Cuvânt și iubire

                        “Psalm” 

                                          de Lucian Blaga

 

O durere totdeauna mi-a fost singuratatea ta ascunsa,
Dumnezeule, dar ce era sa fac?
Când eram copil ma jucam cu tine
si-n închipuire te desfaceam cum desfaci o jucarie.
Apoi salbaticia mi-a crescut,
cântarile mi-au pierit,
si fara sa-mi fi fost vreodata aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în tarâna, în foc, în vazduh si pe ape.

Între rasaritul de soare si-apusul de soare
sunt numai tina si rana.
În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viata,
mi-ai vorbi. De-acolo unde esti,
din pamânt ori din poveste mi-ai vorbi.

În spinii de-aci, arata-te, Doamne,
sa stiu ce-astepti de la mine.
Sa prind din vazduh sulita veninoasa
din adânc azvârlita de altul sa te raneasca subt aripi?
Ori nu doresti nimic?
Esti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici macar rugaciunea mea.

Iata, stelele intra în lume
deodata cu întrebatoarele mele tristeti.
Iata, e noapte fara ferestre-n afara.
Dumnezeule, de-acum ce ma fac?
În mijlocul tau ma dezbrac. Ma dezbrac de trup
ca de-o haina pe care-o lasi în drum.

Discurs de recepție în Academia Română

“Elogiu satului românesc”

“Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituţii într-un moment cînd s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înşel, de sporul spiritual al ţării. Ales fără înaintaş, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stînjeneşte puţin, deoarece îmi răpeşte posibilitatea şi norocul, date pînă acum în chip de la sine înţeles, de a face, intrînd sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupeşte, dar care n-a încetat să fie prezent, graţie înfăptuirilor de o viaţă. Vă rog să-mi acordaţi totuşi potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezenţe care n-a ocupat nici un scaun în această nobila incintă. Prezenţa nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu rîvneşte la nici o laudă, şi e răspândită în spaţiul din preajma noastră, cît ţine întinderea împărătească a ţării. Vreau să vorbesc despre singura prezenţă încă vie, deşi nemuritoare, nemuritoare deşi aşa de terestră, despre unanimul nostru înaintaş fără de nume, despre: satul românesc.

N-aş putea rosti cuvîntul că aş fi făcut vreodată cercetări tocmai sistematice şi cu stricte intenţii monografice cu privire la satul românesc. Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot – toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întîia tinereţe pînă la vîrsta de douăzeci şi atîţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului, la sat, sau în nemijlocită apropiere, în orice caz în necurmat contact cu satul natal. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-a format deci sub înrîurirea acelor puteri anonime, pe cari cu un termen cam pedant m-am obişnuit să le numesc „determinante stilistice” ale vieţii colective. Ceea ce şcoala romanească sau străină au adăugat, cred că n-a putut să altereze prea mult o substanţă sufletească modelată după nişte tipare cu atît mai efective, cu cît se impuneau mai inconştient şi mai neîntrerupt. Şcoala felurită, a noastră şi uneori mai puţin a noastră, mi-a înlesnit doar disţanţarea contemplativă, care mi-a îngăduit să vorbesc cu oarecare luciditate despre realitatea sufletească a satului şi despre tiparele ei. Voi vorbi prin urmare despre satul românesc, nu ca un specialist, care şi-a potrivit în prealabil metodele în laborator şi porneşte pe urmă să examineze pe din afară un fenomen. Voi vorbi despre satul românesc din amintire trăită şi făcînd oarecum parte din fenomen. Voi încerca în puţine cuvinte să actualizez mai ales ceea ce copilul ştie despre sat şi despre orizonturile acestuia. Copilăria petrecută la sat mi se pare singura mare copilărie. Cine nu priveşte în urma sa peste o asemenea copilărie, mi se pare aproape un condamnat al vieţii (cer scuze tuturor citadinilor de faţă, pentru această afirmaţie !).

Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un cîstig. Căci, pe cît de adevărat e că mediul cel mai potrivit şi cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atît de adevărat e că şi satul la rîndul lui îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit şi baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decît în lumea satului, şi există de altă parte aspecte tainice, orizonturi şi structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sezisate decît în copilărie. Cert lucru, pentru a afla ceva despre viaţa satului şi despre prelungirile ei cosmice, e greşit să iscodeşti sufletul ţăranului matur cu zarea retezată de nevoile vieţii, de mizeriile şi de cele o sută de porunci ale zilei. Pentru a-ţi tăia drum spre pleniudinea vieţii de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vîrsta sensibilităţii metafizice prin excelenţă. Şi satul, ca zărişte integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisa spre metafizica satului, spre acea stranie, şi firească în acelaşi timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bîntuite de soartă, dar cu ochii atîrnaţi de cer.

Mi-aduc aminte: vedeam satul aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor. Această împrejurare, care numai tîrziu de tot mi s-a părut foarte semnificativă, ţinea oarecum isonul întregei vieţi, ce se desfăşura în preajma mea. Împrejurarea era ca un ton, mai adînc, ce împrumuta totului o nuanţă de necesar mister. Localizam pe Dumnezeu în spaţiul ritual de după iconostas, de unde îl presimţeam iradiind în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credinţă de neclintit. Făceam o tranşantă deosebire între „povesteapoveste” şi „povestea adevărată”. Topografia satului era plină de astfel de locuri mitologice. La fiecare pas perspectivele se adînceau şi se înălţau. Tinda vecinului, totdeauna foarte întunecoasă, era fără doar şi poate, un loc în care, cel puţin din cînd în cînd, şi mai ales Dumineca, se refugia diavolul. Nu am încercat într-o zi, cu alţi douăzeci de copii, toţi pătrunşi de fiorii unui sfînt război, să-l izgonim stîrnind cu fel şi fel de unelte nişte zgomote ca de trib african ?

– Undeva lîngă sat era un sorb ; convingerea noastră era, că acel noroi fără fund răspunde de-a dreptul în iad de unde ieşeau şi clăbucii. Trebuie să te transpui în sufletul unui copil, care stă tăcut în marginea sorbului, şi-şi imaginează acea dimensiune „fără fund”, ca să ghiceşti ce poate însemna pentru om o geografie mitologică. Iar în rîpa roşie, prăpăstioasă, din dealul viilor, sălăşluia aievea un căpcăun. Satul era astfel situat în centrul existenţei şi se prelungea prin geografia sa de-a dreptul în mitologie şi în metafizică. Acestea alcătuiau pervazul natural şi de la sine înţeles al satului. Satul există în conştiinţa copilului ca o lume, ca unica lume mult mai complex alcătuită şi cu alte zări, mai vaste, decît le poate avea un mare oraş, sau metropolă, pentru copiii săi.

Atingem cu aceasta deosebirea esenţială dintre „sat” şi „oraş”. Satul nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul ; pentru propria sa conştiinţă satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit. Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viaţă totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic. Aceasta este conştiinţa latentă a satului despre sine însuşi. Îndrăznesc să fac afirmaţia, fiindcă aşa e înţeles şi trăit satul, în apogeul copilăriei, vîrsta care singură posedă perfectă afinitate cu modul existenţial al satului. Să privim în schimb oraşul. Copilul se pierde aici părăsit de orice siguranţă. La oraş conştiinţa copilului e precoce molipsită de valorile relative ale civilizaţiei, cu care el se obişnuieşte fără de a avea însă şi posibilitatea de a o înţelege. Cred că nu exagerez spunînd că la oraş copilăria n-are apogeu ; oraşul taie posibilităţile de desvoltare ale copilăriei ca atare, dînd sufletelor de grabă o îndrumare bătrînicioasă. La oraş copilul este în adevăr „tatăl bărbatului”, adică o pregătire pentru vîrstele seci! La sat copilăria e o vîrsta autonomă, care înfloreşte pentru sine. Omul crescut la oraş parvine să înţeleagă sau să se prefacă a înţelege cauzalităţile împrejmuitoare, dar el nu face personal niciodată experienţa vie a lumii ca totalitate, adică o experienţă muiată în perspective dincolo de imediat şi de sensibil. A trăi la oraş înseamnă a trăi în cadru fragmentar şi în limitele impuse la fiecare pas de rînduielile civilizaţiei. A trăi la sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie.

Îmi iau voie să evoc o conversaţie între copii – nu inventată pentru a broda literatură pe marginea ei. Reproduc conversaţia de pe discul de ceară al celei mai fidele memorii. Nu aveam mai mult de şapte ani. Eram vreo cinci băieţi, toţi cam de aceeaşi vîrsta ; stăm în cerc, calmi, în mijlocul uliţei, pe înserate. Nu mai ştiu în ce legătură s-a întîmplat ca unul să arunce întrebarea: „Cum o fi cînd eşti mort?”. Unul dintre noi a răspuns neîntîrziat, ca iluminat : „Mort trebuie să fie ca şi viu. E aşa că nici nu ştii că eşti mort. Noi bunăoară stăm aici în cerc şi vorbim, dar poate că suntem morţi, numai că nu ne dăm seama”, încă o dată, – scena s-a petrecut întocmai. N-am împodobit-o cu nici un detaliu imaginar. Mi-aduc desăvîrşit de bine aminte şi de fiorul încercat în faţa prăpăstioasei perspective deschise prin răspunsul acelui băiat. Era acel cutremur, ce-l încerci în copilărie, ca şi mai tîrziu, cînd calci prin preajma ultimului hotar. O fetiţă, prietenă de joacă, se căţăra în prunii cimitirului, crescuţi din morminte. Spunea sărind, că vrea să vadă ce „gust au morţii”, şi încerca prunele. Cînd muşca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Cînd nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină, trebuie să fi fost om bun.

Iată concepţii, viziuni, presimţiri, cari cresc în chip firesc, chiar în imaginaţia copiilor în lumea satului. Îmi amintesc foarte bine cum ieşeam cîteodată seara în ogradă. În beznă zăream dintr-o dată Calea laptelui şi stelele, ca ciorchinii grei şi mari, coborîte pînă aproape de acoperişele de paie. Priveliştea era copleşitoare ; sub impresia ei trăiam în credinţa că întradevăr noaptea stelele coboară pînă aproape în sat, participînd într-un fel la viaţa oamenilor şi ascultîndu-le răsuflarea în somn. Sunt aici în joc sentimente şi vedenii nealterate de nici un act al raţiunii şi de nici o cosmologie învăţată şi acceptată de-a gata. Iată experienţe vii, cari leagă cerul de pămînt, care fac o punte între viaţă şi moarte şi amestecă stihiile după o logică primară, căreia anevoie i te poţi sustrage, şi care mi se pare cu neputinţă în altă parte, decît în mediul înţeles şi trăit ca o „lume”, a satului. Fiecare sat se simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii, cum optic fiecare om se plasează pe sine de asemeni în centrul lumii. Numai aşa se explică orizonturile vaste ale creaţiei populare în poezie, în artă, în credinţă, acea trăire care participă la totul, siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită. Omul satului, întrucît izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu, genială, a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi – pentru acest întreg ; el se găseşte în raport de supremă intimitate cu totalul şi într-un neîntrerupt schimb reciproc de taine şi revelări cu acesta. Omul oraşului, mai ales al oraşului care poartă amprentele timpurilor moderne, trăieşte în dimensiuni şi stări tocmai opuse: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o trează tristeţe şi într-o superficialitate lucidă. Impresiile omului de la oraş puse pe cîntar de precizie, înghiaţă, devenind mărimi de calcul; ele nu se amplifică prin raportare intuitivă la un cosmos, nu dobîndesc proporţii şi nu se rezolvă în urzeli mitice, ca impresiile omului de la sat.

Cu riscul de a abuza de amintiri, mai pomenesc un simplu fapt divers, petrecut în anii copilăriei mele la sat. Mînat de fobiile şi nostalgiile boalei, un cîine turbat venit de aiurea, intrase în sat, muscînd pe uliţi şi prin ogrăzi copiii întîlniţi. Faptul a luat numai decît, nu numai în sufletul meu de copil, ci în tot satul, o înfăţişare apocaliptică, stîrnind o panică de sfîrşit de veac. Nişte babe spălau rana unui copil muşcat, la o fîntînă, şi parcă mai aud şi astăzi pe o babă zicînd: „Vezi căţeii în rană?” – Nu, nu m-am înşelat; baba vorbea despre nişte mici căţei văzuţi în rana copilului. Am asistat astfel la naşterea unui mit al turbării. Femeia aceea vedea aievea nişte căţei în rana copilului, căţei cari aveau să crească în copil, şi de care acesta urma să turbeze mai tîrziu. Nu este această imagine a cîinelui, care contaminează cu căţei pe cel muşcat, cel puţin tot atît de impresionantă ca a fiarei apocaliptice?

