Cuvânt și iubire

,,Se spune că intelectul e dat omului ca să cunoască adevărul. Intelectul e dat omului, după părerea mea, nu ca să cunoască adevărul, ci să primească adevărul.

Am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr. Mai multe adevăruri, zic eu, raportate la Dumnezeu, este egal cu nici un adevăr. Iar dacă adevărul este unul singur, fiind transcendent în esenţă, sediul lui nu e nici în ştiinţă, nici în filozofie, nici în artă. Şi când un filozof, un om de ştiinţă sau un artist sunt religioşi, atunci ei nu se mai disting de o babă murdară pe picioare care se roagă Maicii Domnului.

Shakespeare, scriitor din Găeşti

Acum, mai la bătrîneţe, pot să spun că fără Dumnezeu şi fără nemurire nu există adevăr.

Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze ştiinţific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de ştiinţă cum am eu nevoie de Securitate.

Luther, cât a fost el de eretic şi de zevzec, a spus două lucruri extraordinare: că creaţia autonomă e o cocotă şi că nu există adevăr în afară de Biblie. Mie mi-a trebuit o viaţă întreagă ca să aflu asta. El nu era aşa bătrân când a dibăcit chestia asta, că era călugăr augustinian… Mie mi-a trebuit o viaţă ca să mă conving că în afară de Biblie nu e nici un adevăr.

Shakespeare, pe lângă Biblie, – eu demonstrez asta şi la Sorbona – e scriitor din Găeşti.

În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. Templul este spaţiul sacru, în aşa fel încât şi vecinătăţile devin sacre în prezenţa lui.

Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? – te întreb. În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul. În biserică afli că exişti.

Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!

Hristos, eternitatea care punctează istoria

Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meseriaş de geniu, fiindcă materia îi premerge. Prima idee de creaţie reală, au adus-o în istorie creştinii.

De creat doar zeul crează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul creaţie – literară, muzicală, filozofică – leşin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendenţă.

Cum să fie creatura creator? „Hai tată, să-ţi arăt moşia pe care ţi-am făcut-o cînd nu eram în viaţă…” Păi cum să fie creatura creator?

Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Şi uneori nimereşte, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal şi succesiunea fenomenului din el sunt creştinii. Creştinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creştinismul este pur şi simplu. Despre creştinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creştini fără să vrem. Şi când suntem atei suntem creştini: că respirăm creştinismul cum respirăm aerul.

Creştinismul nu e ideologie, că atunci se aseamănă cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, or ideologia e ceva construit.

A fi creştin înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinţii sunt creştini absoluţi. Altminteri, creştinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut.

Suveran faţă de natură, supus Divinităţii, nemuritor şi liber prin depăşirea extramundană a condiţiei sale – acesta este omul creştin.

Nimic nu poate înlocui creştinismul; nici toată cultură antică precreştină. Eu sunt de părere că apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, când Dumnezeu umbla din casă în casă. Eu definesc strălucirea epocilor istorice în funcţie de geniul religios al epocii, nu în funcţie de isprăvi politice. Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria.

Poarta spre ateism

Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot să spun că Dumnezeu a făcut un om purtător de drac. Dacă omul e făptura lui Dumnezeu, dracul intră ocolit acolo, nu intră cu voia Lui.

Un filozof care se zbate fie să găsească argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, fie să combată argumentele despre inexistenţa lui Dumnezeu reprezintă o poartă spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Când îl întreabă Moise pe Dumnezeu: Ce să le spun ălora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: „Eu sunt Cel Ce sunt”.

În faţa lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul.

Binele şi răul sunt conceptele pedagogiei lui Dumnezeu faţă de oameni.

Dumnezeu s-a revelat, ca dovadă că există. De fapt, vânzoleala asta haotică a lumii actuale, frământarea lumii actuale, mă convinge că nu există decât Dumnezeu. Că totul e muritor, şi universul şi omul, şi că lumea a fost făcută de Dumnezeu din nimic.

Inteligenţa lui Goethe şi a lui Nea Ghiţă

Dumnezeu a făcut lumea şi pe om; şi cu om a încoronat creaţia sa. Şi l-a însărcinat să cunoască lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordială a capacităţii de a determina numele lucrurilor, care este o operaţie logică; originea mistică a gândirii logice.

Apariţia unui mare gânditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit şi se spală. Gândirea este o „îmbăiere” a creierului. Asta mă face câteodată să cred că gândirea nu e din creier şi că acest creier e numai un sediu… De ce gândirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.

„Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul”

Nu ştiu de ce gluma asta de-a face istorie se practică atât de mult. Dacă ai cultul istoriei, ai cultul apariţiei şi dispariţiei; e consolator acest joc? Istorismul, adică perspectiva istorică asupra vieţii şi lumii, a dus în cimitir. Ne înecăm în istorie. Pentru că istoria nu te învaţă numai să faci ceva, ca popor; cu istoria tot ce însemnezi în interiorul unui popor devine discutabil prin faptul că nu poţi, la infinit, să lucrezi la facerea ta, ci dispari şi apare altcineva care, chiar dacă nu te înlocuieşte, te prelucrează. Şi dacă nu poţi ieşi din devenire, nu poţi scăpa de tristeţe; tristeţea metafizică e fructul devenirii. Sunt proşti istoricizanţi care se consolează prin devenire. Devenim mai civilizaţi, nu? Sau mai culţi… Adică murim ca şi caprele, numai că e mare lucru că există Kant, Descartes, există Newton, mă rog, atâţia mari creatori de cultură, şi există şi făuritorul de religie, Hristos – dar nu ne interesează!

Istoria e întemeiată pe istoria dintre Eva şi dracul. Aşa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnaţie. Dar la apariţia lui Hristos, atunci s-au suprapus teandric omul divinizat şi divinitatea om şi istoria a fost anulată. Cioran are o afirmaţie extraordinară: Istoric este tot ceea ce este supraistoric. Creştinismul a punctat supraistoric, deşi a apărut în istorie.

Primitivii contemporani

Libertatea eu o asemăn cu o frânghie agăţată de undeva, de sus. Te poţi urca pe ea la cer, participînd la actul mântuirii tale creştine, sau poţi să cobori în întuneric. Bipolaritatea libertăţii. După creştini, libertatea este vehicolul cu care poţi să cobori în întuneric, dacă eşti vicios. Infractorii sunt primitivii actuali, pentru că ei nu sunt adaptabili la morala zilnică şi o calcă fiind liberi. Am învăţat la închisoare că omul e un animal stupid, deoarece confiscă libertatea semenilor săi. Tiranul e un om absurd şi lipsit de ruşine. Nu îi e ruşine să îşi chinuie semenii. Oricum suntem captivi în univers. Ne ajunge această grozăvie. Dar să intensifici această captivitate până la nivelul puşcăriei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

Liberatea omului e partea divină din el.

Fără Dumnezeu nu există morală

Morala în sine, autonomă, e mai primejdioasă pentru religie decât ateismul. Ştiinţa moravurilor, ca teoretizare a moralei laice, este din punctul de vedere al Absolutului religios egală cu zero. Seamănă cu Mersul trenurilor, după părerea mea. Poţi s-o schimbi, ca pe tren, la care staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu o primeşte deloc. Cum e posibilă morala publică? Prin înstăpânirea absolută a moralei religioase creştine. Dogmele creştine trebuie să poruncească normele morale, care, fără ele, nu se deosebesc de Mersul trenurilor decât prin obiect. Morala publică într-un stat creştin trebuie să stea sub imperiul certitudinii dogmelor creştine reflectate imperfect de omul mărginit. Dacă nu situăm Biserica deasupra statului, ne aflăm în treabă şi face fiecare ce vrea.

