16 Jul
2013

“Un triumfător” de Al. Vlahuță

“Sunt și-n literatură, ca-n toate ramurile de activitate omenească, tipuri de șarlatani cari, cu foarte puțină osteneală și cu merite uneori mai jos decât mediocre, extrag din fertila naivitate a societății în cae trăiesc cea mai îmbelșugată recoltă de foloase și de mulțumiri personale.

La noi, unde spiritul public e foarte puțin format în materie de artă, slăbiciunile omenești fiind aceleași peste tot locul, izbânda acestor șarlatani întâmpină mult mai puține greutăți decât într-o țară cu o cultură serioasă artistică, unde gustul s-a rafinat și mintea s-a ascuțit de atâtea opere nepieritoare, unde între artist și public stă și veghează un cordon formidabil de critici, gardieni luminați și conștiincioși, cari păzesc, ca pe un depozit sacru, încredințat lor, maiestatea și renumele unei lucrări de valoare și apără gustul publicului de miasmele producerilor artificiale, bolnave și pestiferante. În astfel de țări, a doua zi după ce a ieșit o carte cu intenții de originalitate, avangarda criticilor se pune în marș, atenția unui public numeros și inteligent îi urmărește pas cu pas; în presă, în saloane, în cafenele se discută, se citează pasaje, se emoționează – e vibrare generală, e un admirabil neastâmpăr de inteligenți în jurul și în dezbaterile unui asemenea proces de celebritate. Greșeli sunt pretutindenea. Dar cât de rara și cât de anevoie se poate mistifica acolo o poliție așa de bine organizată !

La noi lipsește cu desăvârșire un control serios și  neîntrerupt al producerilor artistice. Singurul om care a știut la noi să puie critica la înălțimea la care au ridicat-o de câtva timp marii critici străini, singurul om care ne-a  dat în literatură câteva produse de cercetări profund savante și uimitor de conștiincioase este I. Gherea.  Și numele acesta pus aici pe mulți îi va face să strângă din  umeri și să se întrebe cu nedumerire. Gherea scrie rar, într-o revistă nu tocmai răspândită, și foarte puțini au avut ocazia să citească și să poată prețui cunoștințele întinse, logica severă și frumoasa inteligență a acestui analist cinstit și pacient. Cu mult departe de el, dedesubt și fără să-i semene, fac zgomot mulți scriitori, cari-și iau sarcina de a critica pe alții, neavând nici temperamentul, nici cultura, nici spiritul, nici onestitatea indispensabilă unei îndeletniciri de felul acesta.

Un poet neizbutit, ratat, după un șir de infructuoase asalturi rimate, trudit și dezgustat de lipsa de succes a poeziilor sale, își sfărâmă lira de capul nenorocoasei muze și…s-apucă de critică. Înveninat și hărțăgos, ca o fată care a îmbătrânit nemăritată și pe care n-o mai cere nimeni, el va fi rău și neînduplecat cu poeții. Vai de cel care a mutat accentul de pe o silabă pe alta, ori și-a permis să rimeze „cioară” cu „primăvară” ! Imediat criticul nostru, care posedă și avantajul de a fi în secretele specialității, se înfurie și trântește un articol, în urma căruia nenorocitului  „pacient” nu-i mai rămâne decât să-și puie ștreangul de gât.

Un gazetar din cei mărunței, furnizor de umplutură, când vede că aflarea subiectelor de tratat începe să-l neliniștească, după câteva ceasuri de adâncă meditare, se izbește cu palma peste frunte: a găsit o comoară de  subiecte. Va lua la trei parale pe toți domnii autori și le va trage frecuș. A doua zi îl vezi rățoindu-se pe trei coloane și forfecând, în dreapta și în stânga, nopțile de osteneală ale vreunui nenorocit de scriitor. Și astfel, în căptușeala fiecărui autoraș găsești materia fulminantă a unui critic gata să facă explozie la cea dintâi ocazie, la cea dintâi ciocnire de acul vreunei nemulțumiri.

Aceasta e trupa ușoară, viermișori cari foiesc și se  pierd aproape în nămolul de secături cari zilnic curg și se  uită. Aceștia susțin și reprezintă luptele de infuzorii nevăzute, scoase din cuprinderea simțurilor noastre. Deasupra lor, și dintre ei, și tot din trampa lor, dar cu mai mari eforturi, mai norocos ori mai viclean, izbutește să se ridice câte unul zgomotos bâzâind pe sus ca un bondar și să se așeze pe chelia literaturei noastre, cu tot ifosul și gravitatea unui critic de primo cartello.

Iată-l instalat la foiletonul unui ziar sigur din capitală, unde apare cu o regularitate siderală o dată sau de două ori pe săptămână. Dar mai întâi el a trebuit să se gândească la alegerea unui mod particular de a spune lucrurile – unui stil: pentru el aceasta e o chestie de preferință voluntară și calculată. Citește cu o interesată atenție pe iubiții săi cronicari moderni din Paris. Pândește bine la figurile și floricelele lor de condei, se extaziază de spiritul lor, și-n fundul inimei lui își jură de a fi și el de spirit, de  a scri și el așa. Primele foiletoane merg cam greu. Adesea trebuie să fure calapodul cu cizmă cu tot. El simte că nu prea știe unde pleacă, unde are să ajungă, neavând nici o  pregătire și nici un stoc de observații personale care să-i  dea o cărare încotrova; se clatină și caută echilibru, ca un  om care s-a sculat buimac din somn. Așa șovăiesc și par a-și dibui direcția toate șlepurile mari și grele când  se pornesc de la mal, până-și iau vânt. Tânărul cronicar-foiletonist – și eu în momentul acesta mă gândesc la mai mulți, și-i văd – se așterne din zi în zi mai fervent pe lucru. Își colecționează un teanc de caiete cu pasaje tăiate cu  foarfeca din ziarele străine: citații strânse din toate părțile și rânduite cu grijă în ordine alfabetică, maxime, versuri, firmituri de gânduri, epitete și vorbe consacrate – toate sunt puse bine, le are oricând la îndemână. În acest arsenal bogat și variat de elemente de stil și de critică, el e gata în orice  moment să atace orice subiect, cât de greu, cât de străin; într-un ceas îți toarnă un foileton și-ți vorbește, cu-o siguranță și c-o liniște uimitoare, despre orice poftești. Nimic nu-l sperie, nimic nu-l pune pe gânduri.