Experienţa inevitabilului şi toată panica primară a omului, care se vede pierdut, şi-a găsit întruchipare fulgerătoare în această viziune. Faptele şi întîmplările se prelungesc pentru omul de la sat într-o imaginaţie mitică permanent disponibilă. Nimic mai prompt decît reacţiunea mitică a săteanului. Or, mitul implică totdeauna semnificaţii limiare şi prin aceasta o raportare la întregul unei lumi. Despre satul românesc (cunosc mai ales satele ardeleneşti) se poate în genere afirma, fără de vreo restricţie esenţială, că mai păstrează ca structură spirituală, aspecte de natura acelora despre care tocmai vorbim. Îmi pot foarte bine închipui că pînă mai acum vreo sută şi ceva de ani, satele româneşti să fi reprezentat de fapt pentru oamenii de toate vârstele, ceea ce ele astăzi mai reprezintă doar pentru copii. Desigur că pe urma contactului diformant direct şi indirect, cu civilizaţia timpului, satul românesc s-a depărtat şi el, cîteodată chiar destul de penibil, de definiţia a cărei circumscriere o încercăm. Nu e mai puţin adevărat însă că în toate ţinuturile româneşti, mai poţi să găseşti şi astăzi sate, cari amintesc ca structură sufletească „satul-idee”.

„Satul-idee” este satul care se socoteşte pe sine însuşi „centrul lumii”, şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit. Ca tip antipodic al acestui „sat-idee”, cred că s-ar putea cita de ex, aşezările mărunte cu înfăţişare ca de sate din America de Nord, acele sumbre şi uniforme aşezări de lucrători şi fermieri, ţinute laolaltă de un interes colectiv, dar niciodată de magia unui suflet colectiv. Dacă satul nostru este clădit în preajma bisericii, din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane biserica e mai puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cît un fel de întreprindere şi bancă a coloniei, o societate pe acţiuni. Pastorul ţine predici cu invitaţii ca la cinematograf şi cu preţuri de intrare. Nu vom pune numai decît şi întru totul la îndoială credinţa acelor bravi cetăţeni (se spune chiar că unii sunt foarte credincioşi), dar credinţa lor e integrată ca un şurub bine uns în angrenajul vieţii profesionale închinată succesului practic ca atare.

Să mi se îngăduie mîndria de a afirma, că din punct de vedere uman săteanul nostru reprezintă un tip mult superior mult mai nobil, mult mai complex în naivitatea sa. Satul nostru reprezintă o aşezare situată şi crescută organic într-o lume totală, care e prezentă în sufletul colectiv, ca o viziune permanent efectivă şi determinantă. Fermierul american, simţinduse alungat la periferia existenţei, e veşnic abătut de nostalgia oraşului; cu gîndul la bogăţie, cu frica de mizerie, cu Dumnezeul său localizat într-o singură celulă a creierului, el nu se integrează deschis în cosmos, ci se simte doar chemat să exploateze un fragment al acestuia sau să-l părăsească în clipa cînd fragmentul nu mai rentează. Am încercat în studiile mele de filosofia culturii, să pun în relief aspectele sau categoriile stilistice ale vieţii şi ale duhului nostru popular. Nu voi repeta aici ce am spus în acele studii despre „matca stilistică” a culturii noastre. Voi întregi doar punctele de vedere puse în evidenţă cu cîteva noi observaţii. Satul românesc, în ciuda sărăciei şi a tuturor neajunsurilor cuibărite în el prin vitrega colaborare a secolelor, se învredniceşte în excepţională măsură de epitetul autenticităţii. Mai precis, între nenumăratele sate româneşti găsim atîtea şi atîtea aşezări, cari realizează ca structură sufletească întocmai termenii definiţiei pe care o acordăm satului. Satul ca aşezare de oameni, colectiv cuprins de formele interioare ale unei matrici stilistice, poartă pecetea unei unităţi şi are caracterul unui centru de cristalizare cu raze întinse spre a organiza în jurul său un cosmos. Cosmocentrismul satului nu trebuie înţeles însă ca o grotescă trăsătură de megalomanie colectivă, ci ca o particularitate, ce derivă dintr-o supremă rodnică naivitate. Fiecare sat îşi are sub acest unghi mîndria sa, care-l împinge spre o diferenţiere de celelalte sate învecinate, sau mai depărtate. Satele nu ţin să se conformeze toate la rînduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cîntec, fiecare sat ţine la autonomia şi la aureola sa. Instinctul de imitaţie, căruia o anume sociologie i-a acordat un rol cu totul exagerat în viaţa umană, nu depăşeşte decît foarte diminuat şi foarte sever controlat pietrele de hotar ale colectivităţii unui sat. Să se compare odată această neostentativ mîndră comportare cu aceea a orăşenilor, cari se supun docil tuturor ucazurilor modei lansate dictatorial de undeva dintr-un centru mondial. Intervine aici o diferenţă foarte profundă de psihologie. Orăşenii trăiesc în altfel de orizonturi şi sufăr aproape întotdeauna de conştiinţa şi teama periferialităţii. Între marile oraşe e o adevărată întrecere de a preface şi de a proclama pe toate celelalte drept „provincie”. Termenul de „provincie” circumscrie un vast şi grav complex de inferioritate. Să se observe însă, că problemele de psihologie legate de polaritatea „metropolăprovincie” nu se pun de loc pentru sufletul satului. Fiecare sat care se respectă ca atare, există pentru sine în centrul unei lumi, şi are frumoasa mîndrie de a fi puţin mai altfel decît toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămînă el însuşi, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanţare, dar cîtuşi de puţin afişată ca atare, între sat şi sat. Acest mod de a-şi înţelege existenţa aduce cu sine şi stîrneşte acea varietate de aspecte în cadrul unuia şi aceluiaşi stil, vast răspîndit pe cîte o întreagă ţară, varietate pe care o ilustrează aşa de minunat diversele „ţări româneşti”. Din modul cum satul îşi înţelege existenţa mai rezultă însă şi un al doilea aspect şi alte consecinţe, cari merită să fie reţinute. Satul, situat în inima unei lumi îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decît de pămîntul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul. Această naivă suficienţă a făcut bunăoară ca satul românesc să nu se lase impresionat, tulburat sau antrenat de marile procese ale „istoriei”. Satul e atemporal. Conştiinţa surdă, mocnind sub spuza grijilor şi a încercărilor de tot soiul, conştiinţa de a fi o lume pentru sine, a dat satului românesc, în cursul multelor secole foarte mişcate acea tărie fără pereche de a boicota istoria, dacă nu altfel, cel puţin cu imperturbabila sa indiferenţă. Boicotul instinctiv se ridica împotriva istoriei, ce se făcea din partea străinilor în preajma noastră. Mîndria satului de la se găsi în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc. Satul nu s-a lăsat ispitit şi atras în „istoria” făcută de alţii peste capul nostru. El s-a păstrat feciorelnic neatins în autonomia sărăciei şi a mitologiei sale, pentru vremuri cînd va putea să devină temelie sigură a unei autentice istorii româneşti. Fac elogiul satului românesc, creatorul şi păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistică. Să nu se creadă însă că dînd grai unei încîntări, aş dori să rostesc, cu ocoluri, dorinţa de a ne menţine pentru întotdeauna în cadrul realizărilor săteşti, îmi refuz asemenea sugestii sau îndemnuri.

De o sută de ani şi mai bine ne străduim toţi intelectualii pe o linie mereu înălţată, să creem, într-o epocă de tragice răspîntii, o cultura româneasca majoră. Strădaniile merg paralel cu procesul emancipării noastre politice, cu acela al formării statului şi al întregirii neamului. Cari sunt însă condiţiile, ce trebuiesc să fie în prealabil date, pentru ca un popor să poată în genere spera că va putea deveni creatorul unei culturi majore? Opinia curentă, cu care trebuie să ne războim, e că pentru aceasta ar fi de ajuns un număr cât mai mare de genii şi talente. Teoria ni se pare simplistă. O cultură majoră nu s-a născut niciodată numai din elan genial. Desigur, geniul e o condiţie. Dar o cultură majoră mai mare nevoie şi de p temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare. Să ne întoarcem privirile spre trecut. Una dintre cele dintîi culturi majore cari au apărut pe globul terestru este cea egipteană. Pînă la un moment dat, urmînd aparenţele, s-ar fi crezut că această cultură egipteană a ţîşnit dintr-o dată în dimensiuni majore, aproape gata, cu scut şi cu lance, ca ştiuta zeiţă din capul ştiutului zeu. Pentru a-şi lămuri aceste dimensiuni majore, cu totul misterioase, istoricii nu s-au sfiit să recurgă la explicaţia importării. S-a emis, printre alte ipoteze, ipoteza în favoarea căreia pleda şi un mit platonic, că marea cultură egipteană ar fi de origine atlantică. Ipoteze de asemenea natură trădau cel puţin o nedumerire a istoricilor.

Apariţia unei culturi majore, fără faze evolutive prealabile, li se părea celor mai mulţi neverosimilă. În anii din urmă se pare că s-a soluţionat în sfârşit destul de satisfăcător această problemă a culturii egiptene. Etnologul, călătorul, geograful Leo Frobenius şi-a încoronat uriaşa operă de cercetător cu o descoperire senzaţională, despre care nu ştiu să se fi făcut până acum vreo menţiune în publicistica noastră . Frobenius a făcut cercetări în deşerturi africane, la o depărtare e aproximativ o sută de kilometri de actuala matcă a Nilului, spre soare-apune, pe vechea albie a acestui fluviu, astăzi complet seacă şi bătută de vânturile celor cinci sau zece mii de ani. Pe malurile pustii ale străvechiului Nil, Frobenius a avut norocul să dea de rămăşiţele multor aşezări umane de altă dată. S-au dezgropat, înainte de toate, urmele unei arhaice culturi minore, care izbeşte luarea aminte prin similitudinea motivelor şi a stilului ei cu acelea ale culturii majore din Egipt. Frobenius crede că a descoperit cu aceasta, şi nu avem nici o pricină să-i privim cu neîncredere optimismul, vatra culturii egiptene. Cultura egipteană n-a apărut deci cu atribute majore, ci a avut o lungă fază de antecedente de înfăţişare minoră. Descoperirea lui Frobenius invită la speculaţiuni filosofice.

S-ar putea afirma anume că liniile interioare, cadrele stilistice şi posibilităţile culturii egiptene majore au fost preformate într-o cultură minoră şi date ca un miraculos răsad deodată cu acele straturi fertile ale acestei culturi minore. S-ar mai putea cita de altfel încă multe exemple de preformaţiuni stilistice. Mult timp s-a crezut bunăoară că arta, cultura gotică s-a înălţat la un moment dat, monumentală, spre cer., ca un havuz, irezistibil şi prin nimic prevăzut. Ulterior s-a descoperit că goticului monumental i-a premers de fapt o cultură populară minoră, cu forme şi motive similare, răspîndite la seminţii germanice sau celte. Concluzia că geniile de cultură majoră nu fac în mare decât să urmeze un itinerar îndelung pregătit se îmbie de la sine. Fără de acel complex apriori al unei matrici stilistice, preformată în plăsmuirile şi creaţiile unei culturi minore, cred că nu s-a ivit pînă azi, nicăieri şi niciodată, o cultură majoră. Un popor lipsit de acest profund apriori stilistic, ca matcă a unei culturi populare, nu va crea niciodată o cultură majoră, oricîte genii şi talente ar avea la dispoziţie pentru asemenea înfăptuire.

