Cuvânt și iubire

               Amarul nefirii

                                    de MAria RUgină

 

Cicatricea e un semn:
Nu mai doare, nu mai cere,
E măsura ta de om,
Exprimată în putere.

Cine, pipăindu-și starea,
Alunecă lin ca visul
Peste marginile ei,
Nedepistându-și abisul –

Gaura Neagră, fierbinte,
Ce tăcută și perversă,
Învelită în subtil,
Ferită de controversă,

Se deschide când surâde
Bolta sinelui ferice
Și te face nevăzut,
Ca durerea-n cicatrice –

CINE CREDE CĂ O RANĂ
ARE NUMAI SUPRAFAȚĂ
Se îmbată cu himere:
ÎNCĂ N-A GUSTAT DIN VIAȚĂ !

 

                         MAria RUgină

Îngerul

 

 

Scriu poeme cu Îngeri

pe care nu le mai citeşte nimeni –

alfabetul e vechi, mâna e singură,

prea înceată,

parcă nimeni n-ar vrea să mai ştie

lumina dintâi, necreată.

 

Numai Îngerul

se aşează lângă umărul meu

şi îmi aprinde inima

Doamne, îmi spun – e un semn –

parcă-ar ninge din vis,

parcă-aievea am fi, ne-am roti,

spre-a ne pierde târziu,

luminaţi într-un cântec!…

 

 

Mă-nchin Luminii

 

 

Manuel, zorile sunt departe,

suflete stinse pleacă pe nori,

Îngerii numără zilele toate

închise-n taină pe sub comori!…

 

Păsări pogoară din Ceruri ‘nalte

şi cern pe lume dalbe ninsori,

să ne îngroape până la pleoape,

până la ochii nemuritori!…

 

Inima-mi bate – clopot în noapte,

pământul fuge de sub păduri,

zidul se-nalţă şi ne desparte,

visul se pierde în muguri puri!…

 

Mă-nchin Luminii întru iertare,

să ardă-n rugă sufletul meu,

să crească-n taină flacără mare,

s-ajungă-n Ceruri, la Dumnezeu!…

 

Primeşte-mi, Doamne, ruga târzie,

cuvântul singur primeşte-l sus,

mă-mbracă-n rouă de apă vie

şi fă-mă jertfă întru Iisus!…

 

Manuel*

 

I

 

Manuel era fratele neştiut

însă eu îndelung l-am chemat,

până când, într-o zi,

m-a auzit Îngerul!…

 

II

 

Erai ales Manuel,

Domnul te zidise aşa,

nimic nu era împotriva

inimii Sale!…

În timp ce culegeai flori

şi ni le aşezai pe pleoape,

să nu deschidem ochii

peste umbra ce voia

să ne-ngroape,

eu încercam să înduplec Îngerii,

aşezându-mi visul în Ceruri,

pe ape,

unde Pasărea-suflet venea

şi punându-ne aripi,

ne ducea peste lume, departe!…

 

III

 

Totul era scris –

eu aici, tu dincolo,

încercam să închidem porţile

şi cu lacăte mari le-ncuiam,

să nu ajungă la noi

cei ce ne vânau inima!…

 

IV

 

Târziu,

am aflat că te-au prins

şi te-au înfăşat în pânzele morţii –

bănuiam cum te durea sângele

şi-aş fi vrut să înlătur

văl după văl,

însă teama de moarte

m-a oprit să încerc ceva!…

 

V

 

Ne-am privit îndelung

şi nu am văzut nici o lacrimă

în ochii tăi

ce mă opreau să trec pragul

şi îmi spuneau

că totul va lua sfârşit,

în timp ce zidul creştea,

frate al meu,

închizându-ne

în cetatea fără de nume!…

 

 

 

Iuliana Paloda-Popescu – selecție din volumul, Cu privighetoarea pe umăr, Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2010

 

Muntele Tabor (sau “Djeber Tor” – muntele taurului, cum ii spun arabii) este – de fapt – o stanca inalta de 588 m, solitara, fara vreo alta legatura cu ceilalti munti ai Galileii. Este locul unde, cu 40 de zile inaintea Patimilor, Iisus s-a schimbat la fata inaintea celor trei apostoli: Petru, Ioan si Iacob.