Cateheza poate să furişeze morala – cum spune Dante – ca şarpele în răzoare.

Elitele morale sunt mai presus decât cele intelectuale. Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi. Cei care fac silogisme sunt faţă de adevăr, cum sunt curcile alea care se încurcă printre popice.

„Homo religiosus – singurul om care este om”

Fără nemurire şi mântuire, libertatea e de neconceput. Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi mântuirii, nu e liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia…

Omul a depăşit condiţia de animal abia atunci când în el a apărut ideea nemuririi, care nu trebuie confundată nici cu permanenţa speciei, nici cu concepţia estetică a gloriei.

Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. Şi el rămâne aşa chiar dacă este laureat al premiului Nobel sau măturător. Când, unde şi în ce scop a apărut el în calitatea asta de om? Dacă se întreabă singur şi nu e un Dumnezeu în dreptul casei care să-i reveleze data începutului, înseamnă că omul rămâne un biet animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.

Drama omului este dualismul existenţei lui; e alcătuit din corp şi suflet şi joacă între corp şi suflet la infinit. Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar nici corpul nu este în nici un fel convingător. Capul nu are biruinţă definitivă; faptul că e muritor îi anulează esenţialitatea. Tot ce există în noi şi nu ne obligă să ne sinucidem din disperare, se cheamă spirit.

Renaşterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creştin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

Scara valorilor umane

Autonomia spirituală a omului este iluzorie şi ea se mişcă perpetuu între Dumnezeu şi dracul. Fără credinţă şi Biserică, omul rămîne un simplu animal raţional şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul e un animal raţional, şi muritor, raţionalitatea având doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la condiţiile cosmice decât restul dobitoacelor. Când zici că omul e un animal raţional, atributul raţionalităţilor îl distinge de restul vietăţilor, nescoţându-l din perspectiva morţii absolute. Moartea devine relativă, ca o trecere numai prin religie – ştiinţa, oricât de savantă, nescoţând omul decât aparent din regnul animal. Nici o consolare că eu mă deosebesc de elefant sau de capră pentru că fac silogisme, dacă apar şi dispar în mod absurd din natură.

Scara valorilor umane conţine: sfântul, eroul, geniul şi omul obişnuit – dincolo de aceştia situându-se infractorul. Sfântul, eroul şi geniul sunt fără voia societăţii, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ţi contestă dreptul la existenţă dacă eşti om obişnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfânt, erou şi geniu. Oamenii sunt egali în faţa legii, adică trebuie respectaţi ca atare, dar nu confundaţi, nu făcuţi identici, că e o gogoaşă… Nimeni nu-ţi contestă dreptul la o viaţă normală dacă porţi masca de om. Numai că dacă eşti mediocru, nu trebuie să te instalezi în vârf, pentru că nu e nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotaţi. Sfântul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcând istorie şi nedepăşind sfera laicului. Eroul este admirat – aşa cum este şi geniul – dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfântul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp şi în spaţiu.

„La români, prostia e o infracţiune”

La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica.

Prima condiţie a unui român este să creadă că poporul român este aşa cum sunt pomii, cum sunt animalele, cum e regnul vegetal sau animal… Ce face poporul român e mai puţin important decât faptul că el este pe lume.

Poporul român nu e cu nimic inferior poporului german sau francez. Că n-avem un Goethe, dar avem un Eminescu. Din punct de vedere politic, viforniţa din spaţiul în care s-a desfăşurat istoric poporul român ne arată că suntem unul din marile popoare ale Europei.

Cum văd participarea românilor de acum la mântuirea lor? – Simplu. Ducându-se la biserică. Şi folosind ştiinţa ca periuţa de dinţi. Tot ce spune ştiinţa să nu-i lase cu gura căscată şi tot ce spune un popă de la Cucuieţii din Deal să considere adevăr ritualic.

La români prostia e o infracţiune, căci vorba-ceea: „Poţi umbla două ore în galop prin Bucureşti şi să nu dai de un prost”.

„Eu sunt român de meserie”

Românismul a însemnat, pentru generaţia noastră, să fim noi înşine. Că a fi la stânga înseamnă a fi în pom. Fiecare popor vrea să fie el însuşi. Şi am vrut şi noi, ăştia de dreapta, să fim români.

Sunt român şi ca român mă socot buricul pămîntului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc.

Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.

Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei. Pârvan zice: etnicul e punct de plecare şi universalul punct de sosire. Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului. “

Petre Țuțea ( “Eu sunt român de meserie”)

Există în fiecare dintre noi o anume tentaţie, până la un punct firească şi direct emoţionantă, de a ne da „importanţă“. Atunci când această tendinţă rămâne în limitele bunului simţ şi modestiei, ea este de folos căci arată căutare şi trudă în a ne afla şi împlini rostul pentru care am fost aduşi şi lăsaţi în fiinţă. Dar, de multe ori, această înclinaţie de care vorbeam este exagerată, prilej de a cădea în trufie şi, încă mai adesea, în ridicol (Mai ales acest lucru se întâmplă bărbaţilor bătrâni care, de multe ori, ajung să exaspereze cu exemple în care rolul de frunte îl au chiar ei şi cu sfaturi trufaşe, lipsite de interes, depăşite. Femeile, datorită faptului că sunt mai smerite şi că întotdeauna sunt devotate copiilor, sunt mai ferite de această primejdie fiindcă, iubindu-şi copiii, acceptă senin prezentul şi nu insistă asupra „importanţei“ experienţelor trecute). De fapt, în ultimă analiză, este vorba de încercarea de a justifica darurile şi timpul ce ne-au fost date, modul în care ne-am folosit „talanţii“ şi chiar truda de a înţelege menirea pentru care aceşti „ralanti“ ne-au fost hărăziţi.

În primul rând, trebuie să fim convinşi, încredinţaţi că tot ceea ce avem şi, încă mai vârtos, tot ce are importanţă absolută, sănătate, inteligenţă, putere, înfăţişare, este dar şi deci tot în dar trebuie înapoiat. însă acest dar trebuie întors preschimbat, prin trudă omenească. Atunci când aducem Jerfta fără Sânge nu o aducem sub forma boabelor de strugure şi a celor de grâu, ci preschimbat, prin trudă omenească, sub forma pâinii şi a vinului. Asemenea darurile primite trebuiesc întoarse prin trudã şi jertfã personalã, şi asta înseamnă nu „opera“ ori „realizarea“, repede sortită uitării, ci mila şi identificarea cu aproapele în suferinţă. Din nou trebuie arătat că acesta este chiar rostul împărţirii „inegale“ a talanţilor. Fără această „inegalitate“, mila şi jertfa omenească nu s-ar putea vădi între oamni.

Aparenta „inegalitate“ a împărţirii „talanţilor“ este dovada dragostei fără margine şi deplin egale pe care o are pentru noi toţi şi pentru fiecare dintre noi. Acela care poate şi ştie când să vânture, ca pleava, împărăţiile nedrepte ale acestei lumi.

ALEXANDRU NEMOIANU

Prof. dr. Vasile Astărăstoae face o critică virulent vizavi de cardul de sănătate, care va fi eliberat din luna septembrie 2012. Unul dintre cele mai controversate aspecte este faptul că pe card, trebuie să ne exprimăm dacă suntem de acord sau nu să ni se preleveze propriile organe, ţesuturi şi celule, după ce vom muri.
Dr. Vasile Astărăstoae susţine că acest card de sănătate cu microcip este un abuz din partea statului şi comportă riscuri pe toate planurile. Cardul este numai aparent în favoarea asiguraţilor. Este periculos să fie puse informaţiile medicale personale pe microcip, deoarece acesta nu este protejat. Oricine are un cititor de cipuri compatibil poate să afle tot. Acest lucru violează drepturile la intimitate şi la demnitate ale persoanei şi poate să aducă mari prejudicii.