Geniul creator rămîne geniu pustiu, dacă nu e integrat în cîmpul unui asemenea potenţial stilistic. Cine poate tăgădui ţiganilor geniul muzical? El îl posedă într-un grad mai vădit decât toate popoarele europene. Geniul lor rămîne însă fără întrebuinţare, fiindcă ţiganul, ca fiinţă etnică sfîşiată şi împărţită pe la toate periferiile vieţii, e lipsit de determinantele interioare ale unei matrici stilistice. Să însemnăm şi un alt fenomen destul de paradoxal, care ni se pare explicabil întru cîtva prin nivelul, complexitatea şi posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice. Fenomenul, la care facem aluzie, e următorul : se ştie că cele mai importante şi cele mai înalte creaţii de cultură, poetice, artistice, sau filosofice, din Europa apuseană, nu aparţin neapărat popoarelor celor mai bine înzestrate cu duhul. Poporul german, care a dat pe un Goethe sau Kant, sau poporul englez cu al său singular Shakespeare, e sigur, că nu pot fi puse ca medie generală a aptitudinilor spirituale, la acelaşi nivel cu poporul francez sau italian. O comparaţie sub unghiul mediei spirituale fireşti este desigur în dezavantajul germanilor sau al englezilor. Misterul unor apariţii, precum a lui Goethe sau Shakespeare, într-o medie relativ nu tocmai impozantă, se lămureşte poate în perspectivă stilistică. În cazul acesta trebuie să admitem însă că nivelul, complexitatea şi posibilităţile stilistice, proprii sufletului german şi englez, sunt superioare acelora ale altor popoare, la rîndul lor, evident, mai bine înzestrate ca inteligenţă şi talent, sau chiar ca habitus vital. Realizarea unei opere superioare, nivelul şi complexitatea ei, ni se par că atîrnă, cu alte cuvinte, nu numai de existenţa geniului ca atare, ci şi de posibilităţile imanente ale unei matrici stilistice colective. Iată de ce am socotit că un examen stilistic al culturii noastre populare se impune poruncitor. De rezultatul unui asemenea examen depinde, nici mai mult nici mai puţin, decît credinţa în jestinul nostru spiritual.

În studiile mele de filosofia culturii, intitulate : Orizont şi stil şi Spaţiul mioritic am ajuns la unele concluzii cari îndreptăţesc cel mai robust optimism. Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spaţiu indefinit ondulat, ca plaiurile ţării, manifestat îndeosebi în doină şi în cîntecele noastre, şi nu mai puţin într-un unanim sentiment românesc al destinului. Am avut prilejul de-a arăta, de pildă, ce rol joacă în sufletul nostru popular categoriile „organicului”, în felul cum ne comportăm fată de rînduielile firei şi rolul pe care îl joacă transfigurarea „sofianică” a realităţii în poezie, în artă, în credinţă. Înclinarea spre pitoresc îşi are la noi şi ea specificul ei întrucît apare solidară cu un deosebit simţ al măsurii şi atenuat de un accent de molcomă discreţie. Nu voi stărui asupra tuturor acestor structuri şi categorii ale inconştientului nostru etnic colectiv, pe cari mi-am luat sarcina să le pun în lumină altădată. Matca stilistică românească este o realitate. O realitate sufleteasca de necontestat. Putem privi ca nici unul din popoarele înconjurătoare, în afară poate de cel rusesc, cu mîndrie de binecuvîntaţi stăpîni asupra acestui incomparabil şi inalienabil patrimoniu. Matca stilistică populară, şi cele înfăptuite sub auspiciile ei, indică posibilităţile felurite ale viitoarei noastre culturi majore. Să ridicăm cu o octavă mai sus torentul de lirism, ce curge unduitor în imnul mioritic al morţii, să subliniem şi să monumentalizăm în închipuire aspectul bisericilor de lemn din Maramureş sau din Bihor, sau al caselor ţărăneşti din Ţara Oaşului, să prelungim în mari proiecţiuni metafizice viziunea cuprinsă în aceste versuri populare : Foaie verde grîu mărunt/ Cîte flori sunt pe pămînt/ Toate merg la jurămînt./ Numai spicul griului/ Şi cu viţa vinului/ Şi cu lemnul Domnului/ Zboară-n naltul cerului/ Stau în poarta raiului/ Şi judecă florile/ Unde li-s miroasele.

Asemenea operaţii sunt destinate să ne dea presentimentul just al viitoarelor noastre posibilităţi de cultură majoră. Recitiţi de exemplu legenda poetizată Soareleşi luna din colecţia Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin nimic interioare celor măi admirate din marile poeme ale omenirei, de la Divina Comedie pînă la Faust. Drept încheiere să mi se îngăduie să dau expresie şi unui gînd restrictiv. Aş dori ca acest elogiu al satului românesc să nu fie înţeles ca un îndemn de ataşare definitivă la folklor şi ca îndrumare necondiţionată spre rosturi săteşti. Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi virtuos ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice. 0 cultură majoră nu se stîrneşte prin imitarea programatică a culturii minore. Nu prin imitarea cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atîtea ori încercat într-o cultură majoră. Apropiindu-ne de cultura populară trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei stilistic interior, viu şi activ, decît de întruchipări ca atare. Nu cultura minoră dă naştere culturii majore, ci amîndouă sunt produse de una şi aceeaşi matrice stilistică. Să iubim şi să admirăm cultura populară, dar, mai presus de toate, să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvîntat şi rodnic ca stratul mumelor.”

LUCIAN BLAGA

5 iunie 1937

“Izvoade – eseuri, conferinţe, articole”, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 2.

Integral la Ziaristi Online

Sursa si foto: Victor Roncea

“Unul dintre paradoxurile „limitei“ ar suna astfel: dacă nu ai aflat nimic despre „cineva“, despre existenţa acestuia, nu înseamnă că acea „prezenţă“ nu există. Că nu poate fi un reper referenţial într-un domeniu. Dar dacă în mod culpabil laşi să se înţeleagă că, fiindcă tu nu recunoşti existenţa cuiva, acela ar fi condamnat la anulare, ţine de o formă de aberaţie schizoidă. Cel despre care te prefaci că nu există nu e posibil să fie eliminat din „starea iui civilă“ ori, mai grav, existenţială. În cazul că acela mai este şi artist/creator, intenţia este de-a dreptul criminală şi nu se mai cere dovedită.

La o asemenea concluzie am ajuns luând în serios şi motivat emanaţia „gândirii“ unui baştan al „literaturii“, specializat în colecţionarea premiilor literare şi altor bunuri şi bucurii pământeşti pe traseele itinerante ale manifestărilor literare din ţară şi loco. Individul, grobian în revărsare, împroprietărit cu fotolii decizionale de aproape cinci decenii, nu a găsit încă de cuviinţă să treacă pe la „Nufărul“ ori să mărturisească o minimă delimitare de un trecut viguros maculat. L-am auzit tunând şi fulgerând că, dacă „decide“ ’mnealui că cineva există, aşa stau lucrurile. Dacă nu, nu! Eşti absent din „nomenklator“, fără drept de apel. Cu buzele întinse şi ochii semideschişi, te întreabă: „Am scris eu despre…? Deci, nu există!“ „Bine, i-a replicat o voce din public, dar tot Măria ta ai «decis» atunci când au fost «miruiţi» genialii realismului socialist «învingător definitiv în literatura română“. Mai mult, i-aţi «eternizat» în op-ul universitar semnat şi publicat în zeci de mii de Exemplare în an sărbătoresc (primul din al treilea deceniu roşu!) şi de care încă nu v-aţi lepădat public“. Consecvenţă interioară! Posibil!

Acum, când totalitarismul a devenit istorie, când ce! ce are în faţă o coală albă ştie că tot ce va aşterne pe ea e doar firul lui tors din gând, suflet şi vis, din zbatere de gând şi floare de spirit. Acum, o gândire ignară activă şi, în consecinţă, periculoasă, pare o provocare diavolească. Dar nu e! Opti-ist incorigibil, nu rezist să-mi stivuiesc în acest „lamento“ toată drojdia amară acumulată în „pseudotranziţia“ aceasta arăbită şi pidosnicită, al cărei opaiţ de la capătul tunelului nu-l întrezăreşte nici un „vizionar“ valaho-dâmboviţean. Subculturnicii reactivaţi, cu bâta de baseball ascunsă în serviete „diplomat“ şi cu examenul de capacitate amânat, consideră şi „decretează“ orice privire / uitătură retro ca fiind… nostalgie! Ţi se interzice draconic de a te regăsi în ceva dorit şi neîmplinit, de a-ţi reaminti şi revedea ceva iubit cândva, cu acţiune terapeutică, acum, în sufletul pur, neîntinat. De aceea, acest „lamento“ este împovărat de făţişă nostalgie pentru ceva ce a existat şi care a dispărut (ori se află în curs!), fără să-i neliniştească pe foştii şi actualii moguli culturali. „Lamento“-ul meu are în vedere întâi şi întâi CARTEA! Precum şi acţiunea vandalică de lichidare a librăriilor. Restrângerea spaţiilor comerciale cu specific editorial şi înlocuirea lor cu baruri de zi şl de noapte („Night-bar“!), „cafe“ şi „grills“. Marea librărie Mihai Eminescu din Piaţa Universităţii, în plin centru al Capitalei, mai apare la vedere doar cu o vitrină. Rafturile cu cărţi au fost surghiunite şi înghesuite în subsol într-o deplină clandestinitate. Parterul este acum ocupat de exponatele firmei Kenvelo (chiloţei, sutiene, vagi pantalonaşi etc). Mihai Eminescu – „Expresia Integrală a sufletului românesc“ (Nicolae lorga), deci şi o părticică din noi fiecare, o fărâmă, chiar infinitezimală, a fost izgonit din propria sa casă – librăria –, fărăr „decret de naţionalizare“ emis de bolşevici, în vremurile „de tristă amintire“. Altă „locaţie“ pe care o menţionez, librăria Mihail Sadoveanu, de pe bulevardul Magheru, specializată în „lansări de carte“, este „condensată“, cedând spaţiul unei firme care comercializează valize de lux. Librăria Şt. O. losif a devenit o prosperă crâşmă de „tranziţie“ întru alcool, marijuana şi alte atuuri ale „mondializării“ mult râvnite. Aflu chiar în timpul redactării acestui lamento că la Oradea, centru universitar şi de cultură, mai există doar o singură librărie: Humanitas. La Râmnicu-Vâlcea au dispărut librăriile Mihai Eminescu şi Anton Pann („finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb“). La fel şi moderna librărie George Coşbuc din Băile Olăneşti. De necrezut! Nu am înregistrat nici un protest. Cine să protesteze? Ministerul Culturii, în care s-au perindat, cu girofar ori fără, notabilităţi: prozatori, poeţi, artişti, filosofi, academicieni? Vai! N-au ridicat un deget. Conducerea Uniunii Scriitorilor (Informatorilor!)? Media? Revistele şi Facultăţile de Litere? Chiar să nu-i fi mişcat sufleteşte nimic? Ca şi atunci (şi în „continuare“) când au participat direct / indirect (în anul 2000) la aniversarea / pângărirea „expresiei integrale a sufletului românesc“, din care, evident, s-a observat că nu făceau parte. Ar fi şi o motivaţie „de fond“ pentru desfiinţarea librăriilor. Şi anume, ar trebui să ţinem cont de „realităţile“ actuale în devenire noastră stelar-europeană. Dacă tirajul unui volum de versuri / proză / eseistică / teatru, de la zeci de mii de exemplare înainte de ’89 (nostalgic), a ajuns la 100-200 de exemplare (autofinanţate!), iar romane nu prea se mai scriu, fiindcă pretind muncă grea şi îndelungată, clasicii nu se mai reeditează, ci se „re-re-vizuiesc“, difuzarea cărţii este tot de domeniul nostalgiei, mai au librăriile un prezent sau un viitor? Am omis sutele de mii de elevi liceeni care au probat la ultimul examen de bacalaureat că n-au citit mai nimic, în plus, o prea odorantă cobe a „previzionat“ şi dispariţia limbii române în următorii 30-40 de ani (Ziua literară, 8. IX. 2003, pg. 1).