Piesele de teatru, jocul actorilor, tezele licențiaților și toate cărțile cu conținut literar și chiar științific uneori, ude încă de sub teascurile tipografiei, toate trec și se cern prin foiletoanele acestui neadormit agent de control. Și numele lui – căci are prudența de a iscăli tot ce publică – acest nume, care cade ca un tic  în ochii cititorilor pe fiecare săptămână la o zi fixă, ajunge a sfredeli încetul cu încetul indiferența publicului nostru și, iată-l remarcat. Pe stradă, la întruniri, în saloane, lumea și-l arată cu degetul.
La teatru, actorii și actrițele îl caută din ochi, și cum îl văd, îl salută, îi zâmbesc grațios, se strâng în jurul lui și îl ascultă. Autorii se silesc să-i facă cunoștința, ei sunt prinși de o vizibilă emoție când îi aduc cartea și îl roagă s-o citească și s-o judece. Acum are și-un stil al lui, trampat în l’esprit gaulais, împănat cu „fermecătoarele finețe ale francezului”. Și dacă nu citește cartea despre care vorbește, dar are talentul de a te face să uiți despre ce tratează, are fraza unsă și curgătoare a omului  „rafinat” care se joacă cu condeiul. Citațiile abundă. În zece rânduri ai întotdeauna trei-patru nemuritori de complimentat.

Urmărit de atenția publicului, își va lua rolul în serios și își va croi mers, privire, vorbă și gesturi pe talia importanței și celebrității în care a intrat. Câteva conferinți la  Ateneu, cu subiecte rococo, vor fi indispensabile. Va publica o carte, pe care va dedica-o reginei. Va ști să se introducă la palat și, cine știe, să se facă oareșcum necesar. Va ținea la Ateneu, în auzul auguștilor suverani, o conferință, în care lingușirea fină și inteligentă va stabili un fir de fericită comunicație între el și Majestățile Lor. Un bene-merenti va fi o arvună, un scaun la Academie îi va da o poză mai gravă, dar el merge mult mai departe…Ce fericit e, și cum se-ngrașă, încântat de sineși !

Iată un ager luptător în câmpul literaturii noastre.”

16 Jul
2013

Ce scria Octavian Goga, în 1916, despre politicienii români

    Țară minoră, țară de secături

 

„Ţară de secături, ţară minoră,
căzută ruşinos la examenul
de capacitate în faţa Europei.

Aici ne-au adus politicienii ordinari,
hoţii improvizaţi astăzi în moralişti,
miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă,
deputaţii contrabandişti.

Nu ne prăbuşim
nici de numărul duşmanului,
nici de armamentul lui,
boala o avem în suflet,
e o epidemie înfricoşătoare
de meningită morală”.

 

Octavian Goga, 1916

15 Jul
2013

Colocviile de Marţi / The Tuesday Colloquiums. Ştefan cel Mare şi Sfânt. Punte între Orient şi Occident

Bine venite si alte titluri de interventii si lansari.

Welcome new interventions, also online:

 

COLOCVIILE DE MARȚI / The Tuesday Colloquiums 30 iulie 2013, 5 pm, Calderon 39

Anul IV, nr. 7 (45). Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, (Re)lansări de cărți, Proiecte, Portrete, Întâlniri

 

Tema: Ștefan cel Mare și Sfânt. Punte între Orient și Occident

La ceasul al patrulea din zi (ora 10 dimineața) moare, în Cetatea de Scaun a Sucevei, Ștefan cel Mare și Sfânt. Este înmormântat, câteva zile mai târziu, în naosul Mănăstirii Putna. „Până astăzi îi zicu Sveti Ștefan vodă” (cronicar). „Ce zgomot de bucium și arme, ce val! / Când Ștefan se suie călare pe cal, / Răspunde Suceava din urmă, / Și nimeni nu știe cum tu ai ajuns / Să știi de ce munții săgeată-ai pătruns / Și-a codrului cale se curmă.” – Mihai Eminescu.

Invitați:

Ion Andreiță, Vasile Andru, Adrian Botez, Florin Costinescu, Petru Costinescu, Puși Dinulescu, Isabella Drăghici, Nicolae Drăgulănescu, Adina Dumitrescu, Doina Ghițescu, Aureliu Goci, Monica Grigorescu, Neculai Hilohi, Sorana Georgescu-Gorjan, Mariana Gurza, Elisabeta Isanos, George Lupașcu, Dan Mateescu, Vasile Menzel, Bianca Beatrice Michi, Doru Moțoc, Mircea Muntenescu, Gheorghe Neagu, Tudor Nedelcea, Lucia Negoiță, Radu Cristian Nema, Andrei Radu, Arghira Ravanis, Felix Sima, Florentin Smarandache, Ion Soare, Viorel Speteanu, Mihai Stan, Marian Stroia, Constantin-Dumitru Surdu, Mihai Teodorescu, Ben Todică, Victor Țăpeanu, Neagu Udroiu, Viorica Vatamanu, George Toma Veseliu, Corneliu Zeana

Amfitrion: Dr George Anca

 

Intervenții:

Viorel Speteanu: Ștefan, istorie-cult-deconstruire

Mariana Gurza: Rugăciune la Sfântul Mormânt

Corneliu Zeana: Ștefan și aromânii

Bianca Beatrice Michi: Ștefan și Muntele Athos

Doina Boriceanu: Ștefan în Polonia

Marian Stroia: Cuza și Carol

George Anca: Versiuni din poeți naționali

Puși Dinulescu: Chinuiala dramaturgului

Issabela Drăghici: Teatrul sacru

 

Întâlnire cu artiști aromâni

 

Teatrul de poezie

Vasile Menzel: De-a ce să ne jucăm

Issabela Drăghici: Natyasastra

Poeți naționali – interpretează Andrei Radu, Victor Țăpeanu

 

Portrete: Radu Cristian Nema

 

Lansare de cărți:

Omprakash K. Gupta: Tulsi Ramayana in 1008 Lines, Shri Rama Charit, Houston, 2013

Theodor Codreanu: Basarabia eminesciană, Junimea, 2013

Gheorghe Duncea: Tudor Vladimirescu, așa cum l-am cunoscut, Bârda-Cuget Românesc

 

15 Jul
2013

“Fiecare suntem vinovaţi pentru toţi…” – Părintele Justin Pârvu

“Să ne rugăm lui Dumnezeu să naştem eroi; cum erau înainte mamele, năşteau copii pentru martiraj, parcă ar fi crescut lanuri de grâu pentru a face anafura. Nu mai putem să ne ridicăm fără jertfă; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fără oameni de jertfă.

