Cuvânt și iubire

Preacuvioase Părinte, trăim într-o lume în care fundamentul societăţii, familie capătă o valenţă tot mai vagă: paradoxal, familiile se destramă înainte de a se întemeia. Credeţi că ne îndepărtăm de la principiile fundamentale creştine?

Cu adevărat aţi atins un aspect foarte sensibil pentru lumea cotidiană. Nu ştiu cât de bine mai este înţeleasă noţiunea curată de familie creştină. Pe de altă parte, consider că mereu a existat o carenţă în ce priveşte înţelegerea acestor aspecte. Cu tristeţe am constatat în contexte diferite, atitudini ostile a soţilor laolaltă, chiar la unele familii care se numesc creştine, sau chiar la tinerele familii, care ar trebui să ardă de iubire.

La ce vă referiţi când spuneţi atitudini ostile?

Vă pot mărturisi cu o umbră de tristeţe, că în urmă cu puţin timp am oficiat o cununie pentru o tânără familie. În momentul citirii pericopei apostolice, la închiere, când s-a rostit „deci şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.” (Ef. 5,33), am simţit o rumoare ce aducea iz de ironie. Constatând această am simţit nevoia să explic ce înseamnă teama de bărbat. Am convingerea că această teamă de care vorbeşte Sf. Apostol Pavel, are o relevanţă, o corespondenţă (păstrând propoţiile) în ceea ce vorbeşte Sf. Isac Sirul despre teama de Dumnezeu. Profundul trăitor isihast aminteşte de cele trei temeri. Teama slugii, că stăpânul îi poate lua viaţa prin pedeapsă dacă nu îl slujeşte, teama simbriaşului, că neîmplinindu-şi munca va fi privat de leafa sa şi teama fiului, că neascultându-şi tatăl îi poate pierde iubirea. Cred ca teama femeii de bărbat este aceea de a nu pierde iubirea soţului şi protecţia sa. Le-am spus celor prezenţi acestea şi le-am amintit că înaintea de a primi teama femeii, bărbatul trebuie să o iubească la fel cum se iubeşte pe sine.

Un punct de vedere interesant, însă în lumea cotidiană, deşi vorbeşte despre egalitatea femeii cu bărbatul, în practică lucrurile sunt relativ diferite. Ce părere aveţi despre aceasta?

Cred că Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat poziţia femeii în societate şi a aşezet femeia în mijlocul familiei, alături de bărbat, piatra cea din capul unghiului al căminului familial fiind Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Spun aceasta nu doar pentru că Dumnezeu Fiul s-a întrupat din pântece de femeie fecioresc, ci pentru că a ţinut în mod cu totul special la statutul femeii, fapt ce reiese adesea din întâmplările relatate în Sf. Evanghelie. Mântuitorul devine sensibil la cererea femeii; îşi ascultă mama şi preface apa în vin la nunta din Cana, ascultă ruga Mariei lui Lazăr şi îi învie fratele, primeşte lacrimile de pocăinţă a femeii păcătoase şi îi redă demnitatea şi nu în ultimul rând se arată mironosiţelor după Înviere, făcându-le purtătoare de bucurie a Învierii. În practică, eu am convingerea că bărbatul este sortit să şadă în capătul mesei, nu pentru că este superior femeii, ci pentru că trebuie să se îngrijească şi să observe că toţi cei care sunt la masă se îndestulează şi au hrană, iar soţia stă lângă el pentru a se îngriji că tot ce agoniseşte soţul se aşează în faţa tuturor membrilor familiei. Bărbatul şi femeia sunt fiinţe complementare şi nu suplimentare. Dragostea adevărată pe care trebuie să şi-o poarte se află în celălalt. Astfel egoismul sumbru, devine comuniune desăvârşită.

Despre această complementaritate vorbeşte şi referatul biblic. Credeţi că mai poate fi adăugat ceva?

Nu cred că mai putem adăuga ceva la creaţia lui Dumnezeu, cu excepţia faptelor noastre. Cu toate acestea putem interpreta duhovnicesc un aspect. Referatul biblic ne vorbeşte de faptul că femeia a fost creată din coasta lui Adam. De ce din coastă şi nu din altceva? Când Moise a scris cartea Facerii nu erau cunoştinţe medicale suficiente, însă unii părinţi consideră că acea coastă este de fapt inima bărbatului, adică ceea ce este sub coastă. Consideră părinţii, că din inima bărbatului, Dumnezeu a creat inima femeii şi cele două inimi au început să bată una pentru cealaltă şi una cu cealaltă. De aceea, în viaţa cotidiană, se spune că oamenii îşi caută jumătatea inimii, iar inima a devenit simbolul iubirii soţilor laolaltă. Iată de ce trebuie să îşi aşeze soţii puterea vieţii, adică dragostea, unul în celălalt asemenea dragostei Sfintei Treimi.

(Interviu cu Părintele Casian Ruşeţ, secretar eparhial al Episcopiei Caransebeșului, despre familia creștină)

Darius Herea

Sursa:  http://www.agoracrestina.ro/

Întrebat de unde vine, Grigore Vieru, Poetul, răspundea: – Din Lacrimă.
Alteori zicea: – Din Limba Română.
Zadarnic ar fi să precizăm de unde totuşi vine Poetul. Lacrima şi Limba Română sînt pentru Grigore Vieru noţiuni-gemene. Sinonime absolute sînt.
Orice vers din poezia sa este rourat de Lacrimă.

Dumnezeu prima oară
Cînd a plîns printre astre,
El a plîns peste Ţară
Cu lacrima limbii noastre.