Deci?! Şi, totuşi, în librării (atâtea câte mai sunt!), pe standuri stradale, târguri de carte, se lăfăie volume editate atractiv din alte literaturi. S-ar zice că într-un fel ne lamentăm inutil. Aşa să fie? Şi, atunci, cine finanţează şi cu ce scop afacerea tipăririi / difuzării unui diluviu de maculatură „mondializată“? Cine? Noi! Că doar nu mai suntem ocupaţi de germani, ruşi, turci etc? Nu, arabii nu au treabă cu literatura, ci doar cu lemnul din care se produce hârtia de tipar. Să ni se arate un singur popor / poporaş care se declară într-o veselie împotriva sa! Votează pentru autodistrugerea fiinţei sale spirituale, diferenţiatoare, doar de dragul a ceva care de fapt lipseşte cu desăvârşire. Chiar şi pentru a renunţa la limba în care ne-am născut, aşa cum s-a „pronunţat“ acel potentat-adjunctîn ale viitorului nostru întru nemernicie şi ticăloşiri. S-ar putea întreba cineva, pe drept, ce rost are acest „lamento“. Are şi nu putem să facem abstracţie. Ar fi păgubos. O critică nu poate eluda, astăzi, situaţia autorului cărţii, difuzării şi a promovării culturii naţionale. Nu poate face abstracţie de efectele pernicioase ale economiei de piaţă (nefuncţională!) asupra culturii, nici de neluarea în calcul a unor factori subiectivi. Nu voi substitui critica literară cu un pseudo-pamflet. Dar critica literară nu trebuie să rămână claustrată între copertele unui volum, ci trebuie să devină metacritică, transcritică, provocatoare. Mă visez un Diogene transmodern ieşind din tenebrele butoiului, nu cu lumânarea aprinsă în toiul zilei în piaţa publică şi nu căutând un… OM! Impostura mea se vrea transmodernă. în mână să port o CARTE deschisă şi să strig că sunt în căutarea unui CITITOR! „Transmodernitatea“ impune şi criticii o viziune pluriunghiuiară asupra creaţiei / valorii, promovarea şi protecţia ei.

Analiza temeinică nu are şanse de credibilitate, dacă obiectul ei este rupt din contextul existenţei, fără a aluneca în sociologism vulgar.

Sunt convins că demersul meu va fi înţeles în substanţă şi acceptat în formă.”

GEORGE MIREA

New York Magazin

http://luceafarul.wordpress.com/

“Scriu pe muzică de nai, înregistrată pe o casetă. Caseta am primit-o de la Paul D., un profesor belgian, căruia îi plăcea mult muzica românească. Abia acum îmi dau seama că nu l-am cunoscut întâmplător. Reascultând muzica lui preferată îl aud si pe el plângând într-o doină, prins de notele care ies din naiul fremecat al lui Nicolae Pîrvu sau din cel al lui Simion Stanciu, « mes amis roumains » cum îi numea el. 

Pe Paul D. l-am cunoscut la Ateneul din Marchin, un mare liceu din regiunea Huy-ului, unde am predat în 2003. Intr-o zi, în timp ce luam masa la cantina scolii, un bătrânel grăsuliu si volubil, de o extraordinară eruditie – cum aveam să aflu curând – mi-a adresat cuvântul cu cea mai mare seninatate:

– Madame, vous avez un accent… De quelle part venez-vous ?

– Je suis d’origine roumaine.

– Ah, mais j’ai des amis roumains ! Simion Stanciu et Nicolae Pîrvu. Excellents artistes ! Je vous donnerai une cassette…Donnez-moi vos coordonnées.

Asa m-am împrietenit eu cu acel om modest si singur, coborât parcă din povestile cu pitici de grădină. Prieteniile de suflet se nasc repede, aproape cu viteza fulgerului, fără să te prevină; durata lor însă tine o vesnicie, chiar si după moarte.

Am convenit să-i fac o vizită peste vară. Rodul ei este acest text. I-am promis lui Paul că am să scriu despre el. Dar nu stiam cum si când voi avea ocazia să public marturisirea lui. Imi dau seama că am făcut bine atunci, că am fost ghidată de duhul bun, propunându-i să-mi povestească câte ceva din viata lui. In curând avea să fie prea târziu… Iată textul scris acum trei ani.  

Paul D. locuieste aproape de Capela de la Marchin, în « tara » Condroz-ului. O zonă de dealuri calme, domoale, care abia depăsesc 200 m altitudine, numeroase ferme si sate compacte, curate si tăcute, construite în “pierre du pays”, care alternează cu vaste zone arboricole apartinând câtorva ferme mari, iată ce este tara Condrozului. Acest spatiu “mioritic” wallon este situat între o Wallonie industrială, la nord si platoul Ardennilor, la sud. Este o zonă turistică de o rară frumusete, unde piatra si pădurea si-au făcut loc una alteia, întru armonia reliefului care încadrează malurile Meusei.

Ieri, pe la 10 si jumătate, după ce am cumpărat un pui fript, o tartă cu căpsuni si o sticlă de vin, am pornit spre căsuta albă asezată în fundul parcului, foarte aproape de locul în care sunt amplasate pavilioanele internatului scolii. “Si el are o căsută albă, ca si mine” am gândit decum am zărit-o, la capătul aleii din parc. Casa, nu prea mare si cu fatada bătrână, scorojită, ca o piele uzată de timp, este asezată foarte aproape de Ateneul Printul Baudouin, într-un parc cu arbori seculari.

“ – Je suis le roi de l’inattendu” – mi-a spus dl Duchesne decum i-am păsit pragul. Nepotul meu cel mai mic m-a poreclit asa. Si chiar că am trăit o viată extraordinară!

 Regele neasteptatului mă astepta în fata casei. Se nelinistise că întârziasem – rătăcisem drumul. Era palid; avea o culoare care trecuse deja în acel alb-gris, culoarea unei morti apropiate si inevitabile, culoarea cancerosilor. Paul (el m-a rugat să-l numesc astfel) este corpolent, poartă ochelari si este foarte singur. Doamna directoare îl asezase pe un scaun, pe marea estradă din sala de gimnastică, în ultima zi de scoală, cu ocazia acordării premiilor. Era jenat si stângaci, stând acolo plantat în mijlocul scenei, fără să spună nimic, ca un animal bătrân si uitat într-o cuscă. Fusese pus alături de mari personalităti ale scolii si ale satului Marchin: primarul, economul scolii, Dl. Durrier, si Pisica (supraveghetorul), doamna directoare si profesorul de franceză, Cangurul si Marc. Luau cuvântul unul câte unul. Doar Paul rămânea nemiscat si palid, ca o zi fără soare. “Trebuie că e bolnav” – mi-am spus când l-am văzut atunci. “Este sigur bolnav” – gândeam ieri când mi-a luat mâna să mi-o sărute.

Mă invită în micul salon care miroase tare a mucegai si unde aerul este de nerespirat. Mobilele vechi si prăfuite îi trădează singurătatea. Imi spusese deja că trăia singur. “Sotul nu-i gelos?” – mă întrebă el făcându-mi cu ochiul. Sotia îi murise de cancer, cu multi ani în urmă, fiul lui, mort într-un accident de masină (făcuse o criză de epilepsie la volan), fata lui se sinucisese la 47 de ani. Ii muriseră toti fratii si toate surorile. Ii rămăsese doar un nepot, cel care îl botezase Regele neasteptatului. Era în Anglia pentru moment si se însurase cu o angoleză care venise din Portugalia, la studii.

– Sotia mea, uite-o aici în poză, era o fiintă exceptională. Intre noi a fost dragoste mare, dragoste la prima vedere. Ne-am întâlnit la Universitate la Liège, unde studiam amândoi literele. Eu sunt profesor de limbi germanice: engleză, germană si neerlandeză. Avea un temperament teribil.

Privind fotografia, nu pot să-mi opresc o întrebare:

 – Era indiancă sau tigancă ?

 – Nici una nici alta. Era născută aici dar îi plăcea să se îmbrace ca indiencele sau ca tigăncile. Stii că tiganii sunt o ramură a indienilor?

 – Stiu. Imi place cultura boemiană, dar nu-mi plac când fură. La politie, când îi prinde, spun că sunt români. Si occidentalii spun că românii sunt hoti. Ceea ce nu e o regulă. Nu toti belgienii sunt pedofili, nu toti românii sunt tigani si nu toti tiganii sunt hoti.

 – Bineînteles. Sotia mea seamăna cu o tigancă, avea o piele negricioasă. Totusi nu era tigancă.

Ochii lui se pierd de-o dată printr-o fereastră deschisă a memoriei: “oh, ce femeie am avut eu!”…. Paul sare de la una la alta, fără să-si dea seama:

– Nu pot să adorm până nu cânt la pian primul preludiu de Jean Sébastien Bach. Am două degete lipsă; cu toate astea pot încă să cânt; sunt un autodidact în materie de muzică; tatăl meu cânta la orgă, unchiul meu – care era preot – cânta si el la orgă, la biserică; se pare că sunt genele familiei. Eu sunt profesor de limbi germanice. Am predat engleza, germana si neerlandeza. Prietenul meu… Cum se chema ?… Stiti…

– Stii…

– Stii? Nu stii, fiindcă nu ti-am spus. (Paul devine glumet). Am căzut de pe scară, de la o înăltime de 6 metri. Am căzut în cap. (Râde). E un adevărat miracol cum am scăpat de la moarte sau de la o paralizie generală. Tăiam vita de vie uite-aici (îmi arata vita de sub fereastra salonului). Lucram de mai multe ore în plin soare; eram în costum de baie si fără pălărie. Am făcut insolatie. M-au dus la spital la Bavière, fiindcă aici la Huy… De fapt salvarea m-a dus întâi la spitalul din Huy, dar nu erau locuri. Atunci m-au dus la Bavière. Profesorul Bonnal, care tocmai venise de la Marsilia…

Aici Paul a schimbat brusc subiectul. Avea probleme de concentrare, sau nu era încă decis cu ce să înceapă? “J’ai vécu une vie extraordinaire!” – spunea el, încercând să nu mă dezamăgească. Il văd frământându-si mâinile grăsulii si umede. Isi pleacă ochii, ca pentru o reculegere… Plescăie din limbă, ca bătrânii care nu stiu ce decizie să ia. Incearcă să-mi povestească istoria tristei sale singurătăti: “ sotia mea a murit de un cancer si fiul meu…”

– Stiu Paul. Mi-ati povestit…

– “Mi-ai povestit”. Te rog să mă tutuiesti.

– Da, mi-ai spus deja toate acestea. Ce spuneai de acel profesor din Marsilia?

– Ah, da. Profesorul Bonnal, acest drag profesor al neasteptatului ! Eu intram pe o poartă a spitalului într-o ambulantă, cu o vertebră cervicală sfărâmată, iar profesorul intra pe altă poartă a spitalului, ca să tină o conferintă. Tocmai găsise o nouă metodă de a opera pe vertebrele cervicale. I-am servit de cobai. “Vrei să te oprerez? Vreau!”A decupat o bucătică rotundă de aici – îmi arată soldul drept – si a lipit-o între cele două vertebre sănătoase. Si-a mers! Era singura mea sansă să nu rămân paralizat pe viată si am avut-o! Ciudat destin! Toată viata mea a fost asa: coincidente benefice care picau la momentul potrivit.

 Paul iubea stelele. Schimbă subiectul:

 – Am un atlas stelar. Când e senin încerc să citesc pe cer, ceea ce văd în atlas.

 – Stii Paul, si mie îmi palc stelele. (Paul parcă nici nu mă auzise. Se concentra să-si mai amintească ceva important din viata lui “extraordinară”).

 – Unchiul meu, Keyon, era meteorolog ; oamenii îi spuneau “Domnu’ Jadot” si avea un metru nouăzeci. Era importator de vinuri. Avea si o memorie extraordinară. Stia să-ti recite în întregime tragedia Bérénice de Racine. 

“- Bonjour, Boubien…”

– Dar, Keyon, ce-i aia “Boubien”? (Keyon înseamnă unchi în wallonă – îmi spune Paul).

“- Cum, nu stii ce-i acela un Boubien? E ăla care nu găseste nicioadată nimic.”