Tot creştinismul e o jertfă; post şi rugăciune – care sunt oarecum îndrăzneala noastră către Dumnezeu. Cu acestea poţi cuceri Cerurile.  Noi trebuie să urmăm pilda Mântuitorului, Care a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri: atunci când vedem că fratele face o greşeală, să nu ne grăbim să aruncăm degrabă cu piatra în el, ci mai întâi să ne socotim noi vinovaţi pentru acea greşeală – şi aceasta înseamnă să purtăm slăbiciunile fratelui, şi astfel el se uşurează. Cel mai mult iubeşte Dumnezeu acest tip de jertfă şi nu există cunună mai mare ca pentru aceasta, pentru că aşa a spus Domnul: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi».  Cel care stă nepăsător la suferinţa aproapelui, acela nu merge cum trebuie.

Starea duhovnicească este aceea în care tu, socotindu-te mai jos decât toţi, vezi în tine căderea întregii omeniri. Adică fiecare suntem vinovaţi pentru toţi şi toţi suntem vinovaţi pentru unul. Şi aceasta este calea cea mai bună de a-l ajuta pe aproapele: mai întâi de toate pe tine să te socoteşti mai păcătos decât toţi, pentru că acesta este şi adevărul!”

Sursa foto: Cristina Nichituş-Roncea

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/2013/07/10/fiecare-suntem-vinovati-pentru-toti-parintele-iustin-parvu/

14 Jul
2013

“Eminescu în Timpul: Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi”

Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi (*)

De câte ori ,,Românu” era în opoziţie se ocupa cu oarecare stăruinţă de starea conaţionalilor noştri din Ardeal şi Ţara Ungurească. De când însă roşii veniră la putere ,,Românul” părea a se feri de-a mai rosti chiar numele Transilvaniei.

Această dezinteresare deplină forma un contrast cu restul presei române.

Nu e vorba de România irredenta, care nu există decât în imaginaţia maghiarilor, nu de ,,Daco – românia”, o invenţiune austro – rusească, făcută pentru a fi opusă de-o putere celeilalte, ci de-un adevăr, de-o realitate etnologică.

Deşi munţii despart poporul românesc în bucăţi, deşi aceşti munţi, care le-a păstrat naţionalitatea în evul mediu, constituie azi o piedică statornică pentru unirea politică a lor, totuşi, din suta a şaptesprezecea începând, au prins a se naşte un contact intelectual între diferitele provincii în care acest popor locuieşte. Faptul cel mai curios şi mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familiară. Miron Costin este cel dentăi care-n suta a şaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare.

El descrie curăţia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi a Ţării Româneşti, constată iden [ti ]tatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost însă chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că piesele nemerite de literatură populară aveau tendenţa de-a se răspândi la toţi românii.

Pe lângă acestea aflăm în decursul evului mediu unitatea datinei juridice. În Ungaria, în Banat, în Ardeal, la noi, în Polonia chiar, oriunde românii ar fi fost aşezaţi din vechi sau veniţi din nou, ei cer cu stăruinţă să se judece după dreptul românesc, jus olachale, care va fi corespuns pretutindenea cu ceea ce la noi se numea „obiceiul pământului”. Dar o trăsură de unitate şi mai caracteristică întâlnim la poporul întreg. În evul mediu românii erau în Peninsula Balcanică şi în Ardeal castrenses (din latinul castrum – nn), ziditori şi apărători de cetăţi, sub orice Coroană ar fi trăit. Ei bine, aflăm la domnii din epoca noastră eroică o adevărată manie de-a zidi mănăstiri întărite; numai Ştefan cel Mare a ridicat vro patruzeci. Toate aceste asemănări, anterioare chiar formaţiunii statelor române, am numit-o într-un cuvânt – unitatea preexistentă a rasei.

Precum Italia evului mediu, cu toată bucătăţirea ei politică, îşi păstrase unitatea intelectuală, precum şi-a păstrat-o Germania după războiul de treizeci de ani, tot astfel ar fi fost bine ca românii să fie pretutindenea atât de conservatori ca să păstreze în viaţa lor publică şi-n cea privată elementele de unitate dintre ei.

Din nenorocire nu s-a întâmplat astfel.

Orice zgârie – hârtie care n-avea idei nouă a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă, de-aci în România mania generală a neologismelor.

Deşi rostirea normală a limbei româneşti e indicată fără abatere prin scrierile din veacurile trecute, totuşi românii moderni n-au găsit încă mijlocul de a o scrie în mod unitar. Câte capete, atâtea ortografii. Literatura populară stagnează, căci afară de doi-trei scriitori nimeni din noi nu mai e ‘n stare a reproduce graiul viu al poporului. Limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuţiuni frumoase şi caracteristice cari formau avuţia lexicală a limbei. Cât despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu ştie în ce consistă obiceiul pământului. Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ei un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională, care-a făcut cu putinţă ca o promiscuitate etnică din cele mai curioase să formeze clasele culte şi consumatoare din România. Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încât îşi pierde caracterul şi naivitatea; literatura — o reproducere rea a celor străine; legile — o traducere; organizaţia — o maimuţare.

Iată ceea ce înţelegem noi sub tradiţie: păstrarea elementelor caracteristice şi naţionale ale unui popor. Pentru noi nu e îndoială că, daca s-ar fi putut păstra prerogativele politice ale familiilor noastre vechi, ţara aceasta ar fi fost cu mult mai românească decum e azi — şi că d-nii C. A. Rosetti şi Giani, oameni cari, fără vina lor, nu tăgăduim, sunt noi în România, nici au înţeles vreodată importanţa tradiţiei, nici au crezut în necesitatea păstrării ei.

