Cuvânt și iubire

Părintelui meu îi datorez dragostea şi ardoarea în sensul „material” al cuvintelor cu care mi-am îmbrăţişat şi am cercat să-mi îndeplinesc meseria, cu emoţiile mereu înoite, ale unui perpetuu „debutant”, cum zicea undeva Arghezi.

De la el am aflat şi am reţinut că, în limba latină, profesor înseamnă, lucru mirabil, mărturisitor. Dacă schimbăm prefixele, dăm peste rădăcină în „confesor”. Astfel concepută, „catedra” îşi consolidează poziţia de „altar”.

Cât despre mult lăudata însuşire a „modestiei”, aş spune că am deprins-o, poate am moştenit-o, iarăşi, de la părintele meu. Mă temînsă că ea modestia reprezintă, într-un număr de cazuri, o… „mască”, abil şi onorabil dibăcită, a… ipocriziei, de aceea nu mă bucur când mi se spune că sunt… modest. Oricum, am învăţat de la tatăl meu ceva mai de preţ „modestia”, anume sentimentul stenic şi uman al propriilor margini, al propriilor limite, care constitue condiţia sine qua non a depăşirii de sine, a „dezamăgirii”, sntiment cu atâta intensitate trăit şi evocat de Lucian Blaga. Am impresia greu de… „verificat” că şi el a şi izvodit, în lexicul poetic românesc, verbul corespunzător, care se iveşte într-un scurt poem al primenirii chemat Focuri de primăvară: „îngânând prin văi tăria / sună ramul, sună glia./ Focuri mici, albastre ruguri, /Pomii simt dureri în muguri./ / Prinşi de duhul înverzirii / prin grădini ne-nsufleţim / pe măsură naltă-a firii / gândul ni-l dezamărginim.// Ce-am uitat aprindem iară./ Sub veşmintene ghicim. / căutăm în primăvară / un tărâm ce-l bănuim.”

Prof. dr. G.I. TOHĂNEANU

In urma evenimentelor din decembrie 1989, revolutie, lovitura de stat sau orice va fi fost acolo, Biserica Ortodoxa Româna s-a lansat cu curaj intr-un program de reconstructie materiala si spirituala de mari proportii.S-au redeschis episcopiile istorice si vechile manastiri inchise de comunisti, s-au redeschis mai multe scoli teologice, societatea ASTRA, “Oastea Domnului”, “Femeile Ortodoxe”, organizatii ortodoxe de tineret si copii, iar acum se construieste un mare centru medical in Bucuresti, numit CRISTIANA. Desigur, toate acestea trezesc gelozia Unitilor si a sectelor conlocuitoare, carora nu le scapa nici un moment fara sa atace in presa si prin viu grai ortodoxia neamului nostru si, mai ales, pe ierarhi. Sectarii cunosc bine dictonul biblic: “Bate-vor pastorii si se vor risipi oile” (Zaharia 13,7). Numai ca Profetul Zaharia nu a spus aceste cuvinte cu rautate, cu gelozie, cu ura politica; nu le-a spus spre distrugerea Bisericii, ci spre intarirea ei. Mai dureros este ca si unii preoti s-au pus in slujba dusmanilor Ortodoxiei. Ei nu inteleg ca, fara acest “compromis” al ierarhiei bisericesti, hirotonisirea si trimiterea lor in parohii nu ar fi posibila. De ce nu au protestat atunci si au acceptat sa fie sfintiti preoti de niste “arhierei nevrednici”? Cum se intâmpla ca, atunci când le-au pus mâna pe cap, episcopii aveau har, dar nu mai au acum, dupa Revolutie. Cum isi inchipuie cineva ca, daca Biserica Româneasca ar fi fost libera, nu ar fi facut mai mult sau cel putin tot atât cât face astazi?