Si e adevărat, sunt foarte distrat; asa am fost de când mă stiu, nu numai acum, la 80 de ani si după ce am cazut în cap. Vezi? Notez totul aici, în acest caiet. Ieri am văzut cutare film la ora cutare; am făcut asta sau ailaltă; totul este notat aici. Toată viata mea de zi cu zi e în caietul ăsta. “Alzheimer?” – îl întreb. “Nu, dar ceva în acest gen”… Reia povestirea :

– Keyon, vrei să-mi reciti un act din Bérénice ? “Vrei să ti-l recit de la coadă spre cap?” – mă întreabă unchiul. Stii, keyon în wallonă înseamnă unchi. Si mi l-a recitat fără cea mai mică dificultate. Era de o exactitudine extraordinară. Oamenii ziceau “ când domnu’ Jadot trece, toti ne potrivim ceasurile”. Primul meu aparat de fotografiat – un Laika – l-am avut la 10 ani în schimbul unor bonuri pentru ciocolată…

Paul divaghează si vorbeste de “ciocolata noastră Côte d’or”, cea mai bună ciocolată din lume. “A fost fabricată pentru prima oară în anii ’58, cu ocazia expozitiei internationale de la Bruxelles.

– Atunci când a fost prezentat si “Atomium”?

– Ah, stii deci de Atomium…

– Păi cum să nu stiu?! L-am văzut si pe dinafara si pe dinauntru. Impresionant!

– A fost creat de Mr. A. Waterkeyn. Constructia a început în ’55 si a fost terminată în

‘58. Da’ stii si ce reprezintă?

– Sigur! Este o celulă din reteaua cristalină a fierului. Are opt ioni de Fe2+ în cele

opt colturi si un ion Fe2+ în centru. Mi s-a spus că fiecare “ion” de fier are un diametru de 30 metri si cântărste 2400 de tone.

 – Stii că totul este reprezentat la scară? Este o celulă cristalină marită de 165 bilioane de ori. Fiecare ion de Fe devine o sală sferică, cum ai spus tu. Când iei masa într-unul dintre restaurantele “Atomium”-ului îti poti imagina că ai luat masa în interiorul unui ion de Fe. Fascinant!

– Da, e absolut fascinant. Poti să mergi de la un ion la altul cu ascensoare si cu scări rulante, care trec prin “legăturile chimice” dintre ioni si electroni (care nu sunt figurati, fiind foarte mici în comparatie cu ionii pozitivi de fier). Legăturile chimice nu sunt altceva decât bratele metalice ce leagă sferele. Scările circulă prin aceste legături, ca si electronii, legând acei ioni pozitivi.

– Hai că ne-am pierdut amândoi prin reteau de fier… Ce spuneam înainte?

– Povesteai despre ciocolata « Côte d’or ».

– Da… Ciocolata noastră belgiană “Côte d’or” a fost prezentată tot atunci, la expozitia internatională de la Bruxelles, din ‘58. Ciocolata asta era fabricată la pavilionul “Côte d’or” si atunci când s-au decis să o fabrice la scară mare, i-a rămas marca “Côte d’or”. Am făcut poze cu acest aparat Laika timp de 40 de ani… Stii când m-am născut ? Pe 11. 11. 22.

(Nu pot să îmi ascund un “ah!” de uimire…)

– Este Ziua Armistitiului. Anul trecut, la aniversarea mea, nepotul cel mic care are 35 de ani, mi-a făcut o surpriză; a rezervat 16 locuri într-un restaurant; toti erau acolo: nepotul meu cel mic cu logodnica lui, si nepoata mea din San Francisco care a fugit de-acasă la 14 ani, si care a făcut parasutism si studii; a primit o bursă la Toronto si nu s-a mai întors niciodată până în acea zi, la aniversarea celor 80 de ani ai mei… (Paul pierde sirul):

– Am avut si o fractură de craniu, după ce am căzut de pe scară. Si asta m-a costat ceva, aici în emisfera stângă… unde se găsesc centri nervosi ai ratiunii. Noroc cu profesorul Bonnel, că azi as fi fost paralizat. Doar memoria mă sicanează…

– Dar rezonati foarte bine, Paul. Continuati fără să va pese de renghiurile memoriei. Tot ce spuneti e interesant.

Stiam cât de mult le place bătrânilor să-si amintească ; ei trăiesc în acelasi ritm cu imaginile care le ies din creier si pe care le oferă ca pe un dar de pret intelocutorilor, de cele mai multe ori plictisiti. Sunt fericiti, redevin tineri si uită de necazuri.

– Am un cancer de prostată ; am fost operat, dar e tot acolo… Am pierdut sotia si cei doi copii si chiar si primul nepot a murit; era în leagăn; viata mea a fost atât de zbuciumată în ultima perioadă… Din contră, la început ea a pornit bine. Nevasta mea – o femeie minunată; ce temperament!… N-am mai făcut dragoste de mai bine de 20 de ani; ultima oară era cu un an înainte de moartea sotiei mele…. Sotul tău nu e gelos?

– Nu, bineînteles că nu-i gelos. După cum vezi, eu am prieteni doar printre copii si oameni bătrâni. Asa că nu-i nici un pericol nici cu unii nici cu altii…. Dar continuă, Paul! Spune ce vrei, am venit ca să te ascult si ca să iau câteva notite din când în când… Spune-mi, cum a luat fiintă scoala de aici, unde am predat si eu anul acesta? Mă interesează istoria ei. (Reia firul amintirilor):

– 14 septembrie ’44, ziua eliberării Huy-ului. Armata americană a intrat în Huy ca să-i gonească pe nemti. Chiar atunci am cunoscut-o si eu pe sotia mea; eram amândoi studenti. Veneam de la o expozitie Marc Chagall, organizată la Liège. Eram într-un tren care mă ducea la Bruxelles când l-am reîntâlnit pe Jean. Il cunosteam demult ; făcuserăm scoala împreună si după aceea am lucrat ca brancardieri la Lourdes. El era îmbrăcat în sutană.

– Esti preot ?

– Da. Am înfiintat în ’42 o scoală pentru orfanii de război.

– Unde asta?

– La Marchin.

– Unde anume la Marchin? Din câte stiu eu sunt uzine acolo.

– Chiar asa. Scoala este chiar lângă uzină. La Fourneau.

– Stiu că Scoala Printul Baudouin se închide – îi spun eu.

Pe atunci Ateneul Printul Baudouin era o scoală particulară a vechilor combatanti de război. Si nu mai erau fonduri…. – mă lămureste Paul si continuă:

– Nu, nu se închide nimic! Eu tocmai mă pregătesc să dau cursuri acolo – îmi spune prietenul meu. Asa am ajuns eu să dau cursuri la Marchin. Decum am pus piciorul am pus si inima. Am fost si traductor…

 – Universitatea Marabout mi-a propus o traducere a unei biografii a lui Gandhi, din engleză; 500 de pagini… Am folosit dictionarul doar de 10 ori. Autorul acestei lucrări era B.R. Nanda. A fost publicată în ’69, pentru cea de-a 61-a aniversare a lui Gandhi. După aparitia lucrării am primit o telegramă: “ Guvernul indian are plăcerea de a vă invita să faceti o excursie de 3 săptămâni în India”. Totul era gratuit, transportul, hotelul, serviciile. Magnific! Ce viată extraordinară am avut ! Guvernul numise un emisar care venea zilnic să mă întrebe dacă eram multumit. Am devenit de-odată o mare personalitate. Am vizitat Bombay, Delhi, Calcutta… Cobor la Bombay ca să iau avionul spre Delhi. Acolo eram invitat la un congres cu tema : «  Ce au devenit ideile lui Gandhi ? » Era prezent si Abbé Pierre, printre alte personalităti.

Intru în sala de congres, unde nu era decât o singură persoană. Se prezintă: mă numesc Nanda. Ce coincidentă! Mă invită la el ; de fapt noi locuiam în acelasi hotel, dar nu stiam, nici unul nici celălalt. Mă întreabă dacă as vrea să merg cu el la Taj Mahal. « Da, vreau ». A doua zi ne-am dus la gară. Ce nebunie era pe peron ! Oamenii se culcau pe jos, pe marginea trotoarului, în asteptarea trenului. La un moment dat se aude o voce la interfon : «  “Sarep Düchezni ! Sarep Düchezni!” 

 – Ce înseamnă “Sarep Düchezni” ? (Paul începe să râdă): 

– Era un mesager care striga numele meu la interfon, în indiană. Mă căuta fiindcă Guvernul indian se decisese să adauge la tren un mare vagon, cu sală de mese, living, sală de baie, dormitor… Si nu aveam decât două ore de mers cu trenul, tine cont ! Vagonul fusese atasat la tren pentru vice-regele Indiilor, Lordul Mountbatten. Ceea ce mă jena în toată povestea asta era că noi doi, eu si vice-regele Indiilor, plus un servitor, ocupam un singur vagon; indienii de rând nu puteau intra si de curiosi ce erau se agătau de usa exterioară si spânzurau ca strugurii negri pe ciorchine. Vice-regele începe o conversatie despre hindusi :

– Stiati că hindusii nu au toalete ca ale noastre ? Au anumite ritualuri ; de exemplu le este interzis să mănânce cu mâna stângă.

– De ce ?

– Fiindcă îsi sterg fundul cu mâna stângă ; ei mănâncă si prepară mâncarea întotdeauna cu dreapta. – îmi spune lordul Mountbatten.

Erau case mici la aproximativ 500 de metri de gară ; oamenii veneau să-si facă nevoile de-a lungul căii ferate.

– La 25 km de Madras era o scoală numită Kalakshetra. Fusesem invitat să urmez un curs de dans si de muzică. Dar îti trebuie 3 ani doar ca să înveti pozitia degetelor, fiindcă fecare pozitie spune ceva ; poti deveni dansatoare doar de la 18 ani în sus. Trebuie timp. Ravishankar nu era acolo. La iesire, guvernatorul mă ia în masină si-mi zice :

– Ati auzit la radio că laureatul premiului Nobel de literatură, Bertrand Russel, a decedat? (Era în anii ’70). 200 de studenti în filologie vă asteaptă.

– De ce mă asteaptă?

– Ca să le vorbiti despre Russel. Asteaptă un discurs.

Imaginează-ti, 200 de studenti asezati în floare de lotus, în jurul unei estrade pline de lumânări si de mirosind a tămâie. Le vorbesc despre Bertrand Russel. Din fericire citisem cu numai 3 luni în urmă o carte de-a lui Russel, pe când făceam inventarul cartilor despre educatie. Era în perioada stagiului la Universitatea din Liège. E formidabil! Eu nu căutasem cartea; a căzut în mâna mea asa, din cer.

– Si eu am deseori astfel de experiente ciudate cu cărtile ; s-ar părea că anumite cărti ne înteleg si ne caută compania ; ele vin sub ochii nostri la timpul potrivit. Deândată ce-mi pun o întrebare mai profundă, care necesită multe cunostinte si explicatii, dau de o carte. Si cartea îmi dezvăluie tot secretul. Dintotdeauna am spus că acele cărti sunt prietenii mei cei mai sinceri; nu ezită să-ti dea solutiile cele mai neasteptate la tot felul de probleme.

– Da… Pentru mine era usor să le vorbesc despre Russel. (Adaugă râzând):

– Mai greu era să stau acolo, pe micul podium, cu picioarele încrucisate în floare de lotus… Voi avea în curând 81 de ani. Am început conferinta cu un citat din Russel: “L’ennui dans ce monde c’est que les idiots sont sûrs d’eux et les gens sensés pleins de doutes ». M-au aplaudat. Le-am spus câte ceva despre omul Russel, despre educatia lui.

Era din neam de nobili; lord, din câte stiu. Cei din familia lui erau forate religiosi, mai ales bunicii care l-au crescut după moartea parintilor lui. A rămas orfan de mic, parcă avea 4 sau 5 ani. De mic era depresiv si a vrut sa se sinucidă de câteva ori. S-a vindecat cu geometria lui Euclid. Mai târziu a formulat celebrul “paradox al lui Russel”, ceva referitor la teoria ansamblurilor, n-as putea să-ti explic exact, fiindcă eu nu mă pricep la matematică. Dar îmi amintesc de “paradoxul bărbierului”, tot al lui Russel.  Il stii?