Amarul şi fierbintele Lacrimii le-a cunoscut din fragedă copilărie. Rămas singurel noaptea în casă, „puiul de om” compunea (de frică, aşa cum avea să zică mai tîrziu) versuri:

S-a stins soarele cel bun,
Eu mă culc, poveşti îmi spun,
Dar nici una nu-i frumoasă,
Greu e singurel în casă.

Iată de unde vine Lacrima Poetului. Dar şi de mai tîrziu. Cînd era interzis Eminescu, cînd Prutul purta lacătul muscalilor, cînd Limba Română era sub sechestru, iar Dumnezeu – răstignit de antihrişti.
Toată viaţa i-a fost o Lacrimă.
Supărat pe cele pămînteşti, Poetul a plecat în Lacrima Cerului, unde dăinuie veşnicia.
Scăldată în oceanul de lacrimi, curată ca roua, Steaua Vieru ne va străluci de acum înainte alături de Luceafărul Eminescu.
Pentru noi vorbeşte Lacrima.
Golul imens din sufletele noastre încercăm să-l umplem cu bogata-i moştenire lăsată nouă „în grijă mare” – Poezia rourată de lacrimi, în care sălăşluieşte Limba Română.
Ca să nu ştergem roua de pe versul vierian, îi recitim (a cîta oară!) opera cu sufletul. Aşa cum a fost scrisă – cu sufletul.
Roua nu e altceva decît cristalul gîndirii poetice a Marelui nostru contemporan, atins de geniu.
Însemnele scrisului vierian e profunzimea gîndului, aureolat de simpleţea formei de expresie.
„Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi” – e mărturisirea de pe urmă a Poetului, înveşnicită în piatra funerară din satul său de baştină, Pererita.
Şi versul şi l-a vrut simplu.

Gînd subtil, ascuns? La naiba!
Scri-voi eu de azi taman
Numai versuri simple. Simple,
Ca o casă de ţăran.

E simplu Poetul. Poate de aceea l-a şi împovărat Dumnezeu cu har poetic. Numai un talent autentic poate însămînţa în lacrimă răscolitoare imagini poetice, ce ascund la suprafaţă filozofia gîndirii omeneşti.
Tocmai prin asta e Mare Poetul. Aceste originale pînă la refuz calităţi ale scrisului i-au asigurat o imensă popularitate singulară în rîndurile cititorilor de pretutindeni. Ceea ce-l situează pe Grigore Vieru alături de Eminescu sînt expresivitatea şi originalitatea metaforei vieriene. Or, un poet trăieşte prin metaforă.
Cînd trebuia să numească distanţa dintre Chişinău şi Iaşi, Domnia Sa spuse, parcă, fără să se gîndească: – De-o inimă.
Dumnezeieşte de frumoasă metaforă! Una de o incontestabilă încărcătură emoţională. E supradozată în plan sugestiv. Mai simplu, mai poetic, pare-mi-se, nu poate fi.
Am încercat să aflu (prin intermediul revistei „Noi”) cum descifrează această metaforă elevii. Răspunsul lor a fost cu totul neaşteptat: „Inima nu desparte, ci uneşte oraşele care aparţin aceleiaşi ţări, aceluiaşi popor”.
Iată ce-nseamnă copii educaţi în spiritul poeziei lui Vieru.
Cine l-a supranumit „clasicul literaturii contemporane” a fost inspirat de Cel de Sus.
Ca nimeni altul (dintre contemporani) Poetul Vieru stăpîneşte Cuvîntul, adică Limba Română, pe care a învăţat-o o viaţă. Şi a sacralizat-o. Domnia Sa aşază Limba Română (ca valoare) alături de Biblie: „Două lucruri în astă lume au fost zidite pînă la capăt: Biblia şi Limba Română”. Perfecţiunea, frumuseţea Limbii Române e lucrarea lui Dumnezeu, crede Poetul.
Cînd credincioşilor li s-au închis bisericile, ei comunicau cu Dumnezeu prin Biblie. Separaţi de ţară, Poetul şi-a găsit refugiul în limba maternă: „Limba Română a fost singurul meu mod de a vieţui în Ţara de care am fost despărţiţi”.
Fiind întrebat al cui discipol este, răspunsul nu a întîrziat: – Al Limbii. Al Limbii noastre. Am răsărit ca poet din frumuseţea, integritatea, armonia şi iradierea Limbii Române… Vin din Limba care nu s-a născut în Peririta mea … s-a născut şi s-a format în Moldova lui Eminescu şi Creangă, în Transilvania lui Rebreanu, Blaga şi Goga, în Muntenia lui Caragiale, în Oltenia lui Arghezi şi Sorescu.
Toate confesiunile sale destinate cititorilor scot sub aparte accent neţărmurita Dragoste pentru graiul matern, dar şi îndemnul de a-i urma exemplul.
„Eu nu caut cu tot dinadinsul (deşi doresc) să aduc ceva nou în cîntarea limbii, eu caut să amintesc copiilor, omului şi mie însumi că avem o comoară fără de preţ.”

Mai bun noroc şi-avere
Mai mare eu nu am
Decît în suflet graiul
Acestui paşnic neam.

Primeşte-l sfînt, copile,
Căci el ţi-e moştenirea.
Şi sapă-l pîn-la lacrimi,
Păzindu-i strălucirea.

Numai harul poetic divin i-a permis să se apropie de sufletul şi mintea copilului, pentru a-l face să trăiască cu adevărat frumuseţea limbii noastre.

Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră.

De-ar spune şi cuvinte
Cînd cîntă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din, sfînta, limba noastră.

