai mare pedeapsă pentru dispreţul deplin faţă de lipsa de răutate a lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne rabdă

Aşadar, să lepădăm cuvintele rele, hulele şi grăirea de rău. Să nu-l hulim nici pe aproapele, nici pe Dumnezeu, pentru că mulţi dintre aceştia care grăiesc cuvinte rele semenilor lor, au ajuns chiar la această nebunie: să-şi ridice glasul împotriva Domnului întregii zidiri! Şi vedem că Dumnezeu este hulit în fiecare zi, şi nimănui nu-i pasă! Dar ce zic în fiecare zi? În fiecare ceas! Este hulit de cei bogaţi şi de cei săraci, de cei cărora le merge bine şi de cei care sunt strâmtoraţi, de cei prigoniţi şi de cei aflaţi la cârmuire. Şi este înjurat în timp ce este prezent, şi vede şi aude! Îl mâniem în fiecare zi, şi Acela îndură cu îndelungă răbdare. Ia seama în ce mod ne vorbeşte însuşi Dumnezeu când este hulit! În Vechiul Testament spune: “Poporul Meu, ce ţi-am făcut?” (Miheia 6, 3). Şi în Noul Testament: “Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” (Fapte 9, 4). Nici fulgerul nu l-a aruncat, nici n-a poruncit mării să se ridice şi să-i înghită pe hulitori, nici pământului să se deschidă şi să-i înghită. Dar şi soarele îl înalţă, trimite ploaia, şi pe toate le dăruieşte din belşug celor care-l hulesc. Dumnezeu îndură, rabdă îndelung şi este gata să-i ierte pe hulitori dacă se pocăiesc şi promit că niciodată nu vor mai blestema. Este de ajuns să mărturisească cineva păcatul său şi va fi izbăvit de pedeapsa dumnezeiască.

Cum vei fi îndreptat ?

Aşadar, plânge, oftează, dă milostenie, răspunde lui Dumnezeu şi împrieteneşte-te cu El. Curăţă-ţi limba şi nu-L mânia. Dacă cineva cu mâinile pline de murdărie ţi-ar cuprinde picioarele şi te-ar ruga, nu numai că n-ai voi să-l asculţi, ci l-ai şi îmbrânci. Tu cum îndrăzneşti acum să te apropii de Dumnezeu, cu limba ta murdară? Pentru că limba este mâna celor ce se roagă, şi cu aceasta se sprijină pe genunchii lui Dumnezeu. Prin urmare, n-o întina cu hulele, ca să nu-ţi spună şi ţie Dumnezeu: “Când înmulţiţi rugăciunile voastre, Eu nu le ascult” (Isaia 1, 15) pentru că de limbă depinde viaţa sau moartea” (Pilde 18, 21) şi: “Din cuvintele tale te vei îndreptăţi, şi din cuvintele tale te vei osândi” (Matei 12, 37). Păzeşte-ţi limba mai mult decât ochii! Limba este ca un animal împărătesc. Dacă-i pui căpăstru, şi-l înveţi să se mişte cu supunere, împăratul va putea să stea deasupra lui. Dacă o laşi însă fără frâu, să meargă pe unde voieşte, fără rânduială, atunci se face şaretă a diavolilor şi a demonilor.

Gândeşte-te că atunci când te împărtăşeşti, primeşti în gura ta Trupul şi Sângele lui Hristos. Deci, păzeşte-ţi curată limba de grăirea cea rea, de înjurături, de hule, de jurăminte false, etc. Pentru că este lucru josnic ca limba care s-a colorat cu Sângele Stăpânului şi s-a făcut sabie de aur, tu s-o foloseşti spre hule. Respectă cinstea cu care a cinstit-o Dumnezeu, şi n-o coborî în josnicia păcatului.

Ridică-l pe fratele tău!

Aşadar, de vreme ce vorbim despre blasfemie, vreau să vă cer tuturor o favoare: să-i înţelepţiţi pe oamenii din cetatea voastră care hulesc! Să le limitaţi mânia, să le cuminţiţi cugetul, să vă îngrijiţi pentru mântuirea lor, să înceteze această mânie care este înlăuntrul lor. Să le puneţi strajă gurii, să le închideţi gurile ca pe nişte izvoare dătătoare de moarte, să le preschimbaţi în ceva contrar pornirii lor. Şi dacă trebuie să murim pentru acest lucru, vom primi un mare câştig. Deci, să nu rămânem nepăsători când vedem că este hulit Stăpânul nostru comun. Nepăsarea aceasta va aduce un mare rău în cetate, întrucât, crima hulei îi va împovăra pe toţi. Este o nedreptate publică. Şi nu spune acest cuvânt nepăsător: “Ce mă interesează pe mine? Eu n-am nicio legătură cu hula!”

Doar cu diavolul n-avem nicio legătură, în timp ce cu ceilalţi oameni, avem multe în comun. Pentru că şi aceştia au aceeaşi fire ca şi noi, locuiesc pe acelaşi pământ, au acelaşi Domn şi urmează să se bucure de aceleaşi bunuri ca şi noi. Deci, să nu spunem că n-avem nimic comun cu aceştia, pentru că rostim cuvânt satanic, care vădeşte neomenie diavolească. Nu este oare necuviincios când vedem în agora încăierare de oameni, să alergăm să ne împrietenim cu cei certăreţi, – de ce să-i numesc oameni? – iar când vedem un animal căzut, să alergăm cu toţii să-l ajutăm să se ridice, în timp ce faţă de fraţii noştri care se pierd rămânem nepăsători? Hula se aseamănă cu dobitocul împovărat care a căzut, pentru că n-a putut să ţină povara supărării lui. Apropie-te şi ridică-l şi cu cuvintele şi cu faptele, şi cu blândeţe şi cu asprime. Felurit să fie medicamentul vindecării! Dacă ne îngrijim astfel pentru mântuirea aproapelui, se vor îndrepta degrabă şi hulitorii, dar şi noi vom deveni râvnitori şi vrednici de iubire. Şi ceea ce este mai important, toţi ne vom învrednici să ne desfătăm de bunurile care ne-au fost pregătite, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos Căruia Se cuvine slava şi cinstea, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.”

(extrase din Glasul Sfintilor Parinti – Sf. Ioan Gura de Aur, p. 258-271, Ed. Egumenita, 2008)

În memoria bunului meu prieten,

Ing. Gheorghe Filip.

Boris

 

MOTIVAŢIE

 

 

’Dor de ducă’… ce frumos sună această sintagmă la noi! Oare de când a intrat în vocabularul curent al românului? Cred că dintotdeauna! Da, aşa trebuie să fie. Altfel, cum aş putea explica faptul că de mic copil am simţit un ’dor’ mistuitor de necunoscut care mă cuprindea ori de câte ori auzeam pe cineva descriind locuri şi întâmplări din alte lumi, lumi pe care le urmăream cu degetul pe hartă, încercând să reconstitui cele auzite.

 Prezenţa în preajma noastră, a copiilor vreau să spun, a acelui personaj hulit, ’vagabondul’, în viziunea bunicii, a unchiului Alex, cum îi plăcea să i se spună, Saşa pentru cei din lumea lui, ne fascina. Îi plăceau copiii pentru că ştiau să-l asculte, pentru că îl întrerupeau doar când depăşea, chiar şi în înţelegerea lor fără de margini, verosimilul. Atunci sărea şi mai mult peste cal şi amplifica fascinaţia noastră făcându-ne să acceptăm inacceptabilul, să-l urmăm în periplurile sale, să participăm emotiv la emoţiile care-l copleşeau. Întrerupea adesea brusc povestirea într-un punct de suspans, lăsându-ne să-l implorăm să revină, să reia povestirea. Pleca tiptil, se strecura din casă şi dus era. Pleca la cârciumă sau, şi mai rău, dispărea pentru o perioadă nedefinită, mereu implicat în acţiuni de comis-voiajor.

 Asta era şi, volens-nolens, era mereu pe drumuri. Dar nu pe orice fel de drumuri. Era mereu plecat, cum am spune stăzi, în Vest, la Viena, Paris, Roma sau Londra, rupea câte ceva din limbile vorbite prin marile capitale europene, făcea treabă bună se pare, ’înregistra’ amintiri cu nemiluita în stivele memoriei sale prodigioase şi, la întoarcere, le descărca la un pahar de vin cu prietenii, dar mai ales cu micuţii lui admiratori. Memoria, însă, nu era totul. Imaginaţia debordantă îl ajuta în crearea unei atmosfere de fantastic, atât de iubită de noi. Un singur lucru ne deruta. Atunci cînd îl rugam să continuie ceva întrerupt cândva, nu se lăsa înduplecat. Era şi normal ţinând cont de faptul că nu acceptam nicio abatere de la ceva ce stăruia în memoria noastră. Nu avea voie să greşească, să schimbe ceva. Aşa se întâmpla, de fapt, şi cu tatăl meu, care nu reuşea să repete o poveste, de regulă rod al imaginaţiei sale, fără să fie admonestat de corul indignării noastre şi, decretat după plecare, drept ’mare mincinos’.

Cele mai năstruşnice ’amintiri’ veneau însă nu din Vestul Europei. Atenţia noastră era pusă la grea încercare atunci când unchiul Alex ataca amintiri din peregrinările sale prin Africa. De regulă erau cantonate pe teritoriul Keniei, ţara fantasmelor, a safariurilor. Avea un dar de a improviza, pe marginea unor ilustrate cu animale sălbatice, nişte ’participări’ inimaginabile la aventuri vânătoreşti. Am folosit termenul ’improviza’ în loc de imagina în virtutea faptului deja amintit, acela de a nu putea repeta, la insistenţa  noastră, o poveste pe care noi o ştiam pe de rost.

A fost un om deosebit, cu toată meteahna care l-a doborât în cele din urmă, băutura. A murit chinuit de remuşcări, dar şi de dor, un dor nebun de ducă. A rămas însă în memoria mea, prin poveştile sale ’nemuritoare’ , prin dragostea lui pentru necunoscut, prin imboldul pe care l-a dat imaginaţiei mele, prin cuvintele lui pe care le-am înţeles doar la maturitate : mi-e dor de ce las, când sunt departe, şi mă-ntorc ca să-mi fie dor de ce-am văzut şi, mai ales, de ceea ce n-am văzut încă…Era definiţia lui pentru neostoitul  ’dor de ducă’.

Am însuşit acest ’dor de ducă’ din frageda adolescenţă, l-am păstrat cu sfinţenie în anii tinereţii, l-am cultivat la maturitate. Mulţi ani împrejurările nu mi-au permis decât să visez utopic. Vestul unchiului Alex devenise ’Vestul Sălbatic’, accesibil doar celor care aparţineau, într-un fel sau altul, sistemului. Şi atunci, ’dorul de ducă’ a renunţat la utopie şi s-a mulţumit cu ceea ce era mai la îndemână : Estul, cu ţări aparţinând, prin forţa împrejurărilor, aceluiaş sistem, sistem cu circuit închis, cu limite riguros definite, dar accesibil.

Şi a început hoinăreala : Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, Uniunea Sovietică. Nu a fost o pierdere de vreme. Cu maşina, cu familia, uneori singur, pe drumuri necunoscute dar pline de surprize plăcute, cu relief variat, cu oraşe minunate, cu oameni minunaţi, diferiţi de noi dar cu aceleaşi idealuri ’utopice’ nedeclarate în văzul lumii dar şoptite în baza unui consens, şi el nedeclarat, cel al înţelegerii mutuale, al încrederii reciproce, dictate de speranţă. Era de înţeles. Cu toţii sufeream din cauza opresiunii specifice sistemului, cu toţii speram s-o depăşim cumva, cu toţii aveam ochii îndreptaţi înspre ’Vestul Sălbatic’, chiar dacă visul părea iluzoriu. Da, aceste evadări au avut un rol deosebit în păstrarea neştirbită a speranţei, prin simpla varietate, prin hoinăreala realizată, prin frumuseţile imprimate pe peliculă, dar mai ales în memorie. Aşa am dat frâu liber dorului meu de ducă, şi am rămas surprins de cât de minunată este viaţa de hoinar. Şi am hoinărit pe rupte, cât s-a putut, păstrând neştirbită amintirea unchiului Alex, cu al său periplu prin lumea liberă şi, mai ales, cu al lui popas fascinant la poalele veşnic înzăpezitului Kilimanjaro şi a celebrei văi Serengeti de la graniţa dintre Kenia şi Tanzania.

A fost o perioadă ’bună’, a început prin 1967 şi s-a încheiat, cel puţin în prima fază, în 1968. În ’67 am străbătut o cale lungă: Budapesta, Bratislava, Brno, Praga, Karlovy Vary, Plzen, Zacopane, Cracovia, Varşovia, Malbork,  Gdańsk, Sopot, Toruń, Poznań, Wrocław, Katowice şi înapoi înspre acasă. Nu pot descrie plăcerea realizată. Rezultatul a fost o refacere a traseului în ’68, cînd am considerat util s-o luăm şi pe Kity cu cei 10 anişori ai ei. De data aceasta eram în temă, am putut zăbovi acolo unde atracţia era pe măsură, dar am păstrat şi un gust straniu pe care nu l-am putut înlătura până acasă, când am lămurit lucrurile întâlnite dar neînţelese.