– Nu…

– Paradoxul bărbierului zice că “bărbierul trebuie să radă doar pe acei oameni care nu se rad ei însisi”. Dar pe bărbier cine-l rade? Nu se rade el singur? Dacă e să luăm de bună afirmatia de mai sus, bărbierul va umbla vesnic nebărbierit! Era si matematician si filozof. A avut idei pacifiste si s-a aliniat ideilor lui Einstein; luptau împotriva proliferarii armelor atomice. A făcut si închisoare de mai multe ori, pentru ideile lui pacifiste. A simpatizat o vreme cu bolsevicii si a fost si în URSS, prin anii 20; dar s-a întors repede si dezgustat. A renuntat până la urmă la bolsevism si s-a apucat serios de filozofie. A deschis si o scoală. A fost un eminent educator umanist. A avut multi copii, si multe căsătorii, vreo patru… In anii ‘50 a luat premiul Nobel pentru literatură si pentru tot ce făcuse el pentru lumea asta a noastră, mereu zbuciumată. A dat cursuri prin China, URSS si America. Dar americanilor le cam stătea în gât decând cu pozitia lui contra războiului din Vietnam. L-au dat afară sub motiv că nu era “moralmente adaptat”. A revolutionat si filozofia cu “filozofia analitică” si cu “atomismul logic”.

– Ce cărti a scris?

– Eu îmi amintesc de două cărti filozofice: « Signification et vérité » si « La connaissance humaine ».

– N-am citit nimic de Russel…As fi vrut să asist la acea conferintă.

– Intâmplarea face că elevii de la a 11-a si a 12-a vin să-mi ceară să le tin o conferintă în Pavilionul Bayard aici, la Ateneul din Marchin.

– Tot despre Russel?

– Tot despre Russel.

– Sunt elevii pe care i-am avut si eu în grijă anul acesta? (Paul nu ia seama la interventia mea si continuă să avanseze cu maceta în mână prin amintiri).

– In India, monsieur Nanda îmi propune să vin la el acasă. Mergem împreună într-o familie musulmană. El crede în Allah.

– Dar este acelasi Dumnezeu, ca si la noi la crestini sau ca la evrei.

 – Da, asa-i. Cunosti Martorii lui Yehova?

 – Da, mi se par tare insistenti…

 – Eu nu-i las niciodată să-mi calce pragul. Atunci se enervează si mă întreabă “de ce?” Le răspund : « Pentru că Allah… » « Care Allah ? Yahve ! » – spun ei. Si eu le răspund : « Domnilor, mi-ati dat cheia tuturor războaielor dintre religii.”

 Paul cade pe gânduri. Isi aminteste. După o scurtă pauză reia dialogul:

– Le Père Pire a murit în ’69 la Louvain, în urma unei operatii nereusite. Nu avea decât 59 de ani. Dar câte n-a făcut omul ăsta în viata lui pentru oameni, pentru cei necajiti! El a fost cel care a inventat lagarele pentru refugiati. Primul lagar din lume a fost construit în anii 50, de el. A luat Premiul Nobel pentru pace în 48 sau în 58… Nu mai îmi amintesc… Cred că era totusi în 58. In aparentă era un dur. A fost si omonier în armată. A avut o copilărie nefericită. Pe când era încă tânc a izbucnit primul război mondial. Ai lui s-au refugiat în Franta. Bunicul lui, care a refuzat exilul a fost împuscat de nemti chiar în fata casei lor. Taică-su era un om tare rigid. Cred că lui îi semăna, dar avea o bunătate anume si milă pentru săraci si pentru refugiati în general. A creat acele Insule ale Păcii, trei sau patru în India si una în Guinea.

– Ce înseamnă “insule ale păcii”?

– Sunt locuri special create pentru săraci, că să învete să citească si să scrie. Aceste “insule” s-au extins în lumea întreagă. Avea o mare slăbiciune pentru cei nevoiasi si nu făcea distinctie între religii “parmi les gens d’autres confession je me sens comme le poisson dans l’eau” – îi plăcea să spună. A făcut parte din ordinul Fratilor Dominicani de la Huy, au Couvent de Sarte, unde a intrat de la 18 ani.

– Paul, cum stii atâtea lucruri despre el ?

– Cum să nu stiu? Eram ca si vecini, locuia la câtiva km de mine. A făcut studii de teologie si filozofie si a devenit preot. O mare personalitate! A mai făcut si stiinte politice la Universitatea din Louvain. A fost aumonier pe timpul rezistentei, în cel de-al doilea război mondial. Apoi a revenit la Huy, unde împreună cu surorile din Couvent se ocupau de copiii săraci. Avea o adevarată vocatie pentru tot ce era legat de om. I-a ajutat mult pe refugiatii din lagăre. El a făcut să se construiască, în special în Germania si-n Austria, sate întregi pentru familii care fugeau de regimul sovietic, în perioada stalinistă. In total 7 sate europene care erau construite pentru integrarea refugiatior care veneu din Europa de est. A făcut mult si pentru bătrâni, pentru cei singuri. De toti  s-a ocupat père Pire cu inima lui largă. Primea sute de scrisori din toată tara. “Vrem să venim să construim case”. Ïntr-o zi Père Pire vine la mine:

 – As vrea să creez la Huy un Centrul Mahatma Gandhi. (Acest centru se află azi la Namur). S-a deplasat special ca să-mi spună asta. Intre el si Gandhi era o mare asemănare: amândoi aveau vocatia milei pentru specia umană. Asa mi-a spus atunci: că ar vrea să creeze la Huy Un Centru Mahatma Gandhi. Si chiar s-a creat în anii 60 acest centru la Huy-Tihange; după trei ani s-a tranformat în “Université de paix”. A luat în ‘77  le Prix Schweitzer de la philosophie et de la culture. Dar Père Pire murise deja, prin 69 cred. Toate asociatiile fondate de Père Pire, celulele Universitatii de Pace, sunt situate aici la Huy, rue du Marché, tu connais. L’Université de Paix a fost recunoscută ca scoală asociată din sistemul UNESCO si în 87 a primit le Prix “ Messager de la Paix ” des Nations-Unies. Colosal 

 

Paul cade pe gânduri, absent. Unul din acele trous de mémoire ?… Il ajut :

– Care erau relatiile cu elevii dumneavoastră ?

– Nu făceam nimic fără să le cer părerea elevilor mei. Erau respectuosi, gentili. La orele de franceză îi învătam textele de pe muzica Beatles-ilor. Nevastă-mea îmi zice-ntr-o zi : “Invită-i la noi acasă!” Si de atunci îi invit mereu în fiecare sâmbătă seara. Le pun muzică clasică, jazz si muzică etnică. Le-am pus si muzică românească, cântată la nai de Pirvu si Simion Stanciu. Am aici o casetă cu ei; am pregătit-o pentru tine. Mi-au dat-o chiar ei, când au dat concerte la Bruxelles.

Paul pleacă încet, tinându-se de mobile. Dintr-un mic dulap de lemn vechi scoate o casetă:

– Pe fata A este Nicolae Pîrvu. Pe fata B este orchestra simfonoca din Zürich care-l acompaniază pe Simion Stanciu, prietenul lui Gheorghe Zamfir. Orchestra i-a propus lui Simion Stanciu să înlocuiască flautul clasic cu naiul; asta când au cântat suita în si minor de Jean Sébastien Bach. Ti-am mai pus aici si muzică de Zamfir si câteva bucăti bănătene.

Vădit emotionată, scot si eu din geantă discul cu muzica mea, pregatită anume pentru Paul. Iată, noi făcusem gestul ca în oglindă. După acest scurt intermezzo, Paul reia discutia întreruptă:

– Elevii mei mi-au zis: “O să cerem d-lui director să ne tineti un curs de istoria muzicii.” N-au avut succes. Cu toate astea, eu le dau acest curs în fiecare sâmbătă seara, la mine, făcându-i să asculte muzică. Sunt oameni în toată firea, au peste 50 de ani si tot mai vin în fiecare sâmbătă seara să le dau curs. Nu adorm niciodată înainte de a fi cântat la pian preludiul de Bach. Tatăl meu era organist, unchiul meu cânta la patru instrumente… Eu n-am facut conservatorul, dar stiu să cânt bine la pian.  

Paul pare obosit. Nu mai stie ce să-mi spună si iarăsi îsi frământă mâinile grăsulii. Ii propun să mâncăm ceva.

– Puiul cred că s-a răcit… Hai, Paul, o mică pauză ne va face bine la amândoi.

 Pare încântat. Mă invită în mica sufragerie care miroase a mucegai. Aranjase deja masa. Intr-o parte pusese două tacâmuri pe două servete de pai. Pe cealaltă parte a mesei, se îngeseuiau foarfeci, pixuri, un caiet unde Paul nota tot ce făcea zilnic.

Tai puiul, Paul destupă sticla cu vin “Chateau Sarati” (Castelul Sărati) pe care o adusesem. Paul toarnă vin în cupe de cristal. Discutia noastră prinde din nou viată; cu Paul e foarte usor. Ii place să vorbească; se vede bine că nu are prea des ocazia de a-si etala amintirile. Ia o gură de vin. Il plimbă îndelung prin gură, cu gemete de plăcere « E bun, o, da, foarte bun acest Sarati ! »

– In această grădină – face un gest ca să-mi arate curtea exterioară care pătrunde prin fereastra cam murdară, semn că femeia de serviciu nu prea dă pe la Paul – în această grădină s-au asezat alături de mine la masă, mai multe personalităti. Una dintre ele a fost Oppenheimer.

– Vorbiti despre fabricantul bombei atomice ?

– Da, chiar el a fost aici în grădină. Père Pire, care era seful Universitătii de Pace, de fapt această universitate nu era altceva decât vechiul centru Mahatma Gandhi… 45 sau 50 de tări faceau parte. Erau oameni de peste tot. Se vorbeau toate limbile pământului. Ce atmosferă !… Magnifique !… Ce ziceam ?…

– Spuneati că Père Pire…

– Da… Père Pire s-a născut la Dinant.

– Asadar orasul Dinant nu e celebru numai datorită lui Adolf Sax, inventatorul saxofonului.

– Deci stii… L-a inventat când a împlinit 20 de ani; era pe 20 martie 1846. A fabricat în total 14 saxofoane, cu diferite tonalităti: de basse, bariton, tenor si chiar soprano si sopranino. Au supravietuit până astăzi. Dar vorbeam de altceva…

– Spuneati ceva de Père Pire si Oppenheimer.

– Da… Cum a ajuns Oppenheimer la mine ? Profesorul Oppenheimer tocmai îi scria prefata la o carte de-a lui Pire, scrisă parcă cu altcineva, în colaborare; “Building peace”.

Père Pire l-a invitat pe Oppenheimer la Ateneul din Marchin. Si cum eu eram profesor aici si în plus mai locuiam si în parc, Père Pire l-a invitat la mine. Era asezat acolo…

(Arată spre curte, unde era o masă veche de tablă, ruginită din loc în loc.)

– L-am întrebat atunci dacă nu avea vreo problemă de constiintă. Mi-a răspuns că nemtii ar fi avut oricum bomba, care se fabrica în acel moment în Suedia. Mi-a spus că fusese numit directorul MIT (Massachusetts Institute of Technology), în locul lui Einstein. Trebuia să se fabrice a 2-a bombă atomică, încă si mai puternică. El a refuzat. I-a spus presedintelui: “Nu mai suntem în război. De ce să mai fabricăm încă o bombă, si mai puternică?” A fost expulzat de la acel institut. Era prin anii ’54. A plecat în Elvetia. Era pe timpul lui McCarthy. Si Charlie Chaplin a fost expulzat în aceeasi perioadă, fiind acuzat de contacte cu comunistii rusi. A fost reabilitat putin înainte de moarte.

– Măsuta asta ruginită pe care-o vezi colo-n grădină, e o piesă de muzeu.

– Cred si eu. Daca a stat la ea Oppenheimer…

– Dar stai să vezi! N-a fost singurul. Un alt mare om al timpurilor noastre, care s-a asezat la această masă a fost John Howard Griffin. După ce si-a făcut studiile în Franta, în loc să se întoarcă la Dallas, unde se născuse, el si-a zis : « O să plec la Münich; o să cunosc regimul nazist de aproape. » Si a rămas în Europa. Era un antirasist convins. Era scriitor, musician si medic. A făcut studii la Tours si la Poitiers în Franta. Studii de literatură si de medicină. El a inventat muzica folosită ca terapie; a urmat cursurile Conservatorului din Fontainbleau, unde i-a avut ca profesori pe Nadia Boulanger, dar si pe altii, nu mai stiu… Era specialist în chant grégorien. Pasiunea lui pentru muzică o mostenise de la mama lui, care era pianistă. Griffin a servit ca medic în armata rezistentei franceze si a ajutat multi evrei să scape de prigoana nazistă. Timp de 12 ani a fost orb. A scris însă în acea perioadă multe nuvele si un jurnal; 20 de volume, atât de mult a scris. A fost un antirasist, cum spuneam…

– Si eu sunt antirasistă, cred că-ti imaginezi. De fapt cei ce practică rasismul îti pun o etichetă, una care să le facă jocul; sunt gelosi că esti “prea inteligent, că întelegi prea repede, că lucrezi chipurile ca să le “spargi” lor ritmul, că esti periculos, că nu esti ca ei, că esti diferit, că vrei să-ti impui ideile”. Ce contează dacă ideile tale sunt juste? Simplul fapt că esti străin îi scoate din minti.