Am spus că, pe când ,,Românul” era în opoziţie, se ocupa mai des de stările de lucruri de peste munţi. O făcea în modul său superficial, nu pentru că l-ar fi interesat soarta românilor de acolo, ci pentru a câştiga popularitate. E de ex. un fapt constant pentru foile din România că, în descrierile ce le plagiază cine ştie din ce foi străine asupra provinciilor române din Austria, numele de localităţi citate nu sunt cele româneşti, ci cele ungureşti sau nemţeşti. Chiar „Monitorul” scrie Cronstadt şi Hermannstadt , când e vorba de Braşov ori de Sibiiu. De când însă roşii au venit la putere, relaţiile lor gingaşe cu Austro-Ungaria [î]i făcea să nu mai zică o vorbă măcar de câte se petrec dincolo.

Şi-n adevăr curioase lucruri se petrec. Pe când presa germană şi maghiară [î]i dă zilnic zor cu identitatea de interese între România şi Austro-Ungaria, o jumătate a poporului nostru e supus unui tratament cu totul escepţional. Naţionalităţi egale la număr cu românii au de mult o poziţie politică. Cehii discută în Dieta Boemiei, au şcoli şi o universitate plătită de stat; în Galiţia limba polonă e oficială, atât la autorităţi cât şi în învăţământ. Croaţii au Dieta proprie şi guvern propriu; românilor, nu numai că n-au o reprezentaţiune politică ori un teren de viaţă publică, dar li se tăgăduieşte până şi dreptul de-a-şi face şcoli cu banii lor proprii.

Ziarele române de peste munţi începuseră a se mira cum „Românul” tace în privirea aceasta. Noi nu ne-am mirat de aceasta. Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

Ne temem deci că interesul pe care din nou şi pe neaşteptate îl arată ,,Românul” pentru stările de lucruri de dincolo de munţi va avea un caracter cu totul platonic, de vreme ce toată viaţa politică a roşiilor ne dovedeşte incapacitatea lor înnăscută de-a înţelege ideea naţionalităţii şi lipsa de pietate pentru toate elementele câte-o constituie.

[14 august 1882]

Mihai Eminescu, “Timpul”, Opere, Vol 13. P 168-169

(*) Titlu ales de Roncea.ro. In general, editorialele din “Timpul” apareau fara titlu

Vezi si:

Ziaristi Online: Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) »

Roncea.ro: ULTIMUL ARTICOL al lui Eminescu. TIMPUL – 29 IUNIE 1883. Doc

Francmasoneria si politicienii in opera lui Mihai Eminescu (I). Azi, “Hidoasa pocitura”

Sursa: Ziaristi Online

 

14 Jul
2013

“Prim-redactorul “Timpul” Mihai Eminescu a strâns ajutoare pentru călugării români de la Sfântul Munte Athos. Eminescu despre monahii de la Muntele Athos: unul din zece este român”

,,În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră ţară; iar d-voastră primiţi binecuvântările duhovniceşti.” – Smeritul în Hristos Arhimandritul Chiriac catre Prim-redactorul Mihai Eminescu”

Eminescu si mosul sau calugar“La 10 august 1878, jurnalistul  Mihai Eminescu scria pentru ziarul “Timpul” un articol privitor la legatura romanilor cu Muntele Athos. Aflam ca in vremea aceea unul din zece traitori in Sfantul Munte era roman. Articolul este o marturie importanta si valoroasa, aducand detalii ale vremii asupra modului de organizare si functionare a asezamintelor monahale, asupra felului in care se dezvoltau si erau sustinute manastirile si schiturile. La data scrierii articolului, Arhimandritul Chiriac, stareţul bisericii Întîmpinarea Domnului din Schitul Cotlomusului, se adresa direct redactiei “Timpul” cu rugamintea de a sprijini colecta pentru sustinerea asezamantului.”

Iata mai jos textul eminescian:

Din istoria mănăstirilor închinate ştim cîtă însemnătate avea odată pentru noi românii muntele Athos sau Sf. Munte, acea limbă de pământ a Peninsulei Chalkidice din Marea Egeică, care, purtând şi astăzi numele unui gigant din mitologia grecească, a devenit în suta a zecea după Christos minunatul loc de convieţuire a mii de călugări. Republica de astăzi a călugărilor numără douăzeci de mănăstiri mari, 10 sate (skele), 250 de chilii izolate şi la 150 de sihăstrii. Fiecare naţie de lege greco-orientală are una sau mai multe mănăstiri, în care şi azi vin în fiecare an vizitatori din Rusia, de la noi, din Ardeal, din Sîrbia, din Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Constantinopole ş.a. Gălugării înşii, astăzi în număr de 10000, între cari o mie de români, se recrutează din toate naţiile de lege răsăriteană şi trăiesc după regula Sf. Vasilie în deplină singurătate.

Sfântul Munte se bucură şi astăzi de privilegiile foarte largi acordate de Murad II, pentru că i se supusese încă înainte de luarea Constantinopolei. Astfel nici un musulman nu se poate aşeza în sfîntul ţinut afară de Bostangi-Aga, care întreţine relaţiile între călugări şi sultanul. Guvernul acestei republici eclesiastice în mîna Sf. Sinod din Karias, frumoasa capitală a peninsulei; acest sinod e compus din 20 de delegaţi (de fiecare mănăstire unul) şi patru prezidenţi, cari în fiece an se iau tot din alte patru mănăstiri. Acest sinod ţine disciplina şi dispune cele de trebuinţă pentru anevoioasa administrare a averii mănăstirilor. Toate mănăstirile sânt închinate Pururea-Fecioarei şi se împart în cultul lor astfel încât fiecare stadiu al vieţii Maicii-Domnului e mai cu seamă serbat în una din mănăstiri.

Maica Olimpiada matusa lui Eminescu si Manastirea AgaftonDin vremi nemaipomenit de vechi există însă o deosebire între guvernul şi administraţia deosebitelor mănăstiri. Unele, chinoviile proprii, au un egumen, iar membrii lor au renunţat la propria lor voinţă şi la averea lor şi trebuie să se supuie necondiţionat; pe cînd celelalte mănăstiri, monastira idiorhythma, au constituţie republicană, îşi aleg în fiece an stareţul şi hotărăsc asupra afacerilor generale în soboare, la cari iau parte toţi cei ce au dreptul de-a vota. În chinovii călugării trăiesc în comun, în celelalte mănăstiri trăiesc după plac, neprimind din partea mănăstirii decât pîne şi vin. Altfel regula e-ndestul de aspră. Dar toate aceste sânt mai mult ori mai puţin cunoscute; ceea ce voim a face acuma este de-a atrage atenţia asupra unei tendenţe, ce merită toată lauda precum şi toată încurajarea din partea publicului român.