Chiar la intrarea în Polonia, spre Zacopane, am dat de blindate sovietice înşiruite pe marginea şoselei, lucind discret şi din spatele lizierelor de pădure. Acelaşi spectacol şi la întoarcere, după vreo două săptămâni de hoinăreală, dar pe un fond neplăcut de zgomot de motoare ambalate şi de deplasări ameninţătoare  ale ’siluetelor’ deloc prietenoase, ornate abundent cu crengi proaspăt tăiate. Bineînţeles, la întrebările puse de Kity, nu am avut un răspuns plauzibil. Ceva în genul ’marile manevre’.

Ajunşi acasă am aflat drama care a avut loc după ce am părăsit noi Cehoslovacia. N-a fost vorba de nici un fel de manevre. A fost invazia trupelor sovietice care veneau să stingă ecourile Primăverii de la Praga. Şi toate acestea cu sprijinul celorlalte state participante la Pactul de la Varşovia, mai puţin România! Era dramul de mândrie pe care-l presăram pe rana agresiunii. A fost norul care a umbrit această din urmă manifestare a ’dorului de ducă’ şi a atras o dată în plus, dacă mai era nevoie, atenţia asupra pericolului cu care se confruntau sateliţii pe orbitele nesigure ale sistemului ’solar’ sovietic.

 Totuşi, amintirile sunt amintiri şi, printr-o selecţie ’naturală’, specifică fiinţei umane, am reuşit să păstrez în memorie ’stop cadre’ de o deosebită claritate şi calitate, care, şi la zeci de ani distanţă, nu rareori inundă cu bucurie starea mea de spirit, punând cărămizi pe edificiul a ceea ce a însemnat, şi mai înseamnă încă, neostoitul dor de ducă. Budapesta, Praga, Cracovia, ca să mă opresc doar la câteva repere, au rămas, fiecare în parte dar şi în ansamblu, perle de primă mărime în şiragul de nestemate pe care-l port şi-l îmbogăţesc, în jurul memoriei mele nesăţioase. Erau primii paşi ai ’hoinarului’ molipsit, încă din copilărie, de la un unchi năbădăios, dar neînţeles de cei din jur, unchiul Alex. A mai urmat o escapadă de o săptămână, de unul singur, în ’69, prin Bulgaria: Sofia, Rilla, Plovdiv şi, bineînţeles, litoralul, cu o încheiere la Balcic, în grădinile palatului Reginei Maria. Şi o surpriză plăcută generată de căldura localnicilor din istoricul Cadrilater, de limba română cu care m-au întâmpinat.

Din nefericire, visul meu de hoinar a fost întrerupt pentru o bună bucată de vreme din motive independente de dorinţa şi voinţa mea. Aşa erau vremurile, aşa a fost supunerea noastră smerită. Şi am stat iarăşi cuminţi acasă, şi ne-am întors la ale noastre comori, şi cum erau destule perle, ne-am bucurat din plin de drumeţie. Litoralul Mării Negre sau Delta Dunării, Valea Prahovei sau Apusenii, Dunărea la Cazane sau Valea Oltului, pe Lotrişor la Cataracte, sus, prin Maramureş, după un periplu prin mănăstirile din Moldova şi Bucovina. O singură dorinţă am înecat-o în suspine, aceea de a hoinări prin Basarabia. Ar fi fost prea dureros să spui că ai hoinărit prin Ucraina sau Republica Moldova.

Toate acestea au fost, de fapt, răsfoite şi răsrăsfoite, şi cum dorul de ducă nu se mulţumeşte doar cu repetiţiile, neîmplinirea se accentua. Gândul la unchiul Alex şi la hoinărela lui atât de hulită dar neînţeleasă nu-mi dădea pace iar speranţele într-o împlinire păreau deşarte. Şi a venit anul ’72, cu noi planuri de hoinar, urmărind pe hartă locuri încă neexplorate, ascultând poveştile ‘poeţilor vagabonzi’, ale prietenilor geologi, adevărate invitaţii la drumeţie, sau, poate, mai bine zis, adevărate prelegeri despre nestematele naturii, despre peşteri sau despre piscuri, deaspre văi sau creste, despre locuri inaccesibile sau drumuri la înălţimea Cerului.

 Am ochit Parângul şi am început să visez. Să trec pe la Polovragi, peştera Muierii şi Novaci, de unde, călare pe MZ-ul meu de 250, să urc spre Cer şi să cobor la Sebeş. Unii mă încurajau, nu puţini zâmbeau cu subînţeles. Eu visam şi mă pregăteam. Dar n-a fost să fie.

 Eu, surghiunitul, m-am pomenit propus să însoţesc o delegaţie condusă de Directorul General, pe post de tehnolog, în Algeria, în probleme ’nucleare’, cum ne plăcea să spunem. Cu toate că propunerea venea chiar de la director, m-a făcut să mă înfurii, nu să mă bucur. Ştiam că, fiind în afara ’sistemului’, nu aveam nicio şansă. Primele reacţii nu s-au lăsat aşteptate. La început simple atenţionări, mai apoi propuneri concrete. De fapt n-au fost contrapropuneri, a fost doar una singură, o autopropunere. Un ’prieten’, cu tot ce trebuia la dosar, din dorinţa de a mă ’scuti’ de inerentele neplăceri, în spatele unor uşi închise, şi-a susţinut cauza. Ghinion ! Nu pentru mine, ci pentru el.

 Directorul a rămas neclintit, a vorbit la ’organizaţia de bază’, au convenit să mă introducă în ’sistem’, au făcut formele şi, spre surprinderea mea, dar şi a altora, am primit paşaport şi bani de diurnă. ’Anecdota’, care m-a cam însoţit în viaţă, nu s-a dezminţit nici de data aceasta. Garda mea ’personală’, m-a invitat la un pahar de vorbă, la un restaurant discret şi, după câteva păhărele mici, m-a rugat să-i împrumut 10.000 de lei. Auzisem câte ceva despre cutumă, mi-am ascuns reacţia după un nou păhărel şi i-am spus simplu : se face. Ăsta a fost preţul final al primului meu paşaport de serviciu. A doua zi m-am dus să-l ridic.

 Algeria însemna pentru mine nu numai prima ieşire, ci şi trecerea prin lumea interzisă şi, pe această cale, intrarea pe tărâmul mult visat al Africii. În clipa aceea am realizat că visul care-l însoţise în viaţă pe unchiul Alex, se transformase într-un zâmbet, care urma să-mi  însoţească primii paşi în împlinirea dorului meu de ducă.

  DOR DE AFRICA

I

A L G E R I A

 1972

        La Tropicul Cancerului

1 – Boris

5 – Toma

 

N-a fost Africa unchiului Alex, dar gândul la poveştile auzite sau citite despre Sahara, despre Hoggar, despre Tasiliuri, mă făceau să visez cu ochii deschişi la dunele de nisip, la caravane, la beduini, la oaze. După o escală de două zile la Roma, oraş a cărui amintire mai dăinuie încă, şi cum ar putea fi altfel când în periplul prin muzee sau biserici, am mângâiat cu mâna tremurândă marmura lui Michel Angelo sau Bernini – Moise, Pieta sau David, am aruncat bănuţul în apa fântânei Trevi cu speranţa că voi reveni. Da, după acea infimă dar nesperată escală, am poposit pe pământul Africii, la Alger.

 Lăsând la o parte primirea caldă de la aeroport, unde un grup de colegi şi prieteni ne-au făcut să ne simţim ca acasă, iar prezenţa unui reprezentant al SONAREM (Société nationale pour les récherches minières d’Algèrie) ne-a scutit de atât de hulitele clipe ale vămuirii, în zborul maşinii am intâlnit, într-o viziune panoramică, Algerul Alb, un superb amfiteatru urcând, sau dacă vreţi, coborând spre ape. Încurajant acest prim contact cu multitudinea de vile si edificii purtând toate o singură culoare – albul de Alger, cum mi-a venit deseori să-l definesc. Curăţenie şi lumină!

Am pornit hotărât să evoc clipe minunate petrecute în acea lună de vis, mânat şi de încurajările bunului meu prieten Ghiţă, inginerul chimist Gheorghe Filip, angajat în acea vreme într-o misiune de cercetare în imensitatea Saharei algeriene. Mai mult, se angajase a-mi fi ghid, în lumea surprizelor care m-au întâmpinat la tot pasul. N-a fost să fie aşa. În seara zilei de 28 martie 2012, o inimă imensă, pusă în slujba prieteniei, a încetat să-l mai slujească. S-a stins, alergând, până în ultima clipă, în jurul meu, uitând de sine, pentru ’a-mi mai prelungi zilele’…Voi încerca, de data aceasta, sprijinit doar pe îndemnul lui, să parcurg clipele de vis petrecute pe întinderile nesfârşite ale Algeriei.

Am fost cazaţi la un hotel excelent situat, în camere spaţioase, alăturate, cu vedere spre golful portuar. Priveliştea era de vis. Cum aveam liber până a doua zi, ne-am despachetat lucrurile şi, ca să ne avem în treabă, am hotărât să atacăm sticlele cu coniac Murfatlar. Eu eram un amator, directorul, un adevărat profesionist. Prima sticlă aranjată ne-a împins la cumpătare şi, ca să salvăm rezervele, am coborât să facem cunoştinţă cu împrejurimile.

Un miros ademenitor de peşte prăjit ne-a dirijat înspre un fel de bistro, destul de nepopulat dar atractiv, cu feţe de mese de un alb imaculat, precum oraşul, cu pahare cristaline şi sticle de bere la gheaţă. Ne-am înfruptat cu peşte prăjit, excelent pregătit, şi am stropit totul cu bere ’33’, o bere populară, foarte apreciată şi apelată simplu ’trente-trois’. Eram destul de toropiţi de amestecul coniac-bere, aşa că am renunţat la hoinăreală şi ne-am retras la hotel.

 Amurgul m-a prins la fereastră savurând priveliştea oferită de liniştea apei şi de diversitatea ambarcaţiunilor. M-a prins şi miezul nopţii, şi orele cinci ale dimineţii. Nu se mai punea problema unui somn. Nici nu-i simţeam nevoia de încântat ce eram. Când m-am întâlnit cu Toma, cum mi-a cerut să-l apelez, mi-am dat seama că nici el nu profitase de odihnă. Când a venit maşina să ne ia, mi-a şoptit că mai golise o sticlă de coniac. Nu m-am mirat deoarece ştiam că ţinea la băutură cum nimeni altul. Proaspăt bărbierit, la costum, cu cravată, bine dispus, mi-a spus să mă ţin bine la întâlnirea cu directorul SONAREM-ului, inginerul Laifa. M-a onorat cu încrederea în cunoştinţele mele de limbă franceză, neîncrezător totodată în abilitatea celui care trebuia, în mod normal, să facă oficiul de interpret, un fost ofiţer, devenit geolog, cunoscut în cercul colegilor de breaslă sub porecla de Beznă.

După nelipsitele amabilităţi în care, Laifa, un tip instruit şi abil negociator a excelat, iar Toma s-a mulţumit să răspundă cu câte un zâmbet larg, a pornit primul atac la adresa românilor. Era vorba de livrarea unei mori de amalgamare pentru aur sosită fără bilele de amalgamare. Era neplăcut, iar tonul cu care a fost făcut reproşul deranjant. Laifa ameninţase că va arunca moara in Mediterană.

 Cum traducerea atenuată făcută de Beznă nu l-a lămurit pe Toma care nu acceptase tonul, la rândul său, depăşind limitele politeţii, mi-a cerut să-i dau eu explicaţii şi să continui să traduc. Nu m-am simţit în largul meu, mai ales că eram în relaţii bune cu Beznă, iar relaţiile dintre el şi Toma erau cunoscute ca fiind de prietenie afişată. N-am avut de ales şi l-am lămurit cu punct şi virgulă. Toma, vădit deranjat, l-a asigurat că incidentul cu livrarea va fi rezolvat de urgenţă, dar, şi asta m-a pus într-o situaţie jenantă, spre satisfacţia lui Beznă, m-a şi pus să-i transmit şefului Sonaremului, că românii sunt aceia care au demonstrat valoarea zăcămintelor de uraniu din Algeria şi au redeschis cercetările din zonele explorate şi desconsiderate de partenerii lor francezi.

Meciul a fost considerat egal, cafelele tari comandate au schimbat preocupările combatanţilor, iar tonul amical a permis abordarea unor probleme legate de contractul de colaborare. Au urmat alte şedinţe de lucru, au participat specialişti din ambele părţi, s-au făcut ’vizite de lucru’ la laboratoarele de cercetare organizate de partea română în împrejurimile Algerului.

 Românii s-au dus, cum s-ar spune, cu căţel, cu purcel: geologi, geofizicieni, mineralogi, chimişti, electronişti, tehnicieni, şefi peste şefi de multe ori, dornici să facă treabă, dar să şi câştige un ban în plus, chiar dacă nu era vorba de valută forte. Echivalentul monedei locale era transferat acasă, unde, la întoarcere, se putea beneficia de nişte magazine speciale. Acest ultim aspect era, de fapt, marele of al specialiştilor români plecaţi în Algeria, care îi invidiau pe cei plecaţi în alte ţări, cu contracte încheiate pe valută – în general dolari SUA.