La Consiliul Europei există o presiune imensă din partea firmelor de asigurări pentru a deveni legal accesul la informaţiile despre sănătatea oamenilor. Forţa financiara uriaşă a acestor “rechini” face ca datele despre posibilele boli ale oamenilor să ajungă la ei pe birou pentru ca ei să ştie dacă fac sau nu poliţele de asigurare şi la ce preţ. Există riscul discriminării persoanelor pe baza informaţiilor personale asupra stării de sănătate, atâta vreme cât acestea nu mai sunt protejate. Datele medicale pot sa fie utilizate inclusiv pentru a distruge o persoana, mai ales într-o societate conflictuală ca cea din România.

Există o tendinţă din partea statului spre autoritarism în sensul de a cunoaşte totul despre cetăţeni şi de a-i controla. Este o încercare de abuz din partea statului şi nu există dezbateri publice. Se introduce o nouă taxă (coplata), fără să întrebe populaţia, deşi românii plătesc asigurările de sănătate. În privinţa donării de organe, vom intra în circuitul european şi vom trimite numărul de organe disponibile spre alte ţări. Şi dacă ar exista mai mulţi donatori de organe nu vor exista mai multe transplanturi în ţara noastră, pentru că fondurile disponibile pentru transplanturi de organe sunt limitate, iar creşterea numărului de donatori ar depăşi limita bugetară.

„Cui vor folosi organele luate de la români?”, se întreabă dr. Astărăstoae.

Sursa : astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro

http://asociatialibertatearomanilor.ro/prof-dr-vasile-astarastoae-cardul-de-sanatate-cu-cip-este-un-abuz-din-partea-statului-si-comporta-riscuri-pe-toate-planurile/?fb_source=pubv1

                         UNDE EŞTI BUNICULE ?

Unde eşti bunicule, uitat printre străini
aruncat într-un colţ de pământ,
ţi-o fi pus cineva o cruce,
fiind român,
sau te-au batjocorit
şi te-au făcut scrum?
Ridică-te din mormânt şi spune,
ce haină e haina în ţara-nstrăinată,
strigă cât poţi să te-audă
Ardealul , Banatul,
ce moş bucovinean ar fi avut Regatul!
De ce te-au schingiuit, biet român
şi tălpile bătute ţi-au fost,
fără hrană, fără apa,

cu capu-n jos?
Ridică-te şi povesteşte-mi,
ce ţi-a făcut străinul
de ce ne-am îndepărtat din nou?
Ce-ţi spun sfinţii în adâncuri,
ce mai face Cernăuţiul?

M.G.

 Dumnezeu să-i odihnească!

Troiţă închinată memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă, în Duminica Paştelui (1 aprilie 1941), peste 3000 de români din satele din valea Siretului din Bucovina, care doreau să fie repatriaţi, au fost împuşcaţi de către trupele sovietice.

Unde esti bunicule de Mariana Gurza, recita actorul Florin Nan

Veșnică să le fie pomenirea, din neam în neam!

Marturii: Sirul nemultumirilor populatiei s-a acumulat treptat si a dus in final la declansarea dramei de la Fantana Alba din 1 aprilie 1941. Atmosfera din randul populatiei din zona in primavara 1941 reiese din informatiile culese de la martori. Vom prezenta concluziile scriitorului Vasile Levintchi din Carapciu, el insusi participant la marsul in cauza. Acesta sintetiza astfel, in 1991, cauzele hotararii oamenilor de pe valea Siretului Mic si a Siretului de a emigra cu orice pret in Romania:

“Spaima fata de noile oranduieli, aparitia in prim plan la putere a unor elemente declasate (in majoritatea cazurilor a unor indivizi compromisi – chiar si in fata satenilor nevoiasi – prin lene, betii si ticalosii in general) rare fiind cazurile in care s-au incadrat intre activisti din convingere si oameni seriosi, arestarile aproape zilnice cauzate de delatori bucurosi sa se razbune pe vecini sau chiar sa le ia bunurile. Dispareau tarani de rand, fara avere si fara vreo vina, necajiti in majoritatea lor, deoarece prin satele de pe valea Siretului nu prea erau bogatasi care sa fi exploatat munca straina, pamanturile nefiind cine stie ce manoase.S-au ivit turnatori, delatori de ocazie, bucurosi sa se poata rafui pentru vechi vrajmasi. Unii au profitat si s-au folosit de bunurile ramase de la cei inlaturati.Abuzurile se inmulteau, starea de nesiguranta crestea, frontiera croita nemilos prin satele romanesti ale aceleiasi zone etno-folclorice nu tinea seama de aspiratiile unei lumi despartite artificial. Ticalosia se introna, cinstea ramanea de domeniul trecutului.” (V. Levitchi,1991).

Lazar Furnica arata in 1989 ca in primavara lui 1941 circulau zvonuri ca va veni vremea ca toata lumea va manca la cazan, bisericile vor fi transformate in grajduri, ca femeile vor deveni un bun comun, ca romanii vor fi feportati in Siberia.
La aceasta se adauga lipsa totala de transparenta si buna credinta in masurile politice si administrative luate de noile autoritati, teroarea si minciuna ridicate la rang de dogma. S-a aratat intr-un articol functionarea defectuasa si cu intermitenta in perioada iulie 1940 – septembrie 1940 a birourilor de emigrare in Romania. Dupa 15 februarie 1941 acestea au fost reactivate. Vestea redeschiderii lor in capitalele de raion a produs multa agitatie in randul locuitorilor care ajunsesera intre timp la concluzia ca singura salvare pentru ei o constituia emigrarea in patria mama, Romania. La luarea acestei decizii dramatice pentru ei a contribuit propaganda din ce in ce mai intensa cu privire la colectivizarea agriculturii, precum si stirile relativ la deportarea a 300 de femei cu copii din satele Crasna si Ciudei care aveau sotii in Romania (G. Macrin, 1988).

Apare Vasile Luca

Marsul romanilor din raionul Adancata (Hliboca) de la 1 aprilie 1941 a precedat de unul de mai mica amploare petrecut in orasul Storojinet, capitala raionului cu acelasi nume, la 26 martie a aceluiasi an (V.Ilica, 1994, 1999). Initial, in cursul lunii martie, in urma zvonurilor, mii de tarani romani si ucranieni au venit la Storojinet ca sa predea cereri de emigrare in Romania. Cererile au fost primite. Speriate de amploarea emigrarii, autoritatile sovietice au revenit si au refuzat sa mai primeasca in continuare cereri. In fata acestei situatii, la 26 martie 1941, mii de alti tarani din acelasi raion au venit din nou cu cererile de emigrare sa le depuna la NKVD (sectia raionala). Militia a refuzat sa primeasca cererile lor. Atunci, taranii care blocasera curtea fostei prefecturi si strazile din jur au protestat cu voce tare impotriva acestei masuri. A fost chemat deputatul Vasile Luca (deputat in Sovietul suprem si viceprimar al Cernautilor). Acesta le-a spus cetatenilor surescitati ca zvonul relativ la aprobarea plecarii in Romania a fost lansat de elemente dusmanoase URSS-ului care urmaresc sa ii faca pe taranii bucovineni “cersetori si slugi la boierii din Romania”. Lumea l-a intrerupt si a inceput sa-l huiduiasca in gura mare spunand : “Ajunge! Suntem satui de minciunile comunistilor.Noi vrem sa plecam in Romania caci am trait omeneste si nimeni nu si-a batut joc de noi ca voi comunistii!” Altii strigau: “Jos comunistii! Nu s-a mai putut dialoga. Un grup de femei s-a repezit la el si au inceput sa strige: “Domnule deputat, de-ne drumul in Romania ca va lasam casele, si vitele, si tarina ca sa fie a voastra, ca noi ne vom descurca cumva. Nu mai putem suporta greutatile si mizeria pe care ni le faceti!”