Fost-au partidele politice? Unde erau sefii lor, aceste voci eroice, care astazi striga din rasputeri, unde era presa de opozitie? De ce sa fim nedrepti numai cu episcopii, care totusi au fost acolo, lânga turma lor, pe tot timpul persecutiei, nu au abandonat pe credinciosi, nu au fugit in Apus. Pe Patriarhul tarii si pe episcopi ii va judeca Dumnezeu, nu oamenii, pentru ca, in cele mai critice momente din viata neamului românesc, ei au salvat Biserica, asigurând viata sacramentala a credinciosilor, care este insasi esenta mântuirii oamenilor. In România nu exista, ca in Rusia, milioane de adulti nebotezati. Ziarele rusesti au publicat, anul trecut, botezul unui milion si jumatate de oameni maturi. Românii s-au crestinat la timp, s-au cununat, s-au spovedit si s-au impartasit chiar si in timpul dictaturii comuniste, pentru ca au avut si preoti, si episcopi, si biserici deschise, datorita abilitatii Bisericii conducatoare, care a stiut sa sacrifice elementele de decor, ca sa pastreze esenta. Desigur, pentru politicienii necredinciosi, viata sacramentala a Bisericii nu inseamna nimic, ci numai manifestul politic. Pentru masele de crestini ortodocsi, insa, viata sacramentala a Bisericii a fost si este esentiala. Sa lasam deci poporul sa judece pe ierarhii lui; in ultima instanta, ii va judeca Dumnezeu. Când Hrusciov a inchis si demolat 11.000 de parohii si biserici in Rusia – in plus de ce distrusese Stalin – in România se reparau si pictau biserici si se construiau altele noi; Biserica tiparea Filocalia si pe Sfintii Parinti, zece reviste teologice, cursuri, calendare si carti de rugaciuni pentru popor, in tipografiile proprii; functionau, totodata, sase seminarii si doua institute de teologie. Faptul ca Biserica a iesit din lupta intacta, intreaga, in toata functiunea ei normala, nu constituie aceasta activitate tacita a Bisericii Românesti cea mai mare lovitura data comunismului? Atitudinea negativa a unor scriitori, fata de Biserica este rezultatul educatiei ateiste primita in cursul celor 45 de ani de comunism. Comunismul si-a lasat, oricum, amprenta. Am citit cu durere, in “România Libera”, ca anul trecut in perioada Pastilor, un preot, deputat in Parlamentul român, si-a deschis pledoria cu salutul crestinesc: “Hristos a Inviat”, la care nimeni nu a raspuns. Si nu erau acolo numai deputati FSN, ci si membri ai opozitiei. Inseamna ca ceva s-a naruit in sufletul poporului român. Istoria a fost falsificata, cultura – deformata. Intelectualul român a uitat ca Stefan cel Mare nu a fost baptist si nici Mihai Viteazul – greco-catolic; a uitat ca Ortodoxia se confunda cu insasi esenta neamului, ca ea a avut un rol esential in procesul de formare a poporului român, a limbii si a sufletului românesc, ca de acolo ne vin primele tipografii, scrierile, cultura. Intr-o tara intesata de manastiri si monumente ortodoxe, cum poti sa fii impotriva Ortodoxiei, fara a te sinucide spiritual si intelectual, adica fara a-ti pierde identitatea? Când atacurile vin din partea eterodocsilor, este de la sine inteles ca se pledeaza “pro causa sua”. Insa, putina logica nu strica. Un autor ortodox al unui articol catolic, publicat la Londra, afirma ca “Biserica Ortodoxa este cauza inapoierii poporului român”. Ca unul care am trait in Brazilia, ma intreb si eu care este cauza inapoierii tarilor din America Latina, care sunt catolice de 500 de ani, ramânând primitive, intr-o mizerie morala si materiala de nedescris? Este, oare, catolicismul de vina? Sau cum poate sa pledeze cineva pentru unirea noastra cu Roma, prin faptul ca suntem numai latini. Si apoi, sa-mi fie iertat, ce interes are un papa polonez, de sânge slav, sa apere puritatea poporului român; sau ce latinitate apara uniatismul in Ucraina, Polonia, Cehia, Slovacia, Abisinia si Iran? Nu cumva si etiopienii sunt urmasii lui Traian? Când oamenii politici se amesteca in problemele bisericesti, devin ridicoli. Ca si cum as vorbi eu la un congres medical, despre un subiect de pura specialitate. Când judecam ierarhia Bisericii noastre, nu trebuie sa uitam ca, in anii de teroare, noi eram aici si ei erau acolo. Noi raspundeam numai pentru persoana noastra, pe care ne-am pus-o bine la adapost, pe când in mâinile lor era, si este inca, soarta Ortodoxiei românesti. Ce am fi facut noi in locul lor? Ne-am fi lasat arestati, iar poporul ar fi ramas fara biserici si fara o viata sacramentala? Un eroism ieftin si distrugator. Urmaresc de 20 de ani, in “Orthodox Church”, editorialele Pr. Prof. John Meyendorf impotriva comunismului sovietic, dar nu am vazut inca un cuvânt impotriva Patriarhului Moscovei; nici un evreu nu a criticat pe Rabinul Moses Rosen pentru colaborarea lui cu comunismul; nici un baptist din America nu vorbeste impotriva Pastorului Lucaci, din Detroit, care invita pe ambasadorul Bogdan la toate botezurile; si, desigur, nici un catolic nu il invinuieste pe Papa pentru inlocuirea cardinalilor Mindzenti si Slipici cu oameni agreati de guvernele comuniste, ungar si sovietic. Asa au cerut interesele Bisericii, atunci. Oamenii stiu ca, lovind in ierarhie, lovesti in insasi Biserica. Cum de nu ne da de gând sa ne rugam, in loc sa criticam. Dar cred ca, in fond, este vorba de un ateism camuflat si de o ura impotriva lui Dumnezeu Insusi, nu impotriva ierarhiei.

“Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!”  Dusmanii stiu ca sufletul românesc se adapa din Ortodoxie. De aceea lovesc in ierarhia Bisericii cu atâta inversunare: BATE-VOR PĂSTORII SI SE VOR RISIPI OILE.

“Monitorul Religios” – Iasi, 20 Decembrie 1997

Parintele Arhimandrit ROMAN BRAGA (SUA)

Dupa rezistentele pe care le-a intampinat in timpul scurtei si chinuitei lui vieti, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerator, neamul intreg, iar nu numai paturei culte.Nustiu daca s-a facut vreodata socoteala exemplarelor tiparite din Poeziile lui Eminescu. Dar in mai putin de o jumatate de veac, poeziile acestea au fost reproduse in multe zeci de editii, de la modestele tiparituri populare pana la admirabila editie critica a Fundatiilor Regale, ingrijita de Perpessicius. Astazi, dupa ce-au cunoscut atatea culmi si atatea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate in tara, apar asa cum le vedeti, in haina sfioasa a pribegiei.Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai putin semnificativa, daca n-ar fi luat si el parte, de peste veac, la tragedia neamului romanesc.

Ce inseamna pentru noi toti, poezia, literatura si gandirea politica a lui Eminescu, o stim, si ar fi zadarnic s-o amintim inca o data. Tot ce s-a creat dupa el, de la Nicolae Iorga si Tudor Arghezi pana la Vasile Parvan, Nae Ionescu si Lucian Blaga, poarta pecetea geniului sau macar a limbii eminesciene. Rareori un neam intreg s-a regasit intr-un poet cu atata spontaineitate si atata fervoare cu care neamul romanesc s-a regasit in opera lui Eminescu. Il iubim cu toti pe Creanga, il admiram pe Hasdeu, invatam sa scriem de la odobescu, il respectam pe Titu Maiorescu si anevoie putem lasa sa treaca mult timp fara sa-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zari si ne-a facut sa cunoastem altfel de lacrimi.

El si numai el, ne-a ajutat sa intelegem bataia inimii. El ne-a luminat intelesul si bucuria nenorocului de a fi roman.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru si cel mai stralucit geniu pe care l-a zamislit pamantul, apele si cerul romanesc. El este, intr-un anumit fel, intruparea insasi a acestui cer si a acestui pamant, cu toate frumusetile, durerile si nadejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupti de pamant si de neam, regasim in tot ce-am lasat in urma, de la vazduhul muntilor nostri si de la melancolia marii noastre, pana la cerul noptii romanesti si teiul inflorit al copilariei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reintoarcemm ca intr-un dulce somn, la noi acasa.

Intreg Universul nostru il avem in aceste cateva zeci de pagini pe care o mana harnica le-a tiparit si le imparte astazi in cele patru colturi ale lumii, peste tot unde ne-a imprastiat pribegia. Pastrati-le bine; este tot ce ne-a mai ramas neintinat din apele, din cerul si din pamantul nostru romanesc.