Şi mai era un of din cauza echipamentului, care, în nici un caz, nu era performant. Ceea ce funcţiona cu adevărat bine, era atelierul de întreţinere şi reparaţii a aparaturii radiometrice şi geofizice, pus la punct de bunul meu prieten Mina, electronist de excepţie. Laboratoarele de chimie şi mineralogie, precum şi atelierul de radiometrie erau cantonate la Est de Alger într-o locaţie cunoscută sub numele de Maison Caré. Locuinţele specialiştilor se găseau cam la 6-7 km Vest de Alger, într-o dispunere paralelă cu Mediterana. Tot paralel cu marea, la cca. 30 km se întindea lanţul munţilor Atlas dincolo de care se desfăşura nestingherită de nimeni şi de nimic, Sahara.

Primele două săptămâni s-au scurs repede între locaţiile amintite, cu multe şedinţe de analiză a perspectivelor de lărgire a temelor contractate, care, de regulă, se refereau la două probleme mari: uraniul şi aurul. Pentru mine aceste activităţi nu prezentau un interes deosebit, eu fiind nerăbdător să plec odată în sudul Algeriei, unde rolul meu avea să se manifeste concret prin elaborarea unui proiect tehnologic, în fază pilot, realizabil la faţa locului, respectiv în zona celor două zăcăminte conturate: Timgaouine şi Abankor. Dar cel mai excitant aspect în aşteptarea mea, era, de ce să n-o recunosc, gândul la poveştile unchiului Alex, la perspectiva de a cunoaşte capitala roşie a tuaregilor, capitala Saharei algeriene, aşezată în inima visului meu, Hoggarul. Culmea e că, unul din cei mai avizaţi specialişti din tabăra algeriană, inginerul Slougui, Şeful Diviziei Sud a Sonarem, coleg de studii în Uniunea Sovietică cu şeful departamentului geofizic al părţii române, inginerul şi prietenul meu Toni Lung, într-o pauză de lucru, mi-a prezentat Hoggarul exact în lumina pe care o doream. Aşteptarea, sau mai bine zis, spiritul meu de om de ducă, au făcut ca timpul să treacă şi mai greu.

Între timp, gazdele au avut grijă să ne plimbe pe coasta Mediteranei, unde am vizitat o staţiune şi unde am întâlnit pentru prima dată ’amortizoarele’ plantate pe drumurile de acces, pentru reducerea, volens-nolens, a vitezei. Am făcut o vizită, considerată obligatorie, la Constantine, unde ai senzaţia că ai vrea să rămâi, şi nu numai pentru ruinele romane bine conservate.  Am poposit şi pe la ‘Pârâul maimuţelor’ unde ne-am amuzat precum copiii. Şi peste tot, peste tot, odihnitorul alb imaculat algerian.

În inerentele pauze petrecute în Alger, El Djezair, în limba lor, am avut parte şi de o întâmplare mai puţin aşteptată. Eram în plin centru, la un stop, cam peste drum de Palatul Poştelor, când priveam cu amuzament jocul neastâmpărat al unui grup de vreo cinci copii. Toţi erau pe o formă, cam la 10-12 ani. În momentul când a apărut culoarea verde, am simţit că suntem duşi de valul gălăgios al nerăbdării copiilor. Totul a decurs, aparent, normal, iar copiii au zbughit-o într-o veselie molipsitoare. Ceva, totuşi, se întâmplase. La hotel, făcându-mă comod, am găsit o tăietură a buzunarului din spatele pantalonilor. Portactul era la locul său, doar zgâriat, probabil, de lama folosită. Ce puteam spune?! M-am bucurat că totul s-a terminat cu bine, iar Toma, veşnic cu costumul pe el, a început să poarte actele şi banii la piept. A fost, totuşi, o zi norocoasă. Am coborât să servim ceva peşte stropit cu ’trente-trois’. Era mai bună decât berea de la noi.

Cum curiozitatea este deseori mama multor rele, într-o zi istovitoare cu soare dezlănţuit, ne-am dus să vizităm o stradă celebră, de fapt o intrare îngustă, urcând înspre necunoscut. Cazbahul, sau cam aşa ceva, era un fel de bazar ‘popular’, cu lucrurile aşezate pe jos, un fel de talcioc de pe la noi, ademenitor, în felul său, prin varietatea obiectelor afişate, şi mai ales, prin frumuseţea obiectelor lucrate manual din tablă arămie. Pe măsură ce înaintam urcând, cum ’strada’ se îngusta, senzaţia de inconfort, ca să nu spun, de nesiguranţă, se accentua. Începea să se simtă o presiune exercitată de vânzătorii ambulanţi, care fără nici o jena, te acopereau cu lucrurile oferite. Toma, în ţinuta lui de ’oficial’, cu cravata încă la locul ei, mi-a şoptit să ne întoarcem. Atâta ne-a trebuit! Mâinile au început să tragă de haine, accentuând alerta din sufletele noastre. Eu, veşnic cu ţinuta unui fost sportiv, nu mă prea sinchiseam de soarta bluzei, dar nemulţumirea lui Toma lua accente tot mai zburlite. Calea de întors părea imposibilă. În acel moment am realizat cât de necesară era ceea ce numim, de multe ori revoltaţi, urmărirea.

 Din senin a apărut o figură zâmbitoare, în civil, care, cu un semn ridicat spre cer, a îndepărtat mulţimea ce ne năpădise. În timp ce coboram, salvatorul binevoitor ne-a sfătuit să ocolim locurile mai puţin păzite şi ne-a urat un „soyez  bienvenu!”. Am pornit-o stresaţi spre hotel unde ne-am liniştit cu câteva pahare din Murfatlarul păstrat pentru Tamanrasset. N-ai cum să planifici totul la amănunt…vorba lui Toma. Mai în glumă, mai în serios, trebuie să recunosc faptul că Toma se simţea bine la mine în cameră, iar rezerva de Murfatlar se topea văzând cu ochii. Aveam să simţim din plin la capătul Saharei, chiar dacă mergeam într-o capitală a tuaregilor, această lipsă de prevedere în materie de planificare.

Şi a venit şi ziua cea mare, când Toma a rămas perplex văzând avionul care ne aştepta, cu motoarele încinse. Nu putea concepe că aveam de săltat peste Atlas pentru a străbate apoi cca. 2000 de km de Sahară cu un  fel de taxi aerian. „Nu se poate, măi Boris, să zburăm cu tractorul ăsta”. „Ba se poate, tovarăşe Director General…” a venit replica unui însoţitor. „Pe un asemenea traseu, nu s-ar încumeta nici un avion adevărat, indiferent de pilot…” „Măi, al dracului să fiu dacă urc în caricatura asta!…” Până la urmă, la insistenţele pilotului care începea să piardă răbdarea, am urcat în taxiul zburător. Prima escală tehnică a fost la Ghardaïa, importantă zona de explorare şi exploatare a gazelor.

 Pe drum Toma nu-şi găsea locul. Zdruncinăturile îl exasperau. La coborâre îi tremurau picioarele şi se jura că nu mai urcă în maşina vibratoare care i-a mutat rinichii din loc. „Tu crezi că dacă a aterizat, drăcovenia asta mai poate decola?! Poate că aşa scăpăm de călătoria asta, dacă i se poate spune aşa! Nu mai urc!…” „Ei, nici ca ţiganul la mal!…rabla asta face mereu cursele astea şi n-am auzit să fi pierdut pe cineva din echipa noastră…!” „Atunci hai să ne despărţim…tu, mergi mai departe că faci pe curajosul, iar eu cer o maşină care să mă ducă înapoi. Când te întorci, dacă te întorci, îmi raportezi tot ce aţi discutat…” „Acum chiar că-i de glumă! Eu am tema mea cu instalaţia pilot de prelucrare a minereurilor şi n-am nimic cu zăcămintele, cu explorarea şi, mai ales cu exploatarea. Hai, Toma, mai un pic şi ajungem. Ce Dumnezeu!, când coborai în mină, erai mai sigur în colivie?…” „Ce ştii tu de mină, de colivie, de mineri?! Cine m-a pus să te iau cu mine?!…” „Cred că speranţa că vom da de ceva terenuri de tenis şi aveai nevoie de un partener bun…dar să ştii că am avut instalatie pilot la -200m şi cunosc gustul coliviei…” „Nu te laşi…zice lumea că eşti mare domn!?…” „Mai ştii cum m-ai lăsat fără ochelari, la Tenis Club?!…eram la fileu şi, cam de la un metru, mi-ai trimis o ghiulea drept în faţă…” „Ei, mi-am prezentat scuzele de rigoare, nu?!…” „Da, şi eu mi-am cumpărat alţi ochelari…”.

 Până la urmă ne-am urcat în taxiul nostru şi ne-am propus să nu mai facem caz de ’gropile’ din aerul saharian. Oboseala ne-a ajutat să fim mai înţelegători. A urmări din zborul păsării peisajul dunelor este şi fascinant, pentru un intrus, şi obositor pentru ochi. Surprinderea unor petece de verdeaţă însă, este reconfortantă. Aveam să ne convingem după zborul spre o nouă escală tehnică. Cam după vreo 250 km de plutire prin inerentele hârtoape aeriene ale Saharei am aterizat cu bine la El Goléa, oraş saharian, situat practic în partea centrală a Algeriei, cunoscut drept unul din importantele oraşe oază. ’Oraşul’ propriu zis este format din vreo zece ’orăşele’ care se întind în jurul a ceea ce este cunoscut ca  Centre-ville.

 În timpul escalei, autorităţile locale ne-au pus la dispoziţie un autoturism de teren cu care am fost invitaţi să vizităm, pe viu, o parte din oază. Zona reprezintă unul din principalele grânare ale Saharei. În inima oazei domnea o privelişte de vis. Apa şi vegetaţia te fac să uiţi că eşti în mijlocul deşertului. Un loc, special amenajat pentru odihnă, pentru vizitatori, radia de ordine şi curăţenie. Algerienii au un cult pentru apă. Am băut apă ca de izvor, limpede şi rece. „Ştii, m-am săturat de ’tractorul zburător’. Ai auzit ce ne-a spus călăuza despre drumul saharian principal N1 care trece pe lângă oraş asigurând o legătură auto sigură spre Ghardaia şi Alger. Mă gândesc să cer să mă ducă la sediu. Tu nu poţi face asta, trebuie să vezi cum va fi cu instalaţia pilot. Văd că nu suferi ca mine. Ce zici?!…” „Doamne fereşte, Toma! Ai noştri te aşteaptă ca pe Dumnezeu. Sunt multe probleme de rezolvat. Viaţa lor nu este chiar roză, iar ăştia ne iau de fraieri…” „Da, da!, domnu Boris…de acum încolo, aşa am să-ţi spun…de când ne domnim pe aici, nu ştiu cum am să mă obişnuiesc cu tovarăşe”…„Dacă nu ajungem la destinaţie, ai să mă ai pe conştiinţă.”

Pauza a fost benefică şi urcarea în tractorul zburător s-a făcut fără comentarii, sau, mai bine zis, fără mofturi. Următoarea etapă era In Salah, un nou oraş oază, o nouă minune a Saharei. Mai erau vreo 200 km de zbor, cel puţin aşa suna informaţia.

 Aceeaşi climă deşertică sahariană, cu dune mişcătoare împărţind localitatea în două, formată, ca şi în cazul El Goléa, din cca. 10 aglomerări mai mici. Avansul acestor dune, real, nu imaginar, de cca. 1 m la 4-5 ani, ridică ceva probleme de locaţie. Veri foarte calde, cu nopţi relativ blânde, dar suficient de răcoroase ca să te oblige să te îmbraci sau să te înveleşti. O oază cu sute de mii de palmieri, cu o agricultură irigată importantă, atât de necesară vieţii economice a Algeriei. O vizită scurtă, mai scurtă ca la El Goléa, te farmecă cu o intensitate ce nu se pierde în timp. Dovadă sunt prezentele rânduri scrise după atâta amar de vreme (1972-2013).

O staţie de autobuze situată pe traseul celei mai importante căi rutiere din Sahara, N1, face din In Salah un nod important de comunicare între Nord şi Sud, cândva un important centru al tuaregilor nomazi. Aeroportul rezolvă cu succes problemele de trafic aerian, bineînţeles nu şi în cazul când se apelează la tractoarele zburătoare. Dar ce contează în cazul unui împătimit de ducă?, sau al unor specialişti avizi de un câştig suplimentar, chiar dacă nu este vorba de valută forte. Eram obosiţi, dar până şi Toma se entuziasma în faţa minunilor nebănuite ale naturii.

Conform informaţiilor In Salah era ultima escală în drumul nostru, urmând să parcurgem ultimii aproape 500 km dintr-un foc până la Tamanrasset. Un punct important precum In Ecker, era lăsat pentru o vizită separată, fiind o locaţie nu numai ‘istorică’, dar şi sediul laboratoarelor de chimie şi spectrografie populate de specialiştii români, de fapt, unul singur, un bun prieten, pregătit cândva de mine. Era Ghiţă, de care am pomenit în introducere.

