6 August

                             de  Ioan Alexandru

Se schimbă frunzele-n păduri

Creştetul verde-ncepe să pălească

Se-ntâmplă-n vieţuirea tuturor

Un fel de împăcare nelumească

Începe toamna ceţurile-n zori

Întârzie să plece de pe ţară

Ştergare uriaşe atârnă de stejari

Şi-i foarte frig pe lumea din afară

Toate se-ntorc de-acum spre miezul lor

Columba strigă apele pe nume

Sâmburul lin de milă legat interior

Şi-arată faţa rece către lume

(Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu: “Aceşti mari poeţi mici”)

PE CALEA VEŞNICIEI

                      de Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Glasul meu încet se pierde
Ochii se uimesc
Şi privesc pe nesimţite
Lucruri nouă negrăite.

Pe ai mei cei de aproape
Nu-i mai văd acum
Iară vorba lor duioasă
Nu-mi mai este înţeleasă.

Un strein îmi dă paharul
Morţii ca să-l beau
Şi gustând din el cu greaţă,
Mă trezesc în altă viaţă.

Astăzi bietele picioare
Nu se mai “clătesc”
Căci de-acuma au să meargă
Pe o cale mult mai largă.

Iară mâinile la rele
Nu se mai întind!
Încleştarea lor o curmă
Numai trâmbiţa din urmă.

Ochii mei de-acum cu poftă
Nu mai pot privi!
Căci în faţa lor s-arată
Altă lume, neumblată!

Gura mea şi-a stins vorbirea
Celor pământeşti
Până când va fi chemată
La obştească judecată!

Nasul meu odinioară
Gingaş la miros,
Astăzi fără sfiiciune,
Gustă numai putrejune.

Din Gâtlejul meu
Cel lacom şi nesăţios
A pierit în veşnicie
Pofta cea cu lăcomie.

Iar urechea alintată
Întru graiuri dulci
Auzire de-acuma n-are,
Decât veşnica chemare.

În mormânt la întunerec
Fraţii mă închid!
Nelasându-mi ca să vină
Nici o rază de lumină!

Trupul meu acum ca ceara
Curge, putrezind!
Numai inima din mine,
Patruzeci de zile ţine!

Duhul meu în vremea asta
Umblă pe pământ,
Pretutindenea dă roată
Unde a trăit odată!

Orice pas făcut în viaţă
Este arătat,
Începând de la născare
Pân-la ultima suflare.

Şi privind ca în oglindă
Cele din trecut,
Se căieşte cu durere
La a faptelor vedere!

Cum ar fi să mai trăiască
Iarăşi pe pământ!
Ca să verse pentru ele
Râu de lacrimi să le spele.

Dar a face pocăinţă
Nu mai este când.
Că s-a pus acuma, iată,
Scaunul la judecată!

Împlinindu-se trei zile
Vine la mormânt
Şi văzând trupeasca slavă,
Pleacă fără de zăbavă!

Este vremea rânduită
Pentru călători
Ca să meargă fiecare
La obşteasca Închinare.

Însoţit de Sfântul Înger,
Duhul meu acum
Cu fiorii reci de teamă
Se apropie de vamă.

Petrecându-mă cu taină
Fraţii vor cânta
Cu duioasă viersuire:
“Veşnica lui pomenire”!
“VEŞNICA LUI POMENIRE”!

“Postul e vechi şi începe o dată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de sine. Postul şi rugăciunea sunt două mijloace prin care curăţim firea de patimi. Toţi oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu şi-au smerit sufletul cu rugăciune şi post. Şi Iisus a postit 40 de zile, punând postul începătură a vestirii împărăţiei lui Dumnezeu, deşi Lui nu-I trebuia, fiind nepătimaş. Temeiurile mai adânci ale postului şi rugăciunii le găsim tot la Botez. Adâncul fiinţei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al minţii sau în altarul inimii, după expresia Părinţilor, se sălăşluieşte Hristos, izgonind afară pe satana, care se retrage în simţiri. De aici puterile potrivnicului, patimile, se silesc să învăluie şi să prindă voinţa din nou în mrejele sale.

Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu ştie şi nu recunoaşte convingerile. De aceea el trebuie uscat, încet şi cu socoteală, fiindcă în mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.

Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simţuri patimile plăcerii, slăbim prin post aceste simţuri şi închinarea lor către plăcere. Un organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe convingerile conştiinţei. Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale minţii. Postul lucrează şi asupra acestora. E lucru de mirare, zice Sfântul Ioan Scărarul, că mintea fiind netrupească, de la trup se spurcă şi se întunecă şi că, dimpotrivă, cea nematerialnică de la ţarină se subţiază şi se curăţă.

Ochii văd lucrurile, mintea vede gândurile. Postul curăţeşte ochiul, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de rugăciunea minţii. La intrarea în călugărie, rugăciunea vameşului, completată poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile „Sabia Duhului Sfânt”. Rugăciunea minţii este:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura, apoi cu mintea, pătrundem din afară spre înlăuntrul nostru către Iisus,

Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de însuşi Iisus, că „fără Mine nu puteţi face nimic” în privinţa izbăvirii de patimi, deci în privinţa mântuirii.

Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.”

Părintele Arsenie Boca

  LUI GHEORGHE ŞI MARIA

Cu dragoste, Valeriu

7. … cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.

Ioan 8 .

20.Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.

Ioan 16 4.

S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el.5. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins…23. Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care îl iubea Iisus.34. Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. 35. Întru acesta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.

Ioan 13

 – Înălţarea Domnului, 1947 – 

CE ESTE PĂCATUL?

Păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu, căl­care voită sau nevoită, cu ştiinţă sau fără ştiin­ţă, cu fapta, cu cuvântul, cu gândul. Păcatul este necinstirea adusă lui Dumnezeu, ocară, dispreţuire, defăimare, nerecunoaştere şi vătă­mare adusă fiinţei Dumnezeieşti, dintr-un senti­ment egoist. Păcatul este necredinţă şi neîn­credere în Dumnezeu, în legea Lui şi prea multă credinţă şi încredere în sine, până acolo ca omul să-şi fie singur lege, pentru că de în­dată ce ai călcat Legea lui Dumnezeu ai urmat o altă Lege, fie a ta, fie a Diavolului. Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului, căci prin păcat se reînnoiesc toate batjocurile de altădată şi toate bătăile primite. Piroanele, suliţa, spinii, prin păcat Mântuitorul le simte din nou. Acum, însă, nu mai sunt bătute de cei ce-L defăimau şi strigau: „Să Se răstignească, să Se răstignească…”, acum Îi sunt administrate de cei ce zic că cred în El, că-I urmează porun­cile, că-L iubesc. Acum Îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palmele, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu suliţa cei pentru care a suferit batjocuri şi bătăi şi pentru care Şi-a dat sângele Său pe Golgota pentru ca să-i facă fii ai lui Dumnezeu, pentru ca să le deschidă Raiul, să sfarme moartea şi să dărâme iadul. Păcatul este îndepărtare de Dumnezeu şi, în schimb, apropiere de Diavol, este îndepărtare de casa Tatălui şi păzire în Ţară străină a porcilor diavolului. Pentru că suntem robi aceluia căruia îi slujim (Ioan 8, 34), păcatul înseamnă robia Diavolului.Când păcătuieşti nu mai socoteşti ceea ce a făcut pentru tine Dumnezeu, nu-I mai eşti fiu şi nu te gândeşti la dreptatea Lui, care va pe­depsi pe cei ce păcătuiesc împotriva Voii Lui.Prin păcat toate lucrurile lui Dumnezeu sunt pornite împotriva scopului pentru care au fost făcute. Gura n-a fost făcută de Dumnezeu ca să înjurăm cu ea, să bârfim şi să blestemăm pe aproapele, ci gura a fost făcută ca, cu ea, să vorbim lucruri folositoare sufletului. Mintea nu ţi-a dat-o Dumnezeu ca, cu ajutorul ei, să găseşti argumentele care te îndepărtează de Dumnezeu, ci ca să găseşti argumentele care te apropie. Ochii nu au fost făcuţi spre a privi ceea ce aduce vătămarea sufletului, ci spre a vedea creaţiile lui Dumnezeu şi spre a-I aduce mulţumiri. Tot aşa, urechile, mâinile, picioarele n-au fost create spre a ne îndepărta de Dumnezeu. Bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu vrei să le socoteşti ca atare? Căci să ştii că tot timpul ţi s-a dat ca să câştigi Raiul şi tu te pierzi socotind că El nu va mai judeca, că nu va ierta, că sunt alţii mult mai răi ca tine.  

CE URMĂRI ARE PĂCATUL

Răul pricinuit de el 

1. Prin păcat pierdem darul cel mai presus de fire ce-l avem de la Dumnezeu. Fără acest dar, sufletul rămâne slut. 2. Prin păcat Duhul Sfânt este luat de la noi şi nu mai suntem recunoscuţi fii. 3. Prin păcat pierdem fericirea veşnică a Raiu­lui; pierdem posibilităţile unirii cu Dumnezeu şi petrecerea împreună cu sfinţii; pierdem lumina veşnică şi odihna. 4. [Prin păcat] câştigăm Iadul cu focul cel ne­stins şi cu în­tunericul cel ce este totdeauna. 5. Prin păcat pierdem toate bunătăţile pe care le-am făcut înainte, căci Dumnezeu te va jude­ca în ceea ce te va găsi făcând. 6. Prin păcat pierdem ajutorul lui Dumnezeu (atât cât eşti în păcat).  

SPOVEDANIA

Nu plângi gândindu-te că ai pierdut Raiul?Nu te cutremură mâhnirea adusă lui Dumnezeu?Nu te înfioară Iadul?Nu cauţi să-ţi dobândeşti starea pierdută?Se mai poate?Da! Trebuie numai să vrei …

Dumnezeu a ştiut dintru început neputinţa noastră şi ne-a dat posibilitatea curăţirii de pă­cate. El a ştiut că omul cât va trăi va păcătui şi că fără de greşeală nimeni nu este, de aceea spunea ucenicilor Săi: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în Cer – şi oricâte veţi dez­lega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer”, cuvinte prin care se instituie şi Taina Spovedaniei.Spovedania sau pocăinţa este o baie din care sufletul scăldat iese uşurat de greutate şi curat de murdăria păcatelor, o baie în care se spală şi se pierd toate întinăciunile şi greşelile noas­tre. Spovedania este o doctorie ce vindecă su­fletul rănit de draci, o doctorie ce strică otrava păcatului. Spovedania întoarce pe păcătos de la Diavol la Dumnezeu şi-l pune din nou în le­gătură cu Făcătorul său. Spovedania însem­nează aducerea sufletului la faptele şi lucrurile care sunt pentru şi după firea lui. Spovedania redă pe om curat lui Dumnezeu. Spovedania pregăteşte sufletul şi trupul pentru primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos.Spovedeşte-te în Biserică de patru ori pe an la acelaşi Duhovnic. Când îţi faci examenul de conştiinţă găseşte-te vinovat, nu te justifica; gândeşte-te la următoa­rele puncte:

a. Motivul sau scopul cu care sau pentru care ai păcătuit. A doua zi caută să ocoleşti momen­tul potrivit respectiv. b. Intenţia – ce ai voit de ai păcătuit. c. Împrejurările, ocoleşte-le a doua zi. d. Locul unde ai păcătuit. e. Cât l-ai răspândit – ai îndemnat pe alţii. f. Numărul…

Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă şi cu părere de Rău. Zdrobirea inimii este su­părarea şi durerea ce ţi se pricinuieşte când îţi aduci aminte de păcat. Această durere nu stă numai în a simţi păcatul, a suspina şi a plânge pentru el, ci stă mai ales în a urî păcatul. Părerea de Rău este durerea ce o simte cel ce se pocăieşte pentru că s-a lipsit de darul lui Dumnezeu şi a câştigat munca.Biserica a stabilit înainte de spovedanie să ţii un post de şapte zile sau chiar mai puţin. Bol­navii sunt scutiţi. Scrie păcatele pe hârtie şi ci­teşte-le singur înaintea Duhovnicului. Angajea­ză-te în faţa lui Dumnezeu şi a ta să nu le mai faci.

CELE ZECE PORUNCI

Porunca întâi: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău […], să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”.

1. Crezi în Dumnezeu? 2. Crezi în Sfânta Treime? 3. Îl adori pe Dumnezeu? 4. Îl iubeşti? 5. Îl cunoşti? – Te-ai silit spre a afla ceva des­pre Dumnezeu din cărţile Sfintei Scripturi, din cărţile Bisericeşti sau de altundeva? 6. Nu cumva crezi în farmece? 7. Nu ai umblat pe la ghicitori, prezicători? 8. Nu faci spiritism? 9. Nu crezi în vise? – Crede numai în Dumnezeu. 10. Nu cumva dai mai multă cinstire unei fiinţe sau unui lucru decât lui Dumnezeu? 11. Nu preţuieşti banul, mâncarea sau vinul, fe­meia sau bărbatul, mai mult decât pe Dumnezeu? 12. Ai cârtit vreodată împotriva lui Dumnezeu? 13. Nu ai deznădăjduit din cauza vreunui ne­caz, vreunei supărări sau a oricărui alt rău venit asupra ta? 14. Nu te-ai împotrivit adevărurilor şi învăţăturii creştine? 15. Nu ai citit cărţi împotriva credinţei? 16. Nu ai dat altuia să citească? 17. Nu ai fost la adunările necredincioşilor? 18. Nu ai citit cărţile şi revistele lor cu scopul a­flării altui adevăr decât cel al Bisericii? 19. Nu ai apărat necredinţa sau sectele sau mahomedanismul? 20. Nu ai dus daruri sectarilor? 21. Nu crezi în credinţe deşarte sau păgâneşti? Că mi-a ieşit un preot înainte, îmi merge rău; mi-a ieşit un coşar, îmi merge bine; mi-a ieşit cu plinul sau cu golul etc.? 22. Este Dumnezeu centrul preocupărilor tale? 23. Ţi-ai pus întotdeauna nădejdea în Dumnezeu? 24. Crezi că există Rai sau Iad? 25. Crezi că va fi Judecată? 26. Nu te încrezi prea mult în bunătatea lui Dumnezeu şi în felul acesta nu te temi de jude­cată? 27. Nu crezi că Dumnezeu nu te mai poate ier­ta din cauza prea multelor (tale) şi grelelor pă­cate? 28. Ai cerut totdeauna ajutorul lui Dumnezeu? 29. Ţi-ai făcut cu regularitate rugăciunile? Sea­ra, dimineaţa şi la prânz? 30. La Biserică mergi cu regularitate? 31. La rugăciune şi în Biserică te gândeşti nu­mai la Dumnezeu? 32. Peste zi îţi mai aduci aminte de Dumnezeu? 33. Mulţumiri I-ai adus lui Dumnezeu după toa­te faptele tale? 34. Şi înainte de a face ceva I-ai cerut ajutorul? 35. Rugăciunile nu le spui câteodată numai din obicei sau să te scapi? 36. Nu te gândeşti în altă parte în timpul rugă­ciunii? 37. Nu-ţi vin gânduri că nu te mai poţi mântui? 38. Nu ai amânat pocăirea spre bătrâneţe? 39. Nu cauţi să mergi târziu la Biserică? 40. Asculţi slujba atent? 41. Nu râzi, nu vorbeşti sau nu te uiţi după lu­me în Biserică?

Porunca a doua: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, din câte sunt în ape, sub pământ. Să nu te închini ace­lora şi să nu le slujeşti lor”.

1. Nu cumva crezi că unii oameni sunt mari şi au valoarea pe care a avut-o Mântuitorul? Exemplu: filosofii sau şefii de religii…2. Crezi în Sfintele Icoane? 3. Ce fel de închinare le dai? 4. Nu crezi, cumva, că Icoana este chiar Sfântul pe care îl zugrăveşte? 5. Nu cumva crezi în oameni – femeia ta, băr­batul tău, copilul tău etc.? 6. Nu te închini vreunui lucru, banului, mâncă­rii, băuturii sau altor plăceri? 7. Nu cumva mintea este singura ta lege şi faci numai ceea ce-ţi spune ea?

Porunca a treia: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va ierta Domnul pe cel ce va lua numele Lui în deşert”.

1. Ai înjurat vreodată de Dumnezeu Tatăl sau de Mântuitorul Iisus Hristos? 2. Ai înjurat de Îngeri, Arhangheli? 3. Ai înjurat de Sfânta Fecioară? 4. Ai înjurat de Sfinţi, Biserică, Paşti, candelă, icoane, Cruce şi altele? 5. Ai adus numele Domnului drept mărturie mincinoasă? 6. Ai luat altfel de mărturii: ochii tăi, viaţa ta, mântuirea sufletului tău? Căci Mântuitorul a zis ca vorba ta să fie da şi nu, căci ce e mai mult vine de la Diavol. 7. Ai drăcuit? Ai trimis pe alţii la dracu’ sau pe tine? 8. Ai obiceiul să blestemi pe cei ce-ţi fac rău? Mântuitorul ne-a învăţat să ne rugăm pentru ei. 9. Jurământ fals ai depus? 10. Dar jurământ adevărat? 11. Nu întrebuinţezi ca jurământ formula “zău”, care este prescurtarea lui “pe Dumnezeul meu”?

Porunca a patra: „Adu-ţi aminte de Ziua Sâm­betei ca s-o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă [în acelea] toate lucrurile tale, iar în ziua sâm­betei este odihna Domnului Dumnezeului tău; în acea zi să nu faci nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici boul tău, nici orice dobitoc al tău”.

Ziua Domnului este Duminica. Aceeaşi valoare o au şi toate sărbătorile instituite de Sfânta Biserică, de peste an.1. Ţinut-ai toate Duminicile şi Sărbătorile?2. Fost-ai în toate aceste zile la Biserică?3. Cei din casa ta le-au ţinut, au fost la Sfânta Biserică, nu i-ai oprit pentru vreun lucru?4. Altora nu le-ai dat de lucru în aceste zile? Nu mergi prea târziu la Biserică?5. Ziua Domnului o serbezi cum trebuie? Sau e pentru tine o zi obişnuită sau o zi de chefuri şi petreceri? Dimineaţa mergi la Biserică? După masă citeşti cărţi folositoare, ziditoare de suflet?6. Te îngrijeşti de suflet mai mult în această zi decât în altele?7. Nu ai făcut sau ai participat la clăci?8. Nu te porţi cu necuviinţă în Biserică?9. Nu ai hulit Biserica şi pe slujitorii Sfântului Altar?10. Pe preoţi îi cinsteşti ca pe slujitorii lui Dumnezeu? Nu-i batjocoreşti? Nu-i bârfeşti, spunând păcatele lor?11. Te rogi pentru ei? Îi asculţi?

Porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”.

1. Nu ţi-ai bătut părinţii sau socrii? 2. Nu i-ai înjurat sau persecutat? 3. Ai ascultat sfaturile lor? 4. Nu i-ai înşelat cu ceva? 5. Nu le-ai speculat buna credinţă? 6. Când au fost în necazuri i-ai ajutat? 7. Slujbe după moarte le-ai făcut? 8. Fraţii, surorile le-ai ajutat? 9. Ai purtat grijă de soţie, de copii? Căci Sfântul Apostol Pavel zice: „Dacă, însă, cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5, 8). 10. Nu ţi-ai bătut soţia? Nu te-ai purtat rău cu ea? N-ai înjurat-o? 11. Soţul ţi l-ai cinstit? Soţia sau soţul ţi-ai iubit ca pe tine însuţi? 12. Nu ţi-ai înşelat soţul sau soţia? 13. Nu i-ai făcut viaţa mai grea? Nu eşti cicăli­tor? 14. De cele sufleteşti ale celor din casa ta te-ai îngrijit suficient? 15. Cum te-ai purtat cu părinţii sufleteşti? Naşi, profesori, preoţi? I-ai respectat şi i-ai ajutat? 16. Nu ai fost obraznic sau încăpăţânat cu pă­rinţii? 17. Nu i-ai supărat? Mâniat? 18. Nu i-ai vorbit de rău, batjocorit? 19. Nu ai râs de neputinţele lor? 20. Ai luat seama să-şi facă datoriile religioase? 21. Nu te-ai ruşinat de ei? 22. Nu ţi-ai cheltuit banii pe lucruri nefolositoa­re (tutun sau alte plăceri) şi în felul acesta ai lipsit familia de cele trebuitoare?

De eşti părinte 23. Ai îndreptat pe copiii tăi pe drumul Bisericii, cu fapta şi cu cuvântul? 24. Nu le-ai dat exemplul rău de certuri, beţii, vorbe porcoase, minciună, furt, necinste, cleve­tire, lene? 25. Nu cumva trăieşti în concubinaj şi copiii văd acest lucru? 26. Pentru faptele rele: certuri, minciună, băta­ie, furt i-ai pedepsit? Nu cumva din milă i-ai ier­tat? 27. Pentru copiii tăi, soţie, soţ, fraţi, surori, pă­rinţi, ai făcut rugăciuni? 28. Nu ai fost prea aspru sau prea blând cu copiii tăi? 29. Slugi rele care să înveţe copiii lucruri strică­cioase de suflet nu ai ţinut?  De eşti tutore 30. Ţi-ai îndeplinit toate îndatoririle materiale şi morale faţă de copil?  De eşti stăpân 31. Cum te-ai purtat cu servitorii sau ucenicii tăi? 32. Le-ai plătit leafa cinstit, nu le-ai reţinut pen­tru cine ştie ce motive? 33. I-ai îndemnat să-şi facă datoriile religioase? 34. Nu i-ai îndemnat să facă vreun păcat?  De eşti slugă 35. Ai ascultat stăpânii, patronii etc.? 36. Ţi-ai îndeplinit cu hărnicie toate datoriile? 37. Nu ai lucrat de mântuială? 38. Nu le-ai furat ceva? 39. Nu le-ai povestit casa? 40. Nu le-ai stricat lucrurile?

Porunca a şasea: „Să nu ucizi”.

1. Nu cumva ai ucis vreodată cu voie sau fără voie? 2. Nu doreşti să ucizi, nu ai gânduri de răzbu­nare? Ai lăudat pe cineva pentru că a omorât? 3. Nu doreşti moartea cuiva, fie pentru a-i lua averea, femeia, bărbatul etc.? 4. Nu ai bătut pe cineva? 5. Nu ai ameninţat? 6. Nu urăşti pe cineva, eşti împăcat cu toţi cu­noscuţii? 7. Doreşti rău cuiva, moarte, pagubă? 8. Te bucuri de răul ce se întâmplă semenului? 9. Cum te porţi cu cei din jur? 10. De eşti bărbat ai admis lepădarea de copii? 11. De eşti femeie, nu ai lepădat prunc cu voie? 12. Nu ai căutat să te sinucizi direct sau indirect? 13. Ai făcut vânătoare?

Porunca a şaptea: „Să nu fii desfrânat”.

Curvie face cel necăsătorit; preacurvie cel că­sătorit.1. Nu ai curvit sau, de eşti căsătorit, n-ai prea­curvit? 2. Nu trăieşti în concubinaj? 3. Nu păcătuieşti împotriva firii: onanie sau ho­mosexualitate? 4. Nu cumva pofteşti să curveşti cu bărbatul sau femeia altuia? 5. Nu cauţi prilej de curvie? 6. La lucruri ruşinoase nu te gândeşti prea mult? 7. Nu cauţi să-ţi aduci aminte de asemenea scene? 8. Nu vrei să vezi părţile rusinoase ale corpu­lui? 9. Nu vorbeşti lucruri ruşinoase? 10. Nu ai citit cărţi care să-ţi producă plăceri sexuale? 11. Nu ai îndemnat pe altul să facă acest păcat? 12. Nu ai făcut pe altul să păcătuiască prin îm­brăcăminte sau gătire?

Porunca a opta: „Să nu furi”.

Preotul nu poate ierta furtul neînapoiat; deci să restitui ceea ce ai furat şi apoi spovedeşte-te.1. N-ai furat bani sau alte obiecte de la stat, so­cietate sau vreun om? 2. N-ai păgubit pe alţii? 3. Pe cel păgubit, l-ai despăgubit? 4. De averea altuia, încredinţată ţie, ai avut des­tulă grijă? 5. Bani sau alte obiecte pe care le-ai luat îm­prumut, le-ai restituit? 6. Ai primit lucruri furate? 7. Lucrurile găsite le-ai dat înapoi? 8. N-ai schimbat hotarele pământului cu veci­nul tău? 9. N-ai îndemnat pe altul să facă acest lucru? 10. N-ai luat dobândă prea mare? 11. N-ai falsificat vreo marfă, n-ai vândut-o ca marfă bună? 12. La cântar sau socoteală n-ai înşelat? 13. N-ai luat de la cel mai mic decât tine lucruri cu de-a sila? 14. N-ai luat mită? 15. N-ai învăţat copiii să fure? 16. N-ai gânduri de îmbogăţire pe căi necinsti­te?

Porunca a noua: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”.

1. N-ai jurat strâmb? 2. N-ai minţit? 3. N-ai adus mărturii mincinoase? 4. Te-ai purtat corect cu semenul tău? 5. Nu l-ai minţit? 6. Nu cumva ai purtat minciuni? 7. Nu cumva ai umblat cu poveşti de la unul la altul?

Porunca a zecea: „Să nu pofteşti […] nimic din câte sunt ale aproapelui tău”.

1. Dorit-ai femeia, fiica, bărbatul sau fiul aproa­pelui tău? 2. Dorit-ai averea vecinului? 3. Nu ai dorit starea socială a celui mai mare ca tine? 4. N-ai urât din această cauză pe vecin? 5. N-ai dorit casa, sau pământul, sau vita, sau lucrul fratelui tău? 

CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE

Mândria

Este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti. Ea este o lăcomie spirituală pentru care şi dracii au căzut din darul lui Dumnezeu.

1. Nu eşti mândru, fălos, închipuit? 2. Nu crezi prea mult în frumuseţea sau averea ta, nu te-ai mândrit cu ele? 3. Cum te porţi cu cei mari? 4. Nu dispreţuieşti pe nimeni? 5. Stai de vorbă cu oricine? 6. Nu eşti făţarnic, ipocrit (una spui, alta faci)? 7. Nu te-ai lăudat prin fapte, vorbe, îmbrăcă­minte? 8. Nu ai vorbit ceva spre a fi lăudat? 9. Nu ai clevetit pe aproapele ca să-i înjoseşti cinstea şi vrednicia şi spre a te ridica pe tine? 10. Ai răbdat ocara celui ce te-a ocărât? 11. Ai iertat pe cei ce s-au supărat pe tine? 12. Nu te-ai mândrit cu ştiinţa, cu cunoştintele tale?

Lăcomia

Din abstract, egoismul se concretizează prin lăcomie. Din acest punct de vedere priveşte Sfântul Apostol Pavel când zice că lăcomia es­te rădăcina tuturor răutăţilor.

1. Nu eşti lacom la mâncare sau băutură? 2. Nu vrei să strângi avere sau alte lucruri? 3. În strângerea de bani nu eşti lacom, n-ai în­şelat pe aproapele tău din această cauză? 4. Nu ai mâncat sau ai băut pe ascuns? 5. Ai mâncat în sărbători înainte de Sfînta Litur­ghie? 6. Ai mâncat mortăciuni?

Lenea

Este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti şi sufleteşti pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le folosim în Viaţa Noastră.

1. Nu eşti leneş? 2. Nu pierzi timpul fără să lucrezi? 3. Nu te ocupi cu lucruri rele sau deşarte (găti­rea trupului etc.)? 4. Rugăciunea o faci regulat? 5. De suflet te îngrijeşti? 6. Datoria ca funcţionar, lucrător, servitor ţi-o faci? 7. Nu obligi pe cei mai mici să facă lucrul tău? 8. Nu ai căutat duhovnic mai iertător? 9. Ţi-ai îndeplinit canonul?

Mânia

Se întemeiază tot pe pivotul lăcomiei. Când o­mul nu-şi poate îndeplini poftele sale, se înfu­rie, căci este împiedicat de la scopul său cel rău. Omul se poate mânia numai contra păca­tului.

1. N-ai făcut rele în mânie, înjurături, bătăi etc.? 2. Te mânii des? Cât te ţine? Ştii că Sfântul Apostol Pavel a spus: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”? 3. Acum eşti supărat pe cineva? 4. Ai bătut pe cineva cu bâta, cu palma? 5. N-ai supărat sau mustrat pe cineva fără te­mei, cu răutate? 6. Ai dorit răul celui ce ţi-a făcut rău? Dar celui ce ţi-a făcut bine? 7. Nu te-ai mâniat pe vecin pe motivul că e mai bun decât tine? Nu l-ai invidiat? Nu-ţi pare rău? 8. Nu ai vărsat sângele cuiva (în beţie)? 9. Nu te-ai bătut la duel? 10. Nu te-ai rugat (în mânie) să vină răul asu­pra vrăjmaşilor tăi?

Zgârcenia

Este materială şi spirituală. Materială este atunci când omul nu voieşte să mângâie trupeşte pe cel sărac; iar spirituală, când nu voieşte să în­drume pe cel neştiutor, din răutate.

1. Eşti zgârcit? 2. N-ai lipsit de cele necesare pe un vecin din zgârcenie? 3. Ai ajutat pe sărac? 4. La masă ai chemat săraci sau bogaţi? Ştii că Mântuitorul ne îndeamnă să chemăm la masă pe cei ce nu ne pot chema înapoi.5. Nu vinzi prea scump? 6. Nu înşeli? 7. Nu-ţi pare rău că ai făcut vreun bine? 8. Nu cumva mănânci puţin, te îmbraci prost (pe tine şi pe ai tăi) spre a te îmbogăţi? 9. Nu cumva nu te îngrijeşti de sănătatea alor tăi, copii, soţie, părinţi, fraţi, spre a nu cheltui bani?

Invidia (cearta sau pizma)

Când cel furios nu poate birui cu mânia lui pie­dicile care i se opun şi, neputând să facă altce­va, se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să acopere cinstea şi vrednicia sufletească şi trupească a aproapelui şi să se înalţe el.

1. Eşti certat cu cineva? 2. Îţi place să te cerţi? 3. Urăşti pe cineva? 4. Batjocoreşti? 5. Sfaturi viclene dai? 6. Acum ai pe cineva invidie? 7. Vorbeşti cu toată lumea? 8. Ai poreclit pe cineva? 9. Nu ai băgat vrajbă între fraţi? 10. Nu porţi pizmă pe cineva pentru faptul că e mai bun ca tine sau se bucură de mai multă cinste, avere, situaţie socială etc.?

Desfrânarea (Curvia)

Este tot o lăcomie, dar nu de ordin material sau spiritual, ci de ordin sentimental. Păcatul curvi­ei, ca nici un alt păcat, se face în trup. Trupul e templul Duhului Sfânt. (Poţi face desfrânare privind sau auzind lucruri care te-ar face să păcătuieşti. Chiar mâncând, dormind prea mult, vorbind etc.)

1. Ai căzut în curvie? 2. Dar în preacurvie? 3. Nu cumva îţi place să vezi sau să citeşti cărţi care te fac să păcătuieşti cu gândul, nu cumva îţi place să asculţi sau să vorbeşti vorbe por­coase sau de ruşine? Să ştii că Sfântul Apostol Pavel spune: ”să nu se audă din gura voastră nici vorbe spurcate sau porcoase, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase, nici vorbe nechibzuite”. 4. Nu cumva îţi place să vorbeşti cu rost sau fără rost? 5. Nu te stăpâneşte nici o patimă? 6. Nu mănânci sau dormi prea mult? Ştii că tot Sfântul Apostol Pavel a spus: „Toate lucrurile sunt bune, dar nu trebuie să pună stăpânire pe voi”. 7. Nu ai în casă tablouri cu chipuri goale? Nu le priveşti cu patimă? 8. N-ai curvit cu rudenii de sânge sau cu cele spirituale (fină, naşă)? 9. N-ai pipăit trupul altuia cuprins de patima desfrânării? 10. N-ai vrut să vezi părţile ruşinoase ale cor­pului?

PĂCATE STRIGĂTOARE LA CER

A.      Uciderea cu voie

1. Ai ucis pe cineva?2. Ai căutat să ucizi?3. Vrei să ucizi pe cineva?4. Vrei să te răzbuni luând viaţa cuiva?5. Porţi cuiva mânie, pică?6. Ai bătut pe cineva?7. Ai certat, ai ameninţat pe cineva?

B.     Sodomia (împreunare împotriva firii)

1. Bărbat cu bărbat sau cu orice fel de animal? 2. Bărbat cu femeie împotriva firii? 3. Onania. Ai făcut onanie?  

C.     Oprirea pensiei sau simbriei la orfani, văduve, muncitori, salariaţi sau servitori

1. Ai oprit pensiile sau salariile? Din orice mo­tiv, fie ca despăgubire pentru un lucru stricat, fie din alte motive? 2. Reţineri parţiale sau nedrepte ai făcut? 3. Ai plătit totdeauna pentru ceea ce ţi-au lu­crat alţii?

D.  Asuprirea văduvelor, orfanilor, invalizi­lor şi neputincioşilor

1. N-ai bătut copiii, bătrânii sau orfanii? 2. Nu ţi-ai bătut joc de ei? 3. N-ai asuprit pe cel mai mic decât tine? 4. N-ai râs de ologi sau neputincioşi? 5. Nu i-ai necăjit? 6. Nu cumva ai avut datoria să-i ajuţi şi nu i-ai ajutat? 7. Pe cei ce nu ai avut datoria i-ai ajutat sau ai trecut pe lângă ei ca preotul şi levitul din Evanghelia cu Samariteanul milostiv? 8. Pe orb l-ai făcut să cadă conducându-l rău? 9. De orice neputincios, surd, gângav, şchiop, ciung, chior, nu ţi-ai bătut joc?

DATORII FAŢĂ DE VIAŢA SUFLETEASCĂ A APROAPELUI 

1. A feri pe altul de a păcătui. Ai ferit sau nu? 2. A învăţa pe cei neştiutori. 3. A da un sfat bun celui ce are nevoie. 4. A ne ruga lui Dumnezeu pentru alţii. 5. A mângâia pe cei întristaţi. 6. A suferi cu răbdare când suntem nedreptă­ţiţi. 7. A ierta greşelile altora.

PORUNCI PRIVITOARE LA VIAŢA TRUPEASCĂ A APROAPELUI

1. A da hrană celui flămând. Ai dat sau nu? 2. A potoli setea celui însetat. 3. A îmbrăca pe cel gol. 4. A îngriji pe cel bolnav. 5. A primi şi ospăta pe străini. 6. A cerceta pe cei din închisori. 7. A îngropa pe cei morţi.   

PĂCATE STREINE

1. Când sfătuieşti pe altul să păcătuiască. 2. Când porunceşti altuia să păcătuiască. 3. Când te învoieşti cu altul la păcat. 4. Când ajuţi pe altul să păcătuiască. 5. Când lauzi pe cel ce face păcatul. 6. Când poţi, dar nu voieşti să împiedici pe altul de a face păcatul. 7. Când ştii şi nu spui păcatul altuia (să i-l spui).   

PĂCATE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT

1. Nesocotirea harului lui Dumnezeu şi încre­derea prea mare în tine. a. Să crezi că Dumnezeu n-are putere să te ierte, e un păcat foarte mare. b. Să crezi că tu eşti totul şi Dumnezeu n-are nici o putere în lume. 2. Neîncrederea în Dumnezeu. 3. Împotrivirea la Adevărul stabilit de Sfânta Biserică (să nu crezi în vreo dogmă). 4. Lepădarea de Biserica Ortodoxă. Fereşte-te de aceste păcate, căci Mântuitorul spune: „Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are ier­tare în veac, ci este vinovat de osândă veşni­că” (Marcu 3, 29).   

CELE 9 PORUNCI BISERICEŞTI

1.Cercetarea Sfintei Biserici în toate Duminicile şi sărbătorile legale. 2. Păzirea celor patru posturi din an. 3. Respectul faţă de feţele bisericeşti. 4. Mărturisirea păcatelor în cele patru posturi. 5. A ne feri de eretici. 6. A ne ruga pentru conducătorii statului şi dre­gătorii Bisericii. 7. A nu face nuntă, petreceri în post. 8. A feri Biserica de a i se înstrăina lucrurile. 9. A păzi posturile şi a face rugăciunile pe care chiriarhul (episcopul) locului le pune în vremuri grele.

DIFERITE PĂCATE

1. Neîndeplinirea angajamentelor: a. Le-ai îndeplinit pe cele luate în faţa lui Dumnezeu, a ta, a aproapelui? b. Ai îndeplinit canonul dat la Spovedanie? 2. Furtişag de cele sfinte: a. Ai minţit la Spovedanie? b. Ai ocolit să spui tot şi din ce motive?   

SFATURI

a. Spovedeşte-te de cel puţin patru ori pe an în posturi. b. Posteşte înainte de spovedanie. c. Păstrează acelaşi duhovnic. d. Fă-ţi un serios examen de conştiinţă înainte de a merge la spovedanie. e. Scrie pe hârtie păcatele, altfel le poţi uita. Apoi arde hârtia imediat. f. Mărturiseşte singur nu numai păcatele făcu­te, ci şi (pe) cele din inimă. g. Nu ascunde nici un păcat. h. Împacă-te cu cel ce ţi-a greşit. i. Ocoleşte prilejul de păcătuire. j. Părăseşte păcatul – angajează-te că nu vei mai păcătui. k. Regretă păcatele făcute. l. Fereşte-te pe cât poţi de ele. m. Cuminecă-te numai dacă te simţi curat. Alt­fel vei fi osândit. n. Îndeplineşte cu sfinţenie canonul dat de du­hovnic. o. Judecă-te singur pentru fiecare păcat făcut. 

Sfârşit şi lui Dumnezeu Slavă!  

Cugetare foarte folositoare în necazuri (din „Mântuirea păcătoşilor”, pagina 191) 

1. Ce-ai fost mai înainte de a te zidi Dumnezeu?2. Câtă facere de bine ţi-a făcut zidindu-te?3. Câtă răsplătire Îi eşti dator?4. Câtă nemulţumire I-ai arătat pentru bunătă­ţile ce ai primit?5. Câtă pedeapsă ţi se cuvine pentru această nemulţumire?6. De câte bunătăţi te-ai învrednicit în locul re­lelor ce ţi se cuveneau?7. Câte trebuie să faci, măcar de acum înainte, ca să îmblânzeşti pe Făcătorul tău de bine, ca să nu te muncească veşnic? Am scris, cum am putut, în toată graba, din do­rinţa curată de a vă trimite acest „Îndreptar la spovedanie”.

Cu toată dragostea, Valeriu.

Fiecare dintre noi avem o menire, dar trebuie să stăm sub povaţa duhovnicului, care înlătură voia nepricepută, făcând loc voii lăsate de Dumnezeu în fiecare dintre noi. Duhovnicul dezvăluie intenţiile lui Dumnezeu în noi. Dacă nu stăm sub povaţa duhovnicului, putem să in­trăm în rătăciri mai mari ca patimile. Îl simt prieten pe fiecare suflet care-mi trimite un singur gând de iubire. Şi doresc şi rog ca fiecare prieten să copieze acest „Îndreptar la spovedanie”.

Cu toată dragostea, Valeriu.

Sursa: http://valeriugafencu.wordpress.com/

“Acesta era numele atribuit savantului român Nicolae Iorga la numirea sa ca membru al Academiei degli Arcadi din Roma, în anul 1932. Păstrând tradiţia, fiecăruia, la primirea în Academie, i se atribuia un nume luat din Antichitate. Pentru Iorga l-au ales pe cel de Nestor Pilio, un bătrân înţelept, menţionat în cele mai renumite opere greceşti, despre care legenda spune că ar fi trăit trei vieţi, tot atâtea câte i-ar fi trebuit unui om să scrie vasta operă a lui Nicolae Iorga, concretizată în 1250 de titluri de cărţi, peste 25.000 de articole şi numeroase reviste sau instituţii de cultură organizate sau conduse de el. De unde această energie colosală? Pentru răspuns trebuie să apelăm la una dintre numeroasele cugetări: “Viaţa se trăieşte prin muncă”. Dormea mai puţin de patru ore, avea o memorie şi o putere de judecată uluitoare, era un adevărat fenomen.

Iorga mărturisea: “Eu n-am învăţat a citi şi scrie, sunt lucruri care mi-au venit de la sine“. La numai şase ani citea în limba franceză, dar şi cărţi despre istoria neamului nostru. Era recunoscut pentru uşurinţa cu care învăţa limbile străine. În timpul liber a învăţat să vorbească şi să scrie în limbile franceză, germană, italiană, engleză, spaniolă, portugheză, daneză, olandeză, suedeză, norvegiană, latină şi elină. Apoi, în timp ce călătorea cu trenul pe ruta Bucureşti-Constanţa, pentru a se întâlni cu un reprezentant oficial al Turciei, învaţă limba turcă, iar dialogul se derulează în limba oficialului turc. În anul 1882, ca elev în clasa a II-a, dă meditaţii şi câştigă primii bani pentru a-şi ajuta mama. Şi-a început activitatea prin cercetarea arhivelor din ţară şi străinătate, descoperind mii de documente pe care le-a publicat în 70 de volume. A elaborat studii privind viaţa unor popoare sau state: istoria Imperiului bizantin, în limbile engleză şi franceză; istoria Imperiului otoman, în limba germană; istoria statelor balcanice vecine cu România, în limbile română şi franceză, a scris istoria Franţei, Angliei, Italiei, Albaniei a poporului armean. A ajuns să integreze într-o singură lucrare scrisă în limba franceză, în patru volume, istoria întregii omeniri. Iorga a fost un mare patriot. De pe o asemenea poziţie a cercetat documente, arhive din ţară şi străinătate pentru a scrie “Istoria românilor”, lucrare în 10 volume, apreciată ca fiind cea mai valoroasă din întreaga sa operă. A scris numeroase cărţi privind istoria poporului român, studii de o valoare deosebită despre domnitorii Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Cuza Vodă. A studiat şi a povestit istoria Transilvaniei şi Banatului, a cercetat literatura, artele, industria, şcoala, comerţul, armata. Pentru armată, spunea Iorga, trebuie să fie bani la orice oră din zi sau noapte. Drept recunoştinţă pentru munca sa, la 26 mai 1910, este ales membru al Academiei Române. În acel an a publicat 33 de cărţi, în 1913 – 43 de cărţi, între care şi “Istoria românilor”, care era interzisă în Transilvania. Totuşi, ajunge acolo, folosind coperţi false purtând titlul: “De-ale noastre sau noul metod de a cultiva cartofi”. Intelectualii francezi, alături de ceilalţi din Europa, îi dedică un volum omagial, iar în decembrie 1932, este ales membru în Academia degli Arcadi din Roma.

Recunoaşterea pentru această activitate uriaşă şi strălucită a primit cele mai mari titluri de onoare, fiind ales membru a numeroase academii, decernându-i-se titlul de Doctor Honoris Causa de către numeroase universităţi din Paris, Londra, Roma, Bruxelles, Strasburg, Praga, Varşovia (lipsesc cele din SUA şi Buda). Aprecieri deosebite şi gesturi onorante au fost şi în ţară. La 5 noiembrie 1918 este ales deputat, iar la 9 noiembrie este numit preşedintele primei Adunări a Deputaţilor a României. Soseşte în Bucureşti din refugiul Iaşilor. Sub vâlvătaia cuvântărilor sale, sub strălucirea ochilor săi ce degaja hotărârea fermă s-a proclamat oficial – la 1 decembrie 1918 – Unirea tuturor românilor, spunând că de la 1859 încoace o Adunare românească n-a avut o zi aşa de mare. Apoi este numit preşedinte al Consiliului de miniştri (17 aprilie 1931) într-un moment de mare criză economică internă şi mondială şi de intense dezbinări politice. La împlinirea vârstei de 60 de ani este sărbătorit prin conferinţe, volume omagiale, materiale publicate în reviste şi ziare, iar Universitatea din Paris îi oferă titlul de Doctor Honoris Causa. Timp de 20 de ani a fost mesagerul culturii române în străinătate (1920-1940) şi timp de o jumătate de veac n-a lipsit la niciunul dintre momentele însemnate ale istoriei poporului român.

Reflectând asupra acestei opere imense, istoricul A.D. Xenopol spunea: “Te întrebi cu înminunare cum a putut un creier să conceapă atâtea lucruri şi o mână să le scrie“.

Şi câte ar mai fi putut face dacă la 27 noiembrie 1940 bandele legionare nu i-ar fi curmat viaţa. Stătea în vila sa de la Sinaia şi refuza să creadă că un savant de faimă mondială poate să fie răpus şi batjocorit, cu toate că în presa vremii se publicau materiale acuzatoare, uneori şi fotografii, la adresa celui care a urmat să fie luat de bande. Cât de potrivite pentru acel moment sunt versurile sale:

„A fost tăiat un brad bătrân,

Fiindcă făcea prea multă umbră”

Acum,… să ne amintim de cugetarea scrisă de el în 1911, un moto pentru români: “Recunoaşterea posterităţii – un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat.”

(Documentar realizat de Ioan PLEŞ cu ocazia comemorarii celor 70 de ani de la asasinarea barbara a lui Nicolae Iorga)

Sursa: www.crisana.ro/

“Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi, în cele ce urmează vă vom arăta mai întâi cum a luat fiinţă acest praznic, amintindu-ne ce s-a întâmplat odinioară pe Muntele Taborului. Apoi vom tâlcui din Sfânta Scriptură învăţăturile cele tainice care s-au descoperit la această Schimbare la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, la 33 de ani ai vieţii Sale, înainte de patima Sa, a început a spune dumnezeieştilor Săi ucenici: „Iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor păcătoşi, şi-L vor bate pe El, şi-L vor scuipa pe El, şi-L vor răstigni pe El, şi-L vor omorî pe El, şi a treia zi va învia” (vezi Marcu 8, 31; Matei 16, 23).

Dar propovăduind El despre Sfintele Sale Patimi, care erau să se întâmple în Ierusalim, dumnezeieştii Lui ucenici au început a se întrista foarte, şi mai ales Petru îl oprea pe Dânsul, zicând: „Nu Ţi se cade Ţie, Doamne, să-Ţi fie una ca aceasta; cruţă-Te pe Tine, Doamne!” (Marcu 8, 32). De aceea Prea Sfântul Mântuitor, vrând mai înainte de pătimirea Sa să întărească credinţa dumnezeieştilor Săi ucenici şi să le arate că El de bună voie merge a patimi, nesilit de nimeni, ci numai din nemărginita sa dragoste pentru mântuirea neamului omenesc, a vrut să-i mângâie pe dânşii, spunându-le aceste cuvinte: „Sunt unii dintre voi care nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, adică până nu vor vedea slava Mea, cât este cu putere omului să o vadă”. Şi după ce le-a spus aceasta, după şase zile, a luat pe cei mai de frunte ucenici ai Săi, pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, şi mergând în Galileea, i-a suit pe dânşii cu Sine pe Muntele Taborului. Acolo, Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a schimbat la faţă şi s-a făcut chipul feţii Sale luminos ca soarele şi hainele Sale albe ca zăpada. Şi în timp ce ucenicii erau uimiţi văzând această preaslăvită minune şi strălucirea feţii Lui Hristos, deodată au stătut de faţă, pe nori, doi bărbaţi înconjuraţi de slavă cerească, unul de-a dreapta Mântuitorului şi altul de-a stânga Lui. Aceştia erau cei doi mari prooroci, Moise şi Ilie (vezi Marcu 9, 1-4). Şi văzând apostolii această preaslăvită vedenie, s-au spăimântat foarte şi cugetau întru inima lor că sunt în ceruri. Iar Petru, văzând atâta lumină şi atâta frumuseţe în chipul feţii lui Iisus Hristos, ca şi la proorocii care Îl înconjurau, a zis aceste cuvinte: „Doamne, bine este să rămânem noi aici; să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una”. Şi zice dumnezeiasca Evanghelie că Petru nu ştia ce vorbea (Marcu 9, 5-6), pentru că era uimit de atâta bucurie, de atâta lumină şi mângâiere, şi ar fi voit să rămână acolo pe Tabor, şi în scopul acesta să-I facă lui Hristos şi celorlalţi doi prooroci câte o colibă.

Dar pe când zicea el aceasta, un nor i-a umbrit pe ei. Căci un nor plin de lumină şi de fericire dumnezeiască s-a coborât deasupra Muntelui Taborului şi a acoperit vârful muntelui şi i-a umbrit pe ei. Şi din nor s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul Meu cel Iubit; pe Acesta să-L ascultaţi!”. Şi după ce s-a auzit mărturisirea aceasta a Tatălui din ceruri, a încetat vedenia aceea. Atât Ilie, cât şi Moise s-au întors înapoi în rai, iar Iisus a rămas singur şi n-au mai văzut apostolii nimic. Şi spăimântându-se ei, Mântuitorul le-a spus: „Vedeţi, ne coborâm acum de pe munte; să nu spuneţi nimănui vedenia aceasta până ce Fiul Omului va învia din morţi!” (Marcu 9, 7-9). Dar să vedem cum se tâlcuiesc aceste mari minuni, ce s-au întâmplat acolo. De ce oare Hristos a ales tocmai Muntele Taborului din Galileea, ca să se schimbe la faţă, şi nu alt munte? Iată de ce: pentru că o mie de ani mai înainte a proorocit dumnezeiescul David că acest munte se va bucura de slava lui Dumnezeu. Căci zice: „Taborul şi Ermonul întru slava Ta se vor bucura”. Deci, trebuia să se plinească Scriptura ca Taborul să se bucure împreună cu cei ce L-au înconjurat pe Iisus, cu cei trei dumnezeieşti ucenici ai Săi. Pentru aceasta a ales Iisus muntele Taborului.

Dar pentru care pricină au venit de faţă la dumnezeiasca Lui schimbare la faţă acei mari prooroci, Moise şi Ilie? Iată pentru care: când mai înainte cu şase zile întreba Mântuitorul pe Petru şi pe ceilalţi ucenici: „Cine zic oamenii că sunt Eu?”, ei au zis: „Unii zic că eşti Ilie, alţii Moise, alţii Ieremia, iar alţii altul din proorocii cei de demult”. Şi acuma Mântuitorul, chemând la dumnezeiasca Sa schimbare la faţă pe Ilie şi pe Moise, a vrut să le arate dumnezeieştilor Săi ucenici că El nu este nici Ilie şi nici Moise, ci Dumnezeul lui Ilie şi al lui Moise. Le-a arătat deci: nu sunt prooroc, ci Dumnezeul proorocilor. Dar pentru care pricină Petru a zis către Hristos: „E bine să facem aici trei colibe…”? A fost din pronia lui Dumnezeu să zică el aşa, să-şi închipuie că e bine să facă acolo trei corturi, unul lui Iisus, altul lui Moise şi altul lui Ilie. Iar Dumnezeu Cuvântul, Hristos, i-a spus lui Petru, oarecum explicându-i: „Ascultă, Petre, tu cugeţi încă omeneşte despre Mine; tu încă crezi că Eu am nevoie de colibă ca să stau aici pe Tabor? Am să-ţi arăt Eu Cine sunt. Eu pot să fac colibă din norii din cer, Eu voi acoperi tot muntele cu o colibă de aur luminos, plin de raze de lumină. Îţi voi arăta că n-am nevoie de colibe omeneşti. Eu sunt Acela Care am acoperit cu nor tot poporul lui Israel patruzeci de ani în pustie şi pot să fac aici colibă de nor, să vă acopăr şi pe voi. Eu sunt Acela Care am dat legea lui Moise în Sinai şi am putut să-l chem pe el aici de faţă. Eu sunt Dumnezeul lui Ilie, Care M-am arătat în Horeb şi l-am chemat de faţă, ca să ştii că Eu sunt Dumnezeul proorocilor, Acela Care n-am nevoie de colibe făcute de mâini omeneşti”.

Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul spune că atunci Taborul avea chipul Bisericii (Cuvântul la Schimbarea la Faţă a Domnului). Dar de ce avea atunci chipul Bisericii lui Dumnezeu? Iată de ce: acolo erau de faţă amândouă Testamentele. Acolo a văzut Moise, începătorul legii vechi, pe Hristos, Începătorul şi Dătătorul legii darului. Acolo a văzut iconomul Tatălui pe epitropul lui Dumnezeu, pe marele Petru Apostolul. Acolo a văzut Ilie, feciorelnicul legii vechi, pe Ioan Evanghelistul, feciorelnicul legii noi. Acolo Moise cel sfânt a văzut pe Petru cel sfinţit. Acolo cel ce s-a suit la cer cu foc a văzut pe cel ce s-a rezemat pe pieptul cel de văpaie al lui Dumnezeu întrupat, pe Ioan Evanghelistul. Acolo au văzut proorocii pe Hristos, Care a creat şi pe prooroci, şi pe apostoli, ca Unul Ce-a a dat legea cea veche în Sinai, şi pe cea nouă o a desăvârşit în Ierusalim. Dar oare numai Mântuitorul S-a schimbat la faţă, sau şi unii dintre sfinţi? Cu adevărat, şi unii dintre sfinţi. Dacă ştiţi Scriptura şi aţi citit Vieţile Sfinţilor, aţi aflat că şi sfinţii lui Dumnezeu s-au schimbat la faţă, nu numai Hristos. Dar alta a fost Schimbarea la Faţă a lui Dumnezeu Cuvântul şi alta a fost schimbarea la faţă a sfinţilor Lui. Schimbarea la Faţă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos a fost preaminunată şi în chip străin. Lumina cea din Tabor, care lumina la faţă pe Hristos, nu izvora din faţa Lui, ci dinlăuntrul Lui, din tot trupul, că era Dumnezeu întrupat. Lumina cea din Tabor a lui Hristos n-a venit din afară, ca să-L lumineze pe El, ci lumina dinlăuntru iradia şi în afară, căci El era izvorul luminii celei veşnice şi nemărginite. Iar sfinţii care s-au schimbat la faţă, au avut lumina nu de la ei, ci de la Dumnezeu. Aşa a fost Set, feciorul lui Adam, şi Moise, care s-a schimbat la faţă când a venit cu legea de pe Muntele Sinai, că, după cum spune dumnezeiasca Scriptură, nu puteau fiii lui Israil să privească la dânsul, de strălucirea feţei lui, şi se acopereau cu un văl, ca să nu-i orbească (Ieşirea 34, 30).

Aşa s-au schimbat la faţă şi unii dintre sfinţii mari ai Noului Aşezământ, ca Marcu Ascetul, Ava Siluan, Ava Sisoe cel Mare şi mulţi alţii, care străluceau ca soarele în anumite momente (Pateric, cap. 34). Dar sfinţii nu aveau lumina din ei, ci îi lumina din afară darul Sfântului Duh, pe când lumina cea din Tabor, sau Schimbarea la Faţă a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, era dinlăuntrul Lui, era din izvorul luminii celei gândite şi negrăite a dumnezeirii Lui (Sfântul Grigorie Palama).

Dar oare ce zice Hristos la Schimbarea Sa la Faţă în chip tainic lui Petru? Iată ce zice, cum dogmaticesc Sfinţii Părinţi: „Tu, Petre, vrei să rămânem pe Tabor, tu vrei să facem aici trei colibe. Dar de ce vrei să rămânem aici? Pentru că ai văzut aici lumină, strălucire, slavă, bucurie, mângâierea Sfântului Duh; ai auzit aici glasul Părintelui Meu, Care M-a adeverit pe Mine cine sunt, a adeverit dumnezeirea Mea şi al cui Fiu sunt. De aceea vrei să rămân pe Tabor. Dar Eu, Petre, n-am venit să rămân pe Tabor, Eu am venit să-ţi spun ţie şi să-ţi arăt ţie şi celorlalţi doi ucenici cine sunt Eu. Tu, cu şase zile în urmă, mă opreai să merg la patima cea de bună voie. Când ţi-am spus că merg la Ierusalim să sufăr, să pătimesc şi să mor pentru mântuirea neamului omenesc, ai zis: «Nu, Doamne, să nu-ţi fie Ţie una ca aceasta! Cruţă-Te pe Tine, Doamne!» (Marcu 8, 32). Iar Eu te-am suit pe Tabor şi ţi-am arătat slava dumnezeirii Mele, nu atâta cât este, ci cât poţi tu cuprinde ca om, ca să nu orbeşti cu ochii şi să nu mori. Ţi-am arătat că Eu nu de silă, nu de frică merg la patimă, ci de bună voie. Ţi-am arătat slava aceasta, ca tu să înveţi pe fraţii tăi, să propovăduieşti cu Iacov şi cu Ioan slava dumnezeirii Mele, pe care aţi văzut-o aici, în muntele cel sfânt, celorlalţi ucenici şi la toată lumea, ca să ştie toţi că Eu nu am fost numai om, ci şi Dumnezeu. De aceea am voit mai înainte de patimă să vă arăt vouă slava Mea, pe cât este cu putinţă omului a o vedea”. Deci zicea Hristos lui Petru, în chip tainic: „Petre, dacă Eu voi rămânea pe Tabor, să-mi faci colibă aici, oare cuvintele Scripturii cine le va împlini? Dacă Eu voi rămânea pe Tabor, oare cuvintele acelea scrise: «Împărţit-au hainele Mele loruşi şi pentru cămaşa Mea au aruncat la sorţi» (Psalmii 21, 20) cui se vor potrivi? Dacă Eu voi rămânea pe Tabor, cu cine se vor împlini cuvintele: «Dat-au spre mâncare mie fiere şi în setea mea m-au adăpat cu oţet»? Dacă voi rămânea pe Tabor, cum se vor împlini cele ce zice proorocul Osea: «Vedea-vor pe Cel pe Care L-au împuns»? Dacă Eu voi rămânea pe Tabor, cum se vor împlini proorociile lui Isaia, care zice: «Dat-am spatele Meu spre bătăi şi obrazul Meu spre pălmuire, şi n-am întors faţa Mea de către ruşinea scuipărilor» şi «prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat» (Isaia 53, 5)? Dacă Eu voi rămânea, aici, pe Tabor, după cum zici tu, cum se vor împlini cuvintele acelea care zic că [Mesia] «cu cei fărădelege S-a socotit» (Isaia 53, 9). Şi când se vor împlini cuvintele vieţii celei veşnice, dacă Eu nu Mă voi pogorî în iad spre a învia pe cei morţi şi a mă face începător al vieţii morţilor?”. Acestea parcă le spunea Hristos în taină lui Petru: „Nu, Petre, nu trebuie să rămân Eu pe Tabor; Eu trebuie să trec de aici pe celălalt munte, pe Golgota!”. Aşa suntem noi, creştinii şi monahii, când avem bucuria Duhului Sfânt, când străluceşte în sufletele noastre câte o rază de mângâiere, de bucurie duhovnicească, când auzim o cântare bisericească, o predică frumoasă, o evanghelie: avem o bucurie duhovnicească şi o mulţumire sufletească aşa de mare că am vrea să rămânem pururea în acele momente, să nu mai avem scârbe, să nu mai avem rane, să nu mai avem dureri, să nu mai avem întâmplări grele în viaţa aceasta, ci să rămânem în aceste bucurii. Dar nu se poate, fraţilor! Trebuie să mergem de la Tabor la Golgota, să primim paharul Domnului. Căci ce zice? „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Ps. ). Adică, orice creştin trebuie să primească paharul pe care l-a primit Hristos în Grădina Ghetsimani, sau sfintele Sale patimi, dacă vrea să fie următor al lui Iisus Hristos, într-o măsură oarecare.

Nu se poate mântui nimeni numai cu bucurii duhovniceşti, numai cu mângâierile Duhului Sfânt şi cu viaţa paşnică şi liniştită. Dar de ce? Hristos ne-a spus nouă: „În lume, necazuri veţi avea” şi „prin multe scârbe vi se cade să intraţi în împărăţia cerurilor” (Romani 18, 17; I Petru 4, 13). Aşa fraţii mei, când avem bucurii şi mulţumiri duhovniceşti şi veselia cea duhovnicească în inimă, să nu ne oprim aici, ci să ne gândim că trebuie să trecem de la aceste momente la altele, adică să primim să suferim cu dragoste şi bucurie, să răbdăm toate scârbele şi întâmplările grele pentru împărăţia cerurilor, adică să-L urmăm pe Hristos de la Tabor şi la Golgota.

Dar oare Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut această mare minune şi a împlinit această minune a Sa pe pământ pentru prima dată pe un munte? Nu mai avem în dumnezeiasca Evanghelie şi alte învăţături şi pilde care ne arată că Hristos S-a folosit de munţi pentru iconomia întrupării Sale şi pentru a da unele învăţături de mântuire neamului omenesc? Ba da. Hristos, după ce S-a botezat, zice dumnezeiasca Evanghelie, a fost dus de Duhul în pustie şi a postit acolo în muntele Carantania 40 de zile şi 40 de nopţi, ispitindu-se de satana (Matei 4,1-2), când I-a înfăţişat cele trei mari atacuri: al lăcomiei pântecelui, când a spus să facă pietrele pâini; al slavei deşarte, când L-a pus pe aripa bisericii şi I-a spus să Se arunce jos, spunându-i din Scriptură: „Scris este: îngerilor Săi va porunci să Te sprijine, să nu se împiedice de piatră piciorul Tău” şi al iubirii de avuţii (când L-a suit pe un munte înalt şi I-a arătat toată lumea, zicând că toate I le dă Lui dacă Se va închina satanei – Matei 4, 9). Deci, încă de la începutul misiunii Sale, Hristos, înainte de a începe propovăduirea, a folosit muntele şi pustia. În Muntele Carantania şi în pustia Iudeii a avut loc începutul misiunii celei duhovniceşti a lui Iisus Hristos. Pe urmă vedem şi alte întâmplări pe munte. În munte a predicat Hristos şi a aşezat cele nouă fericiri ale Bisericii.

Adeseori Se suia Hristos în munte seara şi Se ruga singur toată noaptea (Matei 14, 23). De pe munte S-a înălţat Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos la cer. Pe munte Sa schimbat la faţă. Pe munte S-a răstignit. Vedeţi că, de la Botez şi până la Înălţare, multe întâmplări din viaţa Mântuitorului s-au săvârşit pe munţi. Şi nu în zadar sau fără rost s-au petrecut aceste întâmplări pe munţi. Viaţa Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este prototipul, adică modelul cel veşnic al creştinilor, al vieţii creştineşti, şi va fi aşa în veacul veacului. Oare nu şi proorocii s-au folosit de munţi? Oare legea veche nu s-a dat pe Muntele Sinai? Oare Moise nu s-a rugat pe munte împotriva lui Amalec? Oare Ilie n-a văzut pe Dumnezeu în Horeb? Şi câte ca acestea! Iar, după Înălţarea Domnului, sfinţii cei mai mari, ca Sfântul Antonie cel Mare, s-au nevoit în munte. La fel Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Arsenie cel Mare, Sfântul Sisoe cel Mare, Sfântul Pamvo, Ava Marcu de la peşteră, care n-a văzut 85 de ani faţă de om şi a vieţuit în Muntele Francesc şi a mutat muntele cu rugăciunea. Şi nu ajunge vremea să spun de atâţia mii şi zeci de mii de pustnici şi sfinţi care, urmând lui Hristos, s-au retras din deşertăciunea lumii şi au voit mai bine cu fiarele şi păsările cerului să fie în pustie, decât cu lumea cea vicleană şi plină de răutăţi. Dar de ce în munte şi în pustie? Iată de ce: sfinţii lui Dumnezeu cei mari şi pustnicii s-au retras din lume, din vâltoarea lumii şi din valurile pline de zgomot, de răutăţi şi de vicleniile cele fără de număr; s-au retras în pustie ca să scape de trei războaie. Care sunt acelea? De auzire, de vedere şi de vorbire. Noi avem desigur cinci simţiri şi toate sunt punţi ale păcatului. Dar mai cu seamă ochii şi urechile. Însă şi limba, dacă nu o înfrânăm, este o mare răutate, cum zice Sfântul Apostol Iacov. Deci, sfinţii s-au retras în munţi ca să scape de aceste trei feluri de răutăţi: să nu aibă cu cine vorbi, să nu vadă pe nimenea, să nu audă pe nimenea şi să stea pururea în comunicare cu Dumnezeu, prin sfânta rugăciune şi meditaţiile sfinte, ca să-I urmeze lui Iisus Hristos, Care adesea se ruga singur în munte, noaptea şi uneori chiar ziua.

Aşa a făcut şi Sfânta Teodora, pe ale cărei cărări aţi călcat azi şi de atâtea ori venind aici, la schitul Sihla; şi pentru că poate nu ştiţi viaţa ei, vă voi face la sfârşitul acestei predici un rezumat al vieţii ei, căci nu îngăduie vremea să o spun mai pe larg. Iată, aici unde este bisericuţa aceasta mică, care are anul acesta 205 ani de la întemeiere, tradiţia veche, care s-a păstrat din gură în gură şi din bătrân în bătrân, spune că a fost întâi coliba Sfintei Teodora. Ea a stat 14 ani de zile pe acest loc, unde fusese mai înainte un vestit pustnic, care venise aici din Munţii Vrancei. De obârşie ea era din Vânătorii Neamţului, fiica lui Gheorghe Joldea armaşul, şi a fost singură la părinţi. Către sfârşitul vieţii ei, când a câştigat darul Sfântului Duh, prin îndelungă osteneală şi post, s-a retras în peştera cea din vale, pe care o vedeţi. S-a retras, dar când? Când nu mai simţea foamea, nici setea, nici frigul. Omul duhovnicesc cel desăvârşit nu mai are nevoie de haină, nici de hrană multă şi nu-i mai este frig şi nici frică de nimenea. Căci are în inima sa pe Hristos, care i Se face lui şi haină şi hrană şi toate celelalte, şi-l păzeşte de toate. După ce s-a desăvârşit deci sfânta Teodora aici, s-a dus în peştera din vale, iar acolo a fost descoperită prin minune dumnezeiască, căci nu se ştia de dânsa. Duhovnicul ei din Sihăstria murise demult şi ea nu mai putea coborî de bătrâneţe până de vale, ca să se împărtăşească cu Prea Curatele Taine. Dar s-a întâmplat o minune ca aceasta: mai înainte de moartea ei, la trapeza Sihăstria nişte păsări veneau şi luau bucăţele de pâine de la fraţii trapezari. Şi au văzut fraţii cum luau acelea pâine şi zburau cu ea încoace, spre miazăzi. Şi a observat şi stareţul mânăstirii şi le-a zis: „Fraţilor, păsările acestea vedeţi că nu mănâncă pâine, ci o iau în cioc, dacă le dai câte o bucată, şi zboară cu ea încolo, înspre pustia Sihlei (că nu era atunci biserica aici). Mi se pare mie, a zis stareţul, că trebuie să fie vreun rob a lui Dumnezeu, vreun suflet a lui Dumnezeu căruia păsările acestea îi duc pâinea”.

Într-o duminică după-amiaza, doi fraţi au luat blagoslovenie de la stareţul mânăstirii, după ce i-au spus: „Părinte, ne-am duce în partea aceea unde zboară păsările, poate să dăm peste acel pustnic căruia îi duc păsările mâncare de aici. Şi spune istoria – pe care am citit-o într-un vechi manuscris – că păsările parcă îi aşteptau, căci au zburat dincolo de Sihăstria, la marginile pământului. Şi au stat cu bucata de pâine în cioc până au venit fraţii, şi când să le ajungă, au zburat mai încolo, şi tot aşa zburau aproape de pământ şi pe distanţe mici, ca şi cum i-ar chema încoace, să le-o descopere pe Sfânta Teodora. Şi au venit fraţii, dar de la o vreme, către seară, a venit o ploaie mare şi s-a întunecat şi n-au mai văzut nici păsări, ba s-au şi rătăcit, că nu era pe atunci cărare, cum vedeţi acum, ci era pustie mare; de aceea i se spunea aici Sihla, adică sihăstrie, desime, căci era mare desime printre stâncile acestea. Nu exista atunci schitul Sihla, ci numai câte un pustnic rătăcitor care stătea câteodată aici. S-au rătăcit deci cei doi fraţi şi când au văzut că e noapte şi a venit şi ploaie şi s-a întunecat, au început a plânge, că erau uzi şi rătăciţi. Şi s-au pus spate în spate lângă un foc, aici, aproape de peştera Sfintei Teodora din vale, şi au hotărât să poposească până la ziuă acolo, că nu mai ştiau să nimerească înapoi, fiind deja noaptea târziu. Şi stând ei acolo înfriguraţi, se îmbărbătau unul pe altul, zicându-şi: „Poate n-om muri noi până mâine, iar mâine vom găsi din nou calea, ca să ne întoarcem la Sihăstria”. Şi când a înnoptat tare şi era aproape de miezul nopţii, deodată au văzut o lumină mare ca un foc, acolo unde era peştera din vale. Şi când au văzut lumina aceea, cel mic a zis: „Măi frate, trebuie să fie nişte tâlhari aici, că eu am auzit că în pustiile cele mari stau hoţii”. Şi a zis cel mare: „Nu, frate, poate să fie chiar un sfânt, care a făcut focul”. Şi s-a dus cel mai mare şi s-a apropiat de lumina aceea şi ce credeţi că a văzut acolo? Se vedea o roată mare de foc şi din roata aceea nişte limbi de foc ca nişte săbii se suiau la cer. Era Sfânta Teodora, care se ruga acum de 40 de zile şi de 40 de nopţi ca s-o găsească cineva, să-i ducă Sfintele şi Prea Curatele Taine a lui Hristos, s-o împărtăşească, că era prea slabă şi nu se mai putea duce singură, şi era goală, că putreziseră hainele de pe dânsa.. Fraţii, când au văzut-o, s-au speriat şi au zis: „Oare ce să fie?”. Iar cel mai mare a zis: „Vezi, acesta este sfântul la care merg păsările cu pâine!”. În acel moment, Sfânta Teodora a lăsat mâinile în jos şi nu s-au mai văzut lumini, şi au rămas în întuneric şi le-a zis, cu un glas slab de tot: „Nu vă temeţi, fraţilor – că ei se temeau tare –, nu vă temeţi că e o nălucire, că eu sunt o femeie ticăloasă şi neputincioasă, şi mă rog lui Dumnezeu aici de 40 de zile şi 40 de nopţi să-mi trimită pe cineva să-mi aducă Prea Curatele Taine ale lui Hristos, că vreau să mă împărtăşesc cu ele mai înainte de a mă duce de aici de pe pământ. Nu pot să mă arăt vouă acum, pentru că hainele mele au putrezit demult şi sunt goală. Dacă vreţi, daţimi o haină”. Şi atunci fratele cel mai mare a dezbrăcat rasa de pe dânsul şi a pus un bolovan în rasă, ca s-o poată arunca; şi a aruncat rasa sa, iar cel mai mic i-a dat cureaua. După ce s-a îmbrăcat cu rasa şi s-a încins, sfânta i-a chemat pe fraţi la ea. Şi când a ridicat mâinile în sus, s-a făcut lumină în jurul ei ca în jurul unui sfeşnic! Şi ei s-au speriat când au văzut-o.

Era o femeie numai umbră de om, cu părul alb ca zăpada, luminată la faţă, slabă, numai pielea şi oasele, şi vorba rar, cu glas blând şi stins. Şi a zis: „Nu vă temeţi, fraţilor, eu sunt o smerită roabă a lui Iisus Hristos, pe nume Teodora. Duceţi-vă repede la mănăstire şi spuneţi părintelui egumen să trimită mâine pe duhovnicul Antonie şi pe diaconul Laurentie. Că mâine la ora 12 din zi mă voi sfârşi. Să-mi aducă aici Prea Curatele Taine”. Iar fraţii au zis: „Doamnă, noi nu ştim acum unde este Sihăstria, că ne-am rătăcit de aseară şi iată că a venit ploaia şi este întuneric”. Şi ea a zis: „Uitaţi-vă la răsărit!”. Şi a făcut un semn cu mâna şi li s-au arătat acelora două sfeşnice luminoase. Şi zise: „Mergeţi după aceste două sfeşnice, că îndată veţi sosi la Sihăstria”. Şi s-au întors ei după cele două sfeşnice şi cele două sfeşnice mergeau sus de la pământ, şi în câteva minute s-au trezit la poarta Sihăstriei. Şi au bătut în poartă, căci tocmai era slujba utreniei, slujba de miezul nopţii, şi portarul care era atunci la poartă zise: „Cine sunteţi?”. Şi aceia: „Noi suntem, fraţii care neam dus astăzi după păsările acelea”. Şi le-a dat drumul şi s-au dus în biserică şi au ascultat utrenia, iar după utrenie i-au spus stareţului: „Părinte, am găsit o mare sfântă”. „Unde?”. „Acolo unde sunt stânci multe (căci ei nu ştiau cum se cheamă locul acela)”. „Cum o cheamă?”. „Teodora”. „Dar nu aţi găsit pâinea care o duc păsările?”. „N-am găsit-o. Ne-am dus noi după păsări o bucată de drum, dar de la o vreme le-am pierdut din ochi şi ne-am rătăcit”. Şi i-a întrebat: „Pe unde aţi mers?”. „Iată, pe plaiul acesta”. „Şi pe unde aţi găsit-o?”. „Prin pustia Sihlei, pe acolo pe unde e stâncăraia aceea mare…” Şi repede s-au pregătit stareţul, şi duhovnicul, şi diaconul, şi a mers aproape tot soborul. Au luat Sfintele şi Prea Curatele Taine şi tot ce trebuia pentru împărtăşit şi au venit până unde s-au rătăcit fraţii, care au zis: „Iată, pe aici ne-au dus sfeşnicele acelea”. Şi îndată au văzut sub o stâncă ascunsă pâine multă, bucăţi de pâine mucegăită, uscată. Îi întrebară: „Aceasta aţi găsit-o ieri?”. „N-am găsit-o”. O puseseră păsările acolo, pentru sfânta, că poate mânca câteodată o bucată de pâine şi bea apă din stânca aceea scobită de acolo, de sus. Şi au zis fraţii: „Se vede că nu-i departe de aici” (căci uitaseră locul). Şi când s-au dus mai încolo, au văzut pe sfânta la rugăciune, cu haina cu care se îmbrăcase ieri.

Şi s-au oprit toţi. Şi stareţul, care avea Sfintele Taine, a vrut să îngenuncheze, dar sfânta l-a oprit: „Nu se cuvine, sfinte părinte, să îngenunchezi având asupra ta nepreţuitele Taine ale lui Iisus Hristos; eu trebuie să îngenunchez, că sunt păcătoasă!”. Aşa s-a smerit ea, căci sfinţii cei mari niciodată nu se laudă, ci pururea zic că sunt păcătoşi. Că cine se laudă, cade din darul lui Dumnezeu în trufie şi se face diavol, măcar de ar fi vieţuit toată viaţa în pustnicie. Şi atunci, Sfânta Teodora, mai înainte de a se împărtăşi cu Prea Curatele Taine, a spus viaţa ei, de unde se trage şi pe unde a stat. Şi după ce s-a împărtăşit cu Prea Curatele Taine, a strălucit faţa ei ca soarele şi a ridicat mâinile la cer şi când şi-a dat duhul a ieşit o mireasmă de a mirosit tot muntele trei zile! Şi a lăsat aşezământ ca sfintele ei moaşte să le puie în peştera din vale. Şi a stat o vreme acolo. Şi apoi s-au dus în altă parte, unde a rânduit Dumnezeu, după cum se ştie din istorie: la sfânta mănăstire şi lavră Pecerska din Kiev.

Iată că v-am istorisit câte ceva despre Sfânta Teodora. Ea a pustnicit mai întâi în Munţii Vrancei şi a fost de metanie de la Mănăstirea Nifon, din ţinutul Buzăului. Astfel, Sfânta Teodora a urmat celorlalţi mulţi sfinţi şi mari asceţi ai lumii care au trăit prin pustie şi prin peşteri. Şi s-a săvârşit aici, în părţile noastre, şi până astăzi a rămas numele peşterii din vale Peştera Sfintei Teodora. Dar să ştiţi că mai întâi aici a stat, şi apoi, către sfârşitul vieţii ei, s-a dus acolo, în peştera din vale. Am voit să vă spun un fragment din viaţa Sfintei Teodora, după ce v-am spus istoria prealuminatului praznic al Schimbării la Faţă, că foarte se potrivesc: iată, aici avem şi muntele, şi bisericuţa!

Am ascultat astăzi dumnezeiasca Liturghie de aici, de pe stâncă, şi când se cânta troparul „Schimbatu-Te-ai la Faţă în munte, Hristoase Dumnezeule”, mi se părea că chiar aici se face Schimbarea la Faţă. Căci aici e şi biserica, aici şi slavoslovia, aici şi muntele… Acestea vi le-am spus în rezumat despre istoria dumnezeiescului praznic al Schimbării la Faţă, despre sfinţii care au urmat lui Hristos strălucind cu viaţa şi care au petrecut în munţi şi în peşteri, dar şi puţine din viaţa Sfintei Teodora, cu ale cărei sfinte rugăciuni să ne ajute Mântuitorul şi să ne mântuim cu toţii. Amin.”

Părintele CLEOPA Ilie

Sursa: Cuvinte de folos. Predicile Părintelui Cleopa Ilie. Predici la Sărbătorile de peste an, Editura Christiana, Bucureşti, 2001

(Predică rostită la Sihla, la hramul bisericuţei de sub stâncă, la 6 august 1968)