Protejat de o garda de soldati, Vasile Luca s-a urcat in masina si a plecat. Ca sa scape de multimea furioasa, un functionar de la raion a spus multimii ca s-a revenit asupra masurii initiale, iar cererile lor se primesc la primarie (soviet). Cand multimea a ajuns acolo, a constatat ca accesul in cladire era barat de un grup de soldati inarmati. Dandu-si seama ca ai fost pacaliti, oamenii s-au adunat in piata orasului din fata celor doua biserici si au hotarat ca saptamana urmatoare, la 1 aprilie, sa faca o procesiune cu cruci si cu prapuri de la biserica cu care sa treaca in Romania.

Cei care au participat la aceasta adunare au fost tarani din jurul orasului Storojinet- din Ropcea, Ciudei, Budenit, Patrautii de Sus,etc.

Zvonul ca autoritatile primes cereri de emigrare in Romania a facut ca in a doua jumatate a lunii februarie 1941 biroul NKVD de la raion sa fie inundat d cereri de plecare.Acestea trebuiau sa fie redactate neaparat in limba rusa. Cererile au fost facute in cel mai mare secret, caci respectivul “sciitor” risca sa fie deportat pentru asemenea “delict” asa cum a patit pensionarul CFR Mihai Charabarovici din Cupca, cunoscator al limbii ucrainene.

La cererile depuse de cetateni nu s-a dat nici un raspuns…Miscarea care s-a declansat la 1 aprilie 1941 ca si in toate celelalte actiuni de protest din raionul Hliboca si Storojinet din primavera respective si care aveau sa se termine atat de tragic au fost declansate de zvonul ca intre 1 si 10 aprilie granite soviet-oromana este deschisa si, ca atare, organizatorii credeau ca nu trebuie scapat acest prilej de a trece in Romania (L. Firnica, 1990; Micola Rubanet, 1992).

…A doua zi dimineata, pe 1 aprilie, Vasile Slanina in conformitate cu intelegerea din ziua precedenta, a sunat pe ascuns cu trompeta pe dealul de la biserica dand semnalul de adunare pentru cei din Cupca si Corcesti…Pe la orele 7-7,30 se adunasera deja in fata primariei din Cupca de pe malul stang al Siretului Mic cca 1.000 de oameni din Cupca, si ceva din Corcesti, in majoritatea barbate, dar si batrani, femei si copii. Impartiti in grupuri mici, discutau despre plecarea in Romania. In traistele lor isi luasera ceva mancare si unele lucruri de imbracaminte strict necesare. Pe la orele 8 a sosit coloana formata din cetatenii din Patrautii de Jos. Atunci, secretarul comunal din Cupca (politrucul) a incercat sa sune la raion ca sa cheme armata, dar locuitorii din Cupca au intrat in primarie, i-au alungat pe functionari (care erau localnici), au incuiat usile, l-au batut pe secretar si l-au obligat sa mearga in fruntea coloanei (din declaratia lui T.F.Klingher din Patrauti data in fata organelor de ancheta NKVD, citat de Micola Rubanet).

Inainte de a pleca romanii au spart bustul lui Lenin

Dupa Vasile Slanina, secretarul comunal ar fi reusit sa fuga, fapt confirmat si de documentele KGB citate de Micola Rubanet. In documentele KGB citate nu se aminteste ca multimea furioasa ar fi spart bustul lui Lenin ridicat in gradina din fata scolii si primariei din Cupca, fapt intamplat cu adevarat.

Numarul total al cetatenilor care au plecat incolonati din Cupca a fost estimate de Lazar Furnica si Vasile Slanina la 3.000-4.000 persoane. La plecarea din Cupca comanda a fost luata de Costea Gavriloaie care, punandu-si un brau tricolor de-a curmezisul pieptului (“arceste”) ar fi strigat inainte de plecare : “Oameni buni ! Ne incolonam si mergem la raion spre a obtine dezlegare pentru a trece in Romania. Dar sa fiti atenti, mergem in mod pasnic sa ne rezolvam dorintele noastre!”…

Pe la orele 10,30 coloana a ajuns la Suceveni unde i s-au alaturat alte sute de oameni. Coloana venita dinspre Cupca, s-a oprit in fata bisericii din Suceveni. S-au luat din biserica trei cruci pe care le-au purtat: Mihai Tugui din Cupca, Ilie Mihailovici si Ilie Scrobanet ambii din Suceveni. Pe o alta cruce s-a legat un stergar alb, ca semn ca marsul se desfasoara pasnic.Inainte de a pleca spre hliboca multimea a ingenunchiat, iar taranul Timis Vasile a lui Petru din Cupca, viitor lector bisericesc, a rostit cu glas tare rugaciunea urmatoare, ce era repetata de toti cei prezenti: “Doamne, Dumnezeul nostru, fiinta prea inalta, nefacuta, neinchipuita, fara de inceput si fara de sfarsit, Tu ce ai zis si ai facut toata faptura si dai viata zidirilor Tale, iar prin a carei puteri se misca libere toate vietatile de pe pamant si le hranesti pana in crapaturile pietrelor; nu intoarce fata Ta de la no , pacatosii, ci ridica sabia maniei Tale de peste noi si ne mantuieste, ca Tu ne-ai zidit si numai Tu ne poti mantui. Asculta Atotputernice lacrimile noastre sin e ajuta ca sa scapam de stapanirea pagana care ne chinuieste sin e distruge biserica ta.Nadejdea noastra este Tatal, scaparea noastra este Fiul, acoperamantul nostrum este Sfantul Duh, Treime Sfanta, Marire Tie.”Amin! (V.Ilica, 1999)

….Preveniti din timp, reprezentantii autoritatilor rationale au incercat sa stea de vorba cu participantii la mars. Multimea a cerut sa fie lasata sa emigreze in Romania. Reprezentantii autoritatilor rationale au incercat mai intai sa linisteasca multimea prin promisiuni ca: “nu va vom lua nimic, va lasam biserica, va lasam popa, dar sa mergeti acasa, pentru ca daca mergeti la granite nu va vom lasa si veti merge la moarte”. Multimea a raspuns furioasa: “nu ne ducem acasa pentru ca si asa nu vom avea nimic si vrem sa traim in tara noastra!”

…Raspunsul autoritatilor a nemultumit profound multimea care a declarat prin mii de glasuri ca se voir duce direct la frontiera spre a trece in Romania .Epuizandu-si argumentele, unul din ofiterii sovietici a zis, desigur ironic, “idite, idite!” (mergeti-mergeti) ceea ce multimea a interpretat ca un semn de aprobare si a izbucnit in urale. Multimea a ingenunchiat si a spus o rugaciune, apoi a cantat “Traiasca Regele” si alte cantece patriotice romanesti, indreptandu-se spre granita de la Fantana Alba.

Macelul

…Primele rafale de mitraliere au lovit crucea. Barbatii din fata s-au aruncat imediat la pamant, iar dupa ei s-au lasat si ceilalti din coloana. A urmat un moment de panica si de confuzie, dar cineva a strigat: “Inainte, fratilor! Nu au voie sa traga in noi!”