MIRCEA ELIADE

Paris, septembrie 1949

Acum aproape o luna, in acest hol, se stransesera vreo 20 de tineri, membrii ASCOR de la Iasi. Am stat doua ore si jumatate de vorba cu ei, fiindca pentru asta venisera. M-au intrebat lucruri atat de duioase, de induiosatoare pentru mine, in ceea ce-i privea. Ma uitam la ei cu dragoste si cu mila, fiindca ma gandeam la ce-o sa-i supuna viata, la cate incercari. Ma intrebau Cum sa rezistam, doamna Busulenga? Cum sa nu cadem in ispite?” Le-am spus: Copii, faceti-va o platosa. Eu nu pot sa va spun mare lucru, pentru ca fiecare om are destinul lui si are un raport al lui interior cu propriul lui destin. Constituiti-va o platosa a voastra si aceasta sa fie o platosa a seninatatii, a dragostei pentru toata creatia, pentru tot ceea ce se afla sub soare. Sa va fie gandul pe verticala. De multe ori am spus sa nu uitati ca exista verticala“. Pentru ca daca uitam verticala, ca exista Dumnezeu, suntem terminati, si sub raport spiritual, dar si omenesc propriu-zis. In aceasta platosa, rugaciunea sa fie foarte bine fixata, pentru ca e nevoie de ea in momentele grele. E nevoie de chemarea noastra. Fiecare dintre noi, cand ne intalnim cu greutatea, cu un obstacol, cu o neplacere, cu o nenorocire spunem: Ajuta-mi Doamne! Da, Doamne!“. Frantura aceasta de rugaciune am putea s-o spunem mai des. Si mai este ceva. O sa va spun acum cum faceam eu foarte mult in tineretea mea. Mergeam pe strada, alergam de la un curs la altul, de la o facultate la alta si incercam sa gandesc pozitiv, pentru toata lumea, fiindca puterea gandului este enorma. Trebuie ca fiecare dintre noi sa devenim un emitator de unde pozitive, de unde de dragoste, de pace, de bucurie si de lumina. Eu socotesc ca daca tot timpul am zice Doamne, sa daruim semenilor nostri un gand de dragoste, pace, bucurie si de lumina”, daca tot timpul am gandi asa, in momentele noastre libere, am crea o adevarata noosfera spirituala. Am impresia ca ceea ce este agresat la noi este tocmai noosfera, de care vorbea asa de mult Camil Petrescu. Noi trebuie sa ne impotrivim agresiunii noosferei, cu gandirea pozitiva, cerand pentru lume, pentru semenii nostri, pentru aproapele nostru. Sa gandim intotdeauna la aproapele nostru. Astazi, am ajuns sa nu mai fie aproapele nostru. Este departele nostru. Ma tem ca, daca nu vom gandi pozitiv legatura noastra cu aproapele o sa ajungem acolo unde a zis Nietzsche. Suntem in pericol sa ne izolam. Alienarea aceea, despre care s-a vorbit atata vreme de la jumatatea secolului trecut, ne ameninta pe toti. Singura iesire din asta este indreptarea catre aproapele nostru. In felul acesta indeplinesti si o porunca Dumnezeiasca si realizezi si o comuniune sociala, fara de care lumea nu mai poate exista. Sa iertam tuturor, cum zice Mantuitorul. E adevarat ca e groaznic de greu, dar macar nu-i face rau, bucura-te de bucuria lui sau indurereaza-te de durerea lui. Asa se spune, ca de durerea lui mai degraba te indurerezi, decat sa te bucuri de bucuria lui. 

Zoe Dumitrescu-Busulenga

Ocupantul ruso-comunist nu a fost alungat din Basarabia după 27 august 1989, când a avut loc Marea Adunare Naţională, nici după 27 august 1991, când s-a votat Declaraţia de Independenţă, nici mai apoi, când le-am permis aplaudacilor lui Lenin să intre nestingheriţi în biserica lui Iisus. Basarabia nu este ocupată de trupe străine doar la Tighina. Basarabia este ocupată peste tot de aceste trupe, camuflate şi sub forma unităţilor de fanatici ale partidului comunist, şi sub cea a mercenarilor şi mancurţilor autohtoni, dar şi sub cea a nevrednicelor orgolii care ne macină fiinţa din interior. Observaţi, la acest capitol subtil de fiinţare, cum simplele femei care vând produse alimentare la piaţă se adresează cumpărătorilor atât de natural cu „Domnule!” şi „Doamnă!”, iar academicienii şi profesorii universitari se strigă unul pe altul tot cu „Gheorghii Ivanovici”.