Ne-am îmbarcat luând hotărârea de a ne odihni în această ultimă etapă de zbor. Oboseala ne-a ajutat să respectăm angajamentul şi, fără fasoane, ne mai sesizând nici zgomotul, nici zdruncinăturile, ne-am trezit la invitaţia de a coborî. Eram aşteptaţi, eram îmbrăţişaţi, eram asurziţi de entuziasmul verbal al colegilor, al prietenilor. O bucurie colectivă la care am participat din plin amândoi, mai ales că Dan, Dumnezeu să-l ierte!, i-a servit pe toţi cu câte o gură de coniac franţuzesc, ca la botul calului. „Fiţi bine veniţi în oraşul roşu!” au fost cuvintele de întâmpinare rostite de prietenul meu Ghiţă, inginerul chimist Gheorghe Filip, venit la Tamanrasset de la In Ecker, special pentru a ne întâmpina şi însoţi. A urmat o seară de pomină la casa de oaspeţi a Sonaremului, o clădire roşie, ca de altfel toate construcţiile din zonă, cu mâncare caldă stropită cu coniac şi bere, multă bere.

I se spunea ‘oraş’, capitala sudului Saharei algeriene, de fapt un sat, un sat al tuaregilor, cea mai depărtată localitate administrativă, aflată la cca. 2500 km de Alger, pe drumul rutier principal, N1, marea pistă sahariană. Sat-sat, dar locul de întâlnire al turiştilor, avizi de splendorile naturale oferite de masivul Hoggar, sau, în cazul celor mai norocoşi, de mărturiile milenare ascunse de celebrele tasiliuri cu incredibilele lor comori rupestre. Da, da, gravurile rupestre din sudul Saharei, supuse unei cercetări riguroase au arătat că această regiune a fost populată, cu oameni şi animale ’domesticite’, cam cu vreo trei-patru milenii înaintea erei noastre.

 Un bazar bogat în lucruri executate cu măiestrie din ţesături, piele caprină, coarne, ouă de struţ, aramă, era un loc de zăboveală pentru cei dornici să ducă la întoarcere ceva specific, saharian. Un Hotel-Restaurant acceptabil, purtând numele legendarei regine a tuaregilor – Tin-Hinan,  o farmacie, poştă, prefectură, primărie, agenţie de turism şi aviaţie, un spital bine dotat şi, chiar şi o casă de toleranţă, fără firmă la vedere, toate acestea răspundeau pretenţiilor, în general modeste, specifice unor turişti care veneau visând la poveştile, sau mai bine zis, legendele legate de Hoggar. Erau, în general, iubitorii munţilor, umblaţi prin lumea întreagă, geologi visători, cu ’capul în nori, dar cu picioarele pe pământ’, mereu în căutarea unor lucruri nemaiîntâlnite, buni povestitori, adevărate arhive ambulante.

Oraşul roşu, Tam, cum i se spunea curent de către localnici, datorită argilei roşii cu care sunt tencuite casele, se bucură de o climă tropicală deşertică, care impune un anumit stil de viaţă. Forfota începe în orele dimineţii, pe răcoare. Orele prânzului îi alungă pe toţi la umbră, în casele cu ferestre mici, la răcoare, unde se ia masa în familie. Urmează câteva ore de siestă, de somn, dictată de pârjolul de afară, când ’oraşul’ pare pustiu. După bine meritata odihnă, pe răcoare, viaţa renaşte, dar o plimbare devine chiar obositoare, tocmai datorită forfotei de care am pomenit. Am vorbit de casele cu ferestre mici, dar trebuie să mai adaug ceva specific – zidurile înalte şi groase care le înconjoară.

 Pentru noi, cei sosiţi în regim de delegaţie, norocul sta tocmai în răcoarea acceptabilă conservată de Casa de oaspeţi SONAREM, unde construcţia mare, cu încăperi spaţioase, protejate de ziduri groase, asigura confortul pentru un sejur de câteva zile. Şi mai este ceva despre care noi, europenii avem informaţii puţin eronate, şi anume, apa. Zona are rezerve de apă considerabile, uneori la câţiva metri adâncime, apă pe care localnicii o extrag relativ uşor folosind-o şi la irigarea culturilor. Acest lucru şi explică faptul că, în mijlocul Saharei mult hulite, se pot asigura condiţii igienice de trai, atât pentru localnici, cât şi pentru amatorii de drumeţie.

Populaţia, este formată în majoritate din tuaregii sedentari, stabiliţi la ’casa lor’, proveniţi istoriceşte din nomazii de altădată, o etnie curajoasă şi mândră. Apariţia grupurilor de bărbaţi pe străzile radiind de roşul specific al ’oraşului’ atrăgea nu numai atenţia străinilor aflaţi în vizită, dar şi un fel de admiraţie. Ţinuta impecabilă, în care albastrul pur al tunicii lungi, care mângâie, parcă, călcâiele, într-un mers maiestuos prin lentoare, dă acestor bărbaţi înalţi şi supli, cu faţa tuciurie, parţial ascunsă de un voal alb subţire, o notă picturală, fascinantă.

 Datorită albastrului îmbrăcăminţii li se mai spune şi ’oamenii albaştri’. Dacă ajungeai în contact direct cu un astfel de grup, te pomeneai privit de la înălţime, de un fascicol de priviri  sigure, cumva visătoare, care se doreau dominatoare. Şi aşa şi era. La locul de muncă erau conştiincioşi, apreciaţi. În timpul lor liber, atrăgeau atenţia prin linişte, lentoare, măreţie.

Nu era şi cazul femeilor. Retrase, modeste, îmbrăcate simplu, fără zorzoane, cu o fustă mai lungă, dar nu prea, o bucată de pânză pe post de bluză, aruncată oblic peste umăr. Pentru cap, o pânză neagră, şi ea aruncată pe după gât. Acasă, stăpâna relaţiilor cu familiile din comunitate şi, în ciuda prescripţiilor Coranului, colportoarea superstiţiilor care le domină viaţa.

Zilele de acomodare, doar două, depăşite, s-a pus problema vizitei la zăcămintele de uraniu de la Timgaouin şi Abankor, situate cam la 300 km Sud-West de Tamanrasset. Distanţa până la graniţa cu Niger, de vreo 700 km, spre Sud, se putea străbate pe aceeaşi pistă sahariană, N1. Am aflat că această graniţă nu era decât o linie ’imaginară’, brăzdată, la anumite distanţe, de un fel de borne, majoritatea culcate la pământ. În asemenea situaţie, nu-i de mirare că, un grup de geologi prospectori s-a pomenit pe teritoriul Nigerului fiind somaţi cu focuri de armă, şi nu în glumă, să facă stânga’mprejur.

Dimineaţa au apărut două jeepuri, echipate pentru un drum considerat anevoios, cu toate cele necesare pentru vreo ’escală’ neprevăzută şi cu un cordon de canistre mari, agăţate ca un brâu în jurul maşinii. Canistrele erau învelite cu piele crudă de caprine, bine udate, pentru a asigura o evaporare lentă a apei de îmbibare şi prin asta, menţinerea canistrelor la o temperatură joasă. Simplu şi ingenios pentru o călătorie prin Sahara unde deshidratarea este pericolul numărul unu. Drumul spre bazele de la Timgaouin şi Abankor trecea prin două localităţi aşezate pe traseul uedurilor, cu surse de apă asigurate – Abalessa şi Silet, de fapt două sate sahariene care beneficiind de prezenţa apei la o mică adâncime, se înfăţişează, prin sârguinţa localnicilor, ca adevărate oaze.

Ieşirea din Tamanrasset se face trecând pe sub un fel de Arc de Triumf, făcut din scânduri acoperite cu foi de palmier. Odată ieşiţi din ’capitală’, drumul ce coboară spre sud, anevoios, săpat în stâncă uneori, presărat cu bolovăniş bazaltic, specific regiunii, ne face să fim mai circumspecţi în ceea ce priveşte călătoria.  Nici sistemul de amortizare al jeepului nu reuşea să atenueze temerile noastre. Şoferul, ştiind cu cine avea de a face, încerca din răsputeri să ne scutească de neplăcerile inerente unei astfel de ’excursii’. Cam la fiecare zece kilometri oprea, ne invita să ne dezmorţim şi ne îmbia cu apă rece. La început nu ne înghesuiam la cana cu apă nedându-ne, încă, seama de procesul continuu de deshidratare. Au trebuit să treacă multe zile ca să înţelegem că nu suntem în Apuseni, în drum spre o peşteră. Aveam să ne obişnuim, imitându-i pe însoţitorii noştri, şi să consumăm zilnic câte 10-12 litri de apă.

 Toma, cunoscut pentru proverbiala-i rezistenţă la băutură, dădea semne de nervozitate, de moleşeală, de nerăbdare. Din când în când mai scăpa câte o ’apreciere’, într-un grai neaoş românesc, uitând că, în condiţiile de şantier, în silinţa de a învăţa ceva româneşte, localnicii, ca peste tot, prindeau tocmai aceste aprecieri, cu sensul lor atât de universal. Oricum, primii cca. 40 de km au fost parcurşi fără incidente, când zărind în depărtare ceva care aducea a oază, am aflat că vom poposi puţin la Abalessa. Aceleaşi case ascunse de ziduri mari, aceiaşi oameni harnici beneficiari ai apei aflate la doar 4 m adâncime, relativ uşor de obţinut pentru irigarea suprafeţelor cultivate cu cartofi, roşii, ardei iute şi, foarte important pentru pregătirea ceaiurilor, mentă.

Zărind la o oarecare distanţă de sat o colină acoperită spre vârf de un fel de ruine, primim de la un însoţitor tuareg explicaţia, prezentată cu un fel de mândrie şi într-o franceză fără cusur. Era mormântul legendarei regine a tuaregilor, Tin-Hinan. Mormântul a fost descoperit prin 1925 de arheologi. Într-o cameră mortuară s-au găsit osemintele unei femei în preajma căreia se aflau podoabe de aur şi argint. Legenda a fost acceptată ca atare iar scheletul depus la muzeul Bardo din Alger. Tot pe această cale aflăm şi ceva despre importanţa pe care o are Abalessa pentru tuaregi. Aici a fost timp de secole centrul administrativ al tuaregilor din sudul Saharei. Cum timpul începea să ne preseze, s-a renunţat la ceremonialul pregătirii ceaiului, spre dezamăgirea celor care ne-au ieşit în cale cu multă căldură. Pregătirea şi servirea ceaiului, făcută după reguli stricte, era parte intrinsecă din manifestarea ospitalităţii faţă de oaspeţi.

Se anunţa o nouă etapă de vreo 80 de km, spre o nouă oază binecuvântată de prezenţa apei, Silet, popas oficial al SONAREM-ului, localitate cunoscută pentru plantaţiile de curmali, specie pretenţioasă de palmieri, dependentă de apă şi de o temperatură de peste 25 grade, condiţii  pe care natura le oferă cu prisosinţă în această zonă aflată sub influenţa Tropicului Cancerului. Aici am fost întâmpinaţi, la casa de oaspeţi, de cei câţiva angajaţi dintre localnici. Totul pregătit cu grijă deosebită pentru a oferi drumeţilor câteva clipe de relaxare, pentru a servi tradiţionalul ceai, pregătit la vedere, cu tot ceremonialul aferent. Casa este încăpătoare şi, mai ales, răcoroasă. ’Salonul’ de primire nu are ferestre ci o deschidere mare, fără uşă, pe unde pătrunde lumina şi aerul. În mijloc, pe nisip, se întinde un covor în centrul căruia gazda, înconjurată de tot felul de ustensile şi păhărele, stând jos sprijinit pe călcâie, purcede la pregătirea ceaiului.

Urmărind cu atenţie ’protocolul’ locului, ne lăsăm încălţămintea la intrare şi, cu mişcări stângace încercăm să ne aşezăm pe covor. Nu este chiar ceva simplu. Primul care dă semne de inconfort este Toma, care, cu toate încercările de a imita cât mai fidel poziţiile adoptate de oamenii locului, începe să dea semne de nemulţumire. Realitatea este că nici nu-i comod să stai cum o făceai cu naturaleţe în copilărie. Eram noi amatori de sport şi ne descurcam destul de bine la tenis, unde mişcarea continuă nu ridica nici un fel de probleme, dar să stai într-o poziţie statică, incomodă, şi să aştepţi să ţi se servească ceaiul, cu picioarele amorţite după primele zece minute, era cu totul şi cu totul altceva. Chinurile prin care trecea Toma mă împiedicau să urmăresc ceremonialul pregătirii ceaiului despre care auzisem atâtea.

Cu chiu, cu vai, a sosit şi momentul împărţirii păhărelelor cu ceai, când poziţia în care trebuia să ne complacem, ne limita mişcările şi siguranţa lor. Trebuia să te mişti, să te salţi puţin cu mâna întinsă, să iei licoarea mult aşteptată şi să reuşeşti să te şi aşezi la loc. Urma, prin imitaţie, cum am mai spus, sorbirea în trei etape a conţinutului şi, inerent, înmânarea ceşcuţei golite şefului ceremonialului. Surpriza a venit când am văzut că totul se reia de la început deoarece mai urmau două asemenea componente ale procesului.