“Dupa 6 zile, Iisus i-a luat cu El pe ucenici si i-a dus la o parte, pe un munte inalt. El s-a schimbat la fata inaintea lor; fata Lui a stralucit ca soarele si hainele I s-au facut albe ca lumina. Si iata ca li s-a aratat Moise si Ilie stand de vorba cu El. (…) Si iata ca deodata i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Si din nor s-a auzit un glas ce zicea: <<Acesta este fiul Meu prea iubit (…), de El sa ascultati!>>” (Apostolul Matei). In varful muntelui se afla doua biserici, amandoua cu acelasi hram: “Schimbarea la Fata”. Se spune ca jos, la poale, ar fi existat o biserica in care au ramas ceilalti apostoli, pe cand Iisus a urcat cu trei ucenici pe munte, in varf. De departe, printre pomi si flori, cele doua biserici stralucesc in lumina soarelui: una e ortodoxa, reconstruita in 1911 (dar nepomenita in ghidurile turistice), alta catolica – o adevarata bazilica – ridicata de arhitectul Vaticanului, Antonio Barluzzi, intre 1919-1924 (mentionata in ghiduri ca fiind singura biserica de pe munte…).

La mânăstirea ortodoxă de pe Muntele Tabor – muntele Schimbării la Faţă a Mântuitorului, locul în care Iisus Hristos Şi-a revelat, pentru întaia dată în faţa ucenicilor, caracterul Său dumnezeiesc – există o icoană a Maicii Domnului neobişnuită (pare a fi tipărită pe un ziar), dar mare făcătoare de minuni! Numele icoanei este „Maica Domnului, trandafirul cel neveştejit”, aceasta fiind o copie a celebrei icoane a Maicii Domnului de la Mânăstirea Marea Meteora din Grecia, al cărei hram este chiar Schimbarea la Faţă a Mântuitorului!

În mânăstirea de pe Tabor, ctitorită în sec al 19-lea de către arhimandritul român Irinarh Rosetti şi cedată ulterior grecilor, din lipsa monahilor români care să continue lucrarea, vieţuiesc astăzi câteva maici românce. Una dintre ele ne povesteşte istoria acestei icoane speciale a Maicii Domnului:

Un credincios din Insula Creta a dorit să ajungă în Ţara Sfântă, dar nu a avut posibilitatea. Atunci, a pus această icoană a Maicii Domnului într-o sticlă, a mers la malul Mării Mediterane, a aruncat sticla în mare şi s-a rugat: „Maicuţa Domnului, dacă nu pot eu să ajung în Ţara Sfântă, măcar această icoană să ajungă – dar să fie nu după voia mea, ci după voia ta!”. Ştiţi cum este marea, învolburată, dar Maica Domnului i-a făcut drum! Trei luni a făcut sticla cu icoana între Insula Creta şi Israel ( distanţa este de o mie de kilometri). Vedeţi că lângă icoană este, înrămată, scrisoarea de răspuns a Mitropolitului de Ierusalim către acel om (care îşi trimisese adresa, o dată cu icoana) şi e datată în anul 1958, la zece ani după declararea independenţei Statului Israel. Maica continuă: La puţină vreme, icoana a început să fie făcătoare de minuni, mai ales legate de naşterea de prunci. Nenumărate familii au revenit şi au spus că prin rugăciune la această icoană, Maica Domnului i-a ajutat – printre aceştia, de curând, chiar o familie din România, care de 13 ani îşi dorea copii!

Prima minune a fost infaptuita asupra unei fete de 14 ani, oarba din nastere, al carei tata, inchinator la Locurile Sfinte, a luat ulei din Sfanta Candela si i-a adus fetei acasa. A treia zi dupa ungere, fata si-a capatat vederea. Despre celelalte nenumarate minuni, stau marturie semnele de recunostinta lasate aici de cei ce s-au insanatosit. Numele originar al icoanei este Tama, fagaduinta. De aceea e bine sa-i promiti Maicii Domnului, dupa ce-ti pui dorinta, ca-i daruiesti ceva, oricat de mic, la intoarcerea acasa.

Icoana aceasta este intotdeauna înconjurată de mulţime de fotografii – poate ca nici o alta din Ţara Sfântă! – şi de plăcuţe metalice, care exprimă cererile pelerinilor către Maica Domnului!

 Foto: Mariana Gurza

Cartea de faţă, citind-o, mi-a adus în amintire anii fragezi ai unei copilării sărmane în bucurii (război, sărăcie, durere, lacrimi), când preotul satului (care ne-a fost şi învăţător) ne împuternicea în duh prin slujbele de sărbători şi la duminicile de peste an. Atunci, îl simţeam pe Dumnezeu aproape (un bătrân luminos şi puternic, dar blajin), înconjurat de un cor îngeresc; plecam de la biserică parcă mai buni, ştiind că în slavă, Marele Cineva ne ocroteşte… .

     Da, poeziile doamnei Iuliana Paloda-Popescu mi-au învigorat un pic timpul de faţă, atât de uscat şi bezmetic. Puritatea zicerii lirice, credinţa şi speranţa într-o existenţă a binelui şi adevărului, invocaţiile, rugile, imnele amintesc de Psalmii lui David – fără tonul uneori vindicativ şi răzvrătit al marelui rege, tot atât de mare artist întru Domnul, stăpânind timpul de 3000 de ani încoace. De altfel, în ultimele două decenii literatura de acest gen – poezia mai ales ! – a fost îmbogăţită cu adevărate izbânzi, confirmând, parcă, prezicerea lui Malraux, care avertiza (prin anii ’50) că: secolul viitor va fi religios, sau nu va mai fi. Da, lumea, iată, îl regăseşte pe Marele Absolut, sau Îl inventă în diverse ipostaze.

     Credinţa şi dăruirea poetei în aceşti psalmi târzii, constituie coloana vertebrală a creaţiei sale; ea spune convingător: „… Un Înger Bun  ce ne-ai trimis/ Lumina Sfântă cerne-n cale,/ Iisuse care ne-ai cuprins/ În braţele iubirii Tale!…“, sau: „… Trimite Îngeri de departe,/ Să-mi spună semnul ce-ai ascuns/ Întru această simplă carte/ Deschisă-n rana Lui Iisus!…“. Frumos şi neaşteptat ultimul vers!… Aproape obsesivă prezenţa îngerilor, Maicii Domnului – mai mult decât a Marelui Absolut, sau a Fiului Său, Mântuitorul Hristos, formulă ce dă discursului poetic un ton ritualic, ritmându-ne întru tainele necesare. Pendulând între popular şi modern, versul din noua carte a doamnei Iuliana Paloda-Popescu, câştigă în diversitatea zicerii: „După ce mi-au pierdut sora,/ părinţii m-au primit în suflarea lor/ şi plângând-o pe ea, m-au numit/ aşezându-mă-n leagănul ochilor.//…Uneori, Dumnezeu este singur/ şi pogoară în inima mea/ să adune copiii pierduţi/ şi să-i legene-n ea.“. Excelent!… Asemenea producte lirice dau, de fapt, puterea fragil-delicată, de o nostalgie inclusă, întărind legătura tainică dintre creatorul-om şi Marele Creator, ce reuşeşte să refacă armonia stării de viaţă atât de necesară trecerii şi ne-trecerii noastre „aici şi dincolo“: „În zori,/ Îngerul ne ducea înspre mare/ şi vedeam cum Dumnezeu/ deschidea Cerul/ şi arunca înspre noi odgonul de aur./ Îngerul ne rostea numele/ şi sufletele chemate/ lunecau pe mătasea Cerului!…/ Curcubeu peste mare – inima/ în albastrul de ziuă trecea!…“, ori: „În Biserică, Îngerul Alb/ duce-n mâini o lumină!…/ De pe aripi,/ până la poalele hainei,/ răsar flori, iar biserica-i/ Sfântă Grădină!… “. Asemenea poeme de aleasă simţire mistică înnobilează scrisul poetei; notăm, doar, câteva titluri dintre multele: Lumina Sfântă, Lacrima Domnului, Împărtăşire, Emanuel în Potir, Cântecul Mielului, Cu privighetoarea pe umăr, Exod, Îngeri de viaţă, Aure de fum, Maică Sfântă, Cum picură în faguri mierea, Jertfa de seară, Poetul, Cu Potirul de aur în mâini ş.a.

     Sigur, avem în faţă o poezie de inspiraţie creştină, scrisă cu dăruire totală şi o trăire, uneori, frenetică, până la senzaţie! Împlinirea totală a poetei se realizează însă, mai ales în jumătatea a doua a cărţii, în care frenezia sentimentului este estompată de metaforă, printr-o relativă, minimă detaşare, precum la Blaga şi la Voiculescu (din „Ultimele sonete…“). Poeme ca: Pasăre cântătoare, Semn ales, Lupii tăcerii, Captivi, Copac târziu, Fluturele memoriei, Efemer şi altele din ciclul Manuel (care, ne amintesc de profundul, melancolicul Rilke), ar fi putut constitui o carte de sine stătătoare. Iată, doar, una dintre aceste compuneri de aleasă calitate:

 

Pasăre cu aripi de mătase

 

Manuel,

În albastrul de ziuă

inimile noastre au rămas la fel –

câmpuri deschise legănând macii!…

 

Scriu pe aer şi încă mai sper

ochii tăi să-mi citească din Cer

cuvintele-aprinse!…

 

Îngerul meu îmi deschide palma

şi îmi aşează-n ea

o pasăre cu aripi de mătase,

apoi, îmi porunceşte s-o învăţ să fie,

 

în timp ce palma se închide-ncet

şi se preface-n Poezie!…

 

     Excelent! Îmi exprim bucuria că sunt întâiul cititor al acestei cărţi şi că sufletu-mi s-a împodobit cu o armonie aşteptată (mult necesară într-un timp bezmetic, sărac în aspiraţii esenţiale). Citiţi paginile de faţă, şi veţi fi mai buni, mai drepţi, mai aproape de Marele Absolut.

 

 

  Radu Cârneci

 

Bucureşti, 2010

 

Radu Cârneci, Prefaţă la volumul Iuliana Paloda-Popescu, Cu privighetoarea pe umăr, Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2010, p. 7-10.

                  

            Iisus este singur

                          de Iuliana Paloda-Popescu

 

Cu fruntea plecată spre câmpul pustiu,

Cu braţele aripi spre Cer, cum îl ştiu,

Iisus este singur în lanul de grâu!…

 

 

Prin noapte visează, ori plânge pe Cruce,

Din rănile-i grele curg lacrimi şi sânge,

Iar Maica Fecioară în suflet le strânge

 

 

Şi le-mpleteşte-n cunună de spice!…

Când lanul dospeşte o pâine mai dulce,

M-apropii de Domnul cel singur al meu

 

 

Şi-L văd cum pogoară de sus,

de pe Cruce,

Aşează Potirul în sufletu-mi greu

Şi-mi pune pe creştet lumina din spice!…

 

 

Iuliana Paloda-Popescu, Cu privighetoarea pe umăr, colectia OPERA OMNIA, POEZIE CONTEMPORANĂ, Editura TIPO MOLDOVA, Iaşi, 2012, p. 177

Apărut la Oţelul Roşu în anul 1978, grupul cu cei doi şi jumătate a reuşit să atragă atenţia prin Cântec Sfânt, Cântec de leagăn sau Întoarcerea în copilărie, piese care îndeplineau în acea vreme condiţiile necesare unor producţii muzicale gustate de public. Formula stârnea interes prin ineditul combinaţiei, doi adulţi şi un copil, care, cu mult bun simţ şi talent, cântau melodii apropiate de perioada cea mai îndrăgită, copilăria. Bazat pe sensibilitate, grupul a făcut carieră în epocă, participând cu mult succes la reprezentaţiile cenaclului Flacăra. Cenaclul era în acea vreme pentru artiştii amatori o rampă de lansare, o organizaţie care funcţiona atunci după reguli ce se apropiau de cele ale marketingului din showbiz-ul zilelor noastre.

Între timp, sistemul a căzut şi iată că acum industria muzicală ridică şi coboară artişti după regulile nemiloase ale unei pieţe în care rezistă cine reuşeşte să vândă. E clar că, între timp, gustul publicului a ajuns foarte variat, la fel cum este şi oferta. Dacă atunci cenaclul era o organizaţie care asigura o platformă de exprimare pentru cei care aveau ceva de spus, astăzi firmele care se ocupă cu activitatea muzicală urmăresc doar profitul. Producătorii de muzică studiază piaţa şi susţin financiar doar produse muzicale care generează profit, experimentele de dragul artei nefiind interesante pentru ei. Ţin minte că la primele spectacole la care am participat cu grupul Canon, am câştigat 75 de lei de persoană, pe seară, noi fiind patru artişti. Salariul mediu în acea vreme era de 1.500 lei pe lună şi asigura traiul într-o lume în care carnea, mezelurile, ţigările şi cafeaua se puteau cumpăra aproape doar prin sistemul Pile, Cunoştinţe, Relaţii sau, pentru cei mai tineri care nu ştiu, PCR. În acea lume platforma asigurată de cenaclul Flacăra însemna o şansă, mai ales pentru artiştii din provincie. Este şi cazul grupului Canon din Hunedoara, oraş eminamente muncitoresc, la fel şi al celor de la “2 şi 1/2” din Oţelul Roşu, localitate cu un nume sugestiv. Pe vremea când poezia mai conta, spectacolele organizate sub egida cenaclului adunau mii de spectatori, care, atenţie, plăteau bilet ca să poată participa la eveniment. Interesant, astăzi tot prin natura perioadei, interesele propagandistice, şi mă refer aici la manifestările gen „Zilele Oraşului”, „Festivalul Berii”, au deformat comportamentul publicului şi obiceiul de a cumpăra bilet la spectacol revine foarte greu, majoritatea fiind obişnuiţi să consume divertisment „moca” (scuze pentru termenul “academic”). După ce au trecut ani buni de la evenimentele din ‘89, s-a încercat reînvierea cenaclului, dar fără succes, aşa cum spuneam oferta foarte variată atrăgând lumea spre alte genuri muzicale.

Dintre cei care au activat pe scenă sub numele de cenaclişti mai găsim astăzi pe piaţă puţine nume. Amintesc pe cei de la Phoenix, Iris, Ştefan Hruşcă, Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, Victor Socaciu, Ducu Bertzi, Vasile Şeicaru, Doru Stănculescu etc. Erau şi atunci foarte apreciaţi şi perseverenţa de care au dat dovadă i-a ajutat să-şi construiască pe parcursul următorilor ani cariera muzicală, adaptându-se la schimbările de după ‘89. Crezul în destinul lor i-a făcut să reziste şi să continuie mişcarea folk, păstrând şi un public nu foarte numeros, dornic însă de poezie şi muzică sensibilă. La un spectacol al cenaclului Flacăra prestau, în general, cam şaizeci de artişti, evenimentul desfăşurându-se pe durata a cinci, şase sau chiar zece ore. Era o gură de oxigen, chiar dacă din necesarul compromis mai răzbătea uneori câte o nuanţă de propagandă. Toţi cei care participau la fenomen ştiau că altfel nu se poate şi treceau cu eleganţă peste acele momente. Grupul Canon, care a fost membru al cenaclului între ani 1981 – 1982, a activat până în urmă cu câţiva ani, reuşind să producă şi câteva materiale discografice, din care amintesc LP-ul de vinil „Canon”, realizat de Electrecord în 1992 sau CD-ul „Canon şi Maria Gheorghiu”, produs de Alpha Sound în 1995.

Fragment din articolul “Supărarea lui Tică Stan” Scris de Mircea Goian – 12 January, 2012 in “REPLICA”

 

http://www.replicahd.ro/?p=2283

Grupul 2 si jumătate – Cântec sfânt

 

2 si jumatate – Ostasii lumii colinda

Fie-i pe veci lumina de odihnă şi cinstire!  –   Maria Diana Popescu, Director ART-EMIS

“Se aud clopotele în bisericile noastre. O veste grea s-a răspîndit ca un ţipăt sfîşietor din instituţii şi universităţi pînă în zare. S-a stins din viaţă cel mai respectat istoric şi cercetător, de mare probitate ştiinţifică, un corifeu din galeria valorilor de patrimoniu naţional, mare patriot şi iubitor de Ţară, savantul care a luptat toată viaţă de partea dreptăţii şi a adevărului, Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, care, deşi a pierdut lupta cu viaţa, a cîştigat-o pe cea cu adevărul. Pentru că din adevăr se îndulcea ca din aghiazmă. Profesorul meu de patriotism şi de curaj, pentru care răspîndirea adevărului istoric însemna hrana zilnică şi iscălitura fiinţei, a plecat ascultător în nemoarte şi nemurire, dincolo de hotarele lumii noastre, pe tărîmul de ireductibilă taină, de unde a venit pe Pămînt. A plecat la punctul însemnat de Domnul pe harta cerului.

Uşa Universului i s-a deschis şi a trecut pragul în lumina marii aventuri cosmice. Lui Dumnezeu i s-a făcut dor de Gheorghe Buzatu şi l-a chemat la El. Marea trecere l-a oprit din cercetare, chiar în bibliotecă, pe omul de ştiinţă căruia, în lupta cu istoria deformatoare a prezentului, îi vom invoca numele şi opera din relaţia sa cu Universul şi universalul. Istoria savantului Gheorghe Buzatu va continua negreşit şi în lipsă. Interesul pentru opera sa nu se va epuiza odată cu plecarea, ci se va prelungi cu ştiinţă în ea. Nu ca o concurenţă făcută stării civile de muritor, ci ca o concurenţă făcută adevărului istoric, căruia i s-a impus, cînd prefăcîndu-se învins, cînd transformînd-l în carte, în steag, în artă, în apostilă, pentru a lupta prin el. Profesorul Gheorghe Buzatu nu a murit. A devenit invizibil sub o altă formă, şi mai vizibil sub o alta, va deveni. Are de acuma timp să fie ADEVĂR, are timp să-şi îndure nemurirea, pe care noi o vom afişa, atent din bucăţele, pe toate frontispiciile, ca pe un papirus antic, valoros, descoperit într-un zid de cetate. Noi, muritorii de ocazie nu vă vom uita. Peste hologramă vă vom stoarce în răstimpuri cîte o rază de lumină! Grav este că se răreşte pădurea valorilor, la poarta istoriei noastre stau aliniaţi corbii de stîncă, dar ştiu bine că opera sa valoroasă, lăsată patrimoniului românesc, le va sta în cale, aşa cum mulţi i-au stat în drumul spre Academia Română, deşi ar fi meritat cu prisosinţă locul şi titlul de academician. Cu adevărat o uriaşă pierdere pentru istoria şi cercetarea românească.”

 

Fie-i pe veci lumina de odihnă şi cinstire!  Maria Diana Popescu, Director ART-EMIS

Revista ART – EMIS

Foto: Cristina Nichitus Roncea