Cuvânt și iubire

Victor Hugo (n. 26 februarie 1802 – d. 22 mai 1885) a fost un poet, dramaturg, romancier și uneori pictor, de origine franceză. Scriitor romantic, a fost pair al Franței din 1845, senator al Parisului și membru al Academiei Franceze din 1841. Printre operele sale cele mai cunoscute pot fi numite Mizerabilii și Notre-Dame de Paris.

                        Clair de lune

La lune était sereine et jouait sur les flots. –
La fenêtre enfin libre est ouverte à la brise,
La sultane regarde, et la mer qui se brise,
Là-bas, d’un flot d’argent brode les noirs îlots.

De ses doigts en vibrant s’échappe la guitare.
Elle écoute… Un bruit sourd frappe les sourds échos.
Est-ce un lourd vaisseau turc qui vient des eaux de Cos,
Battant l’archipel grec de sa rame tartare ?

Sont-ce des cormorans qui plongent tour à tour,
Et coupent l’eau, qui roule en perles sur leur aile ?
Est-ce un djinn qui là-haut siffle d’une voix grêle,
Et jette dans la mer les créneaux de la tour ?

Qui trouble ainsi les flots près du sérail des femmes ? –
Ni le noir cormoran, sur la vague bercé,
Ni les pierres du mur, ni le bruit cadencé
Du lourd vaisseau, rampant sur l’onde avec des rames.

Ce sont des sacs pesants, d’où partent des sanglots.
On verrait, en sondant la mer qui les promène,
Se mouvoir dans leurs flancs comme une forme humaine… –
La lune était sereine et jouait sur les flots.

Victor Hugo

                   Clar de lună

Luna era senină jucându-se pe unde. –

Fereastra liberată de briză s-a crăpat.

Sultana-afar’ privește cum valurile bat,

Maree argintie brodând insule-afunde.

Din degete vibrândă îi lunecă ghitară.

Ascultă… Surdul bufnet surzind ecouri jos.

O fi grea navă turcă din ape dinspre Cos

Lovind arhipelagul grec rama sa tătară?

Să fie cormoranii plonjând unul dup-alt,

Apa tăind-o roată de perle pe aripă?

O fi un djinn acolo ce fluieră și țipă

Rostogolind în mare creneluri din înalt?

Tulbură cine hula seraiului aproape? –

Nici cormoranul negru, pe val legănator,

Nici pietrele din ziduri, ori ritmicul sonor

Al grelei nave trase de vâsle peste ape.

Saci plini plutesc încoace în hohote profunde,

Se vor vedea, sondând-o marea ce-i are normă,

mișcându-se pe flancuri ca o umană formă.

Luna era senină jucându-se pe unde.

Versiune de George Anca

“Bucură-te!

Studiul bucuriei – analiza ei în opoziţie cu durerea. Durerea e palpabilă, accesibilă, fizică, o localizezi în mână, în picior. Bucuria e cel mai mare mister sufletesc… Nu o simţi nicăieri şi e în tine. Durerea vine din afară, pe calea văzduhului şi a intemperiilor, se hrăneşte cu spaţii, se adapă cu timp. Bucuria vine dinăuntru şi-ţi umple fiecare celulă cu osanale. Bucuria e fără motiv lumesc şi e cel mai înalt extaz al omului.

Durerea e un val, bucuria – marea…

Durerea e pârghia vieţii.
Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.

Bucuria e o minune neştiută şi nefolosită de om. Noi o întrebuinţăm ca cineva care nu ar şti să zboare cu aeroplanul şi s-ar mulţumi să alerge cu roţile, dar pe pământ.

Dacă ţi-ai îngropa bulbul inimii în pământ, ce fel de flori ar răsări: crini sau mătrăgună?

Cugetaţi în ceasurile vii ale vieţii, nu amânaţi cugetările tocmai pentru ora morţii. Căci atunci nu mai puteţi avea gânduri, ci, ca într-un apocalips al propriei vieţi, vedenii şi descoperiri.

Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.”