Capatand curaj, multimea s-a sculat si a facut cativa pasi inainte.A urmat imediat o serie lunga de mitraliera care a lovit in plin multimea. Au urmat racnete ingrozitoare intretatiate cu tacanit de mitraliera si impuscaturi, toate reverberate de ecoul padurii din jur. Unii au murit pe loc. Cei ramasi vii, ca si cei raniti mai usor cautau sa scape fugind in padurea salvatoare din jur. Dar si acolo ii astepta vanatoarea de oameni caci granicerii incercau sa ii prinda pe fugari, iar cine se oprea la prima somatie risca sa fie impuscat pe loc. Impuscaturile nu mai conteneau. Grozavia era atat de mare cu cat se intunecase, iar multimea, dintre care multe femei si copii, trebuia sa se miste in padure intr-un loc total necunoscut sub strafulgerarile rachetelor lansate de militari. Scotocirea padurilor si a campurilor din jur de Varnita a durat cateva zile.

O parte din morti si o parte din cei raniti grav au fost inmormantati pe loc intr-o groapa comuna sapata de cei prinsi…Cei tineri si suspecti au fost retinuti si supusi interogatorilor de catre NKVD dupa care au fost judecati si condamnati la inchisoare pe diferite termene, fiind apoi deportati pe 10 ani in lagarul Uralul de Nord din regiunea Sverdlovsk, URSS/Federatia Rusa, ulterior fiind transferati in Siberia Orientala sau in Kazahstan.”

(Selectie din vol. CUPCA, UN SAT DIN BUCOVINA – Monografie istorica (anii 1429-1944) – prof. dr. ing. Petru Ciobanu, ec. Vasile Slanina, prof. Reveca Prelipcean, Ed. Amadoros, 2004, pag.379-386)

Fotografii: Cristina Nichitus Roncea

CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ „YOUNG PEOPLE FORGING THE FUTURE”

În data de 26 martie 2013 Comandamentul pentru Transformare al Alianţei Atlanticului de Nord (ACT), împreună cu Şcoala de Studii Internaţionale Avansate “Paul H. Nitze” a Universităţii John Hopkins (CSIS); Centrul pentru relaţii transatlantice (CTR) şi Consiliul Atlantic al Statelor Unite (ACUS), au găzduit evenimentul “Young People Forging the Future”.

Evenimentul face parte din eforturile Comandamentului Academic al Alianţei de a găsi resurse externe benefice pentru organizaţie. Şaptezeci dintre cele mai ascuţite minţi tinere, cu diverse profesii şi naţionalităţi, angajaţi ai unor companii de renume, doctoranzi şi cercetători implicaţi în studii postdoctorale, ghidaţi de mentori distinşi ai ACT şi ai altor organizaţii prestigioase, au căutat cele mai inteligente soluţii la provocările care ar putea avea un impact profund asupra planetei şi a milioane de oameni de pe glob. Proiectul face parte din eforturile Comandamentului de a găsi cele mai eficiente căi de transformare şi adaptare a Alianţei, astfel încât să poată să răspundă rapid şi eficient provocărilor viitoare.

Conferinţa a început cu câteva remarci ale organizatorilor. Au luat cuvântul Dr. Daniel Hamilton, Directorul Executiv al Centrului pentru Relaţii Transatlantice al Universităţii John Hopkins (SAIS); Ambasadoarea Kolinda Grabar – Kitarovic, Asistent Secretar General pentru Diplomaţie Publică al NATO (ACUS) şi Generalul Maior Peter C. Bayer Jr. din US Army, şeful adjunct al Statului Major pentru Planuri Strategice şi Politică al NATO. Obiectivul conferinţei a fost crearea unui cadru în care aceşti tinerii foarte talentaţi să se implice şi să contribuie cu o perspectivă nouă şi inovatoare la activitatea ACT.

A urmat detalii despre proiectul fiecarui grup de lucru, prezentate de Lt.Col. William Jakola, analistul strategic al NATO HQ SACT şi LCdr. Robert Clarady, specialistul NATO HQ SACT în probleme de angajament.

Evenimentul a cuprins trei sesiuni plenare şi intervenţiile a doi dintre liderii de top ai NATO – Comandantul Suprem al ACT NATO generalul francez Jean – Paul Palomeros şi generalul – maior Peter Bayer Jr. adjunct responsabil cu strategia şi politica NATO. Pe parcursul zilei, au fost şi două sesiuni restranse, formate din patru grupuri de lucru, în care tinerii profesionişti şi mentorii lor s-au angajat în discuţii aprofundate pe teme de importanţă strategică pentru Alianţă. Ideile şi soluţiile acestor tineri geniali vor contribui la dezvoltarea viitoarelor strategii ale comandamentului ACT NATO şi vor sprijini misiunea ACT de îmbunătăţire a relaţiilor, interacţiunii şi cooperării practice cu partenerii, naţiunile şi organizaţiile internaţionale.

Tinerii au discutat în patru grupuri, care s-au întâlnit de două ori, fiecare sesiune fiind coordonată de un mentor prestigios al ACT, SAIS sau al altei organizaţii internaţionale. În aceste sesiuni s-au discutat pe larg subiectele propuse de organizatori şi s-au căutat răspunsuri şi soluţii pentru întrebările generalului strateg Peter Bayer Jr.

Concluziile celor patru grupuri au fost prezentate în sesiunea plenară finală, prezidată de generalul Bayer, Dr. Dan Hamilton şi fostul Ambasador al Ungariei la Washington D.C., domnul Andras Simonyi, actualmente director al Centrului pentru Relaţii Transatlantice al Universităţii John Hopkins.

După discuţii îndelungate, examinarea factorilor şi a tendinţelor de dezvoltare relevante, analiza riscurilor, viitorul securităţii şi mediul de operare pentru NATO în 2030 şi mai departe, grupurile de lucru s-au reunit pentru a oferi soluţii lor, iar mentorii şi analiştii strategici, inclusiv generalul-maior Peter Bayer, au fost impresionaţi de rezultatele lor.

„Oricum priveşti la viitor, acesta este periculos, complex şi rapid”, a declarat Bayer. „Ceea ce am văzut astăzi aici mă face să fiu optimist în privinţa viitorului NATO. Am văzut energie, inteligenţă şi angajament şi vă mulţumesc pentru ziua aceasta.”

REMARCI INTRODUCTIVE

Dr. Dan Hamilton a condus şedinţa plenară de deschidere şi sesiunea finală a conferinţei şi a coordonat unul dintre cele patru grupuri de lucru restrânse.

Biografia Dr. Dan Hamilton este disponibilă aici:

http://transatlantic.sais-jhu.edu/about/bios/daniel_hamilton.htm

         ·            Ambasadoarea Kolinda Grabar – Kitarovic (ACUS)

În discursul său introductiv, fosta ambasadoare a Croaţiei în Statele Unite, Kolinda Grabar – Kitarovic, actualmente Asistent Secretar General pentru Diplomaţie Publică al NATO (ACUS), a spus că aceşti tineri supradotaţi nu sunt doar viitorii lideri ai Alianţei, ci sunt şi liderii de astăzi, minţile care aduc schimbarea.

Ambasadoarea a rezumat principalele subiecte ale Summit-ului NATO de anul trecut de la Chicago – securitatea membrilor şi securitatea populaţiei; conceptul „smart defense”; parteneriatele internaţionale, terorismul şi atacurile cibernetice; preocupările pentru rezolvarea crizei energetice, intervenţia din Afganistan, dezvoltarea schimburilor tehnologice şi comerciale între ţările membre; parteneriatele şi implicarea organizaţiilor internaţionale în acţiuni şi operaţiuni determinate de interese comune.