– Sotia mea zicea, apropos de rasism: “Rasismul este un comert de etichete”.

– Chiar asa! O altă etichetă pe care ti-o lipesc este religia ta. Trebuie să ai un anumit grad de cultură ca să-ti dai seama că toate religiile sunt bune, că toate afirmă si propagă aceleasi lucruri, dar că oamenii le deformează continutul si mesajul. Religiile sunt bune, doar oamenii sunt răi. Dar te rog să continui, Paul. Iartă-mă că te-am întrerupt. Asadar Griffin a trăit printre nazisti.

– Da. A priceput foarte repede cum e cu rasismul între albi. După aceea, a căutat să înteleagă cum e cu rasismul între negri si albi. Asa că s-a întors în Statele Unite, a reflectat ani de zile si si-a spus: “ singura cale de a lupta împotriva rasismului negru este să devin eu însumi negru”. S-a dus la medicul lui ca să-l facă negru. I s-a spus că o să moară după aceea, dar el n-a vrut să cedeze. A devenit deci negru si a plecat în sud, la Cotton State, unde a trăit până la moarte; a murit cred prin anii 80. A descris toată această experientă în cartea lui “Black like me”. Chiar începând cu a doua zi după publicarea cărtii a început să primească amenintări cu moartea. In fiecare zi! Si amenintările veneau de la albii din Sud. Atunci si-a trimis nevasta si copiii în Mexic. El însă n-a vrut să emigreze. Presedintele Kennedy l-a numit consilier principal pentru afacerile negrilor. Il trimitea de fiecare dată când era vreun conflict cu ei. Intr-o zi l-au găsit mort. Medicul lui a constatat că făcuse un « arrêt cardiaque ». După un an i s-a tradus cartea în franceză “Dans la peau d’un noir”. A venit si s-a odihnit aici, în grădina mea (Paul îmi arătă iarăsi măsuta de metal ruginită). Griffin îmi spunea adesea: “ cea mai frumoasă tară din lume este cea a Condrozului”. A redevenit alb si a murit… 

18 august 2003

* 

Aici se opreste discutia mea cu Paul, din acea zi de august. L-am căutat la telefon, după câteva luni. Ii promisesem o invitatie la masă. Dar mi-a răspuns robotul. De Crăciun m-a sunat să-mi spună că fusese internat pentru o nouă inteventie chirurgicală. L-am mai căutat, un an mai târziu. Dar era tot robotul; de data aceasta spunea clar: “le numéro n’est pas attribué”. Isi duce oare zilele într-un cămin de bătrâni? A murit, singur si uitat de lume? Cine stie… Mă tin de cuvânt si public acea “cartea de o zi », scrisă în urma vizitei făcute de Sfânta Mărie. Fiindcă Paul mi-a spus atunci lucruri extraordinare, care ar fi putut constitui o carte, dacă el ar mai fi avut să-mi dea, din viata lui, mai multe zile. Dar nu a mai avut.

El nu mai este de găsit. Dar, lucru ciudat, mi-a apărut din nou printr-o serie de coincidente. Incepând curătenia pentru Pasti, am scos dintr-un sertar o multime de casete. Printre ele era si o casetă cu un scris mărunt, scolăresc: “Musique roumaine pour madame Antonia”. Am reascultat caseta si am dansat singură în fata oglinzii, pe muzica lui Nicolae Pîrvu si Simion Stanciu. Dansam si îmi dăduseră lacrimile, nu stiu de ce… Dansam singură, nu ca “grecii” din nuvela Marianei Braescu, care jucau toti laolalta, îmbrătisati în horă. Eu dansam singură în fata oglinzii si se înfiora carnea pe mine ascultând naiul lui Simion Stanciu, cel care înlocuise flautul în celebra suită în si minor a lui Bach, cântată cu filarmonica din Zürich.

Si de-odată, ca prin miracol, nu m-am mai simtit singură. Paul se amestecase cu sunetele de nai si îmi spunea: “Ce viată extraordinară am avut! Moi, le roi de l’inattendu…”…

Regele neasteptatului îmi lăsase în mână în acea vară, în acea zi, două chei, cărora aveam să le înteleg mult mai târziu rostul: muzica si scrisul.”

ANTONIA ILIESCU (Belgia)

http://luceafarul.wordpress.com/

“E dimineata. Focul arde necurmat in odaia plina de voci isterice, care-ti trezeste nervii, dandu-ti o stare de revolta. Afara totul e alb. Copacii desfrunziti arata pustietatea acestui alb, dandu-i o nuanta de alb–cenusiu. E frig si acest alb, o sa dispara odata cu caldura. Totul se topeste in bataia fierbinte a soarelui. Numai pe Julia, soarele nu o incalzeste, este prea rece in acest soare!

Tic-tac-ul ceasornicului ii distrage atentia. Este ora 12, ora pranzului. Afara se aud glasuri, vecinul isi injura sotia, cata mizerie in acest comportament uman, daca se poate numi asa… In bucataria modesta, un foc slab incalzeste supa lunga si neconsistenta. O masa, un pat, patru scaune si pisica fantomatica se lipeste de picioarele Juliei, distragandu-i atentia, trezind-o din euforia numeroaselor ganduri. Patul plin cu haine, masa incarcata cu tacamuri, matura jerpelita din coltul usii, toate aceste obiecte o chemau la ordine. Totul era atat de pustiu in jurul ei; privirea absenta a Juliei, ma face sa cred ca, lumea vitrega in care traieste, o determina sa aspire la ceva mai bun. Doar gandul o face sa spere si sa nu dispere, sa ridice ochii spre soare si sa creada, da, sa creada in ceva mai bun. Totul e mort in obiecte, fiinte, in jurul nostru, daca nu exista acel licar de speranta, fior care-l primesti de undeva de Sus, din Supranatural. Ar fi oare posibil ca aceste obiecte moarte, sa o inveseleasca, sa o trezeasca din starea nedefinita, letargica? Nu, este imposibil! Absolut. Doar gandul la ceva maret o face, sa spere, sa-si depaseasca conditia de taran, cum spunea un renumit profesor de literatura, afirmand cu tarie, poruncitor: trebuie sa ne depasim, trebuie sa iesim din normal, din limitele vitregului de azi, sa realizam ceea ce altii nu au reusit. Cata dreptate avea domnul Onica, proful de romana! Iata, un personaj din viata Juliei, care ramane in memoria ei, ca ceva de nesters. Ani de liceu, cu cantece “Gaudeamus Igitus” si “Salve Magistra”, care si astazi ii trezesc nostalgii, Juliei ! Supa e servita…, se aude doar clincatul lingurilor, iar gandul ei hoinareste in lumi mai inalte. Ce bine ca, totusi, a inceput sa aspire, viseze la o lume mai inalta, nobila. Este atat de izolata de lumea din exteriorul ei, si creste, creste… Ca lianele incolacite, intortocheate pe un castel ingrijit. Creste. Gandul nu tine seama in ce lumi se dezvolta. Lumi diferite. Gandul creste, urca tot mai intens in singuratate, in lumea cuvintelor neauzite si nerostite decat de ea insasi. In singuratate ne contopim, ardem ca o jertfa vie spre Templul Marelui Creator, Atoatevazatorul, Omniprezentul, Preasfantul, contopindu-ne cu Nemurirea, descoperindu-ne astfel, micimea – micsorandu-ne.

O dorinta puternica navalea inlauntrul Juliei, intrebandu-se:

– Cand vor prinde grai, cand vor fi auzite? Isi va putea depasi conditia de om modest , va iesi din banal, va reusi in viata?

Un tipat sfasietor o trezeste, ii sufoca gandul.

– Gand banal, gand nerespirat de nimeni, ia-ti zborul din fiinta mea si-mi adu viata, viata, o viata mai buna!!!

Ridica ochii din farfuria cu supa trezindu-se din euforia gandurilor. Realitatea o durea , o orbea. Viata era prea dura. Privea trista la tatal ei, un negativist, un invins, se simtea in el deprimarea, amaraciunea … Nu dorea ca peste cativa ani, sa ajunga ca el, o invinsa, conformata.

– Eu nu trebuie sa ma compar cu el, nu trebuie sa raman o invinsa, o multumita, o conformista supusa! Iti promit, personajule, ingerule, ca voi lupta! O forta nepamanteasca o invalui, conducandu-i sentimente, un amalgam. Sentimente de tot felul. Tristete si speranta, concomitent. Contrastul o orbea.

Se ridica de la masa, si pleca ca o furtuna. Lacrimile, caietul si creionul. Iata, refugiul ei. Totul i se parea absurd. Nu mai dorea sa citeasca in suflete, sa descifreze benigme. Locul ei la acea masa i se parea absurd. Gandul ei, prea inalt…

Sa fie totul o greseala, chiar si aspiratia ei la ceva mai nobil, pur. Totul era caraghios, i se parea ca radeau toti de ea; lasand amprente adanci in copilul din ea. Atata fragilitate, sensibilitate, de neatins. Hipersensibilitate, iata sufletul ei.

Pranzul a luat sfarsit. Tatal Juliei isi luase ca de obicei locul, atipind.Toti in felul lor erau oarecum satisfacuti, acceptand prezentul, necomplicand, disecand firul vietii in patru. Doar Julia se zbuciuma, dar nu in zadar.

Care era soarta ei, la urma urmei toti suntem lut, un bulgare de noroi. Din tarana am fost creati si in tarana ne vom transforma. Sa fie oare, asa?

Libertate care esti in ceruri, /Dezleaga inima mea, /fa-o sa fie Una cu a Ta! /Libertate care esti in ceruri/ Daruieste-mi din bunatatea Ta, /iar inima mea, /fa-o sa bata ca si a Ta! /Libertate care locuiesti in ceruri, /Umple-mi fiinta mea, /da-mi ascultarea Ta, /invata-ma! /O, suflete divin, aseaza-ma in Tine, /Si nu ma risipi in lumea de’ntrebari /Aduna-ma, farama cu farama, /aseaza-ma-n Seiful Tau!”

ILEANA STANKA VICIC

“Eu vin din preistorie. O spun nu metaforic ci definind riguros o realitate palpabila, asupra careia am meditat cu gravitate, fiind vorba nu doar de destinul meu personal ci de mersul acestei lumi in care ne e dat sa traim.