(Vasile Voiculescu – Gânduri albe,
Editura Catea Romîneascã, 1986)

“- Acuma, reluai eu, reprezintă-ţi în felul acesta starea naturii noastre cu privire la ştiinţă şi neştiinţă, închipuieşte-ţi nişte oameni într-o locuinţă subterană, în formă de peşteră, având pe toată lăţimea ei o intrare deschisă la lumină; aceşti oameni sunt acolo din copilăria lor, cu picioarele şi gâtul în lanţuri; în acest fel că ei nu se pot nici mişca, nici privi în altă parte decât înaintea lor, lanţul împiedicându-i a întoarce capul; lumina le vine de la un loc aprins departe în spatele lor; între foc şi prizonieri trece un drum ridicat: Imaginează-ţi că pe acest drum este construit un zid mic asemenea paravanului pe care acei ce arată marionetele îl aşază în faţă şi deasupra cărora ei îşi arată minunăţiile lor.

– Văd aceasta, spuse el.

– Închipuie-ţi acum de-a lungul acestui zid oameni care duc tot felul de obiecte care depăşesc zidul, statuete de oameni şi animale în piatră, în lemn şi în alte feluri de materii; natural, că între aceştia unii vorbesc, alţii nu.

– Este, spuse el, un tablou straniu şi stranii sunt prizonierii.

– Ei seamănă cu noi, am răspuns, şi înainte de toate crezi tu că într-o asemenea situaţie ei au văzut vreodată altceva din ei înşişi şi din vecinii lor decât umbrele proiectate de foc pe pereţii cavernei care le stau în faţă?

– Cum ar fi făcut-o, observă el, dacă sunt forţaţi să stea toată viaţa lor cu capul nemişcat?

– Şi pentru obiectele care trec nu este acelaşi lucru?

– Fără îndoială.

– Dar dacă ei ar putea vorbi împreună, nu crezi tu că ei ar lua, ca obiecte reale, umbrele pe care le văd?

– Este necesar.

– Şi dacă peretele din fund al peşterii ar avea un ecou, de fiecare dată ce unii din purtătorii obiectelor ar vorbi, ar crede ei că aud altceva decât pe umbrele care trec înaintea lor?

– Pe Zeus nu, spuse el.

– Desigur, reluai eu, aceşti oameni nu vor atribui o realitate decât umbrelor obiectelor fabricate.

– Este absolut necesar.

– Gândeşte-te acum la ceea ce li s-ar întâmpla în mod natural dacă ei ar fi scăpaţi de lanţurile lor şi ar fi vindecaţi de neştiinţa lor. Dacă unul din aceşti prizonieri ar fi desfăcut, dacă el ar fi forţat să se ridice numaidecât, să întoarcă gâtul, să meargă, să ridice ochii către lumină; făcând toate aceste mişcări, el va suferi – şi orbirea luminii îl va împiedica să distingă aceste obiecte, din care, înainte, nu vedea decât umbrele. Ce crezi tu că ar răspunde el, dacă cineva ar veni să-i spună că el nu a văzut până atunci decât numai fantome goale, dar că acum, mai aproape de realitate, şi întors către obiecte4e mai reale, el vede mai drept?
Dacă, în fine, arătându-i fiecare din lucrurile care trec, l-ai obliga să spună întrebându-l ce sunt acestea? Nu crezi că el ar fi încurcat şi că umbrele pe care le vede înainte îi vor apărea mai adevărate decât obiectele care îi sunt arătate acuma?

– Mult mai adevărate, recunoscu el.

– Şi dacă îl sileşti să privească lumina ea însăşi – ochii săi .nu vor fi răniţi? Nu va fugi el de privirea ei, pentru a se reîntoarce la lucrurile pe care poate să le vadă şi nu va crede el că acestea sunt mai distincte decât cele care i se arată?

– Desigur.

– Şi dacă, reluai eu, el este smuls din peşteră cu forţa, dacă este pus să urce urcuşul greu şi prăpăstios şi dacă nu i se dă drumul înainte să fie târât până la lumina soarelui, nu va suferi el mult şi nu se .va plânge de aceste maltratări? Şi când va fi ajuns la lumină, va putea el, orbit de strălucirea ei, să distingă singur între lucrurile pe care acum le numim adevărate?

– Nu o va putea face, răspunse el, cel puţin la început.