Odată citită, splendida poezioară se lipeşte de suflet pentru toată viaţa. Ea pune stăpînire pe copilul „de la şapte la şaptezeci de ani”.
Tocmai prin asta e Mare Poetul.
„Limba este comoara cea mai de preţ a poporului şi veghea asupra strălucirii ei nu trebuie să pirotească nicicînd”, concluzionează, într-un moment de meditaţie, Poetul. „ … mărturisesc că nu sunt unul din străluciţii mînuitori ai verbului matern, dar îmi place să declar că mă prenumăr printre cei care se frămîntă, se zbat în căutarea cuvîntului potrivit, printre cei care tind să lege sănătos verbul în frază, înţelegînd că a vorbi sănătos limba mamei… este o datorie – una dintre cele mai patriotice”. Iată un îndemn ce nu poate lăsa indiferent nici un vorbitor cult de limbă română. Acest citat merită un loc onorabil (deasupra tablei, cred) în fiecare cabinet de limbă şi literatură din şcoală / liceu.
Într-un anume fel autorul îşi motivează spusa: „Vorbindu-ne corect şi frumos limba, tinzînd a o vorbi corect şi frumos, omenim astfel pe străbuni, pe cei care au creat „societatea cuvintelor civilizate”. Uitînd un cuvînt trebuincios, o expresie din comoara graiului matern, uiţi ceva din istoria poporului tău”.
Ca să nu uite, parcă ne-ar spune Poetul, „mai stau şi azi aplecat deasupra Dicţionarului Limbii Române. Dicţionar care, după Biblie şi după Eminescu, este pentru mine cea mai importantă carte de literatură. Mi-am pierdut somnul tot căutînd cuvîntul potrivit”.
Iată deci cum trudeşte Poetul la cuvînt: cu sudoarea frunţii!

Miez de noapte. Foaie albă
Şi sudoarea m-a umplut.
Greu îi fi clădit tu, mamă,
Casa noastră cea de lut.

„Lucrarea în cuvîntul poetic este la fel trudei plămînilor în aerul iernii: tragem în sine faptul rece de viaţă şi-l expirăm înfierbîntat afară”, constată inspirat Poetul.
Asemenea lui Eminescu, Grigore Vieru a aşezat Cuvîntul în toată creaţia sa cu o exactitate de invidiat. E imposibil să găseşti un greş în arătura limbajului său poetic. Aceasta pentru că, vorba dumisale, „plec zilnic după cîştig în minele de aur ale graului matern”.
Atîta cîştig şi-a dorit în viaţă Poetul – aurul graiului matern.
Dacă a-ţi iubi limba înseamnă un act de patriotism, sîntem în drept să afirmăm că Grigore Vieru a fost un Mare Poet. Al Ţării întregite, nu al celei trunchiate, al Limbii Române, nu al celei cu nume fals de „limbă moldovenească”. Se topea de dorul Ţării şi al Limbii Române.
Citiţi-i confesiunile şi veţi trăi emoţii înfiorătoare: „Dacă unii doreau şi doresc să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am dorit să trec Prutul. Am reuşit să-l trec îngrozitor de tîrziu – abia la începutul anilor 70. Cred că a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. La vama din Ungheni am închis ochii, ca să nu observe grănicerul lacrima din ei.
Treceam pe străzile Bucureştiului sau prin parcurile sale, citind, cu lacrimi în ochi ca pe nişte poeme, tot ce întîlneam în cale: numele străzilor, denumirile de magazine, afişele, tăbliţele cu „Nu călcaţi iarba”. Mă ţineam din urma copiilor care-mi păreau că nu vorbesc, ci cîntă”.
Sînt rînduri ce-ţi cutremură fiinţa şi-ţi storc broboane de lacrimi.
Patriotismul lui Grigore Vieru rezidă şi în curajul său de a lupta pentru reîntronarea Limbii Române în Basarabia. „… în Basarabia însuşi faptul de a vorbi şi a scrie româneşte înseamnă a face politică. La noi în Basarabia limba a devenit o problemă politică”. Prin urmare, Domnia Sa trebuia să facă „politică” în favoarea Limbii Române.
Argumentul ştiinţific şi istoric i-a servit drept armă cu care a luptat împotriva falsificatorilor istoriei noastre, împotriva moldovenismului primitiv. În lupta acerbă cu românofobii Poetul este necruţător: „Din păcate, unii încearcă şi azi să ne convingă că vorbim moldoveneşte, iar nu româneşte. … unii savanţi… au destulă carte românească, dar sunt farisei. În limba moldovenească s-au adunat toţi fariseii şi toţi derbedeii.
Am scris aproape întotdeauna din disperare. Din teama de a nu fi părăsit de „steaua care ne păstrează”: de Limba Română.
A te linguşi pe lîngă o limbă străină ca scriitor şi a te lepăda de limba de acasă este ca şi cum te-ai lăsa de harul pe care ţi l-a dat Dumnezeu”.
Deşi părea obosit de atîta luptă inutilă cu neprietenii Limbii Române, Grigore Vieru mai găseşte puteri să-şi alimenteze optimismul ce l-a caracterizat dintotdeauna: „Visez să apuc ziua cînd la Chişinău dragostea noastră pentru Limba Română şi Istoria neamului nu va mai fi calificată drept „fascism”, iar românii basarabeni nu vor mai fi numiţi, la Bucureşti, „ruşi”. Să ştiţi că şi un termen, şi altul ne rănesc mai adînc decît sîrma ghimpată”.
Dar Poetul a sperat, căci „Limba, literatura, cîntecul românesc au fost pentru noi, românii basarabeni, covorul care ne-a ferit sufletul de îngheţul străin, pustiitor”.
Cu sufletul rănit de nelegiuirile guvernanţilor „atotputernici” asupra limbii, Poetul, parcă, le-ar formula verdictul: „Legiferarera prin constituţie a glotonimului „limba moldovenească” şi a etnonimului „popor moldovenesc” (mă mir cum de nu i-au zis norod moldovenesc) va rămîne în istorie ca o ruşine naţională, care s-ar putea să cadă pe copiii şi nepoţii autorilor nesăbuitelor fapte”.
E, propriu-zis, un blestem pe care şi l-au meritat legiuitorii timpului.
Poetul însă n-a disperat niciodată în triumful Adevărului, pentru că a crezut în Eminescu – „lacrima de foc a Universului”, în Limba Română – „focul veghetor al Patriei, suflarea ei caldă, sănătatea ei liber ziditoare de frumos”.
„Limba, în accepţia Marelui nostru Poet, este cea mai mare dreptate pe care poporul şi-a făcut-o sieşi.”
Or, „un poet care şi-a asumat greul unui grai, trecîndu-l prin inima sa, şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi… un asemenea poet rămîne-va „suflet în sufletul neamului său” (Ioan Alexandru)”.

Aşa a vrut Cel de Sus!”

Ion MELNICIUC,
conferenţiar universitar,
doctor în filologie

Sursa: http://www.literaturasiarta.md/

GRUPUL ROMÂN DE PRESĂ ȘI INIȚIATIVĂ CIVICĂ

și prin consens, Inițiativa internautică “Să ne–amintim de Eminescu”, constituită în preajma zilei de 15 ianuarie 2011

STIMATĂ DOAMNĂ, STIMAT DOMN,

Vă adresăm invitația de a fi alături de noi în ziua de 31 August 2013, la manifestările care celebrează ZIUA LIMBII ROMÂNE, prospăt instituită prin Legea nr.53 /2013.

Întrucât aceste manifestări sunt prevăzute, la modul complex, a se desfășura în mai multe locuri, vă trimitem în atașament broșura-îndrumar care prevede locurile, modalitățile de participare și facilitățile pe care le punem la dispoziție, precum și un program al spectacolului central care va avea loc la Sfinxul de pe Platoul munților Bucegi, alături de antena de la Coștila, prin care dorim să ne aflăm în legătură video și audio, în timp real, cu cât mai multe localități și comunități românești din țară și străinătate.

Așadar, fie participând la manifestarea noastră de pe Platou, fie la cele din București și Chișinău, fie organizând manifestări în locurile Dumneavoastră, fie intrând în legătură on-line cu noi prin Internet și Skype, vă invităm să fim alături în ziua de 31 august, realizând o mare întrunire virtuală a comunicării frățești în limba română, oriunde ne-am afla.

Așteptându-Vă, cu cele mai alese sentimente,

Corneliu LEU

Vă invităm să vă alăturați cu românească inimă acestei impresionante încercări de a ne simți și mai uniți ca până acum, toți românii de pretutindeni, din Țară și din lumea largă, spre binele nostru al tuturor !

Suntem siguri că acest eveniment național ne va ajuta să ignorăm, pentru o zi măcar dacă nu pentru totdeauna, partidele politice și politicienii, reinstaurând unitatea națională confiscată în ultimii 23 de ani ………

Testament literar / Ienăchiță Văcărescu (1740 – 1797)

Urmașilor mei Văcărești !

Las vouă moștenire :

Creșterea limbei românești

Ș-a patriei cinstire.

Ex libris / Tudor Arghezi (1880 – 1967)

din Cuvinte potrivite (1927)

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris
Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.

Eu nu mă spăl de poporul meu / Nichita Stănescu (1933 – 1983)

din „Limba română este patria mea”

„A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi – gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. … Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă.”

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patrie de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea.”

Pasii m-au purtat in aceasta vara spre Muntele Sfant, Ceahlau.

Nimic mai frumos decat “Atohosul” nostru romanesc.Perle binecuvantate, ctitoriile ortodoxe voivodale, aer proaspat primenit de respiratia tainica a sufletelor ce inca mai ratacesc prin pesteri.

Un loc tainic l-am descoperit urcand la Schitul Sihla, unde intr-o pestera pe versantul nordic al muntelui s-a nevoit o mare pustnica, Cuvioasa Teodora, “aleasa floare duhovniceasca a Moldovei.”

Pestera a devenit un mic paraclis, un loc de pelerinaj pentru cei credinciosi.O multime de lumanari, de iconite, o raza de soare oprita in loc de vremuri.

S-a scris mult, sunt multe legende, dar personal sentimentul calatorului care ajunge in acel colt de tara, este unic.Esti undeva, intr-un colt de rai.

Aproape de pestera, pe o carare in vale, te intampina misterios, fantanita Sfintei Teodora, pe o stanca inalta, asezata la marginea unei prapastii.Intr-o mica scobitura, dupa cum spune traditia “Sfanta Teodora si-a sapat-o cu insesi unghiile sale”,  se strangea ploaia, sau picaturi de roua din care, Sfanta isi potolea setea.

“Un strop de apa adunat din ploi sau din roua noptilor zace vesnic pe fundul acestei scobituri captusite cu matreata”, fiind tamaduitoare de boli.

De ce Sfintele sale moaste se afla la Kiev, in pesterile Manastirii Pecerska nu am inteles.Pe racla fiind scris “Sfanta Teodora din Carpati” Oare nu o putem aduce acasa?

Unii spun ca moastele ai au fost duse in Rusia imediat dupa moartea sa, altii mai spun ca dupa 1830, ele fiind in posesia familiei Sturza si asezate in biserica Miclauseni-Iasi, iar in 1856, au fost date Manastirii Pecerska, in schimbul unor vesminte de fir.

Minunile din acel colt de rai, prezenta nevazuta a Sfintei Teodora de la Sihla, inca rugatoare pentru Neamul Romanesc, au dus la trecerea Cuvioasei in randul sfintilor, fiind pomenita de 7 august.

(Peştera Cuvioasei Teodora de la Sihla)

“Iesind din moartea pietrei, cu ochiul obosit,

Deodata vezi o stanca cu varful ruginit.

E vatra suferintei, e pestera in care

Martira Teodora aflat-a alinare.

Aici, sfanta femeie, ducand un aspru trai,

Vedea prin rugaciune minunile din rai.

In fata grotei sfinte, o piatra se arata

Pe fruntea ei plesuva, de fulgere brazdata

Sapat e din natura, un mic rotund bazin

Ce-n orisicare vreme cu apa este plin.

Sfintenia si taina aicea predomnesc.

Padurea, apa, stanca, tacute se privesc.

Doar micul licurici, a tufelor faclie

Imprastie in noapte lumina albastrie,

Aici rasina alba, tamaia bradului

Carpatice arome trimite cerului.

Si-adesea, catre seara, cand clopotul se plange,

Cand glasul rugaciunii incet prin vai se stange,

Calugarii din Sihla, batranii muntilor

La piatra Teodorei inalta ruga lor”

(Sfânta Teodora de la Sihla din volumul Poezii al lui N. Beldiceanu, Bucureşti, 1893)

Mariana Gurza

►Mariana Gurza

Foto 2 : Mariana Gurza

Revin cu plăcere pe Muntele Ceahlau. M-aş opri la Cuviosul Peon Sihastrul, care avea metania din Schitul lui Silvestru.

Cu dragoste pentru Hristos a sihăstrit mulţi ani la nord de Ceahlau, acum acel loc numindu-se “Dealul lui Peon”.

În acea perioadă a sec.XV-XVI, adunând în jurul său mai mulţi ucenici, ajunge părinte duhovnic,al tuturor sihaştrilor din jurul Ceahlaului.

În fiecare zi un clopot şi o toacă răsunau în vârf de munte, chemându-i pe călugări la rugăciune. De la acest înţelept cuvios Peon, Ceahlaul s-a numit ‘Muntele lui Peon” (Pionul), cu cele doua varfuri semeţe, “Toaca” şi “Panaghia”.

Din vremea sa, hramul muntelui Ceahlau este în data de 6 august, Schimbarea Domnului la Faţă, asemeni Muntelui Athos.

Faptul ca de-acum câteva sute de ani, cineva s-a gândit, să adune, o dată pe an, pe toţi sihaştrii din împrejurimi, pentru a sărbători hramul muntelui, ne îndreptăţeşte istoric să cerem pentru Muntele nostru Sfânt, Episcopia de Ceahlau.

Cuvioşii Părinţi, pe aceste locuri au privegheat noaptea, s-au împărtăşit împreună cu Trupul lui Hristos, ăi au adus laudă lui Dumnezeu.

“Astfel , acest mare părinte a facut din Ceahlau un Athos românesc, creând în Moldova o puternică tradiţie autohtonă care se păstrează până în zilele noastre, Ceahlaul fiind singurul munte din Carpaţi care are zi de hram” .

“Prea cuvioase parinte Peon, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi! “

Citind din “Patericul Românesc, “o carte de o aleasă trăire duhovnicească, dovedită cu fapte de numeroşi slujitori ai Ortodoxiei româneşti”  ca să-l citez pe pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, nu poţi decât să te îmbogăţeşti spiritualiceşte.

“Dacă fiecare din noi va face tot ceea ce poate în binele Bisericii, patriei şi omenirii, nu va pieri cetatea noastră“(Mitropolit Veniamin Costache).

 Mariana Gurza, vol. “Destine umbrite”, 2008

Tocmai ce mă dumirisem cum e cu “ciorba reîncălzită, cu looserii de profesie, care au luat bătaie, şi cu ţuţării preşedintelui”, când o nouă lege ţinteşte buzunarul cetăţeanului. Înainte de a merge în instanţă, treci obligatoriu pe la mediator. Fie că divorţezi sau vrei să te judeci cu megieşul pentru uluca ruptă din gard, medierea e obligatorie, altfel rişti amenzi usturătoare. Peste noapte au apărut 8.000 de mediatori în toată ţara.  Altă categorie de încasatori de bani. Tot aşa, ca ciupercile după ploaie, au invadat naţiunea bancherii şi recuperatorii. Taxe, suprataxe şi molii înmulţite pe lamelă capitalistă. Pe vremea răposatului, “medierea” de azi se chema “Comisia de împăciuire”, şi nu costa nicio para. Era o încercare reală de împăcare a părţilor. Politicienii n-au în cap decât modalităţi de golire eficientă a buzunarelor noastre. Tot ce aduce bani pentru prosperitatea trântorilor devine lege.

Guvernul dă cu o mână la pâine şi jumuleşte cu cinzeci de mâini prin noile taxe, iar firma germană “Syborg Informationssyteme”, implicată într-un scandal de interceptări ilegale, care la un târg I.T. se lăuda cu cel mai performant sistem de monitorizare, s-a ales cu  600.000 de euro de la Poliţia Română, în baza unui contract, pentru un sistem ce urmează să fie livrat la începutul lunii septembrie şi care, oficial, se va ocupa de localizarea telefoanelor mobile. Dar neoficial? Firma a fost acuzată că “sub acoperirea unui sistem de localizare a vândut poliţiei germane instrumente care permiteau ascultarea telefoanelor, interpretarea datelor, citirea email-urilor, a discuţiilor de pe chat şi aşa mai departe”. Parcă din 2010 devenise obligatorie, la noi, Legea ascultării aproapelui. Toţi providerii şi cabliştii au fost obligaţi să monteze la intrarea în sistemul lor nişte “cutiuţe negre”. Mai mult, compania este acuzată că ar fi negociat livrarea unor astfel de sisteme şi către fostul dictator libian Muammar Gaddafi. Atunci, cum să nu fie plasată Angela Merkel pe primul loc în sondaje, înainte de alegerile care vor avea loc pe 22 septembrie! Sau sondajele sânt măsluite ca peste tot? Vom trăi şi vom vedea.

Două avioane străine au încercat săptămâna trecută să intre în spaţiul aerian al ţării noastre. Şi nu sunt primele. Somate de aviaţia militară de vânătoare română, piloţii străini au ales altă rută. Ale cui erau jucăriile care încercau să zboare pe cerul Patriei noastre? Să ne răspundă ministrul M.Ap.N.! Trebuie să ştim şi noi cine ne priveşte de sus. Americanii, ruşii sau ungurii? Potrivit proverbului, câinele moare de drum lung şi prostul de grija Ardealului, înseamnă că nu antiromânul Tőkéş e băiat deştept, ci guvernanţii de pe Dâmboviţa, pentru că de peste 23 de ani vorbesc limbi străine, tatonează reacţia populară, apoi fac treaba murdară. După cum evoluează evenimentele, nu m-ar surprinde să conlucreze cu Satana în sutană la restabilirea dominaţiei – de ce nu, chiar a ocupaţiei maghiare în Transilvania. Mai e puţin până la 30 august, ziua celui de-Al doilea arbitraj sau Diktatul de la Viena, prin care România a fost silită să cedeze în favoarea Ungariei horthyste aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei. Ar însemna încălcarea legilor supreme şi uzurparea drepturile câştigate în istorie cu sânge românesc. După ce a pângărit sutana şi s-a făcut deseori de râsul lumii în Parlamentul European, se pare că nimeni nu-l mai ia în serios! Ăsta-i popă? Ferească Dumnezeu! Mai bine şi-ar face milă un preot să-i facă o exorcizare! Tőkéş nu mai e spionul activ, eroul Europei Libere din 1989. E un cal de bătaie expirat, dar fericit că e lăsat în pace să mai necheze la tribună.

Ce se predă la Universitatea aia de vară de la Tuşnad? Păi, ştiinţele hortiste, neofasciste, iredentiste ale revizionismului maghiar. Protectoratul asupra Transilvaniei după modelul Tirolul de Sus, cerut de răspopitul europarlamentar, e demn de bancurile cu bulă. În Transilvania românii sunt majoritari. La fel şi proditorii Mihai şi Pacepa. Primul Mihai ne-a vândut ruşilor, al doilea Mihai, “agent al ruşilor, care a dat cea mai cruntă lovitură spionajului românesc”, a fost degalonat cu argumente serioase de către istoricii Cristian Troncotă şi Larry Watts, dar susţinut cu aplomb tismănesc de te miri cine. De dincolo de moarte jinduia după pensie de la statul român. O mare dilemă româno-americană, care ar trebui să nu-i dea pace premierului, cum nu i-a dat nici Haysamm. Pe ce adresă a virat statul român pensia fantomei? Reabilitarea judecătorească, cu ochii închişi, a trădătorului şi repunerea acestuia în drepturile de pensionar militar al statului român, a trezit instituţia plătitoare din anestezia injectată de politică şi justiţie. Cererea instituţiei, prin care pensionarul Ion Mihai Pacepa trebuia să facă dovada că se află în viaţă, a rămas fără răspuns. Am pentru guvernaţi o temă de vacanţă: elucidarea dubiilor cu privirea la comiterea unor falsuri ce aveau ca scop reabilitarea lui Pacepa, demascarea autorilor fraudei şi recuperarea pensiei plătite fantomei. Deşi i se iau interviuri  regizate pentru copiii autişti, cei avizaţi, trecuţi prin dârmon, afirmă că e “dus”demult. Până una alta, factura celor şase ani de când România se pregăteşte să intre în spaţiul Schengen, respectiv din 2007 şi până în prezent, ne-a costat peste 1 miliard de euro. Bani de buzunar pentru găşcarii U.E., nu-i aşa? Era să uit că recentul (r)acord cu F.M.I. a mai emis o perlă, ca nouă sursă de jupuit. Pe cine, anume? Pe româncele casnice, pe care le va obliga să plătească impozit… pe statul acasă. Dar despre această monstruozitate, în curând. Până atunci, faceţi Crucea mare că Skaraoţki-i neînfricat şi are în plan să ne impoziteze mersul pe jos, dormitul, mestecatul, tusea şi sforăitul. Cam astea au mai rămas neimpozitate.

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Din preaplinul ei, Veşnicia izbucneşte ca o Naştere, ce poate însemna un crâmpei de Timp cât arderea unui vers din Poesia candelei Viaţă.
Arderea aceasta este precum scurtimea urgentă a Primului şi ultimului Sărut, „prin moarte pre moarte călcând” întru Înviere şi viaţă fără de sfârşit!
Căci nu ştiu ce rost ar avea, pe pământ, prea-omenescul sfârşit al Frumuseţii întrerupte, al cântecului interzis, frânt dintr-odată?!
Să auzim de neauzitul, să vedem de nevăzutul, să înţelegem de neînţelesul Tainei acestei triade copile, de nemurire care moare şi învie: Ioana, Irina, Viviana. Toate trei înfloresc odată: Lumina, Pacea, Viaţa.