In vederile lui Blaga, pozitie pe care mi-o insusesc, preistoria si istoria nu sunt doua etape succesive, una incepand cand se termina cealalta, ci ele coexista; preistoria precede istoria dar continua sa existe in paralel cu istoria, ea fiind un fel de substanta din care istoria se intrupeaza. Dar acest lucru poate fi constatat chiar daca pornim de la acceptia comuna a termenilor. Se considera ca hotar despartitor al celor doua aparitia scrisului. Preistoria nu a incetat sa existe si istoria nu a aparut instantaneu, pe tot globul, odata cu aparitia undeva, intr’un punct al acestuia, a scrierii. Iata, de pilda, in satul meu, un esantion al satului romanesc in general, preistoria s’a prelungit pana la al doilea razboi mondial. Invatatorul meu, Dumnezeu sa-l rasplateasca dupa meritele sale si dupa jertfelnicia sa spre aprinderea in suflete a luminii!, a fost primul dascal in acel sat. Potrivit asadar regulii general acceptate, in vreme ce consatenii mei, primii din siragul generatiilor perindate acolo, invatau sa scrie, ieseau din preistorie si intrau in istorie (“ieseau” e un fel de a spune, pentru ca, asa cum intelegea Blaga, ei continuau sa poarte in ei si cu ei foarte multa preistorie de care nu se debarasau automat odata cu asezarea lor in bancile scolii). Eu la treisprezece ani am fost “dat la scoli”, am parasit pentru totdeauna satul si m’am integrat altei lumi. Atunci am incaltat pentru prima data in viata mea bocanci, care nu erau de fapt ai mei ci, cam rupti, ai fratelui meu mai mare. Tot atunci, deprins cu lampa de petrol, ba, in criza de petrol a razboiului, luminandu-ne de la focul de lemne, am ramas uluit cand am vazut ca actionand un buton din perete se aprinde lumina in tavan. Banalitati, desigur, evocate azi, care insa pentru mine nu erau deloc banalitati ci experiente cruciale (de care sa te crucesti), uimitoare si dramatice – iesirea din preistorie si intrarea in istorie. Primitivismul rustic!, se va spune. Ce, sa regretam acum lampa cu gaz si focul de lemne?… Dar stati putin! Nu e vorba aici nici de regret si nici de jubilatie, ci de judecarea la rece a unor stari de fapt exceptionale, a unei intersectii colosale, unice, fara precedent, a cursului existentei. Acel “primitivism rustic” era lumea asa cum fusese ea de la obarsii, fara nici o modificare esentiala vreme de mii si mii de ani nu numai in ce priveste civilizatia materiala ci si ca structura sufleteasca. Noi, inainte si in timpul razboiului mondial, traiam in aceeasi lume cu razboiul Troiei. O lume care dispare sub ochii nostri. Se creeaza alta in care insa, cel putin eu, ma simt strain. Contemporanii, deocamdata, frapati de cascada schimbarilor, nu sunt dezmeticiti si nu-si dau inca seama de ce se petrece. Le-as dori din tot sufletul ca ei si cei ce vor veni dupa noi sa nu se simta straini in noua lume care se incheaga, dar tare ma tem ca odata se va intampla, iar aceasta va insemna un dezastru cosmic.

De ce le spun toate acestea intr’un chestionar literar? Pentru ca in aproape tot ce am scris am luat amprentele acelei lumi revolute (exceptie fac prozele science-fiction in care am parodiat reflexe ilare ale lumii noi in curs de constituire). Constatam insa, cu ingrijorare, ca odata cu lumea care disparea si pe care eu o reflectam in scrierile mele, se sfarseau si cunoscatorii acelei lumi, componentii ei, cei care comunicau cu ea, virtualii mei cititori adica. Era ca si cum literatura mea ar fi fost scrisa intr’o limba a carei vorbitori se imputinau de la o zi la alta, ea devenind curand uitata. Si atunci eu pentru cine scriu?, l-am intrebat deloc retoric, profund preocupat de aflarea unei noime a acelei activitati care e rostul vietii mele, pe fratele meu Relu, confidentul meu literar de odinioara, asa cum imi sunt acum Lucica si copiii nostri, Mihai si Luminita. Pentru cei de azi, neinteresati de ce scriu eu si ma tem ca neinteresati de tot ce se scrie, dezobisnuindu-se sa citeasca, sigur nu. Ma tem ca nici pentru cei de maine, iar pe cei de poimaine imi e foarte dificil sa mi-i inchipui. Dar intrebarea cred ca nici nu trebuie pusa, sau, daca e pusa, e sigur ca odata si odata isi va afla un raspuns. Autorul tablitelor de la Tartaria si-a pus aceasta intrebare? Si daca si-ar fi pus-o, dupa sase mii de ani eu i-as putea raspunde: Nu ai scris in zadar. In Dacia edenica ti s’a descifrat inflacaratul mesaj!…

Te salut peste timp, drag cititor al meu necunoscut, dar cu a carui inima inima mea transferata in scris bate in acelasi ritm!”

MIRON SCOROBETE

http://luceafarul.wordpress.com/

 

Cercetări arheologice

Lucrările de reabilitare ale Bibliotecii Municipale George Radu Melidon din Roman, începute în 2012, au necesitat o supraveghere arheologică deoarece clădirea de patrimoniu (cunoscută în trecut şi sub denumirea de Casa Ioachim) suprapune târgul medieval al Romanului. Sondajele efectuate de firma de construcţii (SC Conbas SRL), atât în interiorul cât şi în exteriorul clădirii, au urmărit adâncimea şi rezistenţa fundaţiei, inclusiv a solului. Până la finalul anului 2012 s-au efectuat un număr de nouă sondaje (notate Sj.1-9), dintre care şase au vizat interiorul bibliotecii (Sj.1-3, 6-8), iar celelalte trei (Sj.4, 5, 9) s-au desfăşurat la exterior. Ca inventar, cele din interior au avut puţin material (îndeosebi de secol XIX), însă la exterior s-au găsit diverse obiecte, din secolele XIV – XIX.

În cazul sondajelor de interior, amintim descoperirea unei ceramici decorative, în stare fragmentară, aruncată ca umplutură pentru ridicarea nivelului unei camere de secol XIX. Din respectivele bucăţi s-au restaurat două olane, câteva labe de leu (din componenţa a doi lei, care flancau intrarea bibliotecii actuale) şi o placă cu amoraş, ultima având în stânga ştampila fabricantului german. Potrivit ştampilei (KACHELOFEN-FABRIK. MORINTZ ROSENZWEIG. CZERNOWITZ), respectivele plăci decorative erau produse la München (Fabrica de Teracotă fiind înfiinţată la 1836 de către Morintz Rosenzweig), iar prin comandă (o filială fiind la Cernăuţi) ajungeau în târgul Romanului. La exterior, în Sj. 5, situat vizavi de Hotel Roman, la fundaţia bibliotecii s-au descoperit printre alte obiecte un cuţit de fier cu buton de bronz, o jumătate de opaiţ şi o cană fragmentară, cu ştampilă, din gama vaselor muşatine, datate în secolele XIV – XV.

În cadrul altui sondaj, din curtea bibliotecii, a fost surprinsă latura unei locuinţe, fapt ce a impus lărgirea suprafeţei cercetate şi salvarea inventarului complexului închis. Astfel, a fost trasată o secţiune (notată S.I), de 7m lungime x 1m lăţime, şi deschise alte 5 casete (notate Cas.1-5), de dimensiuni variate, cu adâncimea finală de 1,20-1,40m. Cercetarea a impus manevrarea unei cantităţi totale de circa 30m³.Până la podeaua locuinţei, aflată la 0,80m adâncime, în nivelul medieval s-au găsit amestecate, datorită construcţiilor, oase animaliere, ceramică fragmentară, obiecte de piatră şi piese metalice. Din respectivele artefacte menţionăm trei monede medievale, un gros de argint emis de Petru Muşat, în ultimul an de domnie (1391), o imitaţie grecească din argint-aurit (din Chios) după un ducat veneţian, din secolul al XV-lea şi o altă monedă, turcească, un akçe de argint emis de Murad al II-lea (secolul XV).

Prin intermediul săpăturii s-a descoperit şi cercetat aproximativ integral locuinţa medievală, cu obiecte intens arse, datorită incendierii ei. Numărul mare de piese din metal şi prezenţa vetrei sugerează utilizarea locuinţei ca atelier meşteşugăresc.

Conform stratigrafiei, atelierul era orientat pe axa vest-est şi avea o formă trapezoidală, cu colţurile drepte, iar pereţii formaţi din nuiele lutuite fixate pe un schelet de lemn, peste care s-a adăugat un acoperiş în două ape, cu latura sudică mai lungă, până spre sol. Intrarea era pe latura de vest, potrivit obiectelor găsite (un dinte de clanţă, o cheie, un suport de balama, un zăvor), iar vatra era în latura opusă (la est), spre fundul încăperii. În preajma vetrei erau mai multe obiecte (unele de harnaşament), iar altele pe vatră (opt cuţite, patru cârlige, trei cuie, două bucăţi de zgură, un ac de cojocărie, un vârf de săgeată, o zăbală, un pinten de bronz cu spinul rupt, o cataramă şi o verigă trilobată de harnaşament), care necesitau reparaţii sau erau în curs de prelucrare. Potrivit caracteristicilor, obiectele erau fabricate prin forjare şi nu prin turnare. Unele piese erau rupte şi denotă că meşterul nu doar confecţiona, ci şi repara (portiţa de sobă, hârleţul, ţeava de archebuză, zăbala, pintenii etc.)

Tipologic, obiectele se încadrează următoarelor categorii: unelte, obiecte de uz casnic, obiecte de harnaşament, încuietori, monede, piese de podoabă şi vestimentaţie, arme şi materiale de construcţii. Deşi toate piesele sunt deosebite, merită să semnalăm prezenţa unei archebuze cu cârlig, cu ţeava hexagonală la exterior şi circulară la interior, lungă de 450mm. Acest tip de armă este rar întâlnită în Moldova medievală, una similară fiind descoperită în 1929 la Cetatea Albă.

În privinţa datării atelierului, am avut ca puncte de reper două monede, cu cronologie sigură şi restrânsă, emise la 1611 şi 1632, care indică folosirea locuinţei la mijlocul secolului al XVII-lea şi cu precădere în a doua sa jumătate.

 

Restaurare şi conservare

Piesele confecţionate din metale, care au fost descoperite la Biblioteca MunicipalăGeorge Radu Melidon din Roman, au atras atenţia într-un mod cu totul special din punct de vedere al protejării patrimoniului cultural, constituind baza unui amplu studiu privitor la modul în care acestea s-au degradat în perioada de zacere, dar şi a valorificării lor prin restaurare şi conservare. În acest sens, acestea au fost studiate, având în vedere contextul descoperirii şi funcţiile de utilizare, urmărindu-se atât morfologia crustelor de coroziune, structurile interne şi externe, cât şi caracteristicile cu potenţial arheometric, care au contribuit în mare măsură la elucidarea unor mecanisme de degradare în timpul zacerii.

Diagnosticarea stărilor de conservare s-a realizat prin implicarea directă a obiectelor sau pe probe, care au fost prelevate fără a afecta integritatea sau estetica acestora, utilizând metode moderne de investigaţii nedestructive, precum microscopia optică şi cea electronică. Rezultatele experimentale au evidenţiat cruste de coroziune de grosimi variabile şi cu structuri complexe, în special la aliajele din fier, sau cu straturi suprapuse şi microstructuri din sol, cum este cazul unor aliaje de cupru.

Analizele efectuate pentru determinarea transformărilor apărute sub influenţa factorilor pedologici şi a proceselor de alterare chimică şi deteriorare au evidenţiat şi microstructurile integrate în crustelor de coroziune. Exemplificăm în acest sens, depunerile din sol (nisip de diferite granulaţii sau pietricele) în cazul obiectelor descoperite în sondaje la diferite adâncimi în sol, în timp ce pe crustele pieselor din locuinţa incendiată s-au localizat formaţiuni de coroziune, rezultate în urma arderii, resturi de paie din compoziţia chirpicului sau lemn carbonizat.

Incendierea locuinţei a jucat un rol important în derularea proceselor de alterare chimică şi deteriorare fizică în perioada de zacere, respectiv degradarea treptată a aliajelor prelucrate. Factorul termic a contribuit la schimbarea structurii interne, dar fără a afecta forma originală. În plus, în urma arderii au fost preluate prin contact alte materiale (microstructuri, paie, lemn carbonizat etc.) în funcţie de care s-au stabilit şi procedeele de restaurare şi conservare. În acest sens s-a optat pentru aplicarea tratamentelor cu soluţii prin pensulare, deoarece prezintă avantajul unui control direct asupra produşilor sau microstructurilor îndepărtate, chiar dacă implică operaţii repetitive, care prelungesc timpului necesar pentru intervenţiile de laborator. Astfel, la piesele descoperite în locuinţa incendiată s-au eliminat compuşii chimici activi, de tipul clorurilor, dar fără a îndepărta resturile de materiale integrate în crustele de coroziune, iar după operaţiile de stabilizare a acestora s-au aplicat pelicule cu rol protector, uşor arămii pentru obiectele din bronz, în timp ce la aliajele de fier s-au păstrat crustele rezultate din perioada de zacere, de culoare maro închis.

Descoperiri arheologice din târgul medieval al Romanului (punctul La Bibliotecă) – Dr. Otilia Mircea, Dr. George Dan Hânceanu