– El va avea nevoie de obişnuinţă pentru a vedea lucrurile din regiunea superioară, întâi, va distinge mai uşor umbrele, apoi chipurile oamenilor şi ale
celorlalte obiecte care se reflectă în apă, după aceea, înfruntând lucirea stelelor şi a lunii, va putea să contemple mai curând în timpul nopţii corpurile cereşti şi cerul însuşi decât ziua, soarele şi lumina soarelui.

– Desigur.

– La sfârşit, îmi închipui, va fi soarele însuşi, în locul lui şi nu imaginile lui goale, reflectate în apă sau alte lucruri.

– Este necesar, zise el.

– După aceea va ajunge la concluzia despre soare, că acesta face anotimpurile şi anii, că el conduce totul în lumea care se vede, şi că, într-un fel oarecare, este cauza a tot ceea ce vedea cu tovarăşii săi în peşteră.

– Sigur că va ajunge la această concluzie.

– Atunci însă aducându-şi aminte de prima sa locuinţă, de ce se ştie (cunoaşte) acolo şi de cei care au fost tovarăşii săi de captivitate, nu crezi tu că el se va bucura de schimbare şi că va plânge pe aceştia din urmă?

– Da, desigur.

– Şi dacă aceştia şi-ar împărţi între ei onoruri şi laude, dacă ei ar avea premii pentru acela care prinde cu un ochi mai ager trecerea umbrelor, care-şi aduce mai bine aminte de cele care trec de obicei întâi sau cele din urmă, sau de cele care trec împreună şi care, prin aceasta, ar fi cel mai îndemânatic a ghici apariţia lor, crezi tu că omul nostru ar fi gelos de aceste distincţii şi că ar invidia pe acei dintre prizonieri care sunt onoraţi şi puternici? Sau nu ar prefera el de o mie de ori, ca şi eroul lui Homer, să nu fie decât servitor la plug şi să sufere totul pe lume mai curând decât să se reîntoarcă la vechile lui iluzii şi să trăiască aşa cum trăia?

Acuma, dragă Glaucon, reluai eu, trebuie să aplicăm punct cu punct această imagine la acelea ce am spus mai sus; să comparăm lumea pe care ne-o arată vederea cu timpul petrecut în închisoare şi lumina focului care o luminează, puterii soarelui; cât despre ridicarea în regiunea superioară, la contemplarea obiectelor ei, dacă tu o consideri ca o ascensiune a sufletului către inteligibil, atunci nu te vei înşela asupra gândirii mele, fiindcă tot doreşti s-o cunoşti, în ceea ce mă priveşte, aceasta este părerea mea: în lumea inteligibilă, ideea binelui este percepută cea din urmă şi cu greutate; dar nu poţi s-o vezi fără să tragi concluzia că ea este cauza a tot ce este drept şi frumos în toate lucrurile. Că ea a creat în lumea vizibilă lumina şi pe suveranul luminii şi că, în lumea inteligibilă, ea însăşi este suverană şi împarte adevărul şi inteligenţa.”

(Platon: Republica, cartea VII)

“Multe din lucrurile pe care îmi cereţi să vi le destăinuiesc sunt nu numai fără putinţă de împărtăşire, dar îmi sunt chiar mie misterioase. Deşi ale mele, le simt inaccesibile.

Versurile mele cu caracter religios sunt mai puţin chiar decât o aluzie la aceste realităţi tainice, aşa cum o hartă arată linii în loc de munţi reali ori ape şi traduce în cifre cotele înălţimilor. Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.

Îmi cereţi să vă spun ceva despre credinţă, măcar despre credinţa mea ?

M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvânt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?…

Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică ? Despre artă şi credinţă ?…Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă, abia mişcând… Astfel e înotul de fond, înotul serios, în mare şi ocean.

Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi  orientare care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre.

După mine, iertaţi-mă, poeziile noastre religioase, aceste gesturi verbale, sunt tot atât de departe de adâncul credinţei cum sunt departe de înotul adevărat bălăcirile copiilor într-o băltoacă până la glezne. Când sunt într-adevăr mari şi sfâşietoare, gesturile de artă pot fi cel mult mărturia unui dramatic înec, cum s-a întâmplat cu toţi romanticii. Legăturile între artă şi credinţă sunt vechile legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăşi o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să ţie numai ritul  şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă, care mai poate împreuna arta şi credinţa, a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte , cum ştiţi, muţeşte… cu buzele sufletului.