Doamna Kitarovic a subliniat faptul că lumea de astăzi nu mai este despărţită de graniţe, ci de principii. Ambasadoarea i-a invitat pe tinerii profesionişti să-şi spună părerea, să-şi prezinte ideile şi viziunea privind direcţiile în care ar trebui să se îndrepte Alianţa, astfel încât să se dezvolte, să fie mai eficientă în viitor şi să obţină capabilitatea necesară provocărilor viitoare.

Biografia dnei Kolinda Grabar – Kitarovic este disponibilă aici:

http://www.nato.int/cps/en/natolive/who_is_who_76170.htm

         ·            General Maior Peter Bayer Jr. Şef Adjunct al Statului Major pentru Planuri Strategice şi Politică al NATO

În discursul său introductiv, Generalul Maior Peter Bayer Jr. din US Army, şeful adjunct al Statului Major pentru Planuri Strategice şi Politică al NATO, a spus că a avut o revelaţie în urma cu patru luni, când discutând cu fiul său, în vârstă de 21 de ani, a constatat că generaţia următoare este mai bine pregătită pentru a se adapta schimbărilor climatului internaţional şi că tinerii au o viziune diferită faţă de cei care sunt acum în conducerea NATO, oameni care au cu toţii peste 40 de ani. Din acest motiv, generalul a considerat oportună organizarea acestei întâlniri, pentru a da posibilitatea tinerilor profesionişti să se pronunţe asupra felului în care ar trebui rezolvate problemele planetei, astfel încât Alianţa să existe şi să aibă succes în viitor.

Generalul Bayer le-a propus tinerilor să descrie viitorul planetei şi rolul armatei în rezolvarea problemelor ei, de pildă criza energetică sau criza resurselor. Una dintre preocupările generalului este să pună de acord guvernele celor 28 de naţiuni membre asupra intereselor lor globale, iar întrebarea lui era dacă acest obiectiv este realist şi posibil în viitorul apropiat: „Vom fi capabili vreodată să avem obiective şi valori comune în NATO sau va  trebui să alegem doar elementele pozitive, asupra cărora suntem de acord toţi cei 28, iar  acelea să constituie valorile şi principiile după care va acţiona Alianţa în viitor?”

Generalul Bayer este preocupat de felul în care mediul academic ar putea contribui la planurile pe termen lung ale NATO, atingerea obiectivelor de securitate, definirea factorilor de risc, astfel incat NATO să fie pregatită să raspundă la cele mai imprevizibile provocări.

În alocuţiunea sa, generalul a descris conceptul de cooperare strategică, eforturile NATO în cele opt operaţiuni simultane actuale, şi-a arătat preocuparea faţă de protejarea libertăţii unor naţiuni; a explicat în ce constă conceptul strategic al ghidării politice şi militare şi a cerut tinerilor să răspundă la câteva întrebări fundamentale:

– Ce anume ţine Alianţa unită?

– Ce factori ar putea să conducă la dispariţia sau regionalizarea NATO?

– Cum vă arăta planeta peste 20-30 de ani şi cum va fi afectată securitatea naţiunilor de aceste schimbări?

– Ce efecte va avea parteneriatul strategic şi schimbul de informaţii între Est şi Vest şi care sunt implicaţiile lor actuale şi viitoare?

– Este posibil să armonizezi 28 de sisteme diferite de guvernare, să le globalizezi şi să găseşti valori comune, pe care să le împărtăşească toţi membrii?

– Prin ce mijloace şi în cât timp?

– Care sunt factorii de care depinde acest consens?

În finalul alocuţiunii sale, generalul Bayer şi-a exprimat convingerea că  aportul minţii acestor tineri va adauga valoare organizaţiei NATO, va aduce un suflu nou acestui conglomerat internaţional, o organizaţie care are probleme şi provocări similare altor conglomerate multinaţionale, cum ar fi  UE sau ONU.

Biografia Generalului Peter Bayer Jr. este disponibilă aici:

http://www.act.nato.int/biographies/deputy-chief-of-staff-strategic-plans-a-policy

• Discursul Generalului Jean – Paul Palomeros Comandant Suprem al ACT NATO la Conferinţa „Young Professionals Forging the Future”

În sesiunea plenară de la prânz, am asistat la cel mai aşteptat moment al zilei, discursul Comandantului Suprem al Alianţei pentru Transformare (SACT), Generalul Jean-Paul Paloméros, general cinci stele al Forţelor Aeriene Franceze.

În auditoriul plin până la refuz, Generalul Jean Paul Palomeros, a început prin a mulţumi tinerilor studenţi şi profesionişti, care au acceptat provocarea, şi membrilor activi ai ACT, preocupaţi continuu de dezvoltarea organizaţiei.

„Această adunare de profesionişti talentaţi tineri promitatori, este tot mai semnificativ pentru mine”, a declarat generalul Paloméros. Azi nu v-ati angajat într-o croazieră de agrement, ci sunteti membri activi ai echipajului la transformarea ACT” a spus generalul.

Generalul Palomeros a facut referire la Art. 5 al Tratatului şi la un discurs din 1995 al d-nei Madeline Albright despre securitatea corporativă, parteneriate şi apărare colectivă, discurs care a determinat o schimbare de direcţie pentru NATO, extinderea ariei sale de acţiune şi o alta viziune privind stabilitatea Europei. Generalul şi-a amintit că Germania s-a opus atunci ideilor novatoare ale d-nei Albright, iar Statele Unite au acceptat schimbarea fără rezerve. Ulterior, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au confirmat necesitatea apărării transnaţionale, iar strategia NATO s-a adaptat acestei direcţii noi. Astăzi Alianţa are o strategie mult mai largă, iar rolul ei s-a extins acoperind provocările actuale şi estimandu-le pe cele viitoare, iar rezultatul se vede în operaţiunile din Afganistan, Balcani, Orientul Mijlociu şi din zona Mediteranei.

Generalul Palomeros a subliniat faptul că provocările externe au fost cele care au determinat răspunsurile NATO, proiectele sale ambiţioase, care au inclus în ecuaţia globală a securităţii elemente noi, resurse exterioare, tehnologie avansată, resurse financiare mult mai complexe decât şi-au imaginat fondatorii NATO, în urmă cu 50 – 60 de ani. „În acest moment, NATO poate fi definit prin două concepte – interacţiunea şi interdependenţa membrilor, diseminarea ideologiilor şi schimburi economice, tehnologice, parteneriate civile. Personal consider că aceste două elemente definesc NATO la momentul actual şi determină acţiunile organizaţiei, acţiuni de menţinere a păcii sau intervenţii militare clasice cu efort multinaţional. Datorită noilor provocări şi a schimbarilor rapide ale climatului, nu putem estima cu exactitate resursele necesare Alianţei în viitor, dar putem prevedea viitorele provocări, iar conceptele «smart defense» şi «pulling and sharing» ne dau ocazia să ne pregătim şi să folosim mai eficient resursele pe care le avem” a spus generalul Jean – Paul Palomeros.