Neastâmpărul lui Toma lua dimensiuni alarmante ceea ce începea să mă scoată din sărite şi pe mine. Salvarea a venit de la un claxon zgomotos care invita la plecare. Şoferul îşi cunoştea bine meseria şi în materie de disciplină a drumeţiei nu făcea rabat.

Pentru a ne dezmorţi picioarele am luat-o pe jos înspre ieşirea din sat de unde am fost culeşi de jeepul nostru. O privire aruncată în spate ne-a oferit, încă o dată, prilejul de a admira aspectul general al acestei minunate oaze.

Din punerea în gardă făcută de însoţitorul nostru am înţeles că porţiunea cea mai dificilă de drum, îngust, săpat deseori pe un pat de stâncă, presărat cu bolovăniş bazaltic, şerpuind din cauza reliefului, avea să se termine, urmând un drum de nisip asemănător cu pistele sahariene. De fapt se ieşea vizibil din zona masivului Hoggar, plonjând oarecum în lumea uedurilor, a Saharei propriu zise, care aveau să ne conducă la ţintă. Din atitudinea localnicilor faţă de specialiştii români – geologi, geofizicieni, tehnicieni – am înţeles că eram pe un pământ primitor nouă. Nu mai era vorba de ceea ce auzeam, era ceea ce simţeam văzând cu ochii noştri.

Într-adevăr, încet, încet, jeepul a început să se aşeze mai bine la drum. Stratul de nisip permitea roţilor să se afunde uşor urmând urmele săpate de alte şi alte maşini. Privind înainte prin parbrizul curat, vedeai alergând înaintea maşinii cele două linii paralele, indicând parcă traseul de urmat şi transmiţând o doză de încredere, de siguranţă, atât de necesare în pustiul saharian. Maşina înainta precum trenul pe şine, aducând o stare de relaxare conducătorului care-şi permitea luxul de a mângâia volanul cu vârful degetelor mâinii drepte.

 Se mergea cu 60-70 de km/h, ceea ce ne făcea să sperăm că nu vom petrece noaptea în mijlocul naturii. Cum oboseala începea să câştige teren, încrezători în calităţile şoferului nostru, ne-am căutat poziţii cât mai comode şi, lăsând conversaţia să lâncezească, am tras un somn pe cinste. În asemenea circumstanţe, în unanimitate am hotărât să renunţăm la opririle planificate şi, ca atare, la o gustare frugală. Când am auzit, deja bine cunoscutul salut de bun venit ’Salam alecum’, ne-am dat seama că totul a mers bine şi că suntem aşteptaţi cu o bucurie fără rezerve.

Eram în tabăra, campusul, cum le mai plăcea să-i spună, exploratorilor români, pe teritoriul Timgaouinului, unde geologii români erau în faza definitivării concluziilor legate de rezervele de uraniu şi de unde se pleca spre Abankor, cel de al doilea zăcământ ce se contura, în contradicţie cu datele lăsate de predecesorii lor francezi, pesimişti în observaţiile lor. Misiunea lui Toma era de a vizita, ca Director General, Şeful Misiunii Române în Algeria, împreună cu specialiştii români de sub supravegherea inginerului algerian Slougui, cel şcolit împreună cu geofizicianul nostru Toni Lung, în URSS, zonele investigate. Misiunea mea era mai puţin legată de vizita la preconizatele zăcăminte cât, mai ales, întocmirea unui studiu privind înfiinţarea la faţa locului a unui pilot tehnologic legat de valorificarea chimico-metalurgică a minereurilor în cauză. Nu aveam probleme. Eram în relaţii excelente cu majoritatea specialiştilor români aflaţi în Algeria, datorită relaţiilor profesionale din ţară. Cu Ghiţă Filip şi Toni Lung eram buni prieteni şi colegi. În aceste condiţii nu aveam nici un fel de probleme în obţinerea datelor necesare întocmirii unui studiu tehnologic.

 Mă simţeam bine, atmosfera era foarte bună, Toma nu mă urmărea în calitatea lui ierarhică acordându-mi toată încrederea, locul unde mă aflam era un dar pentru firea mea de vagabond şi, foarte important, eram încântat de noii colaboratori, proveniţi din celebrii nomazi ai Saharei. Da, tuaregii mi-au căzut la suflet şi-i păstrez şi acum acolo.

Campusul de la Timgaouin era organizat cam ca acasă, pe la începuturile activităţii Societăţii SOVROMKVARŢIT la Ştei, de unde proveneau majoritatea celor implicaţi în cercetările din Algeria. Nici nu este de mirare căci eram ’vaccinaţi’ să luăm de bune hotărârile ’colegilor’ noştri sovietici, iar aici aveam un conducător şcolit la ei. Căsuţe mici, albe de data aceasta, cabane metalice cu câte patru camere, mai corect spus cabine, cu lumină electrică, apă curentă, aer condiţionat dar, din păcate, cu grup sanitar afară. Mai erau şi corturi în care se retrăgeau pentru odihnă muncitorii localnici. Cabanele erau aduse din Germania, aşa cum erau şi ’viluţele’, primele locuinţe confortabile din Ştei, importate de sovietici pe bani româneşti. Pentru un şantier în inima Saharei, nu era rău. Dovada e că m-am acomodat uşor şi nu m-aş fi supărat dacă delegaţia s-ar fi prelungit.

 Visul meu era masivul Hoggar, această minune a naturii, care în frământările sale tectonice din vremuri preistorice a permis mănunchiurilor de coloane de bazalt, cu secţiune hexagonală, să străpungă granitul, spre deliciul şi mirarea drumeţilor. Academicianul, profesor Dr. Dan Giuşcă, plimbat printre curiozităţile naturii masivului Hoggar, a exclamat, la un moment dat că „Hoggarul este o carte de geologie deschisă”, ceea ce de la un om cu reputaţie de savant, geolog-mineralog, era ceva! Pentru mine era o aşteptare de drumeţ care mă făcea să număr zilele până la întoarcerea la Tamanrasset. Singura temere, şi de aici şi nerăbdarea, era legată de neşansa de a fi îmbarcaţi fără întârziere în tractorul nostru zburător şi trimişi la Alger. Şi cum temerea este temere, i-am împărtăşit-o şi lui Toma. A glumit spunând ironic: „Păi pentru asta te-am adus cu mine?!…”, la care i-am replicat: „Şi pentru asta, că dacă nu era aşa, nu mă lăsam corupt…”. „Poţi fi liniştit că n-o să scap ocazia asta unică. Nu mă mai prind ăştia cu un zbor peste Sahara…”

N-ar mai fi prea multe de spus despre vizita ’de lucru’ de la Timgaouin. Cu Toma mă înţelegeam foarte bine, chiar dacă mă ironiza, la un pahar de bere cu o remarcă aruncată în vânt – „Domnul Boris e prea Domn câteodată…”. La aşa ceva nu aveam replică, mai ales că, cei de faţă se mulţumeau să zâmbească fără al contrazice pe D-l Director General în misiune.

Pe linie de misiune mai aveam ceva în planul întocmit acasă şi anume, vizita de lucru ce urma s-o facem la In Ecker unde prietenul Ghiţă avea sediul laboratorului de chimie şi spectrografie, un loc cu rezonanţă istorică, sau politică, câştigată prin efectuarea de către Franţa în anii şaizeci a primelor explozii nucleare – aeriene şi subterane. La In Ecker se afla, de fapt, Baza Centrală a SONAREM unde Toma urma să continue discuţiile cu Slougui şi câţiva specialişti români ce urmau a fi convocaţi. Eu speram să fiu lăsat să mă ocup de laboratoarele de analiză, împreună cu ing. Filip, ceea ce îmi surâdea. Totul depindea de pauza de lucru ce urma s-o luăm odată întorşi la Tamanrasset, pauză ce speram să fie destul de lungă pentru a ne permite o excursie pe masivul Hoggar.

Drumul de întoarcere la Tamanrasset a fost fără incidente, mai ales până aproape de Silet când, nisipul trasat de roţile maşinilor ne-a uşurat calea. La un moment dat, un nor de nisip răscolit de un puternic curent de aer, l-a făcut pe atentul şofer să murmure ceva în bărbie. Norul părea că se îndreaptă spre noi când întorcându-şi capul ne-a spus sec: „furtună”! La scurt timp am simţit o izbitură în parbriz, vizibilitatea a scăzut ca la lăsarea întunericului, maşina s-a oprit aruncându-ne practic de pe scaune. „Trebuie să stăm pe loc ca să nu ne arunce de pe drum…poate că vântul se va potoli sau îşi va schimba direcţia…”. Aveam impresia că maşina va lua zborul, dar nu a fost aşa. Pur şi simplu vântul s-a potolit brusc, nisipul stârnit s-a aşternut îmbrăcându-ne jeepul cu un strat gros cenuşiu, dar readucând vizibilitatea la normal. Am aflat că la tropic, în Sahara, astfel de fenomene nu sunt o raritate, dar spre deosebire de alte regiuni tropicale unde aşa ceva este însoţit şi de căderi importante de apă de ploaie, uneori cu grindină, aici totul rămâne uscat.

Liniştit, şoferul a ieşit cu o zdreanţă în mână şi cu mişcări lente s-a pus pe îndepărtarea nisipului. Odată treaba terminată, ne-a zâmbit încurajator şi a trecut la volan. Maşina a ţâşnit scăpată dintr-un  uşor patinaj pe nisip şi, după o alergare fără de probleme am intrat în Silet. Am răsuflat uşuraţi gândind la cele auzite despre natura, deseori năbădăioasă, a furtunilor de nisip.

 Cu greu am scăpat de ospitalitatea proverbială a tuaregilor localnici, gata să se întindă puţin la vorbă în timpul ceremonialului pregătirii şi servirii ceaiului. Mai aveam de parcurs o bună bucată de drum, peste 100 de km, pe un drum mult mai anevoios. Aici, un avans de cca. 40 km/h era mulţumitor.

Fără incidente notabile am ajuns la Abalessa stârnind, ca şi la dus, manifestări de bucurie, strângeri de mână. Cum servirea ceaiului nu mai putea fi evitată ca la Silet, la sugestia lui Toma, protocolul a fost încălcat şi ceaiul luat, ca la botul calului, în picioare, spre marea dezamăgire a gazdelor. Am simţit acest lucru şi am avut un gust amar.

Să ai parte la capătul drumului de partea cea mai dificilă, este poate cea mai neplăcută parte a călătoriei. Este valabil în orice parte a lumii te-ai găsi. Oboseala inerentă generează nerăbdarea. Trăieşti cu impresia că stai pe loc, că nu se mai termină chinul. Un singur scurt popas în mijlocul drumului, dictat de nevoile fireşti ale omului, mi-a furat privirea în sus, spre cer. Cum înserarea îşi luase drepturile, am văzut un cer plin de stele, poate cel mai frumos din câte mi-a fost dat să văd. Am încercat să-l descifrez cu ajutorul umilelor mele cunoştinţe, dar nu s-a potrivit nimic. Intrigat am întrebat de Carul Mare şi spre surprinderea mea l-am dibuit în cu totul altă parte. Era spre sud, în porţiunea de cer ce cobora spre pământ. Da, era diferit de ’ca la noi’. Am dat vina pe Tropicul Cancerului, pe Emisfera sudică, pe oboseală.

Greu, negreu, am ajuns la Poarta Triumfală, pe sub care trecuserăm la dus. Tamanrassetul ne aştepta în linişte. Abia când am ajuns la Casa de Oaspeţi, cei care ne aşteptau cu zâmbetul pe buze, ne-au îmbiat spre sala de mese de unde răzbătea un miros ademenitor de mâncare gătită aşezată în mijlocul mesei. Sticlele de bere erau şi ele aşezate în poziţie de aşteptare. De fapt au şi avut cea mai mare căutare. Discuţiile au lâncezit spre dezamăgirea celor care ne aşteptau cu sufletul la gură. Noi, storşi puţin de ceea ce ar fi vrut să fie o călătorie de plăcere, în condiţii neobişnuite nouă, cu neprevăzutul saharian plutind în aer, nu dezamăgiţi, doar obosiţi, aşteptam să ne retragem în dormitoare.

Tamanrassetul era, cum s-a prevăzut, un popas de relaxare, dar fixat, de data aceasta, doar pentru o singură zi. Urma plecarea la In Ecker, Toma pentru continuarea discuţiilor, eu, pentru vizitarea laboratorului de analize chimice şi spectrale.

 Temerea că excursia printre stâncile Hoggarului nu va putea avea loc, îmi crea o stare de insatisfacţie. Să faci un asemenea drum, să zbori peste 2000 km peste Sahara, să visezi zi şi noapte să vezi ce nu mai văzuseşi dar vedeai cu imaginaţia vagabondului din tine, însemna să-ţi trădezi visul indus din copilărie de unchiul Alex.