Mi-am revăzut zilele astea versurile, mărturiile conştiinţei mele religioase, care mă târăsc azi în faţa dumneavoastră, ca înaintea unui tribunal. Nu refac aici procesul pe care l-a intentat eu singur poeziei mele, nici procesul conştiinţei mele literare, care a alunecat ca bila pe marginea ruletei şi aleargă încă şovăind, în faţa cărui stil şi forme să se oprească definitiv…  Vreau să apuc altă cale de data asta, să pătrund mai de-a dreptul şi mai adânc, pentru dumneavoastră, în firea problemei şi să desluşim împreună, dacă se poate, temeliile neclintite ale credinţei, deasupra cărora se alcătuiesc şi se petrec jocurile de la suprafaţa noastră.

Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare specială a vieţii noastre. Desigur,  e mult mai greu de stabilit tipurile şi categoriile în ordinea spirituală, decât în cea psihică şi în cea biologică. Muşchii, oasele, capacitatea pulmonară, indicele vital, reacţiile nervoase, mi cile şi marile pasiuni, facultăţile cu care ne naştem, toate ne dau anume tăietură, ne imprimă anume forme biopsihice şi ne încadrează în anumite tipuri, mai mult sau mai puţin fericite. Aţi auzit de cele două tipuri elementare ale omului la care s-au oprit învăţaţii: unul, tipul picnic, mic, şi celălalt tipul atletic. Între ele se aşază toate celelalte, corcituri.

Spiritului i-aş recunoaşte, între altele, măcar  două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioşia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.

Credincioşia e de aceeaşi natură morală cu caracterul. Căror structuri biologice şi psihice li se incorporează aceste structuri spirituale, de credincioşie şi necredincioşie, nu ştiu dacă se va cunoaşte vreodată. Eu mărturisesc aceste lucruri ca pe nişte fantezii de ale mele, deşi le simt sau le presimt ca foarte reale.

N-am nici un merit că m-am născut aşa! Caut în tot trecutul meu şi nu găsesc nici o întâmplare care să mă ducă zilnic la credinţă, nici o nenorocire care să mă răstoarne, nici o suferinţă care să mă întoarcă cum întorci o mănuşă, nici un foc alchimic care să mă topească şi apoi să mă transmute în alt metal. Dacă am încetat uneori de a crede, am făcut-o liniştit, aşa cum mi se întâmplă deseori să uit a respira când sunt prea plecat asupra unei lucrări. Dar numaidecât nevoia de aer îmi dilată pieptul, fără ştirea şi voia mea. M-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l  prinde dintr-odată…
…
Departe de mine de a socoti credincioşia ereditară.
…
Dar cei mai mulţi dintre noi ne naştem în chip normal tipi credincioşi, şi numai educaţia modernă, faustiniană, ne abate de la tipul primitiv…
…
Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea. Părinţii mei, oameni simpli, au fost pioşi, de o credinţă neabătută de nici o clipă de şovăire sau de îndoială. Practicanţi moderni, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieţii lor practice. În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărţile religioase şi rituale.

Trăiam însă o viaţă autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datini şi străvechi obiceiuri. Trebuie să vă mai spun că nu am avut preoţi în familie.

Cât pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stând singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gârle… nu e nici o poezie, nici o poză… E adevărul. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc… Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam ? Îngeri, pe Dumnezeu şipe Sfântul Petre, pe Sfânta Duminică din basmele cu care mi-era capul împuiat ? Era, desigur, în acel copilaş cârlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărâmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbândească un vis pe care nu-l formulam şi pe care nu l-am formulat niciodată.
…
…
Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump era liturghia şi serviciul religios din fiecare Duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunata Vinere, când cântam prohodul.
(…)

Aşteptarea aceea sigură şi neistovită cu care mi s-a deschis zarea copilăriei mele, care îmi va închide orizontul vieţii de aici, este cred aşteptarea lui Dumnezeu, care, deşi ascuns, nu-mi este necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură cu care se izbândeşte visul şi basmul unei vieţi este că are să vie.”