Mişcarea de renaştere naţională, iniţiată în Basarabia şi Bucovina în anii 1987-1989, în condiţiile fostei URSS, nu a putut alunga pe ocupant. Prea inegale erau puterile, iar românii din Basarabia nu au primit nici un fel de ajutor din partea „Joint-ului” românesc, aşa cum au primit, primesc şi vor primi cei care au slujit şi slujesc pe ocupant. Şi azi, după atâta amar de „liberatate”, ne mai întrebăm de ce ambasadorul Rusiei este prezent la toate manifestările de la bustul lui Puşchin din Chişinău, iar cel al României nu a fost văzut duminică, 15 iunie, la manifestarea închinată lui Mihai Eminescu. Cine dar să alunge pe ocupant? Tot noi singurei. Şi cum? Tot numai cu mâinile şi mintea noastră autohtonă, străveche, românească.

Ocupantul a instaurat sărăcia umilitoare (cine a uitat pâinea de „strujcă” din 1950 sau 1963 s-o mănânce câte zile va mai trăi), şi după 1991, fiindcă nici un ocupant nu investeşte în binele statelor ocupate. Ocupantul a alungat peste hotare după 1991 peste 1/3 din populaţie, pe cei mai buni, ca nu cumva să se înjghebe o nouă mişcare de patrioţi – şi români, şi europeni – care să-l măture din Basarabia. Ocupantul a instaurat în Basarabia un regim economic, medico-sanitar, alimentar, educaţional, cultural batjocoritor. Tinerii de azi, degradaţi şi bolnavi, alcoolizaţi şi prostituaţi, adică generaţia de „blea, emo şi caroce”, reprezintă (oricât de tare am lăuda pe unii scriitori, profesori, istorici, lingvişti, artişti, ingineri, agronomi sau medici de excepţie) prăpastia impusă de ocupant, nu puterea valorilor noastre spirituale.

Dar există măcar o posibilitate de izgonire a ocupantului? Da. Acum aceasta este unirea tuturor partidelor democratice româneşti, dar şi a societăţii civile româneşti (că poporul român din Basarabia este şi plătitorul majorităţii absolute a impozitelor)  împotriva ocupantului. Ca şi la 27 martie 1918. Nu „lupta partidelor democratice pentru putere”, ci lupta tuturor împotriva ocupantului. Dintâi să scoatem în afara legii ocupantul, pe cei care batjocoresc cinic şi pe cetăţeni, şi Declaraţia de Independenţă, şi dorinţa de integrare în NATO şi UE, şi reunirea firească a neamului românesc, şi doar mai apoi să ne jucăm de-a democraţia cu instrumentul partidelor politice. Doar lista naţională la alegerile parlamentare din 2009 (ca să nu se supere UE că nu suntem corecţi sau să ne critice Kremlinul că suntem terorişti) ne poate aduce şi bunăstarea, şi pacea şi confortul nostru româno-european, atât de meritat (prin sacrificiul a peste un milion de victime ale ocupantului comunist şi sovietic).

Tinerii şi bătrânii de la 1988 au luptat, în condiţiile de atunci, din fosta URSS, nu doar pentru limba română şi alfabetul latin, democraţie şi reforme economice, ci şi pentru blugi, muzică rock, bere, ruj de buze şi pomadă, baruri şi terase, mercedes-uri şi case frumoase. A venit timpul ca tinerii de azi, de la 2008, să-şi suflece mânicile şi să ducă la bun sfârşit lupta veteranilor. A venit timpul să-l alungăm de lângă noi, dar şi din noi pe acest ocupant incult, păcătos, cinic şi beţivan care nu are ce căuta în fiinţa noastră naţională. A venit timpul să ne zidim viitorul nostru. Nu al ocupantului.

ANDREI VARTIC

Neamul Romanesc

              O lume-ntreagă…

O lume-ntreagă te serbează
Tot ce-i bărbat se-nchină-n faţa ta
Copiii vor să-ţi stea în braţe
Şi toate astea doar din vina ta.

Tu eşti ca floarea de gingaşă
Tu ştii oricând să rabzi durerea grea
Tu ştii să mângâi doar cu-o şoaptă
Nenorocirea, fie cât de rea.

Ascunzi discret o mare forţă
Doar la nevoie tu faci uz de ea
Şi generos ne faci să credem
Că-i calitatea noastră cea mai grea.

Ne faci să învăţăm credinţa
Şi ierţi când uneori uităm de ea
Te-nhami să procreezi fiinţa
Când ştii că suferinţa este grea.

În ochii tăi se pierde marea –
Ce deseori ne cufundăm în ea!
Eşti tot ceea ce naşte versul
De dragoste, sau moarte, pentru-o stea…
7 mart.’81
Braşov

 

                       Martie

 

Martie e primăvara –
Nu-i Marte, zeu războinic –
Nu confundaţi ocara,
Cu-n anotimp destoinic!

Martie e învierea –
Nu-i Marte, zeul blestemat –
Nu confundaţi iubirea
Cu cel ce morţii, viaţă-a dat!

Martie e-a mea fiinţă –
Nu-i Marte încăpăţânat –
Nu confundaţi ştiinţa
Cu-n mijloc de dezintegrat!

Azi Martie se vrea în pace –
Nu-i timp de-un Marte-nzaliat –
De vrem, o ştim, o putem face:
Pe zeu, legendei, noi l-am dat!…

1 mart.’83
Bucureşti

Boris David

 

Monica Ilaș

                           marea îndoială

 

Marea îndoială a trecut prin mine

Ochii lumi-albaştri ard şi mă fac scrum.

Ninge peste gânduri stele albe, fine;

Într-un alt deceniu umbra lor de fum.

 

Ceasuri fără ace numără secunde.

Astăzi cade nordul. Mâine este acum.

Iese din greşeală taina care-ascunde

Lumea în parfumul gerului postum.

 

Am ales din toate formele rotunde

            Şarpele spiralei ca să-mi fac alt drum…

 

           

curcubeul din lacuri          

 

Mă luminează culoarea acestei flori

– o tăcere rotundă

ferecată în semnele inimii.

 

Adâncimea sufletului însetat de ger

şi de ordine cerească

îmi dezleagă enigma degetelor

care-mi cunosc începutul .

 

Mă umileşte greşeala beznelor

şi sărbătoarea nervului divin –

mantie de mătase peste ochiul de cenuşă

care aruncă visele abstracte

în setea ceasului.

 

Mă luminează imaginea perfectă

a icoanelor fermecate şi umbra

curcubeului  din lacuri,

desluşind,

aproape de fiecare dată,

miezul de foc al sentimentelor.

(Selectii din volumul “ Icoane de aer” de Monica Ilas, aparut la Editura Waldpress 2006, Timisoara)

 

 

înserare  absolută  

 

Eram atât de solemni

încât se stingeau în cupole zorile

iar îngheţatele icoanele de aer

se prefăceau în stoluri de silabe.

 

Eram atât de senini

încât respiraţia străvezie a clipei

se prăbuşea peste înserarea albastră

culegându-şi memoria.

 

Deodată,

ne-am trezit printre templele cu idoli

rătăcind in fiecare greşeală,

ca şi cum ne-am fi-nvelit simţurile

cu toate cele patru zări.

 

Eram atât de solemni,

încât visând colorat

nu ne-am mai recunoscut, şi poate

că vom purta mereu,

în fiecare oră, în fiecare zi – acelaşi nume

fără să desluşim fantoma spiralei

de înserarea absolută care vine !

 

 

Dincolo de gând

 

Dincolo de vântul care mă învăluia

este gândul tău.

Te pierd prin ochii care îmi răsfrâng

ceasurile pe rând,

mai mult decât lumina străvezie.

 

Teama îmi alungă somnul…

Tu eşti liniştea din care îmi culeg

lumina pentru firul fiecărei nopţi.

 

Sună în gând paşii numelui tău

şi ochii păstrează lumina.

Te aştept să mă cauţi culegând

vorbele tale-cu palmele limpezi.

 

Pândesc umbra cuvântului

peste chipul meu şi ecoul mâinii oarbe

căutând linia curbă a visului.

 

Peste pleoape a căzut de mult

perdeaua de ape tulburi.

Sub tâmple şi-au zbătut aripile albe

cocorii care se întorc.

Stâncile îşi pun podoabe străvezii

şi nisipul cenuşiu

se spulberă peste colţurile tocite.

 

Linia de îndoială a orizontului

se va salva încet de lumina zilei

cântând în adâncuri

leagănul valului domolit.

 

Acum, dacă întind un an peste timp,

mă regăsesc cu un secol în urmă

pe marginea aceloraşi gânduri,

albă lângă izvorul unde cerbii

îşi leapădă ochii ascuţiţi, fără suflare.