Plecarea spre In Ecker s-a planificat pentru zorii zilei, pe răcoare. Erau de parcurs cca. 150 km, pe drumul principal al Saharei, N 1, în direcţia Nord, înspre Alger. Cum era vorba de o pistă bine întreţinută, ne aşteptam să ajungem la ţinta propusă în 3-4 ore. Peisajul nu oferea ceva neobişnuit pentru noi, care ne consideram drumeţi cu experienţă sahariană, cu nisip în ochi, în gură, în păr, aşa că nu ne pregăteam de popasuri, de fixat imagini foto. Doream să ajungem nevătămaţi la Centrul SONAREM-ului, unde, conform planului făcut de Slougui, aveam să petrecem câteva nopţi. Eu, preocupat de temerile mele legate de Hoggar, eram tăcut, dacă nu ursuz.

 Toma avea altceva în cap. Îl preocupau discuţiile de la Timgaouin, care s-au cam terminat în coadă de peşte. La un moment dat, aplecându-se spre umărul meu, mi-a şoptit: „Ăştia nu s-au înţeles cu franţujii şi vor să stoarcă totul de la noi…iar eu nu prea am dezlegare să promit prea multe…norocul nostru este că avem experienţă şi în uraniu şi în aur…îl pun pe Lung să-l vrăjească pe Slougui, doar au fost colegi la Moscova…” Ce mai!, fiecare cu gândurile sale, gânduri cu care am ajuns cu bine, să ne îmbrăţişăm cu ai noştri, cu ai lor, într-o atmosferă de sărbătoare.

       Gazdele s-au ocupat de toate. În primul rând am fost cazaţi în cabine metalice, aduse tot din Germania, precum cele de la Timgaouin, dar mai mici, cu două elemente, dotate cu lumină electrică, aer condiţionat, duş, paturi ca cele din cuşetele de tren de pe la noi şi, din păcate, cu grupul sanitar afară. Lenjerie de pat impecabilă şi, obligatoriu, o pătură de lână, pentru nopţile foarte reci. Diferenţa de temperatură dintre ziuă şi noapte ajunge deseori şi la 30 de grade. Eu am fost încântat. Excursionistul din mine era în elementul său. Ce-mi puteam dori mai mult decât un dormitor solo?!, pentru o retragere la răcoare ziua, pentru un somn liniştit noaptea.

Masa s-a servit într-o sală încăpătoare, întreţinută curat, cu băieţi spălăţei la servitul mesei, cu diferite feluri la alegere printre care ’couscous-ul’, ceva specific ţărilor magrebiene, de origine berberă,  preparat cu carne de vită, ceva care, la sfatul celor competenţi, nu se cădea a fi refuzat. Într-o explicaţie succintă Ghiţă ne-a lămurit despre ce era vorba. Nişte granule sferice preparate din griş special obţinut dintr-un grâu dur. Ce era cu acest grâu dur n-am înţeles eu nimic dar am reţinut că era garnitura preferată pentru o carne de vită. De fapt aşa ni s-a servit nouă, o spun, deoarece am aflat că se prepară diferit în Maroc, şi mai diferit în Tunisia. Acolo couscous-ul se prepară cu multe legume, după multe reţete. Se mai pregăteşte şi pentru desert, dulce, aromat, cu fructe, cam cum se face şi la noi grişul cu lapte pentru copii. La masa noastră s-a servit şi bere trente-trois.

Seara ne-am retras în cabina mea, cu Ghiţă şi Toni, prieteni cu mine şi în relaţii foarte cordiale cu Toma, la un pahar de vorbă. Surpriza a venit de la Toma care a scos două sticle de coniac franţuzesc ’Napoleon’, primite în dar de la Slougui, cu o mică lămurire: „Este cadoul Centralei pentru noi doi. Pune-o pe a ta la o parte şi nu ne da astăzi nici dacă insistăm!” Am zâmbit cu subînţeles având experienţa de la hotelul din Alger. „Ce tot mustăceşti?!…”. „Mă gândesc că nu prea am antrenament la insistenţe…” „Atunci las-o pe măsuţa asta ca s-o avem sub control”. Într-adevăr n-am rezistat la insistenţe şi, neavând decât două pahare, am servit cu rotaţie. A fost mai mult decât plăcut şi după miezul nopţii fiecare s-a retras la casa lui. Ne aştepta o zi plină şi fără coniac.

Dimineaţa, amicul meu Ghiţă a trecut să mă ia la micul dejun, după care, în înţelegere cu Toma, am mers la laboratoare. O clădire mai veche, probabil rămasă de prin anii şaizeci când francezii se ocupau cu experimentarea bombei atomice, dispunea de o sală încăpătoare, cu nişe pentru efectuarea analizelor chimice, cu o ventilaţie puternică dar zgomotoasă, cu dulapuri pline de sticlărie de laborator, Pirex-uri de invidiat, cuptoare, etuve. Totul pentru analize de uraniu. Arăta într-adevăr a un laborator ponosit, dar laborator în funcţiune. Alături, o sală mai mică, curat întreţinută, adăpostea un Spectrograf de mică dispersie, adus din URSS, cu anexele specifice: Spectroproiector, Microfotometru, Frigider pentru păstrarea plăcilor foto şi altele. Într-un colţ, o despărţitură din scânduri vopsite în negru adăpostea camera foto unde se prelucrau plăcile spectrale. De ce vopsea neagră la exterior nu am putut înţelege, dar nici nu am pus întrebări, mai ales că interiorul era alb.

 Cu şi fără observaţii, m-am declarat mulţumit. Ghiţă, cât eram noi de prieteni, mă urmărea vădit emoţionat, considerându-mă, cel puţin aşa cred, mentorul lui în materie de spectrografie, de la care, în începuturile sale la Ştei, însuşise acest domeniu de activitate.

Alături de clădirea pomenită, mai exista un corp de clădire compartimentat unde pe lângă activitatea de pregătire a probelor geologice, era o încăpere dotată cu două cuptoare de laborator destinate analizelor de aur ce se efectuau prin metoda docimazică, precum şi o nişă mare bine ventilată. Una peste alta, plecând de la faptul că eram în mijlocul Saharei, dotaţia generală satisfăcea elementarele pretenţii în domeniu.

 Şi a început discuţia privind metodologia aplicată, greutăţile întâmpinate, condiţiile de lucru. Nu era chiar totul roz. Cum îl cunoşteam pe Ghiţă a fi un om comod, am rămas plăcut surprins să-l văd implicat cu trup şi suflet în organizarea locului de muncă, în pregătirea personalului auxiliar format din aceiaşi tuaregi sedentari şi, şi mai surprinzător, să-l văd, pe viu, apărându-şi punctul de vedere în inerentele dispute cu beneficiarii analizelor, geologii mereu nemulţumiţi.

Legat de acest ultim aspect, am asistat, fără să vreau, la o discuţie cu un spectrografist sovietic, cu care Ghiţă împărţea singurul spectrograf existent. Problema era legată de faptul că amicul meu introdusese o idee, bine gândită, privind analiza aurului la spectrograf, după o pregătire chimică simplă a probei. Procedeul permitea o inventariere mai rapidă a probelor cu conţinut de aur la un nivel de precizie semicantitativă, foarte utilă în activitatea de prospectare a geologilor. Reticenţa sovieticului faţă de analizarea aurului la spectrograf m-a intrigat şi cum Ghiţă, neavând ce face, m-a prezentat sovieticului drept specialist în spectrografie şi cunoscător al limbii ruse, rusul, cum i se spunea, a rămas puţin derutat.

A avut loc o discuţie în trei care până la urmă s-a transformat într-un monolog, din fericire în favoarea mea. Nu ştiu dacă eram eu atât de convingător, dar ceea ce a contribuit la schimbarea atitudinii a fost informaţia pe care i-am servit-o spunîndu-i că prin 1960 am paricipat timp de o lună la Moscova, la lucrările marelui Profesor Rusanov, replica incontestabilă a sovieticilor la celălalt nume mare mondial, profesorul american Ahrens. Amândoi colaborau, amândoi se lăudau şi amândoi erau recunoscuţi drept părinţii Analizei Spectrale a Minereurilor. La mijloc era un arbitraj într-o problemă în  care eram implicat, legată de prezenţa Niobiului într-un zăcământ conturat la noi. Am câştigat şi m-am întors cu ’lauri’ de la Moscova.

Din clipa aceea am devenit amicul rusului spre satisfacţia prietenului meu din Ştei. Puţinele zile pe care le-am petrecut la In Ecker, în înţelegere cu Toma, le-am dedicat urmăririi la faţa locului a activităţii laboratorului de Spectrochimie, cum i-am şi spus, mai în glumă, mai în serios. Am punctat câteva aspecte din activitatea acestui laborator pentru a respecta locul pe care îl aveam în această delegaţie. M-am apucat să notez câte ceva din amintirile mele împins de rolul, neasumat oficial, de amator de hoinăreală, de amator de necunoscut, de frumosul creat de natură, dus de dorul meu de ducă.

Serile le petreceam tot în ’apartamentul’ meu, în aceeaşi formaţie de patru, doar că, din lipsă de coniac, ne îndestulam cu bere. Toma şi cu mine ascultam poveştile legate de Sahara prezentate cu lux de amănunte de Toni, un bun povestitor şi nu palavragiu cum îl defineau gurile rele. Povestea experienţelor nucleare efectuate de Franţa în anii şaizeci, în mijlocul Saharei, în zonele ei cele mai accesibile dezvoltării vieţii, îi frământau şi acum pe algerieni, stârnind reacţii întârziate dar acuzatoare.

 Toni era documentat. Ştia de cele patru teste făcute în 1960 în atmosferă sub numele e Garboise – blue, blanche, rouge şi verte, dintre care ‚’blue’ era cel mai puternică, cu o forţă distructivă de patru ori mai mare decât a bombei lansate la Hiroshima. Testele au fost făcute pe poligonul nuclear de la oaza Regane, situat în sudul oazei. Turnul de pe care a fost făcută lansarea, un schelet metalic, avea peste 100 m înălţime.

 Şi pe Ghiţă îl mânca limba, bine documentat şi el. A preluat expunerea vorbindu-ne despre reacţiile negative care au dus la adevărate revolte locale, ca să nu mai vorbim de criticile aspre adresate Franţei pe plan mondial. Rezultatul a fost renunţarea la testele în atmosferă şi începerea unui amplu program de testare subterană. Aşa s-a ajuns la In Ecker, practic pe locul în care ne aflam noi, la săparea unei galerii, martorul viu al celor 13 teste subterane ce au urmat până prin 1967, cu un fond radioactiv remanent important, cu tot felul de instalaţii, utilaje, ateliere, materiale, care în bună măsură au fost folosite la dotarea laboratoarelor şi atelierelor Centralei SONAREM.

Cum veneam dintr-o activitate nucleară în plin avânt de la noi, confruntaţi cu tot felul de probleme de contaminare radioactivă, inerente dacă ne gândim la imprudenţele condamnabile comise de partenerii noştri sovietici care dirijau întreaga activitate, liniştea cu care prietenii noştri relatau ’curiozităţile’ de care se izbeau ne făcea să ne aruncăm ocheade pline de înţeles. Aici nu era vorba de sovieticii atât de huliţi la noi, ci de francezii atât de admiraţi, tot de noi. Lumea era plină de păcate, indiferent de amplasarea geografică. Cum, necum, vorba lui Toma, ca şi în gluma cu Iisus şi Hristos, tot de acelaşi drac era vorba.

Chit că eram în mijlocul Saharei recunosc că m-am simţit bine, că mi-a plăcut şi, spre deosebire de Toma, nu aşteptam cu nerăbdare întoarcerea la Alger. În fond, pentru mine totul era nou, şi ca atare, interesant. Pe linie profesională eram în elementul meu. Oricât de încet însă, zilele au zburat şi după un fel de banchet de despărţire organizat mai spre seară, cu bucate multe, cu bere trente-trois, cu ceva coniac franţuzesc păstrat de Slougui, cu mult fum de ţigări franţuzeşti, ne-am retras, fiecare la cabina sa, dornici de un somn bun, înainte de trezirea de dimineaţă-dimineaţă, pentru întoarcerea la Tam.

Şoferul a pregătit totul pentru plecare şi, după o cafea servită la botul calului, am aruncat o ultimă privire înspre ceea ce a fot cândva platforma nucleară a Franţei în Algeria, când, după cele 4 teste în atmosferă şi 13 subterane, Franţa a fost plasată pe locul patru în lume, alături de Statele Unite, Rusia Sovietică şi Marea Britanie. Era, totuşi, un loc istoric acest In Ecker…

Drumul de întoarcere la Tamanrasset a fost fără probleme. Timpul bun, pista aşişderea, gândul la cele ce urmau – Toma la discuţiile finale, eu la Hoggarul mult visat. Mai aveam cam o săptămână până la încheierea misiunii şi începusem să-mi fac planuri de ’eliberare’ de sub tutela Directorului General. Pentru cele două zile ce urmau a fi petrecute la Roma, făcusem un itinerar minim care includea Colosul San Pietro, biserica unde ştiam că voi mângâia cu privirea Pieta, biserica San Pietro in vincoli, unde mă voi emoţiona în faţa lui Moise, Vila Borghese pentru a face măcar o poză cu regele cu praştia, tizul meu David, şi, în final dacă se va putea, Capela Sixtină a Vaticanului.