(Vasile Voiculescu –  Gânduri albe,
Editura Cartea Românească, 1986)

„Recunoștința este miezul dragostei față de cei care ne iubesc, a dragostei față de semenii noștri, de la care ne vin multe ocrotiri, și binefaceri nespus de plăcute.”– Silvio Pellico

Recunoştinţa este un sentiment de mulţumire însoțit de bucurie, ca răspuns la primirea unui dar. Este o manifestare a curățeniei și nobleței sufletului omenesc care încununează multe virtuți. Având un conținut spiritual creștin, o găsim prezentă în ideea de mulțumire pe care fiecare dintre noi o cunoaște din rugăciunile zilnice. Tradusă din textul latinesc – grația, redă gratitudinea omului pentru binefacerile pe care le conștientizează. Existența recunoştinţei ca sentiment, ca atribut moral, demonstrează că lumea poate avea un sens pozitiv, că pot fi îmbunătățite relațiilor dintre oameni.
Cel stăpânit de acest sentiment se exprimă funcție de fondul lui psihologic, de nivelul de conştiinţă, de religiozitatea avută în suflet. De fapt, omul alege între bine și rău, între a recunoaște și a fi mulțumit de ceea ce primește sau de a se opune prin respingerea darului primit, a se crede neîndreptățit sau a constata că totul îi provoacă repulsie, revoltă, starea putându-i duce pașii la găsirea rușinoasei porți a trădării, despre care nuvelista italiană Elza Morante spunea: „Cea mai mare ticăloșie este trădarea. Dacă însă cel trădat este propriul tău părinte, propriul tău superior, ori un prieten, atunci se ajunge la josnicia cea mai demnă de dispreț”.
Există de asemenea un aspect paradoxal al recunoştinţei: cu cât suntem mai recunoscători, cu atât vedem mai multe motive de a ne afla în această postură și cu cât devenim mai nerecunoscători, găsim mai multe motive de nerecunoștință. O persoană cu credinţă religioasă sau spirituală poartă cu sine acest sentiment al recunoștinței, este într-o relație cu Divinitatea, cu sursa binelui, are un respect, o apreciere pentru darul primit, el putându-se numi chiar job, recunoştinţa făcând ca persoana respectivă să trăiască ulterior într-o stare plină de bucurie, liniște și pace, toate acestea ajutând-o să crească din punct de vedere spiritual și material, să dobândească cu timpul experiență, înțelepciune, să fie o persoană iubită și iubitoare. Iată de ce am și vorbit într-un eseu anterior despre nevoia și beneficul muncii.
Actul recunoştinţei este un act de iubire, este o forţă miraculoasă care se naște în noi, „este ca o energie vie, care îți luminează calea pentru ca tu să devii mult mai mult decât ai experimentat deja!”, exprima scriitoarea americană Louise Hay. Filozoful roman Cicero spunea că „Recunoștința nu este doar cea mai importantă dintre virtuți, ci și părintele tuturor celorlalte”.
Nimănui nu îi este de ajuns el însuşi. Întotdeauna avem nevoie de cei din jurul nostru, ca atare recunoştinţa este un act ce ţine de existenţă și neglijarea ei este „un act de nebunie (de ne-plinătate a inimii)”, o ruptură în comuniunea existenței noastre. Se știe că „Universul este o imensă oglindă și ceea ce exprimăm înspre el ni se întoarce înapoi. Dacă este iubire şi recunoştinţă, vom primi înapoi aceleaşi lucruri”.
Recunoștința se exprimă prin cuvinte, dar şi prin fapte. Sigur că avem libertatea de a alege să fim recunoscători sau nerecunoscători, chiar provocatori. Alegerea se face în deplină libertate, pentru a se putea trece la acțiune. A acționa în libertate necesită însă judecată, spre a nu se acționa în mod anarhic, a nu leza interesele celor din jur. Omul are nevoie de libertate, dar trebuie să accepte și așa zisa non-libertate, altfel echilibrul social nu este posibil. Soluția optimă este greu de găsit, de aceea ea trebuie mereu analizată și determinată, stabilită în funcție de condițiile concrete interne și externe dintr-o familie, dintr-o colectivitate, dintr-o țară, având în vedere, desigur, aspectul moralității.