De asemenea, Comandantul Suprem al ACT NATO a apreciat că Alianţa nu este capabilă să asigure singură securitatea lumii, fără parteneriate puternice, care să implice alte organizaţii, cum ar fi Uniunea Europeană, Crucea Roşie Internaţională sau ONU. „Este îmbucurător faptul că partenerii se implică deja în zonele în care NATO are operaţiuni importante, cum ar fi operaţiunile din zona Mediteranei, la care cele 21 de naţiuni componente UE au contribuţii importante. Interventia multinaţională din Kosovo a fost  cel mai bun exemplu de «smart defense»”, a subliniat generalul Palomeros, care consideră Uniunea Europeană unul dintre cei mai puternici „jucătorii” în parteneriatele NATO pentru menţinerea păcii. Comandantul Suprem consideră că atragerea unor parteneri strategici puternici constituie o soluţie pentru creşterea capabilităţii NATO, dar şi o temă vastă de cercetare. „Cheia Alianţei o constituie, în acest moment, schimbul de informatii, implicarea tututor părţilor şi, chiar dacă multe dintre initiţive au pornit din SUA, ceea ce leaga alianţa sunt valorile americane şi europene comune. Chiar dacă nu avem o istorie comună, iar perspectiva originară este diferită pe cele două maluri ale Atlanticului, provocarea este comună, iar soluţiile sunt în beneficiul tuturor membrilor” a răspuns generalul unei întrebări din public.

Întrebat despre mecanismele care guvernează interacţiunea şi interdependenţa membrilor NATO, ce se întâmplă cu cele două principii „smart defense” şi „pulling and sharing” atunci când contribuţiile membrilor nu sunt egale, generalul a spus că orice parteneriat necesită încredere, nu este legat doar de „sharing”, ci de o perspectivă mult mai largă. Capabilitatea este legată de logistică, de corporaţii, de resurse materiale şi umane, de inteligenţă şi de alte elemente, iar provocarea o constituie optimizarea resurselor cu costuri minime.

La întrebarea despre viitorul NATO în Balcani, în ţările mici din fosta Iugoslavie, de pildă, generalul Palomeros a  spus că zona Balcanilor reprezintă o sferă importantă pentru NATO, iar viitorul Alianţei în acel perimetru depinde de depăşirea dificultăţilor actuale. Zona Balcanilor are o importanţă majoră pentru NATO şi reprezintă mai mult decât intervenţii militare. Fiind o zonă de graniţă a Alianţei, un inters sporit îl constituie interacţiunea umană, implicarea politică, feed-back-ul acestor naţiuni, care a fost şi este impresionant şi pozitiv. Trecutul acestor naţiuni a fost dificil, drumul este lung şi greu, dar există perspective foarte bune în regiune.

La întrebarea cât de repede se poate mişca Alianţa în realitate, în zona Balcanilor, având în vedere prezenţa unor factori externi perturbatori, generalul Palomeros a răspuns că NATO este implicat chiar acum în instalarea elementelor scutului anti-rachetă în Europa de Est, iar abilitatea de a educa aceste naţiuni şi de a găsi interese comune cu ele, sunt cele care determină viteza de reacţie a Alianţei: „În asemenea situatii, este importantă perspectiva tuturor; sunt 28 de naţiuni aşezate la aceiaşi masă, discutând proiecte cu un buget imens, ţări mari care au alte perspective decât ţările mici, iar necesitatea de a răspunde dorinţelor tuturor reprezintă unul dintre cele mai importante obiective ale mele. Când vom găsi raspunsul la întrebarea: «Ce este mai bine pentru NATO?» – consensul, extragerea intereselor şi principiilor comune pentru cei 28 – atunci ne vom putea mişca. Suntem în faza de implementare a proiectului, concentraţi pe rezultate şi depinde care parte a paharului o vedem, partea plină sau partea goală? Este o mare presiune pentru asumarea responsabilităţilor, apar elemente noi în ecuaţie, pe care nu le-am luat în calcul de la început, dar cele mai importante sunt deciziile care se vor lua în Europa. Toată lumea ştie că Putin nu are interese care corespund 100% cu interesele NATO. E dificil să ajungem la un consens şi să ne mişcăm mai repede”, a spus generalul Jean – Paul Palomeros în încheiere.

Biografia Comandantului Suprem al Alianţei pentru Transformare (SACT), General al Forţelor Aeriene Franceze, este disponibilă la adresa:

http://www.act.nato.int/biographies/supreme-allied-commander-transformation

Simona BOTEZAN

Washington D.C., SUA

26-28 martie 2013

PROCESUL MILENIULUI

Filosoful antic grec Socrate (469-399 î.Hr.), care a plătit cu viaţa pentru învăţătura şi activitatea sa neconformistă, a fost achitat după 2500 de ani de la moarte, într-un proces rejudecat, simbolic, în Grecia. De data aceasta, inculpatul, care din motive evidente nu a putut să fie prezent la proces, a fost reprezentat de zece avocaţi şi apărători ai drepturilor omului, potrivit France24, citat de Agerpres.

Acum 2500 de ani, filosoful a fost acuzat de nerecunoaşterea zeilor şi că, prin învăţătura sa, corupea minţile tinerilor. Socrate, care s-a apărat de unul singur, a sfidat curtea, dînd dovadă de o ironie caustică pe durata întregului proces, spunînd atenienilor că ar trebui răsplătit pentru ceea ce a făcut în planul trezirii conştiinţelor. A fost găsit însă vinovat de conspiraţie împotriva Atenei şi condamnat la moarte sau exil permanent. A ales să moară: a băut cucută şi a murit cîteva minute mai tîrziu.

Rejudecarea procesului de la Atena din zilele noastre a fost organizată de Fundaţia Onassis. De această dată, Socrate a fost judecat de un complet compus din zece cunoscuţi judecători din Marea Britanie, Franţa, SUA, Elveţia şi Grecia, bucurîndu-se de 866 de spectatori.

Părerile judecătorilor s-au împărţit în mod egal: ceea ce, potrivit legilor din Atena antică, înseamnă achitarea inculpatului. Printre spectatori, 584 au declarat că filosoful a fost nevinovat şi numai 282 l-au considerat culpabil. Astfel, Socrate a fost achitat. (REALITATEA.NET)

Viața lui Socrate

Socrate (lb. greacă Σωκράτης Sōkrátēs). s-a născut la Atena. Mama sa, Phainarete, era moașă; tatăl său, Sophroniscos, era sculptor. Probabil că Socrate a primit educația de care aveau parte tinerii atenieni din vremea sa: a trebuit să învețe muzica, gimnastica şi gramatica, adică studiul limbii bazat pe comentarii de texte.

Printre maeștrii a căror frecventare ar fi contribuit la formarea gîndirii lui Socrate, Maximus din Tyr citează doua femei: Aspasia din Milet, o curtezană, și Diotima din Mantineea, o preoteasă.

De la Socrate ne-a rămas principiul: “Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”. Socrate a fost atît de dur în formularea acestui principiu fiindcă îi critica pe cei care se credeau în materie de cunoaștere alfa şi omega, fără să recunoască atunci cînd nu ştiau ceva.

Asupra vieții de familie a lui Socrate posedăm cîteva amănunte nu întotdeauna concordante; cert este că el s-a căsătorit cu Xantippe. Socrate a avut trei copii, Lamprocles, primul născut, Sophroniscos și Menexene.

A luat parte la trei campanii militare în calitate de infanterist. La începutul războiului peloponesiac îl găsim la asediul Potideei, în Chalcidica, între anii 432 și 429. L-a avut ca tovarăș de arme pe Alcibiade, pe care-l salvează atunci cînd acesta, rănit, e cît pe ce să cadă în mîinile dușmanului. În 424, cinci ani după ciuma abătută asupra Atenei, îl regăsim pe Socrate în bătălia de la Delion, unde trupele ateniene sînt zdrobite de către tebani. Acolo el îi salvează viața lui Xenofon, prins sub calul care căzuse peste el. În 422, Socrate participă la expediția pentru cucerirea orașului Amfipolis.