După căderea împărăţiilor ortodoxe a Bizanţului şi a Trapezuntului, Sf. Munte a devenit obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voivozilor români şi a poporului românesc. N-avem decît a aminti că dintre cele 21 de abaţii mare, şase numai sânt fundaţiuni ruso-bulgare, opt sânt fondaţiuni româneşti şi anume : St. Grigorie, Caracal Dochiarion, Cotlomuşul, Xeropotamul, Pantokratoros, S. Dionis de Trapezunt şi în fine însăşi frumoasa şi splendida Lavra. Nenumărate moşii se dăruiseră de către Domnii şi boierii din ţările noastre, bani şi odoare şi cu toate acestea până astăzi nu s-a văzut o mişcare de viaţă intelectuală între membrii români ai marii comunităţi religioase.

Acuma pentru întâia dată ne întâmpină o tendenţă într-adevăr vrednică de toată lauda. S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoşani, a întreprins o călătorie prin ţările noastre spre a aduna mai cu seamă cărţi pentru înfiinţarea unei biblioteci la schitul Cotlomuşului, al cărui stareţ este.

,,Războiul”, espuind pe scurt remarcabila biografie a arhimandritului, acesta a răspuns prin scrisoarea de mai la vale, pe care o reproducem şi noi.

Domnule Redactor

Mai multe organe de publicitate, între cari stimabilul ziar ce redigiaţi mai cu deosebire, au avut bunavoinţă a vorbi de modesta mea persoană, anunţând venirea mea în ţară şi scopul pios şi românesc ce m-a adus.

Este foarte adevărat, domnule redactor, că unica mea ţintă este să adun mijloace cu care să înavuţesc biserica română cu hramul Întîmpinarea Domnului, în schitul Cotlomuşului de la Sântul Munte al Athosului, unde pronia cerească a voit să fiu stareţ.

Această faptă, pentru mine, nu constituie, domnule redactor, un mare sacrificiu, ci o mare datorie ce schima de monah şi cualitate[a] de creştin şi de român îmi impun. Laudele, deci, ce mi se fac le privesc numai ca bunăvoinţă din partea presei române şi încurajare pentru calea în care am pornit.

La rândul meu, mă simt dator, domnule redactor, a exprima, prin stimabilul dv. organ, gratitudinea mea tuturor acelor domni redactori, cari au găsit şi vor mai găsi cuvinte binevoitoare pentru întreprinderea mea românească şi creştinească şi a vă ruga cu această ocazie, dacă este cu putinţă să luaţi iniţiativa ca unii din dd. redactori şi oricari alţi cetăţeni de o valoare oarecare să formeze un comitet, unde să se adune tot ceea ce dărnicia românească, în bani, cărţi şi obiecte, va contribui voluntar pentru biserica de la Sfîntul Munte, română cu hramul Întîmpinarea Domnului.

Cred că cu modul acesta scopul se va atinge cu mai multă înlesnire. În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră ţară; iar d-voastră primiţi binecuvântările duhovniceşti.

de la smeritul în Hristos

Arhimandritul Chiriac,

stareţul bisericei Întîmpinarea Domnului

Pînă la formarea unui anume comitet, care să se ocupe cu strângerea de bani, cărţi şi obiecte, redacţia „Timpului” primeşte asemenea în păstrare cărţile, banii ş.a., pe cari cititorii noştri ori alte persoane din public ar dori să le ofere în folosul schitului şi a bibliotecei, ce se va înfiinţa.

Vom reveni asupra cestiunii.

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Cristina Nichitus Roncea

14 Jul
2013

Ioana Lucacel & Mihai Crişan: „Sfântul Închisorilor” martirizat de inchiziţia I.N.S.H.R.-E.W.

Nici unul dintre ei nu a fost judecat şi/sau condamnat, măcar „post-mortem”!

România nu este doar colonie a capitalismului corporatist occidental, a fost transformată într-un lagăr de sclavi în care românilor nu le este permis să spună decât: „Yes!” La curtea guvernului s-au pripăşit fel de fel de instituţii-fantomă, impuse nu de trebuinţele Ţării, ci de interesele altora. În cazul de faţă o instituţie ce poartă numele unui personaj dubios, cu care supuşii lui Israel nu au motive să se fudulească. Asemenea unei staţii de emisie radio, un fel de Mecca locală, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din românia – „Elie Wiesel” (I.N.S.H.R.-E.W.) emite dispoziţii sub imperiul aplicării necondiţionate a teoriei holocaustului evreiesc. De al altora, de holocaustul roşu comis de coreligionarii lor posbelici, slugi ale sovietelor, împotriva Neamului Românesc nici nu poate fi vorba. „Indivizi şcoliţi la Moscova au venit în ţară odată cu Armata Roşie «eliberatoare». Nici unul dintre ei nu a fost judecat şi/sau condamnat, măcar „post-mortem”! [1]  Dictatura acestui şarpe crescut în curtea Mioriţei distribuie porunci  administraţiei – încă – româneaşti, căreia i s-a impus „să le execute, nu să le discute”. Academia Română, cea mai înaltă instituţie a culturii şi civilizaţiei naţionale se subordonează şi ea, docilă, comenzilor politice şi/sau holocaustologice, se dezice – greu de înţeles şi de acceptat – de afirmaţiile făcute sub acoperişul acestui forum de către unele capete luminate şi demne ale românilor, modifică DEX-ul după opiniile şi poruncile strâmbe ale ipocriţilor potentaţi ai zilei şi ai „licuricilor” Noii Ordini Mondiale. (Ion Măldărescu – ART EMIS)

Guvernul a dovedit că se crede deasupra lui Dumnezeu şi a oamenilor

Memoria uneia dintre cele mai luminoase figuri ale închisorilor comuniste, Valeriu Gafencu, este călcată în picioare de o mână de aleşi care se tem mai rău de partid decât de Dumnezeu şi de istorie. După ce, în urmă cu o lună, Consiliul Local Târgu Ocna a decis ca Sfântul Închisorilor să-şi păstreze titlul de cetăţean de onoare, săptămâna trecută acelaşi consiliu a votat retragerea titlului. Proiectul de hotărâre a fost introdus în şedinţă mişeleşte, chiar înainte de dezbatere. Aleşii locali din Târgu Ocna recunosc că au cedat din cauza presiunilor politice, pentru că altfel îşi pierdeau funcţia.