Din punct de vedere lingvistic morala cuprinde ansamblul normelor comportamentale individuale față de propria conștiință cât și față de colectivitate, în așa fel ca aceste relații să nu provoace distorsiuni în normele stabilite de societatea în care trăiește individul. Altfel, ne putem trezi cu învinuiri, încălcări ale legilor, dar și ale bunei cuviințe. Respectarea unor reguli și legi, se impune, regula fiind „o aproximație a realității, pe când legea reprezintă realitatea redusă nu la aproximație, ci la absolut”. Cu alte cuvinte, legea este un instrument cu care ne descurcăm în realitatea ce ne înconjoară, pentru a ordona lucrurile, faptele, ca ele să ne poată fi folositoare.
Când ești plasat într-un loc, de exemplu, ai niște responsabilități, trebuie să ai o conduită pe care s-o urmezi conform regulilor și legilor cerute și de tine cunoscute. „Eroismul” poate fi obținut doar cu motivații raționale, adânc cunoscute, nicidecum prin lipsă de respect, ingratitudine sau trădare. Trebuie să porți recunoștință părinților care te-au crescut, familiei care te-a ajutat, prietenilor, dascălilor, celor care te-au ajutat să realizezi ceea ce ești, șefilor tăi care te-au încadrat în colectivul lor, țării care te hrănește și te adăpostește, oricare ar fi ea. Sau… ești atât de preocupat de cariera ta încât găsești că este bine să acționezi singur, într-un mod „original” pentru a obține o glorie și nu ai timp și nici prin cap nu ți-a trecut gândul recunoștinței?
Nemulțumirile pot fi discutate. Dacă te arunci de unul singur fără să știi în ce ape adânci vei înota, ce vârtejuri te pot aștepta, îți distrugi viața. Prin lipsa de recunoștință se dă dovadă de orgoliu, poate chiar de răutate, egoism sau inconștiență. De aceea, nerecunoștința este un păcat greu care poate duce la distrugerea vieții.
„Nu te lăsa influențat de gândirea și mentalitatea acestui veac și a oamenilor lipsiți de evlavie. Nu fi unul nemulțumitor!”, ne sfătuiesc veghetorii credinței. Cu adevărat, mai bine este a gândi la cine și ce a investit în viața ta, la efortul pe care l-ai făcut pentru a dobândi un loc în societate (dacă l-ai dobândit!) și a păstra o atitudine de mulțumire în inimă pentru toată viața. Este vorba despre o conlucrare dintre minte și inimă, dintre înțelegere sau cunoaștere și iubire. Înțelegerea sau cunoașterea presupune discernământul, în urma căruia se face alegerea. Alegerea adevărului și binelui este indispensabilă în opera de desăvârșire a omului.
Înțeleptul Socrate în dialog cu Kriton, îl întreba: „Oare nu înțelegi că în fața zeilor și a oamenilor cu judecată, patria este cea mai prețuită, mai însemnată, mai sfântă și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii? Că pentru patrie, chiar când ne supără, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire mai mult decât pentru tată? Că pe dânsa sau o îndupleci prin convingere, sau, dacă nu, trebuie să faci ce-ți poruncește și să înduri în tăcere ceea ce ea a poruncit: fie bătălie, fie lanțuri, fie chiar de te-ai duce în război, să cazi rănit sau mort?”.
Vorbind despre recunoștință, istoricul, politicianul român Nicolae Iorga spunea că ea „este înainte de toate o datorie către tine”, ca recunoaștere a ceea ce suntem, ca luminare a raporturilor noastre cu divinitatea și cu semenii noștri, ca o scară care duce la creșterea noastră. Această creștere sau înălțare este menirea fiecăruia dintre noi. Și-atunci mă întreb: Când condamni şi trădezi, când abandonezi oamenii care ți-au fost alături la bine și la greu, mai poate încăpea în sufletul tău sentimentul iubirii? Mai poate fi vorba de „creștere”? S-a dovedit în timp că recunoștința atrage recunoștință, nerecunoștința atrage disprețul, iubirea atrage iubire și neiubirea – ură. Sentimentele pe care încerci să le trăiești astăzi, atrag faptele tale cugetate sau necugetate, pe care le vei experimenta mâine și care-ți vor defini viața.

Vavila Popovici
Raleigh, Carolina de Nord