Curajul lui Socrate merge mînă în mînă cu o răbdare, o simplitate și o stăpînire de sine capabile să înfrunte orice încercare; la banchete era un conviv vesel și agreabil, care bea la fel de mult ca tovarășii săi, dar fără a se cufunda vreodată în beție, așa cum li se întîmpla acestora, ispravă ce-l umplea de admirație pe Alcibiade. Mînia, ieșirile violente, dușmănia îi sînt necunoscute. Primind de la cineva o lovitură de picior, iar oamenii mirîndu-se de resemnarea sa, Socrate se justifica: “Dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?”

Îmbrăcămintea lui Socrate era întotdeauna modestă, atît din cauza sărăciei, cît și a simplității sale; niciodată n-a fost văzut afișînd o neglijență vestimentară, cum o vor face cinicii. Unii își afectează zdrențele, de aceea i-a și spus Socrate filosofului cinic care-și etala găurile hainei: “Îți văd deșertăciunea prin mantie”. Lui Socrate nimic nu-i este mai străin decât aroganța iar atunci cînd vede în agora Atenei obiectele de tot felul expuse de negustori admirației și lăcomiei cumpărătorilor, se mulțumește să spună: “Cîte lucruri de care eu nu am nevoie există!”.

S-a zis că Socrate era deosebit de urît; chel, purtînd barbă, cu nasul borcănat. Alcibiade, după ce afirma în Banchetul că Socrate seamănă cu satirul Marsyas, adaugă că este asemeni acelor statui de sileni care se deschid și conțin înăuntru imaginile unor divinități, chipul lui Socrate ascunzînd cel mai frumos dintre suflete, la fel cum discursurile sale aparent naive și glumețe ascund cea mai mare profunzime. Figura lui Socrate nu putea să nu-i scandalizeze pe atenieni, întrucît pentru ei frumusețea fizică era simbolul frumuseții lăuntrice și nimic nu părea a fi mai incompatibil decît urâțenia lui Socrate și puritatea sa morală.

Procesul

O personalitate de anvergura lui Socrate nu putea să nu ajungă să fie urîtă de vanitoși și, mai ales, neînțeleasă de spiritele mărginite, care vedeau în el doar un parazit ce se slujea de ironie, își atrăgea simpatia tinerilor și constituia un pericol pentru ordinea socială. În 398, Socrate a fost acuzat de către Meletos, Anytos și Lycon. Actul de acuzare era astfel întocmit: “Eu, Meletos, fiul lui Meletos, din dema Pitthea, acuz sub jurămînt pe Socrate, fiul lui Sophroniscos, din dema Alopex. Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea”.

Meletos era un poet obscur, iar Lycon era retor; sufletul procesului pare să fi fost Anytos, un tăbăcar bogat care reprezenta interesele comercianților, fiind așadar puternic și influent. Socrate i-a reproșat public faptul de a nu se gîndi la educația fiului său decît pentru a face din el un tăbăcar capabil să preia afacerile părintelui, de unde, conform lui Xenofon, dorința de răzbunare a lui Anytos. După toate aparențele, Anytos era sincer convins că vede în Socrate un personaj periculos. Procesul lui Socrate nu este doar un eveniment istoric singular, irepetabil; procesul lui Socrate este procesul intentat gîndirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme. Socrate este acela care, uimindu-ne, ne interzice să gîndim potrivit unor obișnuințe dobîndite. Socrate se situează așadar la antipozii confortului intelectual, ai conștiinței împăcate și ai seninătății blajine.

Adus în fața tribunalului, Socrate refuză ajutorul lui Lysias, avocat de meserie. Textul lui Platon, Apărarea lui Socrate, reproduce probabil îndeaproape apărarea prezentată de Socrate judecătorilor. Această pledoarie se împarte în trei părți:

1) Socrate spune cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată lui de către divinitate: să deștepte conștiința contemporanilor săi. Nu reușește să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedește mai convingător decît cel al adevărului. Judecătorii deliberează și 281 de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a 278 (sau 221 după alte manuscrise). Acuzatorii ceruseră moartea, dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.

2) Socrate cere să fie hrănit în pritaneu (PRITANÉU s. n. – edificiu public în cetățile grecești unde se adunau pritanii pentru diverse treburi politice sau religioase și unde erau găzduiți invitații statului, ambasadorii altor state; cf. DEX; nota red.). Iată ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate: faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Fiindcă trebuia stabilită o sancțiune, va propune o amendă de o mină, adică întreaga lui avere. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă magistraților, așa încât, la urne, condamnarea la moarte a avut 80 de voturi mai mult decît avusese vinovăția sa.

3) Socrate le spune adio judecătorilor săi, făcîndu-i responsabili pe vecie pentru moartea sa.

Socrate a stat înlănțuit 30 de zile, dar în fiecare zi primea vizita prietenilor și se întreținea cu aceștia. Ei n-au stat degeaba și-au pregătit un plan de evadare pe care Socrate îl refuză. La data executării sentinței, toți prietenii lui Socrate erau de față cu excepția lui Aristippos, a lui Xenofon, aflat în Asia și a lui Platon, bolnav. Socrate își dedică ultimele clipe conversației cu prietenii săi pe tema nemuririi sufletului, iar cuvintele-i ne-au fost păstrate de Platon în Phaidon. Socrate se îmbăiază pentru ultima oară și refuză să aștepte ca soarele să fi dispărut cu totul la orizont înainte de a bea otravă. Apucînd cu o mînă sigură vasul cu cucută, el sorbi fără ezitare sau repulsie băutura mortală. „Criton, îi sînt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați”, acestea au fost ultimele sale cuvinte. Trebuie să înțelegem aici, urmînd sugestia lui L. Robin, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă zeului medicinii drept mulțumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup. El a fost obligat să bea o fiertură otrăvitoare de conium maculatum (cucută). Putea alege exilul, dar n-a vrut. Ar fi însemnat că ţine mai mult la viaţă decît la adevărul despre sine în care credea, la principiile şi onoarea sa! Un astfel de om a trăit acum aproape 2500 de ani! Nu a fost nici singurul! Ce avem astăzi?

Mesajul lui Socrate

Gîndirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine – Gnothi se auton. Esențială pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punînd pe prim plan sufletul, nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia se realizează pe două căi:

a) mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;

b) directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune posibilă datorată intervenției daimonului.

Socrate a fost primul gînditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începînd cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. “Persoana ta este sufletul tău” spunea Socrate.

Sursă: Wikipedia

“Copiii din ziua de azi iubesc luxul. Nu au maniere, disprețuiesc autoritatea  și dovedesc lipsă de respect față de bătrâni. Nu se mai ridică în picioare  când oamenii în vârstă intră în încăpere. Își contazic părinții, mănâncă în  grabă delicatesele la masă, stau picior peste picior, și sunt tirani cu profesorii.

Tinerii din ziua de azi nu se gândesc decât la ei însiși. Nu au pic de respect  pentru părinți sau persoane în vârstă. Vorbesc ca și cum ei însiși ar ști totul și ceea ce noi considerăm înțelepciune este lipsit de relevanță pentru ei. Cât despre fete, sunt directe, lipsite de modestie și nefeminine în limbaj,  comportament și îmbrăcăminte.”

(Socrate (470 î.Hr. – 7 mai 399 î.Hr)

Au trecut  ani….

 Putin stiu insa ca, atunci cind Socrate spunea asta, Atena tocmai se prabusise deja din cauza acestei realitati sociale decadente, molesita de bunastare, pierduse toate razboaiele si era ruinata. Cind Socrate le-a pus in fata aceasta oglinda, solutia imediata a fost…….condamnarea lui la surghiun sau sinucidere !

http://moldova-suverana.md/article/socrate-achitat-dup-2500-de-ani-de-la-moarte_188