 

Astfel îmi este în gândul venit

mai din adânc decât lumina, rămas

mai departe decât tăcerile…

 

Ca apa m-ai cuprins învolburat.

În taina mea m-am rătăcit de tine.

E clipa în care mă pierd.

 

Voi plânge lângă tine

şi nu voi înţelege de ce mă caut

în clipe şi în cuvinte…

 

 

Deasupra stelelor

 

 

S-a întâmplat ca la celălalt capăt

al toamnei portocalii

să găsim norii calzi aplecându-şi

fruntea – peste lanurile de rouă

şi peste focurile mute ale stâncilor.

 

Înţelepciunea stelelor viscolea

spirala  – devenită pentru încă

un sfert de veac – lacrima iubirii

noastre.

 

Ca o culoare biruitoare – noaptea

răscolea destinul trupului tău

încercând să asculte mirarea

ultimelor semne înţelepte

de dincolo şi de deasupra

înfloririi noastre primăvăratice !

 

S-a întâmplat ca liniştea punctelor

să ne străbată amiezile

căzute din oglinzi – pentru ţipetele

şi semnele de întrebare

ale muzicii de deasupra stelelor !

 

Ca o culoare biruitoare

voi răsări de fiecare dată

când furtunile din clepsidre

vor răscoli sunetul înfloririi noastre !

 

(Selectii din volumul „Ploaie Albastra „ de Monica Ilas, tiparit la Editura Marineasa 2006, Timisoara)

 

z e u    t r i s t

 

In furtuna boreala, ne rugam,

de fiecare   l i t e r a   inteleapta –

sã-si ciopleasca, in  miezul oval,

u n   s u f l e t   v e r d e ,

cu infatisare lacoma si clinchet

s t r a v e z i u…

 

Le  alungeam   m i l e n i i l o r  –

a r i p i l e   c a l i g r a f i a t e

ca sã  isi poatã urma destinul

inspre zapezile   n e a d o r m i t e

   de  umbrele   s e n i n e.

                                                

Gerul era ca un gand, fiindca ardea !

Dincolo –

 i n   m a r e t i a   b o r e a l a –

licarea, pe o mantinela  ninsa,

stafia solemna a stelei polare,

iar –  linistea  cea bolnava de   v i s –

din strafundul ecoului,  se prelingea

r a s u n a n d   a b a t u t a,

precum  judecata  zeului  t r i s t .

 

 

zapezi de tei

 

 

 

Obositi de cuvinte, am chemat cerul

sa isi rostogoleasca palmele,

d i n   z a p e z i   d e   t e i

 peste obrazul suav al sferelor.

 

Am ramas agatati printre turle mute

si   a d j e c t i v e…

 

Nu ne mai varsam printre tipetele

 c a t e d r a l e l o r

si nu ne mai nasteam in zodii

d e   a r g i n t,

 precum infatisarile fara contur

ale timpului, pierdute in scrumul

 s c o i c i l o r…

 

Marea verticala ne-a chemat pe fiecare

sa patrundem dincolo de marginea

  a l g e l o r,

 dar mai obositi de cuvinte ne inchinam

c e r c u l u i

 si ii ceream, pe mai departe – gloria

 z a p e z i l o r    g a n d i t o a r e…

 

 

                                                v i s a m

 

 

Visam atat de limpede un mugur

incat ii desluseam pleoapa

de sub care vor  clipi – verde –

 i c o a n e   de aer,   i n a l t a n d

a n o t i m p u r i l e.

Visam deslusit –  o  intamplare –

se facea ca  dintr-o  greseala,

ramasesera numai resturile ei

cu  o lacrima si cu un miez colorat –

… ca ne chemau sa  pastram,

i n cea mai  tainica  m i r a r e.

faraonii si  N i l u l  cel dinafara,

pasarile, calatorind,

 p r i n   i n l a u n t r u l   nostru

g a n d i t o r,

marea cu pesti

si curcubeul  s u b  care domneste

singuratatea !

Visam atat de limpede  o  rana

cosmica  desenata  cu  sange

si o linie rupta –  viteza luminii

i n c a t …

Visam,  cand   ne-am  trezit !

 

 

 

                                    s e   i n t a m p l a

 

 

Voi sta alaturi de gandul tau

 in  g e r u l   i m p e r i a l.