Onoarea, dragostea de Dumnezeu şi de Neam incompatibile cu statutul de consilier local.

Printr-un act de o mişelie şi o laşitate grosolană, săptămâna trecută, Consiliul Local Târgu Ocna i-a retras titlul de cetăţean de onoare lui Valeriu Gafencu. „Cetăţeanul de onoare al Neamului” este dezonorat de o mână de aleşi laşi şi oportunişti, care sacrifică istoria de dragul unui amărât de fotoliu de consilier local. Acelaşi Consiliu Local, în urmă cu nicio lună, a decis menţinerea titlului. Ce s-a schimbat între timp? Au crescut presiunile politice. Aleşii recunosc că dacă nu votau cum li s-a cerut, şi-ar fi pierdut funcţia. Altfel spus, onoarea, dragostea de Dumnezeu şi de Neam a devenit, oficial, incompatibilă cu statutul de consilier local. Tocmai în timp ce românii îl conduceau pe ultimul drum pe Duhovnicul Neamului, părintele Justin Pârvu, la Târgu Ocna se ţesea o acţiune mişelească, menită să „martirizeze” un simbol, un erou şi un sfânt al acestui Neam: Valeriu Gafencu.

Proiect de hotărâre introdus mişeleşte în şedinţa Consiliului Local Târgu Ocna.

Vinerea trecută, pe 21 iunie 2013, consilierii locali din Târgu Ocna au votat pentru retragerea titlului de cetăţean de onoare al lui Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, cum l-a numit marele creştin şi călugăr Nicolae Steinhardt. După ce, cu nici o lună în urmă au votat împotrivă, de această dată, cu o singură excepţie, toţi cei 17 consilieri au votat pentru retragerea titlului de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna, acordat post-mortem lui Gafencu. Nu a existat nicio abţinere. Şi nici măcar un comentariu prin care Gafencu să fie apărat. Ca să nu existe susţinători, la fel ca şi la şedinţa trecută, proiectul a fost trecut pe ordinea de zi abia la începutul şedintei, şi e ţinut în continuare la secret, până la ora închiderii ediţiei nu apare deloc pe site-ul Primăriei Târgu Ocna, mai mult, ca o ironie, ultimul proiect de hotărâre publicat vizează menţinerea titlului de cetăţean de onoare pentru Gafencu.

Cum s-a ajuns aici? Prin perseverenţă, pe de o parte, şi laşitate, pe de altă parte. Printr-o adresă din 8.11.2012, Institutul pentru Studiul Holocaustului în România „Elie Wiesel” punea în vedere primăriei Târgu Ocna faptul că Valeriu Gafencu ar fi fost condamnat în 1941 pentru „activitate într-o organizaţie fascistă”, fapt apreciat de conducerea acestui institut ca fiind un act incompatibil cu normele democratice şi etice, cerând consiliului local să retragă calitatea de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna acestui sfânt al închisorilor comuniste.

Recent, printr-o hotărâre a Guvernului Ponta, IInstitutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din românia – Elie Wiesel (I.N.S.H.R.-E.W.) a fost trecut din subordinea Ministerului Culturii direct în subordinea Guvernului, toate documentele oficiale ale acestui institut purtând de acum antet guvernamental. De asemenea, în vara lui 2012, o altă hotărâre de guvern a conferit I.N.S.H.R.-E.W. atribuţia legală de a propune parlamentului legi sau modificări ale legislaţiei existente.

La finele lunii mai, Consiliului Local Târgu Ocna a supus la vot proiectul de retragere a titlului de cetăţean de onoare al oraşului acordat lui Valeriu Gafencu. Dezbaterea a fost însoţită de proteste şi mitinguri de susţinere, iar după mai multe pledoarii pro şi contra, s-a supus la vot, fiind nevoie de 10 voturi pentru a i se retrage titlul. Rezultatul votului a fost următorul: 8 voturi pentru retragerea titlului, 6 contra şi 3 abţineri, astfel că Valeriu Gafencu rămânea cu titlul de Cetăţean de Onoare.

Poliţă de încredere I.N.S.H.R

Între timp însă, Iustin Pârvu, cel mai mare apărător al lui Gafencu, a plecat la Domnul. Înmormântarea lui a adunat la Petru Vodă zeci de mii de credincioşi. În acelaşi timp, sub ochii vigilenţi ai liderilor de partid, aleşii din Târgu Ocna votau de această dată retragerea titlului. N-are importanţă că s-au încălcat toate normele legale, procedurale şi morale, că nu   s-a respectat legea privind transparenţa decizională, că nu a fost publicat proiectul de hotărâre. Ba mai mult, n-are nicio logică să reintroduci o hotărâre în Consiliul Local după ce plenul s-a pronunţat împotriva ei. În afară, desigur, de perseverenţa diabolică de a continua, cu orice mijloace, pentru a-ţi atinge scopul. Altfel spus, Guvernul Ponta trebuia să plătească o poliţă de încredere I.N.S.H.R.-E.W.. Iar pentru acest lucru şi-a presat aleşii să voteze nu aşa cum le cere conştiinţa, ci cum dictează partidul. După mai bine de şase decenii de la instalarea comunismului, Guvernul Ponta a reuşit să pună în practică un mecanism care funcţionează după regulile regimului roşu, mizând pe frică şi laşitate. Frica aleşilor de a fi excluşi din partid şi/sau de a-şi pierde posturile. Pentru noi e doar începutul. Începutul unei epoci în care ne vindem, oficial şi mişeleşte, trecutul, istoria, Neamul şi credinţa, pentru doi galbeni şi un amărât de fotoliu.

De ce se tem mai mult consilierii de partid decât de Dumnezeu şi de oameni?