IOANA BALABAN, îşi urcă Poesis-ul sub luminile Întrebării:

Oare cât?
M-am întrebat cândva,
Oare cât va fi lumină?
Oare cât va fi iubire?
Oare cât luci-vor stele?
Oare cât trăi-vor flori?
Oare cât m-am întrebat?

Dintr-un Aici ca un vechi OLAM (timp fără „înainte” şi „după”) ne spune lucid:

Aici
În această clipă
Vreau să mă lăsaţi în pace.
Timpul cu a lui aripă
Trecea pe deasupra mea
Fără să mă atingă.
Eu stau AICI.
Nesfârşit.
Dacă îmi spuneţi un singur cuvânt
Intru în timpul vostru,
Părăsesc acest Aici nesfârşit
Şi merg mai departe
Pe aripa care trece deocamdată pe
deasupra mea
Fără să mă atingă.
Poate că ajung în viitor
Ceea ce nu-mi va conveni.
Nici mie, nici vouă.

E o deznădejde, e o durere, e o prigoană a timpului şi a morţii? Nu! Este o Bucurie. Aparent, oboseala durerii icneşte într-un ţipăt: „Lăsaţi-mă să trăiesc!”. Dar nu e întrebarea: „Şi de ce-i atât de neagră noaptea?” ci este certitudinea răspunsului: „Pentru că exist!”, „Pentru că trebuie (Sollen) şi vreau (wille) să ştiu!!!

Deci lăsaţi-mi apa albastră,
Iarba verde şi noaptea neagră,
Lăsaţi frunzele să se legene,
Cerbii să pască iarbă care foşneşte,
Lăsaţi să fie frig când ninge,
Lăsaţi-mă să întreb!
Lăsaţi-mă să trăiesc!

Universul de creaţie (poesis) al Poetei nu este fatalitatea unei interogaţii deschise la infinit, ci libertatea „Albastrului din inima mea”, răspunsul interogativ la:

Trei întrebări
Am întrebat cerul
Despre nemărginire,
Marea despre plutire,
Ochii tăi – despre iubire.
Albastrul din inima mea
E oare răspunsul
La cele trei întrebări…?

Ioana nu se preface, ea ştie dinainte, ea nu se teme de răspuns, ea spune: „ce mai faceţi, domnule Adrian Păunescu?… fără jena protocolar pentru că simte ca Poetul Cărţii cărţilor de Poezie, ea repetă: „Cum e? (Ceea ce cred că mi-a spus el)”, ştie că pentru ea:

Nesfârşitul
..îl găsesc în sufletul meu;
şi… de fapt nu e ascuns,
e mai Mare, mai Frumos,
mai Nepătruns!
…Voi dansa în ritmul viitorului
Şi pentru viitor,un ritm care va rămâne
veşnic al viitorului

Ştiinţa şi credinţa Ioanei Balaban nu sunt din categoria celor făgăduite unui Labiş sau Eminescu, că „dacă trăia mai mult, ar fi ajuns un geniu”?! …pentru că geniul nu devine ci „este” (Sein), el este singurul care ştie, vede:

Cum e?
Cum e când tăcerea toată ţi se sprijină pe suflet
Când la flori le uiţi parfumul şi n-ai ce mai aştepta?
Cum e când iţi ştii viaţa numai dragoste şi zâmbet.
Dar acum, cântând iubirea, o găseşti în urm ta?

Cum e? Nu-i aşa că visul nu avea cum să trăiască?
Nu-i aşa că despărţirea a venit oricum, firesc?
Nu-i aşa că niciodată n-am purtat nici unul mască
Şi-am ştiut să spunem lumii (sincer şi frumos)„iubesc”?

Cum e când pricepi că visul este vis şi doar atât.
Dar când ştii că peste zare găseşti alte bucurii?
Cum e când tu simţi că viaţa e făcută doar din lut
Şi când totuşi, arzi de doruri –cum e, spune; oare ştii?

Eminesciană peste tot: în tăcere, în vis, în bucurie, în dor, în nemoarte frumoasă.
Nemaigrăită această Poezie a Ioanei Balaban care nu reproşează nimic nimănui, ea lasă către noi doar:

Cale peste pietrele sufletului (…)
Ele mă dor, sunt în picioarele goale
Dar ele sunt singurul sprijin
sub cerul tău mare (…)
Am să vin în fiecare zi –
Dacă mă chemi –
Bine-nţeles dacă mă chemi!

IRINA BRÂNDUŞA IRIMESCU – sub aceeaşi fatalitate a unei Chemări suspendate, imposibile se face prezentă şi poezia altui Regret. Ea şi-a suit talentul alături de altă mare poetă Ana Blandiana, înţelegând că:

Pentru dragostea mea
mi-ar fi trebuit o melodie
lungă
de moarte înceată.
În jur pământul era ucigător de frumos.
Oamenii mergeau
neclintiţi
mai departe
şi oriunde,
zădarnic sublimi
ca albastrul fantastic
al ochilor mării…

Ca o Brânduşă sihastră, în grădinile de totdeauna ale Văratecului, sub freamătul Firii ( Geme văzduhul…) simţea nedesluşit, demult, că:

Dincolo de mine
Un strop de moarte
mi se strecoară în nervuri albastre,
cu vag ecou de cosmice dezastre
făcând frunzele să spere,
c-un zâmbet ca un abur, de durere…
Treci dincolo de mine
şi de clipă.
N-am timp
să te adun în pripă
din tot ce-ai fost
şi tot ce ştiu că vine.
Eşti dincolo de clipă
şi de mine.

Ca o Veronică, aflată într-o altă metempsihoză:

Daţi-mi răgaz
Daţi-mi răgaz
până la întruparea o mie,
şi am să povestesc ce este
Omul!
Daţi-mi răgaz
până la ultimul cer
şi am să vă spun ce este
Cerul!

Irina-Brânduşa ne transmite „fantomele teilor” „ca o vulpe rănită„ ale ei Postume Labuntur ann, într-un Hai vino!… în argheziene „bocete” sau „fecioare din lună” ale Frumoasei într-o Laudă a bărbatului:

Pentru bărbatul
Te-a admirat secole-ntregi
fără tutun şi fără legi,
bărbat grozav gemând de haos,
iatac, chilie şi pronaos.
Biserică cu sfinţi beţivi
beci cast de idoli primitivi.
Cu barba ta de stele bete
ai desfetit atâtea fete
care-au plecat, râzând năuc
să fete cântecul de cuc.
Ai spart pocalul sub călcâi
şi nimeni nu ţi-a spus rămâi.
Frumos şi mârşav împărat
de clopot nedesferecat,
cum călăreai pe Dumnezeu
cu capul de blesteme greu,
cum te-ntorceai cu nara-n vânt
beat de un nor ori de cuvânt…
Adânc ca moarte unui zeu
frumosul meu, sufletul meu…

sărutul prea devreme al Veciei a întâlnit-o cu năprasnica ştiinţă:
Mor…
e simplu…
El n-o să plângă.
Voi curge…
îmbăiată în sângele meu
voi fi mai întreg!
De asta, pomule,
mor…
Aş fi vrut nişte lucruri prea sus…
Le-a tăiat buza cerului,
gura lui le-a zdrobit…
Vecia mea se termină aici!
Rămân tânără,
Iată!

Nostalgia de viitor a Brânuşei-Irina s-a înălţat în Cântare de etern:

Cânt
pentru toţi cei care au iubit
vreodată
şi care au smucit spumegând
gratiile cerului şi ale pîmântului1
Pentru toţi cei care au dorit
dureros
să fie mai mult decât
o umbră mişcătoare
strivită de miliardele de galaxii!
Pentru voi care sângeraţi ca şi mine
ca să spulberaţi lacătele artei,
pentru voi care mai presus de orice
vreţi să fiţi oameni!

Sărutul prea devreme al Veşniciei!!!

IOANA VIVIANA MICHIU – s-a dorit A fi Acolo, Sus, în punctul fericit, unde poţi temeiuri depline, să urli, să cânţi, sau să plângi:

Acolo, sus, în punctul fericit
„E totuşi un privilegiu să te naşti, să trăieşti cu marea la dreapta, sau la stânga şi în faţa ta sau în spate cu bătrânii Munţi Hercinici care spun: te iubesc – şi altceva?… Spun: te iubesc acolo sus, în punctul fericit!”

Un suflu de polis, de cetate cu „prea multă putoare roşie, alături de noi” solicită, are nevoie de cât de „puţin aer proaspăt” după decepţia întrebării „Pentru ce-am murit?…Pentru ce ne-am jertfit?” , răsună, aproape copil, îndemnul – ce avea să nu mai fie:
Scoateţi cutia Pandorei
Avem nevoie de speranţă
Da, pentru ce?
Pentru ce totul?

Poeta nutrea adesea nostalgia „să fiu altfel”, căutătoare de „comori”, mergând:
..desculţă-n lan de flori
Dorind să iau înţelepciune.

Ea cunoştea, crezând sincer că:

Din punct de vedere al lui

Din punct de vedere al lui
Eu sânt eu
unică şi irepetabilă
Din punctul de vedere al arborilor
Dragostea este
atunci când doi copaci cu aceeaşi rădăcină
atunci când doi copaci au aceeaşi rădăcină

În oceanul de icnet al durerii, poeta la nici 18 ani, vede „privirea (celuilalt – Mamei) pătrunzând în mere (…)

Te văd
Ochii tăi creează muzica tibetană
Acea care încearcă să desăvârşească
Eul pământenilor

Poeta are o vedere de absolut, ea vede:

„cum puritatea ta ucide
Merele şi nuferii visului meu
Veşnica vitamină a sufletului meu
A speranţei mele

Din păcate, totul este ca:

Repetabila legănare
O repetabilă legănare
legănare de ninsoare
legănare de soare
Ai rău de mare de atâta purificare câinoasă
A sosit ora decantărilor
Scoateţi-vă greşelile din fapte
din gesturi şi atitudini

Ea însăşi un Imn dedicat „iubirii pe pământ”, Ioana Viviana Michiu se află „la vârsta când steaua ei poetică se pregăteşte să răsară”. Simţit şi adânc spuse eseistul ieşean de la Cronica, Vasile Constantinescu:
„S-a întâmplat însă un fapt, pe cât de neobişnuit, pe atât de firesc în zona de trăire a poeziei: steaua ce a apus s-a mutat în steaua ce stătea să răsară” – (despre Steaua de întâlnire).
Sufocanta tristeţe a stingerii ia chipul primăverii – nebunie din:

Mă despart prea curând
Dacă asemănarea
Trupului meu cu câmpia
Uscată de iarnă
Însemnă că-n dragoste am ars
Atunci e-aproape primăvară.

Primăvara începe din nou; o nouă nebunie se-adaugă celei vechi:

Precum căuşul palmei
Scapă stropii într-un lac de munte
Înfiorând unda-i pură
Înainte de a-mi stinge setea
De tine mă despart prea curând…

Aidoma celor 3 copile, ce astăzi nu mai sunt, văd icoana lui Andrei Rubliov cu Sfânta Trinitate, la o Masă de taină în care suntem Împreună (Mit-Sein).

Prof.univ.dr. TUDOR GHIDEANU

Sursa: Revista Melidonium