 Prinsesem ceva într-o fugă în drumul spre Algeria, iar acum, nu mai aveam chef să mă plimb prin magazine ţinându-mă de Toma, pentru liniştea lui. Într-o seară, discutând despre întoarcere, chiar m-a atenţionat că are încredere în mine, că nu voi profita de ‘libertatea’ de care mă bucuram pentru a dispare la Roma. I-am răspuns calm că la Roma nu vom mai fi în delegaţie, vom putea, fiecare, să mergem pe drumul gusturilor personale, urmând dictonul ’de gustibus et coloribus non disputandum’. Ştia că eram nebun după ruine, biserici, sculpturi celebre, muzee, aşa că a dat din cap afirmativ, dar cu o oarecare notă de lehamite în gest.

Legaţi de programul de zbor al ‘tractorului zburător’, trebuia să petrecem două zile pline în Tamanrasset. Eram liniştit deoarece mă bazam pe promisiunile celor din echipa de la Timgaouin care ne-au pregătit o excursie pe masivul Hoggar având ca ţintă schitul lui Charles de Foucault, viconte, ofiţer în armata franceză, călugărit mai apoi pentru a se dedica unei misiuni monahale în Sahara, mare admirator al tuaregilor. Ajuns prin 1905 la Tamanrasset s-a dedicat educaţiei tuaregilor sedentari şi a scris. În 1910 întemeiază celebrul schit de pe Assekrem, la peste 2000 m, unde va rămâne până la moarte. Studiază limba tuaregilor şi lasă chiar un dicţionar tuareg-francez. Frumuseţea locului ales pentru schit, minunea geologico-artistică a Hoggarului, au făcut din Assekrem, legat şi de numele lui Foucault, ţinta tuturor turiştilor, ca să nu mai vorbesc de cei ajunşi în Sahara pe linie profesională.

O maşină bine echipată, un şofer cu experienţă şi un însoţitor, tuareg şcolit în domeniul geologiei, ne-au aşteptat după micul dejun în curtea SONAREM-ului. Plecarea nu era precipitată deoarece trebuiau potrivite momentele cele mai favorabile admirării a două spectacole considerate unice în această parte a lumii, şi anume, apusul şi răsăritul soarelui. Locul ideal era şi el bine ales, privitorul căutându-şi poziţia printre coloanele şi stâncile de bazalt erodate, ca să nu spun, sculptate de vânt.

Drumul în continuă urcare, la început şerpuind printre stânci, parcă pentru a pune la încercare măiestria şoferului, apoi deshizându-se şăgalnic pentru a da frâu liber exclamaţiilor noastre entuziaste, generate de surprinzătoarea privelişte oferită de o oglindă de apă liniştită, un lac în miniatură, din care ţâşnea o şuviţă argintie, alergând printre stânci la vale. Nu puteam să nu cerem o clipă de răgaz pentru a întipări în memorie, sau pentru a imortaliza pe un diapozitiv, unul din momentele cele mai fermecătoare întâlnite pe traseul de vis. Şi nu eram decât în prima parte a călătoriei noastre înspre Assekrem, ‘Acoperişul’ Hoggarului. Cât eram eu de entuziasmat nu m-am putut opri de a-l observa discret pe Toma. Am rămas surprins să văd un Toma dând continuu din cap a aprobare, cu o privire sclipitoare, cucerit de peisajul în perpetuă mişcare. Sau, cel puţin aşa părea. A trebuit să participăm la spectacolul apusului de soare, cum ni se promisese, ca să văd în faţa mea un Toma transfigurat, manifestându-şi entuziasmul împotriva firii aparente, descriindu-ne minunea de culori ireale ce coborau spre orizontul privirilor noastre, ca şi cum noi mai aveam nevoie de explicaţii.

 Era altul, nu cel ce conducea, prin întrebări încuietoare, mereu la obiect, o şedinţă cu mineri, geologi, electronişti, chimişti, contabili. Avea o intuiţie remarcabilă şi o concentrare deosebită în faţa unor probleme complexe, legate de explorare, exploatare, cercetare tehnologică, organizare de şantier. Din pleiada de Directori Generali pe care i-am cunoscut, pentru mine, cel puţin, era ’the best’. Făcuse facultatea, ca şi mulţi alţii în acele vremuri, la un institut ’pe cartelă’, pe la Brad, alţii le spuneau ’pe puncte’, dar inteligenţa lui înnăscută şi practica omului care s-a implicat cu toată tinereţea lui în munca de miner, l-au promovat, după obţinerea diplomei de inginer, în munca administrativ-politică. Acesta era cursul acelor vremuri, dar Toma a confirmat, ajungând, la un moment dat, ministru adjunct la departamentul ’Metale Rare şi Radioactive’.

Dar să revin la oile noastre, părăsite printre ivirile vulcanice de bazalt, deseori mănunchiuri de coloane hexagonale, cum am mai spus-o de altfel, cu sclipirile lor albăstrui în razele de soare. Sincer, nu mi-am putut imagina că, urmare a unor mişcări tectonice, bazaltul să străpungă pur şi simplu granitul pentru a ieşi la lumina soarelui, ca împreună, să ofere privirilor nesăţioase de frumos, tablouri picturale inimaginabile. Într-adevăr „natura bate penelul”, citat din Toma.

 Mai erau de parcurs cca. 80 de kilometri până la cabana de popas de la poalele Assekremului,  locul ales de însăşi natura masivului Hoggar, pentru vizionarea celor două spectacole oferite de soare, la culcare şi la sculare, în amurg şi dimineaţa în zori. Drumul şerpuitor, într-un continuu urcuş, printre aceleaşi formaţiuni bazaltice, prezintă probleme doar pentru şoferul nostru, tuareg de baştină, care face un veritabil slalom printre ivirile stâncoase, cu zâmbetul pe buze, convins că ne oferă cu mândrie minunile pe care natura le-a presărat de-a lungul traseului. Din cauza sinuozităţii drumului, când ai impresia că te învârţi pe loc, lumina se joacă de-a v-aţi ascunselea cu noi, uite-o, nu e, nuanţând în continuu culorile stâncilor mângâiate. Erau momentele când am surprins acel zâmbet enigmatic a lui Toma, pe care, cum am mai spus, l-am înţeles abia sus, când s-a dezlănţuit într-o scurtă, dar adevărată prelegere despre frumuseţile apusului de soare.

Era pe înserat când am ajuns la cabană şi îndrumaţi de însoţitorul nostru, ne-am căţărat printre stânci pentru a ocupa un loc în ’loja’ amfiteatrului, construită de fenomenele de eroziune ce au sculptat în curgerea veacurilor bazaltul. Mângâind, la un moment dat, o coloană de bazalt, însoţitorul nostru a ţinut să-mi explice credinţa tuaregilor legată de aceste fenomene tectonice, milenare. „Bazaltul a străpuns granitul pentru a ieşi la soare şi a se bucura de măreţia picturală a acestor locuri unice”. În vorbele lui răsuna, pentru a nu ştiu câta oară, mândria tuaregă de a fi stăpânul recunoscut al Saharei, a Hoggarului.

 Am înnoptat la cabană pentru a fi martorii celui de al doilea spectacol al naturii, răsăritul soarelui, nu înainte de a profita de lăsarea întunericului pentru a admira incredibila imagine a cerului înstelat din această zonă tropicală. Eram la doi paşi sub Tropicul Cancerului, pe care l-am ’călcat’ de fapt cu jeepul la întoarcerea de la In Ecker, unde am coborât pentru a imortaliza într-un diapozitiv momentul. Imaginea înstelată era, spre surprinderea noastră ignorantă, diferită de cea cunoscută la noi. Am mai spu-o. Şi cum eram ’cunoscători’, ne-am pus să identificăm, iarăşi, Carul Mare. În primul rând cerul era mai înstelat ca la noi ceea ce ne îngreuna cercetările. Până la urmă, tot tuaregul ne-a scos din încurcătură şi într-adevăr am regăsit Carul mult mai spre Sudul bolţii cereşti, ceea ce ne-a permis un somn liniştit în acea noapte mirifică., convinşi că aşa trebuia să fie.

Treziţi de şofer în zorii zilei, am sărit din pat şi, la fel ca şi ceilalţi, ne-am căţărat în ’loja’ de observaţii şi ne-am pus pe aşteptat. Răsăritul, din cauza structurii montane, s-a lăsat şi el aşteptat, dar a meritat. M-am postat alături de Toma ca să-i pot urmări, cu coada ochiului reacţiile. Era liniştit şi aşa a rămas şi la ivirea astrului pe linia de orizont a locului de observaţie, linie ce se afla mult mai aproape de noi. Tuaregul nostru ne-a şoptit, intuind gândul ce ne bântuia, că, atunci când vom fi pe platoul Assekremului, a cărui deschidere este cu totul şi cu totul alta, ne vom bucura de un spectacol cu adevărat grandios. Oricum, şi în condiţiile ce ni le oferea loja noastră montană, răsăritul soarelui ne-a surprins nu numai prin frumuseţe, dar şi, în special, prin dimensiunea şi strălucirea astrului.

Un ceai la cabană, cu respectarea strictă a ritualului, trei păhărele la rând, cu cele trei sorbituri la fiecare din ele. Un ceai aromat, cu un iz preponderent de mentă, băut fără grabă şi stând pe scaune în jurul unei mesei, ne-a luat gândul de la cafea, din respect pentru apropierea de  ‘L’Ermitage du P. de Foucault’, unde vicontele de altădată, instituise o adevărată lege privind ceremonialul pregătirii şi consumării ceaiului. Un singur lucru nu a fost respectat, la insistenţele lui Toma, şi anume, servirea ceaiului de pe un covor şi nu la masă. Avea oroare de poziţia şezut pe duşumea, chiar dacă era aşternut şi un covor.

Schitul lui Foucault părea agăţat de peretele Assekremului, sau mai bine zis, plasat pe o treaptă săpată în stâncă. Am ajuns uşor cu maşina în apropierea ’Ermitajului Catolic’, cum îi spuneau francezii, lăsat de acest neobişnuit pelerin după moartea sa violentă din 1916, când a fost răpus în timpul atacului dezlănţuit de ocupanţii Fortului Djanet. O nouă ispravă dăruită de războiul mondial izbucnit în Europa, dar resimţit şi în afara ei.

Atracţia care-i aducea pe drumeţii organizaţi sau solitari, era ceremonialul ceaiului cu care gazdele îi cinsteau la schit. O încăpere anume, o cameră aproape rotundă, cu bănci fixate de-a lungul pereţilor albi-albi, cu un covor frumos în centru, în mijlocul căruia aşteptau în permanenţă tot felul de ustensile, printre care ceainicele de aramă, prelucrate cu măiestrie, atrăgeau în special atenţia. Mai erau cutiuţele metalice cu ceaiuri speciale, culese de pe platoul Assekremului,  sau din alte locuri secrete, precum şi, nelipsitul ceai de mentă, adus din magazinele din Alger, indispensabil datorită aromei sale specifice.

Mai marele ceremonialului, un tuareg într-o ţinută impecabilă, cu ceva tentă monahală, se aşeza pe covor şi, cu o răbdare demnă de admirat, dar nu şi de suportat, se apuca de adunat totul pe un fel de măsuţă cu picioare scurte. Cu gesturi majestoase aprindea lampa, aşeza un mic trepied deasupra flăcării şi încărca primul ceainic cu apă pentru fiert. Lua cel de al doilea ceainic şi cu mişcări lente introducea în el ierburi mărunte din cutiuţele metalice. Erau vreo trei. Apa clocotită o turna cu grijă peste frunze pentru a le opări. Decanta apoi conţinutul şi, lichidul limpede îl turna înapoi în primul ceainic în care punea mentă şi zahăr. Turna iarăşi conţinutul peste frunze şi aducea totul la o scurtă fierbere.

Acum începea operaţiunea de aducere a ceaiului la o culoare convenabilă, lui bineînţeles, lucru ce se obţinea printr-o succesiune de transferuri dintr-un ceainic în celălalt. Cam după vreo trei operaţiuni de acest fel care se fac cu multă măiestrie deoarece transferul se face lin, ridicând sus mâna cu ceainicul, lăsând să curgă o şuviţă de lichid subţire, a cărei culoare tinde spre o nuanţă roşietică. Este momentul când, mulţumit de rezultat, mai marele începe să umple păhărelele şi să le întindă spre invitaţi. Parcă am mai spus-o, se beau câte trei păhărele, iar conţinutul unui păhărel se goleşte din trei sorbiri. E ceva mai complicat decât am putut eu prezenta, dar, sper că esenţa a fost spusă. Este un ceremonial deosebit de scrupulos executat la care participantul este invitat să participe cu tot respectul. Nu este o pretenţie prea mare, dar fiind ceva aparte şi dăruit cu mult suflet, te atrage într-o cooperare din care te alegi, de obicei, cu ceva nou în viaţa ta, chiar dacă, de regulă nu ţii neapărat să repeţi experienţa. La sfârşitul unei astfel de demonstraţii, Toma, şi-a manifestat mulţumirea pentru faptul că s-au gândit să pună acele laviţe, scutindu-i pe invitaţi de a  sta în posturi incomode.

Ţinta finală a excursiei era la un pas. Cu picioarele uşor tremurânde am urcat cei câţiva metri care ne despărţeau de platoul Assekrem. Trebuia să săltăm pe acoperişul Hoggarului aflat la 2018 m. Schitul Foucault se afla la cca. 2000 m. Nu ştiam ce vom găsi, dar a meritat. Se deschidea în faţa noastră o întindere ’plată’, pietroasă, răscolită de iviri stâncoase, nu prea mari, arătând ca nişte mogâldeţe.

 Spre partea nordică, dacă o luai la picior, te opreai brusc pe marginea, parcă, uşor crenelată a prăpastiei care se căsca. Nu era nimic înspăimântător. Pur şi simplu te aşezai, cu picioarele în vânt şi cu privirile aruncate hăt departe, fermecat de formele bizare ale masivului, atât cât putea sesiza ochiul, şi, urmând sfaturile însoţitorului a toate ştiutor, tuaregul atât de uşor îndrăgit, te străduiai să rămâi treaz pe această buză montană.

 Au urmat plimbări, în lungul şi latul platoului, atât cât era la îndemâna noastră, făcând slalom printre mogâldeţele amintite, căutând să descifrăm micile iviri de vegetaţie în speranţa de a descoperi frunzuliţele, măcar unele din ele, care stăteau la baza pregătirii legendarului ceai saharian. Era într-adevăr bun, aromat, dulce, calmant, iar pregătirea lui ascundea de fapt o impunere pentru odihnă, pentru liniştire, atât de necesare în procesul supravieţuirii în condiţiile de climă şi relief ale Saharei.

Dar tot acolo, pe acoperişul Hoggarului, au venit şi primele dezamăgiri. Am aflat că excursia, la întoarcere, planificată pentru a ajunge în zona celor mai apropiate gravuri rupestre, a fost anulată din motive administrative, urmând a ne întoarce pe drumul pe care am urcat. Şi, şi mai dezamăgitor, pentru mine cel puţin, a fost cea de a doua veste proastă, care fusese hotărâtă pentru întoarcerea la Alger, şi anume escala la Djanet, inima fantasticelor ’Tassiliuri N’ Ajjer’, canioanele algeriene cum le mai spuneau geologii, o lume a dunelor străpunse de stânci, cu forme fantastice, rezultate de milenii, din lupta cu vânturile şi temperaturile sahariene. Aici, ascunse în locaşurile săpate în stânci, s-au găsit cele mai renumite gravuri rupestre datând de peste zece milenii, mărturii ale vieţii active existente pe aceste meleaguri, astăzi deşertizate.

 Cine mai putea spera să mai aibă o altă ocazie de a ajunge, nu să survoleze, ci să străbată cu piciorul, unele dintre cele mai râvnite zone ale lumii, de către împătimiţii drumurilor! Eu, nu! Ştiam de unde veneam…O mică frântură din planul iniţial mai sclipea totuşi la orizontul speranţei – survolul zonei la întoarcerea în capitala Algeriei, pentru încheierea tratativelor. Ne spuneau că într-un zbor la mică înălţime, spectacolul era copleşitor.

Întoarcerea la Tamanraset nu a ridicat probleme. Drumul îl ştia nu numai şoferul, dar şi noi. Plecarea spre Alger a avut loc a doua zi de diminaţă, cu tractorul zburător, spre evidenta nemulţumire a lui Toma. „Totuşi, sunt şi eu Director General invitat pentru tratative, ce mama dracului?! Puteau să aranjeze şi ei altfel. Sunt şi curse normale la Tamanrasset, nu?!…” Am zâmbit şi, fără să vreau, m-am gândit la întâlnirea cu Laifa. Să-l văd pe Beznă cum va face pe interpretul!?

Zborul a fost ceva mai liniştit, probabil că ne mai obişnuiserăm cu tractorul. Ca întotdeauna, prima oară e mai greu…Promisiunea a fost respectată şi survolul tassiliurilor la mică înălţime ne-a trimis, într-adevăr, într-o lume de basm, a fantasmelor descrise de norocoşii care au străbătut cu piciorul aceste minuni ale naturii. Îi invidiam, pozitiv cum se spune, dar simţeam că voi rămâne cu un imens regret şi o singură scuză: ghinion!

De acum, prins de ideea întoarcerii acasă, am reînceput să planific turul Romei. Aveam două zile la dispoziţie dar cam multe idei cu care trebuia să nu-l indispun pe Toma. Amintirea proaspătă a celor văzute, trufandale pentru firea mea de hoinar, constituiau destule subiecte pentru clipele de destindere. Descoperisem în Toma un om sensibil pentru frumosul oferit de natură, în sfârşit dispus să-şi descarce sufletul, făcând-o cu talent, fără reţinere. Ne comportam realmente ca doi prieteni care se respectau reciproc.

 Anii care au urmat au confirmat aceasta chiar dacă, după întoarcerea în ţară, din respect pentru ierarhia administrativă, nu l-am mai tutuit. Toma a devenit ‘Tovarăşe Director General’ şi doar la tenis mă mai burzuluiam la el, când se ştie, se şterg toate urmele de discriminare în relaţiile dintre adversari. Acolo eram dăruiţi cu trup şi suflet şi până la duş ne apăram şansele cu ardoare. Grupul sanitar, cabinele de duş, erau masa de armistiţiu unde ne reveneam fizic şi psihic. Acolo uitam, la unison, relele de acasă, de pe la noi.

La Alger, pe mine cel puţin, problemele misiunii nu mă mai preocupau. Făcusem ce era de făcut şi aprecierea finală avea să fie nu cea rezultată la ultima şedinţă de lucru, ci la minister, la noi, unde, în general, părerile privind angajarea noastră peste hotare, erau împărţite. În aceste circumstanţe, mă simţeam liber, mă plimbam prin oraş, făceam vizite prietenilor şi, din când în când, ieşeam cu Toma la un peşte stropit cu Trente-trois.

Plecarea din Alger s-a făcut cu pompă, cu scutire de vamă, nici nu prea era cazul, singurele economii fiind rezervate Romei, pentru cadouri, unde aveam de stat, ca şi la dus, două zile întregi. Ne-am cazat în camere separate, la un hotel ce ar echivala astăzi cu unul de patru stele, cu mic dejun şi confort cât încape. Erau clipe de adevărată relaxare şi de odihnă bine meritată. Ca să nu par deplasat în atitudine, l-am însoţit pe Toma prin marile magazine, dar mi-am rezervat dreptul de a hoinări şi singur, prin muzee, biserici, locuri istorice.

Am început cu bazilica San Pietro unde, numai apropierea de piaţa coloanelor, îmi dădea fiori. Câtă măreţie arhitecturală! Interiorul colosalei biserici te copleşeşte. Ameţeşti învârtindu-te doritor să vezi totul. De la intrare, pe dreapta te întâmpină Pieta, această capodoperă a marelui Michelangelo. Încercând să fixez pe diapozitive câteva detalii, m-am apropiat mai mult decât se cade şi, discret, cât credeam eu că se poate, am mângâiat marmora albă de Carara. Am pus mâna la inimă într-un gest de culpă când am auzit în spatele meu un reproş vocal.

 M-am oprit în faţa coloanelor baldahinului lui Bernini şi am privit în sus spre imensa cupolă. După câteva momente de nemişcare, cu capul plecat pe spate, am ameţit pentru o clipă. Printr-un gest reflex de apărare m-am sprijinit de una dintre coloanele baldahinului pentru a mai auzi o dată acea voce a reproşului. Eram chiar urmărit?! M-am simţit jenat şi am continuat vizita concentrându-mă asupra gesturilor necontrolate.

Asocierea asta a lui Michelangelo cu Bernini mi-a schimbat planul iniţial şi, luând un taxi, am cerut Vila Borghese. Trebuia să-l văd pe tizul meu, pe David cu praştia, în viziunea lui Bernini. Am tras temător un diapozitiv şi m-am îndreptat vinovat spre următoarea încăpere. Totul aparţinea acestui geniu a sculpturii şi arhitecturii. Era copleşitor. M-am oprit în faţa Răpirii Proserpinei şi, emoţionat am mai tras un diapozitiv. De data aceasta atenţionarea a venit prompt, ceva în genul – fotografiatul interzis! Am continuat să mă învârt printre statuile care se cereau fotografiate şi nu numai admirate şi m-am mai oprit încă o dată în faţa Răpirii. Supraveghetorul s-a apropiat zâmbind şi a făcut un gest interogativ. I-am răspuns arătându-i cu degetul, mai bine zis atingând, degetele care practic se cufundau, pătrundeau în carnea Proserpinei, în postura strângerii în braţe. A dat din cap aprobativ cu un zâmbet ce etala mândria.

Când să trec în camera următoare, pe uşă am văzut o pictură, un portret al lui Bernini, de fapt un autoportret. M-am uitat la supraveghetor şi i-am arătat ostentativ aparatul de fotografiat. Mi-a făcut un semn aprobativ şi m-am supus fericit.

A doua zi, cu consimţământul lui Toma, gest care putea ascunde chiar şi lehamitea, am pornit singur în căutarea comorilor. Am intrat să văd ce ascunde mult lăudata biserică Santa Maria Magiore şi m-am aşezat pe primul scaun lateral. Este atâta frumuseţe concentrată că nu-ţi mai vine să te ridici. Dimensiunile interiorului îţi permit să te învârţi pe scaun şi să baleiezi privirea pe pereţi oprind-o pe tavanul de care nu-ţi mai vine să te desprinzi.

 M-am desprins, totuşi, şi m-am îndreptat spre Biserica San Pietro in Vincoli. Ca să ajungi la ţintă, trebuie să urci un fel de deal, ceea ce îţi cam taie răsuflarea. O făcusem şi la dus şi ştiam că trecusem prea în fugă. Ţinta nu era atât biserica, ci comorile ce le ascundea – lanţurile Sfântului Petru şi, Moise, gigantul lui Michelangelo. De data aceasta am apelat la casca de ascultare şi am urmărit informaţiile înregistrate pentru vizitatori. Picioarele lui Moise erau înnegrite de atâtea mângâieri, ceea ce, spre ruşinea mea, am făcut-o şi eu.

Am luat-o agale spre hotel, mulţumit de împlinirea planului meu. De Capela Sixtină nu mai putea fi vorba. Toma, se odihnea la o masă, pe terasa din faţa hotelului, sorbind tacticos dintr-un fel de halbă, plină cu bere cu guler. M-am alăturat şi în câteva cuvinte l-am lămurit în privinţa itinerariului parcurs.

„Acum că ţi-ai făcut plinul, hai cu mine să aleg câte ceva pentru acasă…” Am răscolit ceva magazine, şi mai mari, şi mai mici şi, seara, cu braţele pline, târând picioarele obosite, ne-am întors la hotel pentru ultima oară. A doua zi, un avion ’adevărat’, în care Toma a aţipit pe loc, uitând de tractorul zburător, ne-a debarcat pe amândoi la Băneasa.

„Ştii, mă bucur că n-ai făcut o prostie. Aici este locul nostru. Poate mai mergem undeva împreună…”  „Ar fi grozav, tovarăşe Director General.” „Eşti o figură, tovarăşe Boris!”

A doua zi, bărbierindu-mă în baie şi ascultând ştirile transmise la radio, am înlemnit. Se relata, cu lux de amănunte faptul că, un sculptor ungur, un apucat probabil, a mutilat cu ciocanul Pieta. O admirasem şi la dus, şi la întors, încercasem chiar s-o mângâi, când am fost admonestat, şi asta doar cu o zi înainte…De atunci, această minune a sculpturii, a fost închisă într-o cuşcă de sticlă pentru a fi protejată de pornirile barbare ale iubitorilor de artă. Diapozitivul meu păstrează mărturia unor vremuri când, se pare că, oamenii nu se dedau la astfel de manifestări exaltate…

Mi-am adus aminte de ceva similar, întâmplat la Moscova, unde un student exaltat de la arte, a înfipt cuţitul în pânza lui Repin, ‘Ivan cel Groaznic omorându-şi fiul’ de la muzeul Puşchin, mi se pare.

Gustul amar, care m-a copleşit, mai dăinuie încă…

 

 

Daris Basarab (Boris David)

4 august 2013

Bucureşti

Va urma…

 

 

 

www.darisbasarab.com

Bucureşti

2013

          Limba noastra cea română

Sarut vatra si-al ei nume
Care vesnic ne aduna,
Vatra ce-a nascut pe lume
Limba noastra cea romana.
Cant a Patriei fiinta
Si-a ei rodnica tarana
Ce-a nascut in suferinta
Limba noastra cea romana.
Pre pamant stravechi si magic
Numai dansa ni-i stapana:
Limba neamului meu dacic,
Limba noastra cea romana.

In al limbilor tezaur
Pururea o sa ramana
Limba doinelor de aur,
Limba noastra cea romana.

 

Limba română

                      (Anei si lui Alexandru Bantos)

Din cauza durerii
Firescul dor al limbii
Il preamaresc si-l cant.
Si din aceeasi pricina
Puterii Tale, Doamne,
Ma inchin.
In fiecare zi,
In chiar lumina diminetii,
Se-arata steaua
Suferintei mele
Pe care numai
Ochii mamei o zaresc
Incoronati cu lacrimi.

Grigore Vieru