Oricum, măsura este extrem de gravă şi reprezintă un precedent periculos. Nu pentru că I.N.S.H.R.-E.W. a cerut un lucru nedrept împotriva unui om care şi-a dat viaţa pentru a salva un evreu. Ci pentru că a făcut acest lucru sub umbrela Statului Român, cu girul său şi cu „armele sale”. Singuri am cedat încă o dată fără luptă o părticică din identitatea şi istoria acestui Neam. Şi, în timp ce un şef de institut are rang guvernamental, o mână de aleşi laşi au în continuare fotoliile de consilieri locali, un erou, un Sfânt al temniţelor nu are dreptul nici măcar la titlul onorific de Cetăţean de Onoare!

„Vă spun sincer că în sufletul meu nu sunt împăcat cu ce s-a întâmplat”

„La ultima şedinţă, subiectul cu Gafencu s-a repus pe ordinea de zi. Pe ordinea de zi se pun numai la iniţiativa primarului. A fost ceva urgent, cam cu o zi înainte s-a ştiut că va fi pe ordinea de zi. Şi asta a fost, s-a votat secret şi s-a votat cu majoritate să se retragă titlul. Ca legalitate, este legală procedura care s-a făcut. Încă nu a fost atacată hotărârea în Contencios, dar mai sunt la dispoziţie 12 zile, parcă. Nu neapărat că a venit directivă pe linie politică, amănuntele astea nu le ştiu. Eu sunt viceprimar şi consilier. Am luat cunoştinţă de solicitare şi s-a votat în felul acesta, mai mult de atât, nu am ce să vă zic. Dumneavoastră, ca ziarist, aţi putea investiga mai mult, aveţi mai mari posibilităţi decât noi. Nu s-a făcut şedinţă cu noi înainte de întâlnirea de Consiliu. Toţi am votat împotrivă, cu o singură excepţie. Chiar şi cei care au iniţiat decernarea titlului de cetăţean de onoare au votat acum împotrivă.

Ce câştigă Primăria, ce promisiuni am obţinut? Nu neapărat promisiuni. Niciun fel de promisiune pentru că nici proiecte de finanţare nu avem deocamdată. E uşor să spuneţi că ne-am „vândut aşa uşor”, dar noi, consilierii, avem vot imperativ. E foarte dureros. Când s-a făcut legea asta că poţi fi dat afară din Consiliu în modul acesta, nu s-au gândit că voinţa consilierului va fi zdrobită. Unii m-au întrebat „dacă votai altfel, ce se întâmpla? Doar pierdeai funcţia de consilier”. E adevărat, dar venea altul, iar condiţia asta era să voteze aşa. Iar rezultatul era la fel. Nu au mai fost dezbateri că s-a considerat că s-a ştiut de data trecută. Dacă am mai avut proiecte care să se tot voteze până ies cum vor unii sau alţii? Nu. Proiectul acesta a fost discutat că, atunci când i s-a dat titlul de cetăţean de onoare, i s-a dat ilegal, în sensul că trebuia tot două treimi din voturi, iar atunci s-a votat cu jumătate plus unu. Ăsta a fost motivul principal. Pe asta s-au bazat ei.

Biserica Ortodoxă Moldovenească, care este în subordinea ruşilor, vrea să-l sanctifice pe Gafencu, şi şi-l însuşesc

Partea legală cam asta e. Discuţiile că a fost legionar şi una şi alta au fost discuţii colaterale. Când s-a dat titlul de cetăţean de onoare, s-a votat cu jumătate plus unu, ceea ce contravenea legii şi fără vot secret, ceea ce iar contravenea legii, că voturile referitoare la persoane sunt voturi secrete. Nici cei care sunt de partea cealaltă a baricadei nu pun problema cum trebuie, în sensul că ei amestecă partea religioasă cu partea administrativă. Şi pot fi contracaraţi foarte uşor în sensul că nimeni nu contestă calităţile lui de sfânt al Bisericii, pe partea religioasă. Pe de altă parte, nici Biserica Ortodoxă nu a discutat tranşant problema lui Gafencu, la modul să ne trimită ceva scris prin care să ne spună că îl considerăm şi vrem să îl declarăm sfânt. Dar şi ei se tem. Vreau să vă spun că am primit adresă din Republica Moldova, şi Biserica Ortodoxă Moldovenească, care este în subordinea ruşilor, vrea să-l sanctifice pe Gafencu, şi şi-l însuşesc. Deci nu înţeleg. Moldovenii au şi venit la noi şi i-am dus la „mormântul” lui Gafencu.

Poate pare ciudat, dar vă spun sincer că în sufletul meu nu sunt împăcat cu ce s-a întâmplat, oricum nu mă credeţi şi nu are importanţă. Nu îl ajută pe Gafencu acest titlu, dar e o chestie ce ţine de oamenii valoroşi şi asta e, nu putem să apreciem…” (David Maricel, viceprimar Târgu Ocna, declaraţie pentru Gazeta de Maramureş)

Fragment din mărturia unui coleg de puşcărie al lui Valeriu Gafencu

„ […] un deţinut al lagărului Tg. Ocna, Victor Leonida Stratan, care-l iubea şi-l admira pe Valeriu Gafencu, a obţinut, printr-o intervenţie specială de la familie, un pachet cu streptomicină. Deoarece starea lui era ceva mai bună, a venit cu medicamentele la Valeriu, fericit că îi poate salva viaţa. Acesta le-a primit, dar a doua zi l-a înştiinţat pe Stratan că a hotărât să le dăruiască pastorului Wurmbrand, spunând că salvarea lui ar însemna mult pentru dezvoltarea creştinătăţii, fiind o personalitate recunoscută, cu relaţii internaţionale şi o mare putere de influenţă. Deşi Stratan s-a supărat, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a cărui viaţă a fost astfel salvată prin devotamentul şi jertfa de sine a studentului Valeriu Gafencu”. (Ion Popescu)

A.F.D.P.R. catre Institutul I.N.S.H.R.- „E.W. ” – Despre Cazul Valeriu Gafencu:

Indivizi şcoliţi la Moscova au venit în ţară odată cu Armata Roşie „eliberatoare”. Nici unul dintre ei nu a fost judecat şi/sau condamnat, măcar „post-mortem”!