 Pierde-ma – ecou  de sticla –

si sculpteaza-mi – ca pe o zvelta

coloana dorica –  b a t a i a  inimii.

 Incoroneaza-ma, odata cu

 e r o a r e a  plansului altora

sub greutatea strabuna a cerului;

 

nu starni sufletul fluturilor

ca sa-mi ameninte  p l e c a r e a.

Intinde bratul si arata-mi

ce ascunde  

 petala  cenusie  a  ziguratului…

                                                 

                                                 A d i c a  –

i n t e l e p t u l   d e s e r t

si furtunile nisipurilor din clepsidre…

 

si  misterul de piatra al templului

in care odihneste  –  mumia incendiatã

a ultimului fulg de zapada.

 Monica Ilaș

 (Selectii din volumul de versuri “Zapezi abstracte” de Monica Ilas, tiparit la Editura Marineasa 2000, Timisoara)

 

 

 

 Monica Ilaș

Contur

 

 

Când fluturii sunt doar contur

si curg spre filele veline

se spune ca prin gerul pur

vin magi de seara sa se-nchine…

 

Când fluturii sunt la apus

si trecem – doi – prin ceata fina,

tu ma întrebi daca ti-am spus

taina ramasa pentru cina…

 

…si daca-n gerul cel mai pur

vor prinde fluturii contur.

 

în vechi acord

 

E un blestem de fluturi tristi

acest cuvânt venit din cer…

Si bucuria ca existi

e ger în gând, arzând mister…

 

Si clopotele care bat

si pasarile dinspre nord,

ecoul înca luminat,

pianul alb în vechi acord…

 

Cuvântul e adâncul trist

si bucuria ca exist…!

 

 

tacere alba

 

Rasunam albastru pe înalta mare…

mai era durerea desenata fin,

drumul înspre mine, semnul de-ntrebare,

sfera de tacere alba-a unui crin!

 

Rasunam albastru si înalta mare

îmi spunea pe nume, ma ruga când vin

sa ard în tacere si din întâmplare

sa ramâna-n lume adânc maiputin…

 

…Eu – durerea albastra desenata fin!

 

 

Trist

 

Sa nu fii trista, azi sunt trist;

am cu o frunza mai putin…

Sunt foarte trist fiindca exist

în chiar aroma mea de crin!

 

Sa fii frumoasa, daca sunt

de trei petale împartit,

daca în gerul din cuvânt

sunt fiul tau dezmostenit!

 

(Mi-a spus, azi, crinul meu cel sfânt

alb viscolit. Eu nu mai sunt!)    

 

 

Iarna

 

În vers e pustiu si racoare,

pe mari, arde ger absolut;

se pierd continentele-n zare

cu ultimul sfert de minut…

 

Sunt prima, deci ultima rana

deschisa. Pe albul altar,

port bezna în loc de coroana…

si sunt doar cuvânt! Si dispar…

 

 

Mă rătăcesc în imaginea ta

 

 

Mă rătăcesc în imaginea ta

ca într-o câmpie albă

şi mă ştiu tremur de lumină.

De mult am coborât între ecouri

şi mă apropii vină a nopţii

şi-ţi aduc bucuria de-o clipă

a unei noi dimineţi.

 

Mă ascund în imaginea ta

ca într-o minune şi mă ştiu

pasărea drumului uitat.

 

Singură am rămas printre alge

şi scoici – un stol peste mare

crescut cu o altă mare peste el

purtând gustul de nisip şi culori,

pentru teama şi adâncul gândului tău.

 

Mă simt, în imaginea ta,

trestie frântă.

Vântul nu mă mai îndoaie,

cerul mă pierde în sine,

ochii în privire, soarele nu mă arde…

Înfăşoară!

 

Aşa cum sunt ascunsă, dincolo de zi,

m-am regăsit

în mănunchiul de lăncii

– ramură de măceş

în puterea ta, vrăjitorule…

 

Aruncă-ţi veşmântul de ziuă!

Ambrozie sau venin

mi-ai picurat în sărut?

 

Pierdută, voi aştepta la intrarea

în imaginea ta,

fulgerată de o lance de păsări.

 

                      Monica Ilaș

 

(Selectii din volumul de versuri “Secretul Spiralei”, de Monica Ilas, tiparit la Editura Augusta 2001, Timisoara}