În continuare vă prezentăm adresa Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România  

Adresa Catre Consiliul Local al oraşului Tg. Ocna, referitor la retragerea titlului de „Cetatean de onoare al orasului Tg.Ocna” acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu

4 iulie 2013 – Asociaţia foştilor deţinuţi Politici din România (Association des Anciens Detenus Politiques de Roumanie – Former Romanian Political Prisoners Association) – A.F.D.P.R. – Str.Mântuleasa nr.10, 70087 Bucureşti, sector 3, ROMÂNIA, tel.fax.3172317

Catre:

Consiliul Local al oraşului Târgu Ocna

Domnului primar Ştefan Şilochi

Spre ştiinţă: Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”

D-lui Director General Alexandru Florian

Referitor: retragerea titlului de „Cetăţean de onoare” al oraşului Tg.Ocna, acordat post-mortem  lui Valeriu Gafencu

Amintim că prin Hotărârea nr.17/10.02.2013, Consiliul Local al oraşului Târgu Ocna, acordă titlul de „Cetăţean de onoare” post-mortem lui Valeriu Gafencu, în semn de cinstire şi recunoştinţă pentru lupta anticomunistă, suferinţa, smerenia şi sfinţenia de care a dat dovadă pe parcursul vieţii şi mai ales în finalul acesteia, când s-a stins în temniţa din Târgu Ocna. Deşi vigilenţi, cercetătorii din cadrul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, au aflat cu oarecare întârziere despre acest fapt şi printr-o adresă tip „somaţie”, din data de 08.11.2012, solicită Consiliului Local retragerea imediată a titlului acordat, pentru motivul că Valeriu Gafencu a făcut parte din Mişcarea Legionară, o mişcare de tip fascist. Mai mult decât atât, fusese condamnat în două rânduri de către un regim totalitar, deşi nu comisese nici o crimă.

Amintim de asemenea, că istoria religiilor cunoaşte cazuri de tâlhari şi femei de moravuri uşoare care s-au întors la Dumnezeu şi au devenit sfinţi şi respectiv sfinte. Iată că unui fost legionar nu-i este permis acest lucru!? Valeriu Gafencu, printr-un sublim gest oferă ultimele sale medicamente unui evreu, Richard Wurmbrand, contribuind la salvarea vieţii acestuia.

Aflând despre pretenţia aberantă, mai multe asociaţii, fundaţii, precum şi numeroase personalităţi ale vieţii culturale şi politice iau  atitudine fermă împotriva retragerii titlului. În şedinţa Consiliul Local din 30.05.2013, la care pe lângă consilieri au participat şi reprezentanţi ai celor două „tabere”, acuzatori şi apărători ai lui Valeriu Gafencu, a fost emisă Hotărârea nr.42, prin care se respingea solicitarea Institutului Naţional „Elie Wiesel”. Şi cum reclamanţii au fost cuprinşi de o adevărată mânie proletară, au revenit la scurt timp cu întăriri. După trei săptămâni, prin Hotărârea nr.47/21.06.2013, Consiliul Local retrage titlul de „Cetăţean de onoare” al oraşului Târgu Ocna , acordat post-mortem lui Valeriu Gafencu. Iată dovada de netăgăduit a rezolvării în stil stalinist a unui caz în care sunt invitaţi şi iau cuvântul doar cei care acuză!! Este incredibil cum la un interval de doar trei săptămâni, consilierii şi primarul să-şi schimbe radical punctul de vedere, aruncând oraşul Târgu Ocna dintr-unul al martirilor, în  altul al ruşinii. Să fie vorba de ignoranţă, de amnezie, de sfidare? Sau mai degrabă de o totală lipsă de demnitate a componenţilor Consiliului Local, cât şi a primarului zelos, în această problemă, care s-au lăsat timoraţi de domnii veniţi de sus, adică de la partid.

Aţi mai bifat domnilor o victorie, care desigur va scoate poporul român din cea mai cruntă mizerie materială şi mai ales morală, din toată istoria existenţei sale. De asemenea, aţi mai reuşit să aduceţi o gravă ofensă supravieţuitorilor temniţelor şi lagărelor de exterminare comuniste, care toţi, deopotrivă, indiferent de culoarea lor politică, sau fără de culoare, au acceptat ca Valeriu Gafencu să fie mai mult decât un cetăţean de onoare al unui oraş şi anume, un adevărat martir, un sfânt al temniţelor comuniste şi al românilor ortodocşi de pretutindeni. Aşa va rămâne el în mintea şi inimile noastre!

În altă ordine de idei, suntem nu numai indignaţi ci chiar îngrijoraţi de faptul că după evenimentele din decembrie 1989, nu a existat o preocupare semnificativă în condamnarea extremei stângi care a săvârşit înmiit mai multe crime decât extrema dreaptă. Indivizi şcoliţi la Moscova au venit în ţară odată cu Armata Roşie „eliberatoare”, contribuind activ la instaurarea regimului comunist „ilegitim şi criminal”. Nici unul dintre ei nu a fost condamnat măcar „post-mortem”!

Criminalii care au trimis la moarte tot ce a avut mai bun, mai drept, mai moral, mai sfânt, mai bine pregătit profesional acest popor şi mai trăiesc, beneficiază în continuare de decoraţiile şi distincţiile obţinute în lupta cu noi, precum şi de pensiile „nesimţite”?! Nimeni nu a cerut retragerea acestora! În justiţia română găsim adesea termeni cum ar fi: rezonabilitate, echitate, proporţionalitate etc. Care vă sunt unităţile de măsură? Unde este dreptatea? Motivele se cunosc şi nu le mai înşir aici pentru că m-ar cuprinde o „silă iremediabilă”.

În încheiere, se impun câteva precizări privind persoana semnatarului acestei scrisori:

– nu fac politică, alta decât cea anticomunistă;

– nu accept extremele în politică;

– nu accept cultul personalităţii;

– nu accept vigilenţa exacerbată care are menirea de a întreţine o stare de irascibilitate neconstructivă;

– recunosc şi condamn crimele săvârşite asupra poporului evreu;

– nu accept ca hoţia şi minciuna să fie aduse la rangul de politică de stat;

– nu accept ca persoane din alte culte să vină să ne dicteze cine poate sau nu să ne devină sfinţi.

Preşedinte al AFDPR

Membru al Comitetului Internaţional de Conducere al INTER ASSO

Ing. Octav Bjoza

Adaptare după sursele: AFDPR , Ziaristi Online[2]  şi gazetademaramures.ro/ [3] 

Grafica – Ion Măldărescu


Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii