26 Mar
2012

La Catedrala Patriarhală o slujbă de pomenire pentru făuritorii Unirii Basarabiei cu România

La Catedrala Patriarhală, la 24 martie 2012, după Sfânta Liturghie, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal, a oficiat Slujba Parastasului pentru artizanii unirii Basarabiei cu Patria Mamă, după cum ne informează părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale şi Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.
În cadrul slujbei parastasului au fost pomeniţi artizanii unirii, persoane care şi-au consacrat viaţa acestui ideal sfânt, persoane importante pentru conştiinţa unităţii naţionale, dintre care menţionăm: Nicolae Alexandri, Pantelimon Halippa, Ioan Pelivan, Nicolae Grosu, Ion Buzdugan, Onisifor Ghibu, Octavian Ghibu, Teodor Bârcă, Dumitru Mârza, Constantin Stere, Anton Crihan.
La final, Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar Patriarhal, a rostit un cuvânt de învăţătură în care a elogiat personalitatea acestora şi importanţa acestui moment.


Pe 27 martie 2012 se împlinesc 94 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Unirea Basarabiei cu România a fost posibilă datorită personalităţilor istorice care la 1918 au avut curajul să realizeze actul pe care şi-l doreau toţi românii. Membrii Sfatului Ţării merită un omagiu deosebit pentru lupta pe care au dus-o pentru valorile fundamentale ale neamului românesc.

În ziua de 27 martie 2012, ziua Unirii Basarabiei cu România, la Mănăstirea Cernica se vor depune coroane și flori la mormintele membrilor Sfatului Ţării din cimitirul de la Cernica, printre care se numara Pantelimon Halippa, Ioan Pelivan si primul Mitropolit al Basarabiei, Gurie Grosu. Pentru aceștia, dar și pentru toți ce-i care s-au sacrificat pentru realizarea dezideratului Unirii, se va ține un moment de reculegere. De asemenea, în cinstea făuritorilor Unirii, soborul de preoți de la Cernica va desfășura o slujbă de pomenire. Comemorarea de la Cernica este deja o tradiție desfășurată de Organizația Studenților Basarabeni din București în fiecare an, în data de 27 martie.

La începutul secolului al XX-lea, în Basarabia au existat cărturarii de seamă, traducători şi autori de articole care au militate pentru idealul sfânt al unirii. Dintre intelectualii mireni, majoritatea cu studii teologice, menţionăm pe: Pantelimon Halippa (academician; luptător pentru unitatea naţională, vicepreşedinte 1917 şi preşedinte 1918 al Sfatului Ţării, ministru al Basarabiei în guvernele României după 1918), Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Daniil Ciugureanu, Pantelimon Erhan, Ştefan Ciobanu, viitor profesor universitar şi membru al Academiei Române, profesorii Iustin Frăţiman, Nicolae Popovschi, Vasile Stroescu (1845-1926), un militant pentru realizarea unităţii statale, care a acordat ajutoare masive şcolilor româneşti şi altor instituţii de cultură din Transilvania. Alături de ei au militat pentru unirea Basarabiei cu România, act proclamat de Sfatul ţării din Chişinău, la 27 martie 1918, ieromonahii Gurie Grosu şi Dionisie Erhan, preotul Alexandru Baltagă şi alţii.

Unirea Basarabiei cu România a fost în fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Încă din aprilie 1917, reprezentanţi ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei. în data de 25 septembrie 1917, La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate fronturile. Ca plan de acţiune imediată, Congresul a stabilit convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă şi reprezentativă. Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. Forul coordonator a fost Consiliul Directorilor, iar preşedinte ales, Ioan Inculeţ. Odată instaurat, Sfatul Ţării proclama la 25 septembrie/8 octombrie 1917, autonomia Basarabiei; Succesiv, la 2/15 decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească, iar la 2 martie, o delegaţie formată din Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa şi Dr. Ciugureanu se întâlneşte la Iaşi cu Primul Ministru al României stabilind cadrul de desfăşurare a evenimentelor premergătoare Unirii.

La 27 Martie 1918, ora 5 p.m., a avut loc Adunarea Sfatului Ţării. În sală au fost prezenţi toţi membrii cabinetului Republicii Moldoveneşti, precum şi Primul Ministru român, Alexandru Marghiloman, trimisul special al Regelui Ferdinand. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor.

Sfatul Ţării cuprindea: 103 basarabeni, 13 ucrainieni, 7 ruşi, 6 evrei, 5 găgăuzi, 2 nemţi, 1polonez şi 1 armean. În urma rezultatului votului (86 pentru, 3 contra, 36 abţineri, 13 absenţi) s-a declarat Unirea Basarabiei cu Ţara mamă. Ziarul ‘Tribuna’ din 30 Martie 1918, publica: Moţiunea Unirii, Te deum-ul, şi telegrama transmisă regelui Ferdinand, anunţând Unirea cu Ţara mamă.

Actul istoric al Unirii Basarabiei cu Ţara, glasuia: ‘În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica democratică moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunare, Marea Neagră, şi vechile granţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-si hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România’. (I. Nistor, “Istoria Basarabiei”, Bucureşti 1991)

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”.

Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov. Reintegrată României în 1941-1944 a fost reocupată de trupele sovietice în 1944.

Autor: RGN Press
Sursa: rgnpress.ro
26 Mar
2012

Daris Basarab: Basarabie, Ţară râvnită, Ţară sfârtecată

Veni-va totusi…

Recită actorul Florin Nan, versuri Daris Basarab

Daris Basarab

David Boris, alias Daris Basarab, s-a născut în Basarabia, în oraşul dunărean Ismail, veche cetate moldovenească, la 10 mai 1929.
În anul 1941, la 12 ani, aflat cu familia sub ocupaţie sovietică, scapă, ca prin minune, dintr-o coloană de deportaţi. Războiul de eliberare se termină lamentabil pentru basarabeni care, în 1944, sunt nevoiţi să ia drumul pribegiei.
Un lung şi istovitor periplu – Călăraşi, Râmnicul Sărat, Beiuş, Oradea – se încheie în Cetatea Episcopală unde, sub protecţia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle “Comisiilor mixte de repatriere”.
Inginer chimist din 1954, se dedică cercetărilor din domeniul metalelor rare şi radioactive – publicaţii, comunicări, brevete. În paralel, continuă visul din adolescenţă, scriind, de dragul scrisului, păstrând cu sfinţenie acest “secret”, dar cu gândul mereu la pseudonimul “Daris”, propus de talentatul său prieten şi coleg de liceu, idolul adolescenţei sale, şi el în căutarea unui pseudonim, la care nu a apelat niciodată.
O întâmplare fericită, o întâlnire de 50 de ani, şi, un coleg şi prieten, fac posibil un debut întârziat prin apariţia romanului Povod, la Editura SEMNE 2004 Bucureşti, sub pseudonimul Daris Basarab. Sertarul ce păstrează versuri şi proză, este mărturia unui vis adolescentin.

*

BASARABIE, Ţară râvnită, Ţară sfârtecată.

Nu mai am cu cine discuta, despre tine, Basarabie, şi atunci, mă mulţumesc să te revăd în amintirile mele, pe care le deapăn în liniştea nopţilor când insomniile îmi dau ghes. Răsfoiesc, uneori, paginile scrise de alţii, care te-au cunoscut în trecut, sau ţi-au aparţinut. Rândurile unui Nistor, sau Iorga, sau Antonescu, îmi fac bine, pur şi simplu. Dar întâmplarea face să dau, fără să vreau, şi de altfel de rânduri, literare, cum s-ar spune, care m-au făcut, nu o dată, să le abandonez fără să ajung la capăt. Poate că înţelepciunea vârstei m-a înarmat cu o răbdare şi o curiozitate mărite, poate că aşa se explică faptul că m-am înhămat să trag până la capăt rândurile lui Geo Bogza din a sa ”Basarabia ţară de pământ”, zărită întâmplător în rafturile bibliotecii unui prieten. Un reportaj literar publicat în 1939, rod al călătoriei prin Basarabia, din primăvara lui 1934. Din capul locului autorul se vrea şi se declară un documentarist. ”Voiajul în urma căruia am scris acest reportaj despre Basarabia, a fost făcut în primăvara anului 1934. Desigur, că de atunci, s-au schimbat multe din cele cuprinse în această carte. Ele vor rămâne, totuşi, ca un document a unor vemuri triste, pentru a căror completă dispariţie mai trebuie luptat încă.” Reportajul s-a bucurat de aprecierea lui George Călinescu, care, în a sa Istorie a literaturii române, din 1941, scria despre Geo Bogza: ”procedează ca un fotograf de artă, şi deci ca un scriitor, intuind o notă dominantă şi apoi prin apropiere şi depărtare, scoţând clişee fantomatice, aproape neverosimile. Talentul său în acest gen e mare.” Oare aşa să fie?! La capătul lecturii, non stop de data aceasta, am rămas cu impresia că am de aface cu un reporter care a vânat cu obstinaţie senzaţionalul în grotesc, în hidos, sclav al unui şovinism prost disimulat. Aşa sunt, aşa scriu cei ce pleacă la drum cu idei preconcepute. Nu de astfel de ”document” aveau nevoie românii cu privire la Basarabia, impropriu denumită astfel Ţara de la Dunăre la Hotin, ţinut făcând parte integrantă din trupul mare al Moldovei. Fără să vreau, gândul mă duce la tristeţea care i-a măcinat pe basarabenii actului de la 27 martie 1918, care au realizat realipirea la Patria Mumă, întâmpinând o dureroasă indiferenţă din partea fraţilor de dincoace de Prut. Atunci, unirea s-a făcut numai datorită lor, şi numai lor! De ce această atitudine a mea faţă de un reportaj?! Nu voi căuta prea multe argumente în propriile-mi vorbe, voi da frâu liber autorului să se etaleze singur. În primul capitol – ”Cum începe Basarabia” – Bogza face dovada, prima dovadă, a caracterului tendenţios al ”reportajului”. O înmormântare în comuna Corjeuţi, judeţul Hotin. Senzaţionalul în grotesc, se revarsă asupra Basarabiei, asupra românilor moldoveni, fără a spune nici un cuvânt despre rutenizarea ”istorică” realizată de Austria în nordul Bucovinei şi, implicit, în fâşia îngustă dintre Prut şi Nistru din nordul Basarabiei, proces început după raptul din 1775 şi continuat până în anii 1900-1910. Basarabia românească, începea cu acest nord ”metamorfozat” al ei! Cucerit de această introducere, Bogza nu se dezminte şi continuă cu un alt capitol – ”Leizar Şimon personaj hotinian” – în care, pe româneşte spus, îşi dă arama pe faţă. Această caricatură de evreu este definită din titlu – personaj hotinian!? Şi drumul căutătorului de senzaţional continuă. Hotinul nu se lasă părăsit.


Ce contează pentru Bogza că timpul alocat Basarabiei se scurge? El insistă – dughenele evreilor, ”pustiul şi singurătatea”, oamenii, comerţul în general – ”un om înviat din lumea morţilor, vine să-ţi vândă”. Sfânta mizerie şi numai atât?! ”Bărbi negre, sure, năclăite, murdare. Bărbile oamenilor din Basarabia! În această abundenţă de păr, gura e o tăietură orizontală, şi atunci când se deschide, neagră, pare o gură de prăpastie.” Mici frânturi din imensa înşiruire de imagini ”fantastice, aproape neverosimile”. Talentul său în acest gen e mare…Da, în acest gen! O fi talentul mare, dar documentarea în domeniu, care trebuie să preceadă un reportaj ”document”, chiar exprimat într-o formă literară elevată, lipseşte la d-l Bogza. Să nu fi răsfoit dumnealui, înainte de plecare, Istoria Basarabiei a lui Ion Nistor, sau notele de drum ”Trei zile în Basarabia” ale lui Nicolae Iorga, sau datele statistice şi informaţiile istorice lăsate de Ion Antonescu încă din anul 1919, în a sa cărţulie ”Românii – Originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor”, sau, etc., etc?! Posibil, dar greu de crezut. Am ajuns la parcurgerea a peste 30% din reportaj şi mă las dus de Bogza, tot prin Hotin, la o sinagogă, la o acţiune electorală, la nivel de bandă electorală!? Pro ”naţional ţărănismus”…Totul i se pare grotesc, dezgustător, precum cerşetorii din primul capitol, care, pe lângă aspectul înspăimântător, mai cerşesc şi în limba rusă – ”Cred că nici o limbă din lume nu e mai proprie lamentaţiei, văicărelii, ca limba rusă”. !??? Măi, să fie! El, care recunoaşte din capul locului că nu cunoaşte limba rusă, omul de litere plin de talent, se încumetă la astfel de afirmaţii! Limba rusă, la general definită, numai la auzul ei, rostită de nişte cerşetori! Limba lui Tolstoi şi a lui Puşchin, a lui Dostoievschi şi Lermontov, a lui Cehov şi a lui Esenin, devine în imaginaţia ”dirijată” a lui Bogza, o limbă proprie lamentaţiei şi văicărelii. Bravo maestre! Halal să-ţi fie! Şi spectacolul fantastic şi deplorant continuă cu incredibelele ”mori de vânt”. Şi iarăşi, românii moldoveni sunt ocoliţi, nu afli nimic semnificativ despre ei. Afli în schimb despre copiii evrei. ”E o diferenţă de cel puţin o mie de ani între ei şi viaţa zilelor noastre”. Sunt copiii evrei din Basarabia şi Bucovina. Morile de vânt!? ”Cărui, meşter medieval i-a dat această născocire prin minte?”…”…, o moară de vânt în asemenea împrejurări, nu-i chiar un lucru peste care să poţi trece cu una, cu două. Nu ştiu chiar de ce o fi râzând lumea, că acela pe care servitorul său gras şi poltron îl botezase Cavalerul Tristei Feţe, a fost cuprins de furie la vederea morilor de vânt, şi s-a năpustit asupra lor, într-un atac executat după toate normele cavalerismului, şi pe care larga noastră înţelegere omenească, la care am ajuns azi, îl găseşte perfect justificat?…” Oare, un om de cultură, un literat de talent, cum a fost considerat Bogza, avea nevoie de o astfel de ”interpretare” a lui Don Quijote, pentru a scoate în relief, acest spectacol fantastic al morilor de vânt, mori de vânt care, în viziunea lui apar ca ”…foarte agresive şi atacurile pe care ele au obiceiul să le dezlănţuiască asupra oamenilor, sunt unele dintre cele mai periculoase. Aşa încât don Quijote a avut perfectă dreptate, să atace el, cel dintâi”. Şi, mai departe, în mod obsesiv, ”In ceea ce mă priveşte, spirit mai puţin combativ decât eroul lui Cervantes, mărturisesc că morile de vânt sunt acelea care au sărit mai întâi asupra mea, şi m-au atacat fără milă…” El, reporterul de talent, fotograful de artă, vorba lui Călinescu, a văzut neverosimilul şi grotescul, acolo unde , orice om sensibil, atât la creaţiile naturii cât şi la cele ale omului, ar fi văzut un peisaj aparte, mai rar întâlnit, plin de trăsături romantice, de frumos. Citind rândurile scrise de Bogza, nu rareori presărate cu adevărate comori de expresie literară, nu poţi să nu te întrebi, de unde această pornire, aş zice de rea credinţă, asupra unui ţinut românesc, împânzit de români moldoveni, de obiceiuri româneşti. Oare chiar nimic nu l-a atras, nimic nu l-a fascinat?! Departe de mine gândul de a-i contesta talentul literar, talentul de scormonitor al reporterului. Mă închin în faţa unor rânduri ca cele ce urmează. ”Închipuiţi-vă ceea ce se petrece în fiecare zi cu soarele şi cu florile lui, în Basarabia. Dimineaţa la ora cinci, el începe să se ridice de peste câmpiile răsăritene ale Rusiei. De cum a apărut deasupra orizontului, din Basarabia, o provincie întreagă de flori îi răspunde, privindu-l atent, cu interes, ca pe un cunoscut aşteptat care vine. Sute de mii, milioane de sori în miniatură, îl întâmpină şi nu-l mai pierd din ochi. O provincie întreagă, magnetizată ca de o baghetă magică, execută, clipă de clipă, aceeaşi mişcare. Când soarele e sus, florile îşi resfrâng capul, ca un om care goleşte o sticlă cu apă. Căldură cotropitoare a după amiezii. Soarele coboară, şi florile după el, nepărăsindu-l o singură clipă. Şi apoi crepusculul. Câmpiile de floarea soarelui privesc toate, ca un amfiteatru cu milioane de spectatori, cum soarele apune. E ultimul act din spectacolul imens şi colectiv al heliotropilor.” Frumos, foarte frumos! Dar oare e ceva specific numai Basarabiei? Nu e ceva întâlnit de reporterul scriitor şi în alte părţi ale Ţării, în Bărăgan de exemplu?! Rânduri minunat formulate, care vin să îndulcească textul. Şi chiar dacă i-au fost inspirate de privelişti întâlnite în Basarabia, este prea puţin, da, prea puţin pentru a îndulci gustul amar al întregului reportaj. La numai câteva rânduri, reporterul îşi revine şi se repede, precum Don Quijote, asupra Basarabiei. ”După câteva luni de zile, floarea soarelui e coaptă. O nouă recoltă invadează pieţele din târgurile mocirloase ale Basarabiei. Oamenii îşi pregătesc bani de câte un leu să cumpere căniţele în care e vândută. În China e orezul. În alte ţări e nuca de cocos. În Basarabia e floarea soarelui.


Hrana naţională. Stema atâtor lucruri care se petrec în această provincie. Simbol al plictiselii şi al sărăciei. Sute de mii de oameni rod, de dimineaţă până seară, sămânţă de floarea soarelui.” Am parcurs mai mult de jumătate din reportaj şi continui să mă învârt cu Bogza, pe o rază de nici 50 de kilometri, prin acelaşi Nord Extrem al Basarabiei, locuit de o majoritate ruteană, după cum am mai spus, adusă la finele secolului al 18-lea de austrieci. Aici îi place lui Bogza, aici setea lui de grotesc este satisfăcută, aici vorbeşte el, la marele general, de Basarabia. Câtă deosebire între impresiile culese de el în 1934 şi cele lăsate cu atâta căldură de Nicolae Iorga, despre Basarabia, încă din anul 1926! Şi iar rămân cu Bogza în zona Hotinului, mai precis, la vreo 35 de kilometri, la Lipcani. Apropo de Lipcani, reţin noi fraze care mă indispun. ”De abia acum am înţeles bine de tot, am simţit eu însumi, din ce realitate grozavă vine pictura lui Chagall de exemplu, sau montările regizorului Sternberg. Am înţeles pe uliţele acestea atrocea dramă omenească, din croitoriile, cizmăriile şi brutăriile basarabene.” Şi mai departe! ”Nimeni nu-şi poate închipui tristeţea sfâşietoare, mizeria penibilă, atmosfera de catastrofă care pluteşte în aceste locuri. O spaimă subită, a necunoscutului, te molipseşte în câteva clipe. Eczema de pe lucruri ţi se întinde pe suflet, cenuşie, te asfixiază. Nu într-o insulă pustie, fără ţipenie de om, ar putea fi locul celui mai amarnic exil; ci aici, într-unul din târgurile acestea mizerabile…O săptămână, două, şi un om care ar veni din părţile luminate ale lumii, at înnebuni sau s-ar sinucide.” Dezarmantă această tendinţă de a caracteriza prin extindere, mereu prin extindere la ceea ce înţelege el prin ”Basarabia”, a unor aspecte particulare, locale, extrem de locale. Este, pot spune, sclavul senzaţionalului, caracteristic multor reporteri care-şi bazează cariera pe căutarea acestui element atât de comercial! În sfârşit, o delimitare teritorială. Prins, într-o noapte, alături de un soldat, într-o gară, o haltă, se simte obligat să precizeze. ”Nici nu puteţi bănui câte lucruri interesante, poate spune un soldat, noaptea, într-o gară pierdută, în Nordul Basarabiei.” Mă liniştesc, nu cine ştie cât, dar mă liniştesc. Din păcate nu ţine mult. Vine călătoria cu trenul de la Lipnic la Atachi, unde, pe malul rusesc se află Moghilevul. Traseul curios al căii ferate pare să-l fascineze pe excursionistul Geo Bogza. Dar, dar revine la generalizări. Rămas în continuare prins de acest Nord Extrem al Basarabiei, reporterul implică întregul teritoriu al provinciei. ”Poate din toată Basarabia, în afară de Delta Dunării, singură porţiunea aceasta din nord, dintre Lipnic şi Atachi, corespunde aşteptărilor excursionistului convenţional, acela care vrea să vadă lucruri interesante în sensul obişnuit al acestui cuvânt, acela pentru care se întemeiază societăţile de excursii şi se face afişul de propagandă, cu o mostră de peisaj. Un afiş de propagandă se poate face şi pentru porţiunea Lipnic – Atachi. Excursioniştii vor găsi destule prilejuri să exclame, să pună binoclul la ochi şi să fotografieze.” Nici de data aceasta, însă, capitolul nu poate rămâne cu o amprentă cât de cât pozitivă, un strop patriotică. Atachi îi oferă ocazia să-şi revină. Căutarea unui hotel, a celui mai bun, îi permite să mai puncteze o dată, negativ, bineînţeles. ”Din felul cum mă priveau, încordaţi, hămesiţi, se vedea cât le e de foame, cum abia aştzeptau ca să sosesc. Ştiam că n-am să rămân.” Da, nota reportajului rămâne pe linia de plecare. Totul este numai şi numai mizerie, pe care excursionistul reporter o caută, iarăşi, cu ostentaţie. Şi acest drum al căutării continuă. Un nou prilej îi oferă spectacolul deprimant dat de cizmăriile şi croitoriile din târgurile basarabene. Introducerea în acest capitol este evidentă. ”Două, trei nopţi petrecute pe străzile desfundate ale târgurilor basarabene, şi ceva a început să supureze înăuntru. Bubelor urâte ale târgurilor, le răspund alte bube identice, interioare.” Sau, ”Atunci când îţi dai seama de toate acestea, că hidoşeniile pe care ochiul le surprinde speriat, zac şi în străfundurile adânci ale oamenilor, în care s-au scurs pe nesimţite, abia atunci sesizezi ce lucru îngrozitor poate fi viaţa de provincie basarabeană,…Din aceste întunecimi, se desprinde uneori câte o mogâldeaţă care înaintează într-un dans grotesc, semănând uneori a ţap, alteori a cămilă. Sunt locuitorii târgurilor basarabene, oameni în a căror suflete, monstruozităţile şi chirciturile străzii, au încolţit alte monstruozităţi şi alte chircituri.” Este capitolul în care Bogza pare că se dezlănţuie. Nimic în Basarabia anului 1934 nu este ca ”dincoace de Prut”…”În Muntenia, sărăcia oricât de crâncenă ar fi, rămâne sărăcie; penibilă, câinească, dar pură sărăcie. Cu câte lucruri nu se complică ea în Basarabia!” Şi continuă generalizările. ”Iată, de exemplu, sunt disperări multe, şi mizerie destulă, în cizmăriile din Vechiul Regat. Dar se pot compara acestea cu cizmăriile din târgurile Basarabiei?”Chiar aşa să fi fost prăpastia dintre această provincie românească, atât de râvnită şi de sfârtecată, şi restul lumii civilizate reprezentată de Ţara de ”dincoace de prut”, de Vechiul Regat?! Mă îndoiesc! Nu mă mai pot îndoi, însă, de reaua credinţă a autorului acestui ”document”. Era prima vizită a scriitorului reporter în Basarabia şi, cu o plăcere sadică, se învârtea, precum câinele după propria-i coadă, într-o zonă deromânizată, în jurul Hotinului. Neapucând să coboare, încă, nici până la Soroca, mai trânteşte o constatare generalizantă. ”De la Hotin până la Cetatea Albă, Basarabia e un vast teren pe care circulă cele mai ciudate tipuri, cei mai scorburoşi oameni.”Lăsând la o parte cizmăriile şi croitoriile arhaice, precum morile de vânt, Bogza nu se mulţumeşte să încheie acest capitol înainte de a mai plasa două-trei perle generalizatoare. ”Instituţia normală de comunicaţie în Basarabia este trăsura. E veche, sigură şi merge în toate părţile. Trenul e o excepţie, ca şi automobilul, de altfel…Nu cred însă că numărul lor să depăşească pe acel al unei staţii de taxiuri din Bucureşti. Această raritate a automobilelor în Basarabia o atestă şi caii de la trăsuri care, ori de câte ori se întâlnesc cu unul din ele, se sperie şi încep să fugă peste câmp de frică, aşa cum numai la început de tot, înainte de război, se petrecea în Muntenia…Dacă vreţi să vă întâlniţi cu feluri de viaţă pa care le credeaţi apuse, de acum o sută de ani, veniţi în Basarabia.” Superbă invitaţie, superbă caracterizare, superbă comparaţie! Cum probabil Soroca nu a stârnit nimic deosebit în sufletul de căutător al reporterului, cartea îl coboară repede în mijlocul Tighinei, cam repede, parcă, dacă ţinem cont de mijloacele de transport atât de bine caracterizate cu câteva pagini mai înainte. Şi aici, parcă mânat de nu ştiu ce pornire à la don Quijote, Bogza caută şi găseşte caii de bătaie – ruşi, evrei, ţigani corturari, şi lupta reîncepe. ”În Tighina, pe străzile largi şi pline de noroi ale oraşului se plimbă, într-o parte şi alta, o mulţime de Ruşi. Şi Basarabia începe să fie altfel…Acolo unde sunt Ruşi, totul se schimbă. Viaţa capătă o savoare de lucru necioplit care se urneşte greoi; e ca un hamal osos, cu spete largi, cu cizme înalte şi grele, lipăind prin noroaie, prin gropi, fără să se uite unde calcă, având în fundul oaselor o rezistenţă, o vitalitate adâncă şi nesecată. Miroase a grajd, a cai şi a bălegar, dar robustă, e grea şi ţeapăn proptită în pământ…Vitalitatea asta grosolană îşi are străzile ei, chiotele ei, cârciumile şi ceainăriile ei mai aes, cărora le imprimă un speci fic, cum nu se poate realiza în nici o altă parte, decât acolo unde sunt ruşi mulţi, ciolănoşi, neciopliţi şi murdari. Acesta este un specific numai al oraşelor din Basarabia. Mai este apoi şi un alt specific, tot numai al oraşelor din Basarabia. Sunt în total două. Pe cel de al doilea îl crează evreii…Şi unul şi altul au, drept material în care se realizează, aceeaşi temă, viaţa în mizerie, în murdărie şi nevoi.” Şi iarăşi se confirmă impresia iniţială. Pe Bogza nu l-a interesat Basarabia românească, Basarabia moldovenilor. Trei sferturi din reportaj nu s-au referit măcar o singură dată la moldoveni, la români!? Se ştie că prin 1934, viaţa din Basarabia nu era uşoară, dar oare Vechiul Regat reprezenta într-adevăr ţara belşugului general, ţara tuturor cuceririlor civilizaţiei?! Mă îndoiesc şi de data aceasta!


Să cobori de la Hotin la Tighina şi să nu întâlneşti nimic specific românesc! Să cauţi răul de dragul senzaţionalului, iar specificul să-l culegi de la minoritari! Şi drumul denigrator al vânătorului de grotesc nu se popreşte. Bogza nu mai coboară spre Cetatea Albă, nu-l mână frumoasele cuvinte scrise de Iorga în călătoria pe malul Nistrului, când a coborât până-n sudul cel mai sudic al Basarabiei, nu-l atrag şi alte minorităţi cu ale lor minunate sate. Este vorba de elveţieni, nemţi, francezi, care au contribuit enorm la dezvoltarea acestei părţi a Basarabiei. Nu, Bogza se întoarce şi o ia înspre Bălţi, ca să mai atragă atenţia cu încă un titlu de senzaţie – ”Un oraş din infern”. ”Mă vor crede oamenii? Oraşul acesta din Basarabia e un oraş al infernului, e tot ce poate fi mai îngrozitor pe faţa pământului.” !!!…”Închipuiţi-vă un câmp pe care s-ar afla o sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere. Cuiva i-a dat prin minte să clădească deasupra acestui câmp, un oraş. E Bălţi”…”Municipiu e Bălţi, dar un municipiu al foamei, al mizeriei şi al deznădejdii. Oraş mai bântuit de atâtea flagele, mai canceros şi mai penibil, nici că se poate.” Muştele şi murdăria sunt elementele care-l întâmpină, îl izbesc pe Bogza. E în elementul său, poate scrie. ”Oamenii acestui funest oraş, n-ar putea fi spălaţi cu toate apele pământului. Ar fi şi inutil de altfel. Murdăria lor, nu e numai murdărie din punct de vedere sanitar, e o murdărie în care se complac cu deznădejde, o înverşunare fiziologică şi o sfidare grotească adresată întregii lumi.” Grotească prezentare, înt-adevăr! Şi ca să încheie ”cum trebuie”, conchide retoric. ”E un oraş cu oameni vii, sau un oraş cimitir, un oraş cu cadavre intrate în descompunere?” Şi, colac peste pupăză – ”Dar nu eram în nici un infern, ci în Basarabia, pe străzile îngrozitoare ale celui mai blestemat oraş din această provincie, ea însăşi atât de blestemată…” Aşa să fi fost?! Atunci, cum se explică invazia de funcţionari şi diriguitori care au copleşit în acei ani această ”blestemată” Basarabie, venind din paradisul Vechiului Regat, pentru a se îmbogăţi, pentru a ridica corupţia la nivel de principiu?! Veneau şi nu se grăbeau să fugă înapoi îngroziţi. Şi asta a continuat până la raptul din 1940. Şi s-au întors pe meleagurile natale, bine căptuşiţi şi plini de regrete pentru ceea ce au lăsat. În gura lor, Basarabia era un fel de Eldorado pierdut. Nu se speriaseră nici de ruteni, nici de evrei, nici de ruşi, nici de gropi, nici de muşte. Se speriaseră doar de raptul istoric, de perspectiva de a fi prinşi de bolşevici! După un titlu incitant şi promiţător – Misterele Chişinăului – entuziasmul lui Bogza pentru senzaţional se stinge. Cişinăul, care avea să fie considerat al doilea oraş al României, îl obligă la rezerve, la un ton mai puţin arţăgos. ”…mă pomeneam acum prizonier în cartierele elegante ale Chişinăului, învârtindu-mă între oameni bine îmbrăcaţi, care aveau să dea mâna şi să invite la un aperitiv pe autorul unui reportaj despre provincia lor…” Cum însă nu asta căuta reporterul, frumosul, normalul, trebuiau să ascundă ceva. ”Străzile pe care mă învârteam, strada Puşchin şi Alexandrowskaia prea erau lungi, prea erau frumoase, pentru ca toată această frumuseţe să nu fie plătită cu mizerie, pentru ca pe undeva să nu se afle un corolar sinistru al ei.” Şi a căutat plin de speranţă, acel ceva care scăpa privirilor sale pătrunzătoare. Mahalalele cu viaţa de noapte. Găsise sursa. Dacă existau ”Misterele Parisului”, trebuiaun să existe şi ”Misterele Chişinăului”! Speranţele însă i-au fost înşelate şi resemnat a notat. ”Mi-am dat seama că misterele pe care mi le anunţase C., nu sunt. Oamenii de aici n-au cuţite. Când fac rost de o bucată de pâine, o rup în două cu mâna…” ”Misterele Cişinăului? Ploşniţe, păduchi, foame, mizerie. Aşa sunt poate, de altfel, misterele tuturor mahalalelor din lume.” Da, a găsit, totuşi, ceva, o explicaţie. Finalul reportajului se opreşte la ”Viaţa pe Nistru”, acest fluviu mic, dar cu implicaţii istorice atât de mari, şi nu numai pentru România. Într-un fel, şi remarca lui Bogza spune acelaşi lucru, dar în modul său fireşte. ”Ce ar fi fost Basarabia fără Nistru?


Provinciei blestemate, bântuită de atâtea flagele, îi trebuia un cancer suprem, o bucată de carne vie, sângerând permanent, pentru ca imaginea ei să fie completă.” Chiar dacă nu este evident, mă bucur că am găsit un punct de convergenţă. Şi Bogza încheie periplul său spunând un mare adevăr. ”Afară, sub cerul înalt, acoperit de o puzderie de stele, apele Nistrului curg liniştite, despărţind Europa în două.” Remarca este valabilă şi acum, în pragul mileniului trei…

21 martie 1999
Bucureşti

Daris Basarab

http://www.darisbasarab.com/

26 Mar
2012

Scriitorul Ioan Miclău ne dăruieşte din zestrea sa, “CUVINTE DE MINTE”

IOAN MICLĂU

 

 

Întâmpinare

 

                    MOTTO:

                             “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”                                                                                                                                     (Sfânta Evanghelie după Ioan)

                                                             

       “Ioan Miclău este un scriitor român din Australia. Poet, dramaturg, jurnalist, autor de memorialistică literară, promotor cultural de seamă. Fondator de grupări literare în ţara de la Antipozi. Cărţi reprezentative: „Poezii alese” (vol. I, II), „Teatru”, „Fiica Zeiţei Vesta”, nuvelistică. Ioan Miclau s-a distins ca principalul animator al grupării scriitorilor români din Australia, având o activitate cetaţenească uimitor de tenace şi de echilibrată . Fondator al Bibliotecii ” Mihai Eminescu ” din Cringilla , Australia , ridicată şi înzestrată cu efortul său generous, Ioan Miclău a dat un exemplu de  spirit întreprinzător şi voinţă românească printre străini devenind un model ce va trebui luat în seamă întotdeauna când se vor aminti faptele brave . Si pentru aceasta scriitorul a fost distins cu Premiul de Excelenţă al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu , în 2006 . “(Artur Silvestri)

        Scriitorul Ioan Miclău ne propune o nouă carte :“CUVINTE  DE  MINTE” aparută la Editura “Cuget Românesc-Bârda”.

      Aşa cum precizează, autorul a reuşit “să adune de prin toate scrierile anterioare vreo 500 de proverbe, ziceri de minte şi înţelepciune, cam în ideea de care amintea Preabunul Român Tainic  Artur Silvestri!

      Un demers de prezentare  a cărţii,  la cererea autorului, mi-l asum,  pornind de la “un cuvânt care poate fi arbore”, citându-l pe Constantin Noica: “Ca s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânţă din lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică.”

       Să fie vorba despre o carte minimalistă? Dând posibilitatea celorlalţi  de -a reflecta asupra acestor termeni , mă grăbesc să adaug că cei mai mulţi scriitori minimalişti evită adverbele şi descrierile. Personajul principal devine chiar cititorul; acesta trebuie să determine înţelesul “cuvântului” pe baza propriilor experienţe şi mai puţin pe contexul autorului.

Volumul “CUVINTE  DE  MINTE”,  reuşeşte să ne capteze de la bun început prin reflecţii privind arta: “A intra în poezie, înseamnă a ieşi afară în universul mare, spre a pândi  şi prinde din realitate visele imaginaţiei proprii; altfel  zis, visele pot deveni realitate atâta vreme cât imaginaţia noastră le poate intui”.

Aranjarea “cuvintelor” în ordine alfabetică sugerează credinţa poetului Ioan Miclău în puterea lor ca  “voce a inimii” ca să-l citez pe Confucius.

Autorul  vede literatura română,  trimiţând la  B.P.Haşdeu,  ca “o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce creşte în individualitatea sa”. Ioan Miclău este convins de necesitatea cuvintelor, “umbra de aur în conştiinţă a materiei (Nichita Stănescu).

”Cuvintele de minte” sunt  acumulate de către scriitorul Ioan Miclău în ani de trudă pe câmpul literaturii române. Demersul său editorial s-a născut din dorinţa autorului de a transmite celor de faţă dar şi celor ce vor veni proverbe, ziceri de minte şi înţelepciune” , ca  zestre  şi carte de învăţătură.

Zilele vieţii sunt ca valurile râului, deşi prezente, sunt totuşi noi. De unde vin? Din Marea spre care se reîntorc. Aşa şi zilele vieţii, dinspre sfârşit răsar cu aştrii cei cereşti!” spune atât de poetic şi de profund Ioan Miclău.

 

Mariana Gurza

Timişoara

(CUVINTE DE MINTE- IOAN MICLĂU, Ed.Cuget Românesc, Bârda, 2012 Întâpinare)

 

26 Mar
2012

Manifestul inimii de ROMÂN – Adevărul istoric despre un ţinut numit TRANSILVANIA!


Zaharia Bala

Deşi suntem o naţie cu un trecut zbuciumat, înscris cu litere de sânge în analele istoriei universale, graţie inteligenţei, înţelegerii şi înţelepciunii de care a dat dovadă de-a lungul secolelor, poporul român a reuşit să-şi păstreze demnitatea, integritatea şi, nu în ultimul rând, valorile sale naţionale. Respectând istoria altor popoare  şi-a respectat şi apărat propria istorie, iubindu-şi dintotdeauna rădăcinile şi locurile moştenite din moşi strămoşi, trăind în bună înţelegere cu toate neamurile pământului, indiferent de naţionalitate şi manifestând în permanenţă dragoste de semeni şi condescendenţă faţă de toţi aceia care au încercat să-i ştirbească imaginea şi să atenteze la integritatea teritorială a României. Ceea ce se petrece astăzi în România, ne determină însă, şi pe noi, cei care aparţinem acestui popor dar vieţuim departe de ţară, să facem cunoscute câteva adevăruri istorice incontestabile, care ne dau dreptul să luăm atitudine, cu aceeaşi înţelepciune cu care au făcut-o şi înaintaşii noştri. În tot ceea ce întreprind conducătorii etnicilor maghiari din România începutului de mileniu III, mai ales în ultimul timp, se observă cu uşurinţă încercarea vădită de re-maghiarizare a Transilvaniei. Sunt agreate acţiunile extremiştilor maghiari îndreptate împotriva românismului şi eroilor neamului – oponenţi ai încercărilor de maghiarizare a Transilvaniei de-a lungul istoriei, (de exemplu, Avram Iancu, batjocorit de ziua naţională a Ungariei, în mod public, de către un extremist maghiar); solicitarea autonomiei ţinutului secuiesc şi încercarea de emitere a unei monede secuieşti, denumită SIC şi a efectuării tranzacţiilor bancare în această monedă; extinderea maghiarizării în şcoli, etc.

De ce am sta impasibili la această încercare, când istoria ne oferă dovada existenţei noastre milenare în acest teritoriu?! Pentru că avem dovezile istorice clare că românii au locuit din vremuri străvechi pe teritoriul transilvan, că ungurii au pus piciorul pe pământ românesc de-abia în secolul IX, că poporul român a suportat cu stoicism jugul străin, indiferent dacă asupritorii au fost ungurii sau alte naţii care au râvnit la bogăţiile şi frumuseţile acestor ţinuturi binecuvântate de Dumnezeu, de aceea nu dorim altceva decât să ne fie respectate drepturile de stăpâni deplini ai Ardealului nostru!

ISTORIA vorbeşte, iar documentele NU MINT!

În secolul al IV-lea î.Hr, se stabileau pe teritoriul Transilvaniei – “ţinutul de dincolo de pădure” , regionim derivat din latina medievală de cancelarie, atestat pentru anul 1075 – primele comunităţi de celţi, venind dinspre apus, urmaţi de alte grupuri ajunse pe acest teritoriu în acelasi secol. Nu există dovezi care să ateste conflicte cu aoutohtonii, dimpotrivă, multiple dovezi arheologice din această perioadă dovedesc convieţuirea lor paşnică (obiecte de ceramică dacică în morminte celtice – Apahida, judeţul Cluj).
În secolul I d.Hr. şi la începutul secolului al II-lea, centrul politic al Regatului Dacia se afla pe teritoriul Transilvaniei, la Sarmisegetusa Regia, în Munţii Orăştiei.
În anul 106 d.Hr. împăratul roman Traian a cucerit Dacia regelui Decebal, începând organizarea acestei noi provincii romane. Aproape 265 de ani a rămas administraţia romană pe teritoriul Transilvaniei, organizând şi dezvoltând o provincie romană înfloritoare, construind oraşe (Apullum- Alba Iulia, Napoca-Cluj, Potaissa-Turda, etc), construind drumuri şi colonizând cetăţeni romani pe teritoriul Daciei. De-abia în anul 271 împăratul Aurelian a decis retragerea administraţiei în sudul Dunării. În paralel, sunt dovezi incontestabile ale existenţei creştinismului în aceste teritorii, Biserica Ortodoxă Română atribuind Apostolului Andrei începutul creştinării dacilor. Gepizii, populaţia germanică, adeptă a arianismului, au dominat temporar Transilvania în secolul VI, şi erau tot creştini!
Au urmat invaziile succesive ale popoarelor migratoare – între secolele III şi X – goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, protobulgarii, maghiarii si pecenegii. Populaţia autohtonă s-a retras spre munţi din calea năvălitorilor, cautând să-şi apere teritoriile străbune.
Pentru evoluţia istorică a Transilvaniei, stabilirea ungurilor în Pannonia a fost determinantă: să luam aminte, se întâmpla în anul 896! „Mileniul întunecat” – cuprins între anul 271 şi începuturile evului mediu românesc ( secolelel IX-XII) a constituit în permanenţă un subiect de controversă pentru istorici, cu conotaţii politice şi naţionaliste, în acest sens, existând două terorii istorice care se exclud reciproc: cea română şi cea maghiară.
Istoriografia română susţine că după retragerea aureliană din provinciile Daciei nord-dunărene, o mare parte a populaţiei romanizate a ramas în zonele în care locuia, între care şi în regiuni din Transilvania de astăzi. Dar această teorie nu exclude nici deplasări limitate şi timpurii ale protoromânilor în ambele sensuri, din sudul Dunării spre nord, şi din nordul Dunării pe malul opus al fluviului.
Poziţia istoriografiei maghiare şi a unei părţi a celei de limbă germană este divergentă, contrazicându-se cu istoriografia română. Se încearcă demonstrarea faptului că românii au emigrat treptat, din sudul Dunării (din zonele montane ale Serbiei, Bulgariei, Macedoniei, Bosniei de azi) în Banat, Crişana, podişul transilvan şi Maramureş, fiind colonizaţi aici de regii Ungariei din dinastia arpadiană între secolele X-XIII. Se argumentează că în aceste regiuni s-au păstrat mai bine toponimia, hidronimia și oronimia atât din substrat, cât și cea romanică, precum și unele străromânești. De asemenea, istoriografiile care insistă asupra imigrărilor românești din ținuturi sud-slave subliniază denumirile slave ale unor ținuturi și localități ce conțin etnonimul „vlah“, amintire a unor „Vlăhii“ care au existat cândva în acele regiuni. Însă istoriografia română nu a contestat niciodată partea sud-dunăreană a ariei de etnogeneză a poporului român, arie locuită de o altă populație românească numeroasă în evul mediu, care nu a fost asimilată complet nici până în prezent și care a populat diverse regiuni situate mult mai la nord decât cele locuite de populațiile aromână și meglenită (Tribalia, valea Timocului, Banatul sârbesc).Sunt multe controverse între cele două istoriografii şi fiecare vine cu argumentele sale, însă lucrurile s-au desfăşurat după cum spune istoria şi continuitatea românismului în Transilvania este dovedită clar.
Spre mijlocul secolului X, două triburi maghiare conduse de lideri cu rangurile gyula şi kende au început ocuparea Transilvaniei, avansând  dinspre vest, pe văile râurilor Someş şi Mureş. Ocuparea integrală a ţimnutului ntransilvan s-a finalizat de-abia la sfârşitul secolului XII, în timpul regatului lui Bela al III-lea al Ungariei (1172-1196, prin atingerea zonei centrale a Carpaţilor Meridionali.
Cucerirea s-a consumat în trei sau patru etape principale, prin avansarea treptată, dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei, a fortificațiilor de graniță. În cel mai vechi document maghiar scris şi păstrat, despre Transilvania, teritoriul acesteia se regăseşte sub denumirea latină, Terra ultra silvam – „ţara de dincolo de pădure”.
În paralel cu procesul de ocupare, între secolele XI-XIII în Transilvania a avut loc un intens proces de colonizare, pentru că împotrivirea populaţiei române, autohtone a ridicat mari probleme cuceritorilor maghiari. Ungurii au fost nevoiţi să invite colonişti din diferite popoare europene ( saşii, secuii şi Cavalerii teutoni).  Concomitent cu aceste procese, regii unguri au început să-şi organizeze structuri proprii, laice şi ecleziastice, organizarea administrativă şi ecleziastică debutând prin secolul al XI-lea în teritoriile anexate regatului ungar. Prima biserică romano-catolică din Transilvania, cel mai vechi monument sacral maghiar datează de la începoutul secolului XI, însă primele comitate maghiare din Transilvania sunt atestate documentar de-abia din secolul XII.
Despre organizarea teritoriului şi etapele de dezvoltare ulterioare, despre statutul şi organizarea comunităţilor care convieţuiau în Transilvania ( români, maghiari, saşi, secui) se pot spune multe, însă în speţă, pe noi ne interesează evoluţia din punct de vedere istoric, a Transilvaniei.  Un recul semnificativ în desfăşurarea acestor procese care aveau loc concomitent pe teritoriile transilvănene ocupate de unguri (organizarea politică, administrativă şi colonizarea) s-a înregistrat prin anii 1241-1242, odată cu marea invazie mongolă, când trecerea hoardelor tătare a lăsat o Transilvanie pustiită şi arsă.
Spre sfârşitul  secolului al XIII-lea și, mai ales, în secolele XIV-XV, elitele nobililor  societății transilvane, saşi şi secui, s-au organizat  treptat în stări, care, datorită structurii preponderent etnice, au fost denumite oficial pe la 1500 – națiuni. Membrii stărilor acestora,  organizați în congregaţii sau universităţi, au participat la exercitarea puterii politice în Transilvania. Două documente emise de regele Ludovic I al Ungariei (1342-1382), datând din anul  în anul 136,  atestă agravarea condiției politice, juridice și religioase a populației românești din Transilvania, îndeosebi pe fundalul intoleranței față de alte confesiuni decât cea romano-catolică (ortodocșii erau denumiți „schismastici”).
Începând cu anul 1375, Transilvania se confruntă cu un nou pericol – cel otoman de această dată. Un rol important în oprirea temporară a năvălitorilor otomani l-a avut Iancu de Huneadoara, voievod al Transilvaniei şi guvernator al Ungariei, care, concomitent s-a străduit să sporească autonomia voievodatului transilvan faţă de regatul ungar. În faţa năvălitorilor turci, Transilvania îşi uneşte eforturile cu cele ale Moldovei lui Ştefan cel Mare, doar erau ţări surori!
Transilvania a fost zguduită în această perioadă, de mai multe mișcări sociale. Răscoala de la Bobâlna (1437-1438), cauza principală a acestei răzvrătiri de amploare fiind nerespectarea dreptului de strămutare de pe o moșie pe alta, a dreptului de moștenire a iobagului, și dijma episcopală.  Ca urmare  a acestei revolte se semnează actul de constituire al uniunii între marea nobilime, cler, orășenii sași și răzeșii secui, Unio Trium Nationum, acţiune îndreptată împotriva țăranilor maghiari şi români din Transilvania, românii fiind considerați națiune tolerată. Uniunea celor trei națiuni a funcționat într-o formă sau alta până la 1 decembrie 1918, data Marii Uniri.
Un impact masiv asupra societății transilvănene l-a avut și răscoala țărănească in Regatul Ungariei contra magnaților (grofilor), din 1514, condusă de secuiul din mica nobilime Gheorghe Doja. Decesul prematur al lui Matei Corvin, marea răscoala țărănească de la începutul secolului  XVI și ofensiva militară masivă a Imperiului Otoman spre centrul Europei, concretizată prin victoriile înregistrate de turci la Belgrad (1521), Petrovaradin (1526) şi Mohacs (29 august 1526), bǎtălie la care Transilvania nu a participat, au accentuat criza societății maghiare. Această criză s-a răsfrânt și asupra Transilvaniei. Disputele privind succesiunea dinastică și dubla alegere ca şi contra-regi pe tronul Ungariei a voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya (1526-1540) şi a lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1540), au facilitat intervenţia turcilor. În urma acestor evenimente, practic regatul ungar s-a scindat. Prin hotărârea Dietei de la Debreţin din 18 octombrie 1541, reprezentanţii celor trei naţiuni privilegiate din Transilvania i-au jurat credinţă lui Ioan Sigismund, descendentul lui Ioan Zapolya şi au recunoscut suzeranitatea înaltei Porţi asupra Transilvaniei. acest acord a pus bazele Principatului Transilvaniei, primul lui principe fiind Ioan Sigismund (1542-1571). Recunoscut de Imperiul Otoman ca stat independent , Principatul Transilvaniei platea turcilor o dare de 10.000 de ducaţi, numit „munus honorarium”, calitate în care participă ca ţară beligerantă în cadrul războiului de 30 de ani si încheie o serie de tratate cu ţări europene, de pe o poziţie de egalitate. principatul nu includea Banatul ( stăpânit de turci) şi nici Crişana, după 1660, transformată în vilayet, cu centrul la Oradea.
În 1599 Mihai Viteazul ocupă temporar Transilvania, dar nu reuşeşte să-şi îndeplinească visul de a uni cele trei ţări surori: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Transilvania a devenit mai apoi leagănul partidului naționalist ungar, care lupta împotriva monarhilor  habsburgi.
La sfârşitul secolului XVII, Transilvania intră în componenţa imperiului austriac., ca principat autonom. Invazia austriacă se produce în 1685 iar în 1699, prin Tratatul de la Karlowitz, Serbia, turcii cedează austriecilor Ungaria, Transilvania, Croaţia şi Slavoni, Banatul rămânând sub stăpânire turcă până în 1718.
În aceasta perioadă în Transilvania au loc o serie de mişcări spirituale, prin care se solicita unirea românilor ardeleni cu Biserica Romei, fapt ce a constituit deschiderea căii spre emanciparea culturală a românilor transilvăneni.  Blajul a devenit un centru de spiritualitate românească odată cu stabilirea reşedinţei Bisericii Române Unite de către episcopul Inocenţiu Micu-Klein în această localitate simbol, punând în acelaşi timp bazele Şcolii Ardelene. Unele comunități românești ortodoxe, în special din sudul Transilvaniei, nu au acceptat decizia sinodală privind unirea cu Biserica Romei. În general românii din sudul Transilvaniei, Banat și sudul Crişanei, au rămas în majoritate fideli Bisericii Ortodoxe, în timp ce mare parte a românilor din regiunile nordice ale Crișanei, Transilvaniei și din Maramureș au acceptat unirea cu Roma.
Rărirea populaţiei transilvane în timpu celor aproximativ 150 de ani scurşi de la 1526, după eliberarea ei de sub suzeranitatea turcească, a determinat Curtea de la Viena să repopuleze ţinuturile transilvane , aducând colonişti şvabi şi admiţând români din Moldova şi Ţara Românească, care emigrau din cauza stăpânirii fanariote. S-au  înregistrat însă şi mişcări ale populaţiei din Ardeal în sens opus, spre Moldova şi Ţara Românească. Recensămintele populaţiei efectuate de către Imperiul Austriac în 1712-1713 atestă existenţa unei majorităţi româneşti clare în rândurile populaţiei din Transilvania.
Între anii 1868 şi 1918, Transilvania afost încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar. În această perioadă, s-au intensificat măsurile discriminatorii împotriva românilor, șvabilor, slovacilor, sârbilor, croaților (în Banat) și, spre sfârșitul secolului XIX, chiar a sașilor, datorita unei puternici politici de maghiarizare, implementată de autoritățile maghiare. Nemulțumirile și opoziția multor grupuri naționale față de politicile de maghiarizare, arată că modelul statului naționalist nu a fost aplicabil în regiunea multietnică Transilvaniei înainte de 1918.
La încheierea Primului Război Mondial, în contextul prăbușirii Dublei Monarhii, Ungaria își proclamă independența, incluzând în teritoriul său și Transilvania.
În aceste condiții, conducătorii Partidului Național Român și românii din Partidul Social Democrat înființează Consiliul Național Român la Arad la data de 3 noiembrie 1918.
Prin actul istoric de la 1 decembrie 1918, se realizează visul de veacuri al românilor şi Transilvania este alipită României. După unirea din 1918 cu România, timp de un an și jumătate, Transilvania rămâne autonomă în cadrul statului român, fiind condusă de un Consiliu Dirigent.
Între timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluată de comuniști, care proclamă Republica Sovietică Ungară, încercând salvarea unei Ungarii multinaționale.
La data de 4 iunie 1920 , prin tratatul de la Trianon se delimitează frontiera între Regatul României și Regatul Ungariei. Frontiera din nord, cu Cehoslovacia și Polonia și în sud-vest cu Iugoslavia, se stabilește la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres, un tratat dureros pentru România deoarece a impus abandonarea unor români din Maramureșul istoric și din Banat. Puterile Antantei au insistat însă pentru încheierea sa deoarece fixa frontierele între state devenite aliate după încheierea Primului Război Mondial.
Este bine cunoscută străduinţa Ungariei, între cele două războaie mondiale, de a anula Tratatul de la Trianon, considerat a fi o nedreptate istorică. Horty, conducătorul maghiar din perioada interbelică susţinea cu tărie că România este „inamicul numărul unu al Ungariei, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei”.
Prăbuşirea sistemului de alianţe ale României (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), în contextul ascensiunii Germaniei naziste oferă un culoar favorabil Ungariei, de a cere revizuirea fontierei cu România, de după Primul Război Mondial.
Astfel că, în 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, Ungaria smulge României teritoriul actualelor județe Satu-Mare, Sălaj, Maramureș, Bistrița-Năsăud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureș (parțial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) și parte din județul Arad. Sudul Transilvaniei (județele Brașov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părți din județele Cluj, Arad și Mureș) și Banatul (județele Timiș și Caraș-Severin) au rămas în componența regatului României.
Revenirea la graniţele stabilite la 1 ianuarie 1938 între România şi Ungaria  (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) se înfăptuieşte de-abia în 1947, prin tratatele de la Paris.
Iată, în linii mari, care a fost succesiunea evenimentelor istorice petrecute de-alungul veacurilor în „ţara de dincole de pădure” – Transilvania.

Ce fac maghiarii în România de astăzi?

Evenimentele care se succed neaşteptat în sfera politicului din România începutului de mileniu III, vizând încercările de re-maghiarizare a Transilvaniei istorice, graţie clasei politice UDMR-iste, se desfăşoară nestingherite şi sunt agreate şi încurajate de către guvernul maghiar. Poruncile “comănduirii” de la Budapesta sunt respectate cu sfinţenie de prepuşii lor în Guvernul României de azi şi toate acţiunile pe care se străduiesc să le întreprindă în acest sens din 1990 încoace, stau mărturie vie a luptei pentru atingerea aceluiaşi “nobil” scop, de reconstituire a Ungariei “Mari”.

Suntem îndreptăţiţi să ne exprimăm îngrijorarea faţă de atitudinea şi acţiunile etnicilor maghiari de la putere, faţă de străduinţa lor necontenită de a organiza cât mai multe şi mai ample acţiuni în întâmpinarea înfăptuirii re-maghiarizării, care se manifestă în România acestor timpuri.

În data de 15 martie 2011, de Ziua Naţională a Ungariei, un extremist maghiar din  Miercurea Ciuc s-a dedat la un fapt incalificabil, batjocorind memoria unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului românesc, Avram Iancu. Asemeni hortiştilor, care au dezlănţuit teroarea printre românii din Transilvania săvârşind cele mai cumplite atrocităţi şi împărţind chinuri şi moarte celor care le-au stat în cale, acest criminal modern hortist, trăgea spre spânzurătoare, cu ştreangul de gât, un trup de păpuşă în costum moţesc, reprezentându-l pe Avram Iancu. Cu sânge rece şi o meticulozitate de criminal versat, a agăţat de o grindă păpuşa, simulându-i spânzurarea. Şi asta se petrecea într-un loc public, în centrul oraşului Miercurea Ciuc, în văzul trecătorilor, copii şi adulţi, într-o regiune (Harghita) înfierbântată de extremismul celor care defilează mereu cu stindardul autonomiei asa zisului ţinut secuiesc pe la toate forurile naţionale şi internaţionale!
Întâmplarea din 15 martie este un exemplu edificator al faptului că maghiarii nu se mai tem de nimic, ne denigrează pe faţă, ridică steagul secuiesc pe-o instituţie fundamentală, permite unui vicepreşedinte al Ungariei să se laude că susţine autonomia.  Este o lecţie de cinism fără precedent şi un afront adus unui neam întreg.

Cine a fost Avram Iancu? Un mare român, un erou al neamului şi-un neînfricat luptător pentru drepturile românilor, în propria lor ţară, Transilvania. Cu ce şi pe cine a deranjat Avram Iancu (1824-1872), fiu de ţăran moţ de la Vidra, intelectual ardelean, avocat de profesie, care a avut un rol deosebit în Revoluţia Română de la 1848 din Transilvania? A luptat doar pentru drepturile românilor! El a fost conducătorul de fapt al ţinutului Ţării Moţilor, din Munţii Apuseni, fiind în 1849 în fruntea armatei românilor transilvăneni, aliată cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluţionare ungare ale lui Kossuth, împotrivindu-se proclamării de către acesta, a unui stat naţional ungar care să includă şi Transilvania.

Avram Iancu a fost „soldatul conştient al ideii naţionale”, a cărui spadă „a lovit de la înălţimea unor principii imutabile de acord cu catehismul epocii lui” – după cum spunea Aron Cotruş, o personalitate a literaturii române postbelice. Avram Iancu, „verigă dintr-un lanţ de evoluţiune universală” care s-a înfăţişat „de la început într-o armură complexă de luptător pentru soarta integrală a unui neam”. El a avut curajul să susţină ideile românismului în faţa împăratului habsburg Franz Iosef, să refuze o decoraţie în cabinetul acestuia şi să-i spună: „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Maiestate!” şi să suporte consecinţele răzvrătirii sale împotriva asupritorilor.
Şi-acum, într-o societate românească civilizată, în care sunt respectate drepturile minorităţilor naţionale şi poate li se permite mult prea mult faţă de cât ar trebui, un extremist maghiar săvârşeşte o faptă impardonabilă, batjocorindu-ne eroul naţional.
Alte exmple: dacă facem o incursiune prin evenimentele petrecute în Clujul ultimilor ani, ceea ce constatăm ne îngrozeşte! Cu prilejul aşa zisei reinaugurări a statuii lui Matei Corvin – unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, care a condus ţara între 1458 şi 1490 -, forţele extremiste declarate au organizat o acţiune de etalare a urii şi dispreţului faţă de România, acţiune clară de tip extremis fascist. Tot la Cluj, promovarea valorilor cultural-artistice ungureşti se bucură de alocarea unor sume uriaşe din partea Ministerului Culturii, la conducerea căruia se află un ministru UDMR-ist, în persoana domnului Kelemen Hunor.Un exemplu clar, şi destul de recent este diferenţa dintre sumele alocate Operei Maghiare şi cele destinate Operei Române din Cluj în anul 2010 – mărturie stau cifrele! Pentru proiectele culturale româneşti nu sunt bani, însă pentru colaborările cu instituţii de profil din Ungaria şi nenumăratele delegaţii efectuate în scopul schimburilor de experienţă nu există bariere financiare!
Exemplele pot continua făcându-se referire şi la alte judeţe din Ardeal, dar ar ocupa prea mult timp pentru a le enumera.
La 25 august 2011, senatorului PSD, Lia Olguţa Vasilescu, a făcut o declaraţie  publică, la Conferinţa de presă organizată la Craiova, conform căreia “extremiştii maghiari se pregătesc să emită o monedă, denumită SIC, care să ruleze strict în Ţinutul Secuiesc”, criticând aspru Guvernul Boc pentru neluarea de atitudine în faţa unei astfel de iniţiative. În declaraţia sa, senatorul PSD susţine că în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş “oficialii maghiari au început să recunoască faptul că au în vedere înfiinţarea unei bănci care ar urma să se numească Siculorum Bes-Bank, denumire care vine de la Ţinutul Secuiesc, şi care ar urma să emită un SIC”. “Este un atac direct la adresa suveranităţii statului român!” – declară Lia Olguţa Vasilescu.
Sunt multe întrebări fără răspunsuri clare şi susţinute din partea celor responsabili de păstrarea unui echilibru în abordarea problemelor naţionale ale statelor membre UE. Sunt multe întrebări la care proprii noştri guvernanţi nu dau şi nu vor să dea răspunsurile pe care poporul român le aşteaptă.
Oare acest gen de acţiuni – alături de multe altele organizate fără teamă de către conducătorii maghiari, susţinute şi finanţate de către “dispozitivul central” de la Budapesta -, ce demonstrează ? Nu cumva că ungurii vor din nou o Ungarie “Mare”? Vor oare o reeditare a Dictatului de la Viena?

Ungurii cred că au drepturi pe care de fapt nu le au, şi am ilustrat acest fapt prin însăşi istoria Transilvaniei prezentată, în linii mari, în cele prezentate anterior. Însă ei au acea „credinţă fanatică” în apartenenţa Transilvaniei la regatul ungar.
Credinţa noastră, a românilor, în drepturile noastre este puternică şi de netăgăduit,este credinţa în revoluţionarii de la 1848 care au pus bazele statului român modern, ca apoi să-şi câştige independenţa!

Da, aceeaşi „credinţă fanatică” în unitatea naţională a avut-o naţiunea română când a fost încercată de Primul Război Mondial şi apoi şi-a împlinit visul prin înfăptuirea României Mari!
Nu acceptăm să stăm nepăsători faţă de ceea ce se petrece azi într-o ţară în care tânara generaţie învaţă din manuale de istorie golite de conţinutul lor patriotic, la sugestia liderilor maghiari. Nu accepatăm ca România să rămână o ţară fără busolă şi să al cărei scop să se îndepărteze de intereseul naţional!

De ce NU, Ungariei „Mari!”

Niciodată n-a existat Ungaria “Mare”,dar România Mare  a fost  şi este o realitate istorică, nu o fantasmă! Niciodată Principatul medieval ungar, plăsmuire a Bisericii Catolice, nu s-a putut compara, printre altele, ca omogenitate etnică, cu Principatele Române! Până la evenimentele de la Mohacs, timp de 500 de ani, regii Ungariei, de origine maghiară  se pot număra pe degete, şi asta spune mult! Transilvania continuă să existe alături de principatele – surori Moldova şi Ţara Românească, dar Ungaria dispare, după 1527! Noi, românii, existăm în filele unei istorii, nu ne pot contesta dăinuirea, ca naţie, nici falsificatorii istoriei şi nici cei care deformează realitatea istorică, susţinând contrariul.
Transilvania devine principat autonom după înfrângerea ungurilor la Mohacs! Noi am avut principi ardeleni, dar trecuţi la calvinism – drept urmare, în secuime s-au produs fisuri în populaţia românească, ponderea românilor ajungând la un prag inadmisibil de 5%, deşi natalitatea românească se ridica la cote superioare faţă de secuime în aceste regiuni! În statistici, toţi românii care vorbeau ungureşte erau evidenţiaţi ca unguri! De-alungul istoriei, cine şi-a mai permis să facă aşa ceva cu o naţie de sine stătătoare, ca naţia română? Desfiinţarea şcolilor româneşti au produs o deznaţionalizare cruntă iar obligarea copiilor români de a urma şcolile ungureşti a avut urmări grave: “En olah vaghok” , “Eu sunt român”! – iată cum îşi declinau naţionalitatea puii de român!
După încheierea alianţei celor trei naţii (ungurii, saşii şi secuii), cunoscută sub denumirea “Unio Trium Nationum”, după Răscoala de la Bobâlna şi după “Pactul celor patru religii (catolică, lutherană, calvină şi unitariană), religia ortodoxă era “tolerată” în Transilvania… Cum se poate ca religia ortodoxă să devină “religie tolerată” într-o vatră românească în care copiii români au fost creştinaţi cu multe secole înaintea ungurilor? Cum se poate ca naţia română să fie o naţie tolerată în propria ei ţară, Transilvania?  Noi, românii aparţinem de drept acestui pământ!
De unde a existat (şi încă mai există) atâta înverşunare şi ură în sufletul maghiarilor, îndreptată împotriva întregii suflări româneşti din Ardeal? Ce dovadă mai bună a existenţei acestei uri diabolice am putea avea decât raderea de pe suprafaţa pământului nostru strămoşesc a celor 230 de sate româneşti în timpul Revoluţiei de la 1848, când 40.000 de români au căzut în luptă şi pagubele au depăşit 30 de milioane de florini-aur?
De ce au defilat ungurii sub stindardul respectării legii naţionalităţilor, când procesul de maghiarizare a cunoscut culmile gloriei sale pe timpul guvernării odioase a baronului Dezider Banffi (1895-1899), proces de o virulenţă neîntâlnită până atunci? Respectând legea naţionalităţilor au desfiinţat oare şi Partidul Naţional Român din Transilvania?
De ce românii care au trăit în suferinţă mulţi ani sub dominaţie maghiară nu au recurs la răzbunare şi au fost toleranţi şi împăciuitori, după ce şi-au câştigat libertatea, pe când românii care au rămas în Ungaria au suportat un regim drastic de discriminare şi maghiarizare permanentă?
Există o mulţime de motive care ne determină să nu rămânem nepăsători la ceea ce se petrece în România şi să luăm atitudine în faţa celor care vor mai mult decât li se cuvine şi râvnesc, fără nicio jenă, la ceva ce nu le aparţine şi nici nu le-a aparţinut vreodată. Noi nu suntem o naţiune răzbunătoare, suntem un popor paşnic şi primitor, am trăit în bune relaţii cu naţiile care s-au stabilit de-alungul istoriei pe pământul transilvan, fie că au fost unguri, saşi, secui sau alte popoare. Însă, ce este al nostru apărăm cu sfinţenie! Şi Transilvania ne aparţine, aparţine României Mari şi nu Ungariei iar dreptul incontestabil asupra pământului transilvan îl au şi l-au avut  dintotdeauna, românii – ISTORIA este dovada şi documentele ei!

Zaharia Bala – membru al „National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council” din Washington D.C.
septembrie 2011

 

26 Mar
2012

Sfinţirea bisericii ortodoxe din satul Inceşti, comuna Ceica, judeţul Bihor, va avea loc pe data de 20 iulie 2014

Pe data de 20 iulie 2014 va avea loc sfintirea noului locas de inchinare, biserica ortodoxa din satul Incesti, comuna Ceica, judetul Bihor. La acest eveniment vor participa mai multe personalitati si lideri locali din judetul Bihor. Intrucat o parte dintre fiii satului nu mai locuiesc de multa vreme în casa copilariei lor, nici macar în judetul Bihor si nici macar în tara lor de bastina, un asemenea eveniment este ocazia fericita în care unii dintre ei se pot intalni si depana amintiri în mijlocul consatenilor, rudelor si prietenilor din copilarie.

Printre cei ce au parasit România de cateva decenii se numara si domnul Zaharia Bala. Personalitate marcanta in Lumea Noua si unul dintre romanii care fac cinste tarii natale si numelui de român, acesta s-a stabilit in Statele Unite ale Americii in 1987.

Zaharia Bala – un român patriot

Zaharia Bala a vazut lumina zilei in satul Incesti, a crescut si a participat impreuna cu parintii sai la toate muncile agricole, la fel ca multi alti romani remarcabili pe care viata i-a purtat pe alte meridiane ale Terrei.

Indiferent în ce loc de pe pamânt s-ar stabili, oamenii asemeni lui Zaharia Bala au radacinile adanc infipte în pamântul patriei, iar satul lor natal este locul în care se intorc mereu cu dor si drag ca sa-si incarce bateriile si sa-si alimenteze ideile, realizarile si misiunea care li s-a dat pe acest pamant. „Nihil est agricultura milius, nihil utilirius, nihil dulcius, nihil dignius” (Nimic nu este mai bun, mai util, mai dulce, nimic nu face pe om mai liber si mai demn decât agricultura),  spunea Prof. Univ. Dr. Nicolae Vasilescu în cartea sa, “Agricultura în proverbe si cugetari”.

Domnul Zaharia Bala pretuieste si acum aceleasi principii de viata valoroase care provin din traditiile satului romanesc arhaic. Tocmai de aceea, el a ales sa participe la festivitatile dedicate sfintirii bisericii din satul natal, imbracat în costumul popular traditional, retraind o frantura de viata la fel ca altadata.

Din Romania in sudul Californiei

Din 1987 Zaharia Bala locuieste în America, in sudul Californiei. A adus cu el valorile romanesti si a promovat toata viata cinstea si bunul simt ca pe o carte de vizita cu care deschide orice usa si obtine orice rezultate si-ar propune. Asemeni multor romani care si-au petrecut copilaria în satele Romaniei, domnul Bala transmite ceva din spiritual ancestral al asezarilor romanesti, fiecarui om pe care-l intalneste în activitatea sa de zi cu zi, chiar daca au trecut multi ani de cand, copil fiind, a deschis abecedarul si cartea de geografie în satul sau din Tara Crisurilor.

A promova Romania ca pe o destinatie turistica rafinata si stilizata a devenit un stil de viata pentru Zaharia Bala, omul care contribuie la imaginea Romaniei în SUA mai mult decat targurile de turism de pe Coasta de Vest si care si-a castigat stima si respectul americanilor, datorita valorilor si principiilor sale morale ireprosabile. De altfel, Zaharia Bala a fost invitat de mai multe ori la cina cu presedintele Bush.

Domnul Zaharia Bala este un membru marcant al “National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council” din Washington D.C. Republican Congressional Committee l-a decorat pe dl Bala cu medalia de aur Ronald Reagan.
Zaharia Bala este totodata si un prosper om de afaceri. Detine mai multe tipuri de afaceri si proprietati imobiliare in California si Arizona, dar si in Romania. Prin munca sustinuta, cinste si integritate, Zaharia Bala contribuie la consolidarea imaginii Romaniei peste ocean si, în acelasi timp, la prosperitatea tarii sale natale.

20 iulie 2014

In data de 20 iulie 2014, dimineata la orele 8:30, un mare convoi de masini va pleca din parcul aflat in fata Hotelului Dacia din Oradea. Prieteni si cunostinte care doresc sa se alature acestui convoi de masini, pot sa o faca.

Cetatenii din satele invecinate si toti cei care-l cunosc pe domnul Zaharia Bala sunt invitati si rugati sa fie prezenti in satul Incesti la ora 9:00 dimineata, inainte de inceperea slujbei de sfintire a bisericii, pentru a avea ocazia sa-i stranga mana acestui roman remarcabil si sa se fotografieze impreuna cu dumnealui.

Dupa slujba religioasa, domnul Zaharia Bala isi va exprima gandurile si sentimentele fata de cei prezenti intr-o alocutiune care se bazeaza pe experienta traditionala, dobandita de ilustrul fiu al satului Incesti peste ocean.

Va urma un moment emotionant, în care lumea satului de altadata va fi adusa pe retina celor prezenti printr-un gest simbolic al domnului Bala, care intentioneaza sa urce dealul imbracat in costumul popular traditional al satului. Domnul Zaharia va evoca muncile campului asa cum si le aminteste – va da cu coasa, va merge cu plugul si va evoca prin scurte demonstratii practice, viata taranului roman din Campia de Vest si dealurile Bihorului.


O vacanta acasa

La eveniment au fost invitati, si au confirmat deja participarea, o serie de jurnalisti si reporteri americani, care vor imortaliza momentul si-l vor face cunoscut intregii planete.

Festivitatile vor continua cu o serbare campeneasca, o masa festiva cu mancaruri si bauturi traditionale romanesti. Atmosfera va fi intretinuta de cantareata de muzica populara Florica Opris Abaghioaiei, care va interpreta melodii din folclorul local pana in zori.

Motivul pentru care anuntam atat de repede evenimentul din 20 iulie, 2014 este ca si alti fii ai satului din diaspora sa afle despre initiativa laudabila a consatenilor si sa aiba timp suficient pentru a-si planifica o vacanta acasa, un concediu de neuitat în Romania, în acea perioada.

Nationalism, libertate si nemurire

Sfintirea noului locas de inchinare, biserica ortodoxa din satul Incesti, comuna Ceica, judetul Bihor, este un eveniment unic si incarcat de simboluri si emotii pentru toti fiii satului Incesti, ale caror inceputuri sunt legate de aceste plaiuri mioritice.

Petre Tutea spunea ca: “Nimeni nu poate interzice unui popor sa-si traiasca traditia si istoria cu gloriile si înfrîngerile ei. Etnicul este punct de plecare si universalul punct de sosire. Eu, ca nationalist, am gîndit multa vreme ca natiunea e punctul terminus al evolutiei universale, dar cand dispare nationalismul dispar popoarele si intram în Turnul Babilonului. Popoarele sunt legate de biserici pentru ca fara nemurire si mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are în substanta lui ideea nemuririi si mîntuirii, nu e liber”.

Evenimentul din 20 iulie 2014 de la Incesti este un asemenea moment de nationalism, de libertate si de nemurire. Organizatorii va asteapta cu drag si va promit ca veti trai momente de neuitat la Incesti – Ceica, judetul Bihor.

O mare sarbatoare în lumea ortodoxa

Cu toate ca de obicei stirile se anunta imediat dupa ce s-au intamplat, iar daca este vorba despre un eveniment programat, ziarele scriu despre el cu cateva zile mai devreme, de data aceasta, anuntam un eveniment care va avea loc peste doi ani si de aceea este necesar sa facem cateva precizari.

Sfintirea unei biserici este o mare sarbatoare în lumea ortodoxa  si adesea reprezinta un eveniment unic în viata oricarei comunitati. Odata ce este terminata constructia unei biserici si ea este inzestrata cu toate odoarele de cult, urmeaza ceremonia de sfintire a bisericii, asa cum este descrisa ea in Cartea de sfintire, dupa un ritual vechi, transmis din generatie in generatie si nealterat de trecerea timpului.

Sfintirea bisericii reprezinta cel mai important, cel mai fastuos si cel mai complicat ritual ortodox si se face de catre un episcop impreuna cu un sobor de preoti si este de o importanta covarsitoare, pentru ca odata sfintita, biserica devine lacasul lui Hristos. Ceremonia are prototipul din Vechiul Testament, de la sfintirea Cortului Marturiei (Ies., 29, 32-37) si a templului lui Solomon (II Paral., cap. 5-7). In crestinism, ca locas de inchinare, Biserica este Casa lui Dumnezeu (I Petru, 4, 17) sau “Biserica lui Dumnezeu” (I Cor., 1, 2) in sens de loc pentru rugaciune a obstei crestine.

Asadar, peste doi ani, în data de 20 iulie 2014 constructia  bisericii din Incesti – Ceica, judetul Bihor va fi terminata si inzestrata cu toate obiectele de cult necesare, iar Episcopul Oradiei si Bihorului, Sofronie Drincec, insotit de preacuvioasele maici de la Manastirea Sfanta Cruce din Oradea si un sobor de preoti, vor sfinti biserica si-i vor da hramul.

Octavian Dumitru Curpaş
Phoenix, Arizona, SUA

 

25 Mar
2012

CARTEA “ÎN DOUĂ LUMI” DE BEN TODICĂ A PRIMIT BINECUVÂNTAREA DOMNULUI

Biserica Parohiei Ortodoxe Române Dacia-Timişoara

În data de 23 martie 2012, a avut loc Manifestarea cultural-religioasă şi educativ-ştiinţifică internaţională dedicată marelui cărturar şi patriot român bănăţean IOACHIM MILOIA „PER ASPERA AD ASTRA”, ediţia a IX-a, organizată de Fundaţia pentru Cultură şi Învăţământ „Ioan Slavici” Timişoara, sub egida Consiliului Judeţean Timiş.

 

Manifestarea a debutat la ora 15, în Biserica Parohiei Ortodoxe Române Dacia-Timişoara, binecuvântarea manifestării fiind făcută de către Prea Onoratul Părinte dr. IOAN BUDE, Protopop al Protopopiatului Ortodox Român Timişoara I, Paroh al Parohiei Ortodoxe Române Dacia – Timişoara.

A urmat un cuvânt de salut din partea organizatorilor şi au fost prezentaţi oaspeţii şi invitaţii de onoare ai manifestării, după care au susţinut comunicări ştiinţifice în plen.

În finalul simpozionului au fost lansate cărţile: Aurel Turcuş, Muzeografie timişoreană, ediţia a II-a, Editura Eurostampa, Timişoara, 2012 ; Tiberiu Ciobanu, Istoria medievală a Banatului reflectată în opera lui  Ioachim Miloia ; Ben Todică, „În două lumi”, ediţia a II-a , Editura Singur, 2011.

Aşa cum promisesem la ultimul simpozion organizat de Fundaţia „Ioan Slavici” din Timişoara, unde fusese lansat volumul românului-australian Ben Todică, am participat la această manifestare deosebit de interesantă, pentru a putea dărui cărţi şi a primi „sfinţenia” locului.

Prin bunăvoinţa Prea Onoratul Părinte dr.IOAN BUDE, Paroh al Parohiei Ortodoxe Române Dacia – Timişoara, periodic, întâlnirile cultural-religioase organizate în Sfanta Biserică, au devenit o necesitate sufletească pentru toţi.

Doamne ce bine este să-ţi poţi lansa o carte în Sfânt Lăcaş, în Casa cea mai aleasă a Domnului!

A treia lansare a cărţii “În două lumi”, o  încercare  de apropiere,  de  misterul, lui Dumnezeu Cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. După cum ştim cu toţii, noutatea absolută a creştinismului constă în faptul că el este revelaţia în Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat – a Sfintei Treimi.


 

Ţinând în mână volumul “În două lumi” semnat de  Ben Todică, am avut un sentiment de împlinire, de împăcare cu mine însă-mi aflându-mă înconjurată de îngeri şi sfinţi, şi parcă dintr-un loc anume, mă privea timid Ben Todică.

Un sentiment firesc, gândindu-mă la faptele ziditoare ce rămân în urma noastră.Un gest de preţuire pentru scriitorul Ben Todică, trăitor în Australia, dar cu inima mereu ACASĂ. Un prim volum  „Între două lumi” apărut în 2009, acum o altă carte, care înmănunchează interviuri, ecouri, DOR.

Dorul de ţară este arzător; preocupat de Ciudanoviţa, locul unde şi-a trăit tinereţea, grija sa faţă de minele părăsite, un semnal subtil privind Roşia Montană.

Ben Todica, “un ambasador al românilor de pretutindeni”, de care putem fi mândri. Nu este singurul. Românii noştri au ştiut să sfinţească locul dintotdeauna…

Prezentându-l pe autor, vorbind despre preocupările şi dorurile sale, cuvintele izvorau ca o „apă vie” în faţa unui auditoriu cuminte şi legănat de actul de cultură, din frumoasa noastră biserică.

Ochii Prea Onoratul Părinte dr. IOAN BUDE, îi simţeam întăritori, pe când citeam parcă din altă lume, cuvântul de început al autorului.

Am început să realizez cât de aproape sunt de creatorul meu, să simt că sunt plămădit după chipul şi asemănarea sa, că atunci când vorbesc, Dumnezeu este în mine şi că eu nu aş exista fără el – “pentru că la început a fost cuvântul şi cuvântul era Dumnezeu“.

Scriitorii care m-au luminat, parcurgându-mi cartea, sunt scăldătoarea prin care Dumnezeu căleşte sabia sfinţilor, sunt cel mai mare dar şi scut împotriva neştiinţei şi al întunericului, sunt bucuria trecerii într-o nouă lume. Sufletul îmi este plin de un mănunchi de emoţii unice. Sunt Binecuvântat de Cuvântul în care m-am născut! Am exclamat şi am plâns tremurând precum oţelul trecut din flăcări în gheaţă. Dragă cititorule, nu gândi ce am scris, ci simte ce poate face limba prin cuvânt! Tu eşti cuvântul!”Ben Todică

 

Alături de mine, oameni de seamă ai Banatului. Oameni ai CETĂŢII! Pentru o clipă, am încercat să găsesc în gând  o definiţie a Omului. Aşezarea noastră, în faţa Sfântului Altar, mi-a amintit ce spunea Sf.Ioan Gură de Aur.

“Ce este omul?”…

Omul…Omul este o binecuvântare a lui Dumnezeu, un fiu al Lui, el este trup şi suflet… iar trupul…este împreună lucrător cu sufletul în drumul spre mântuire…Sfântul Ioan Gură de Aur spune simplu…că “Omul este un altar”!

Cărţile, un dar din partea autorului, în semn de respect şi preţuire pentru Oameni. Le-am citit bucuria în ochi la primirea cărţilor. Am fost impresionată de reacţia caldă a domnului Cercetător ştiinţific  dr. Ioan Haţegan de la Academia Română Timişoara.

Da, “Omul este un altar”!

… “Faptele Apostolilor (20,35) Pavel aşijderea grăieşte: “Trebuie să ajutaţi pe cei slabi şi să vă aduceţi aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua.”În adevăr, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit şi gol, voinţă şi neruşinare ca să pot da din ceea ce nu am. Tu fă ca darul acesta al meu – paradoxal, absurd şi îndrăzneţ – să se întoarcă asupra-mi prin mila Ta care socoteşte înţelepciunea oamenilor drept nebunie şi adagiul “Nemo dat quod non habet” aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Tu care ceri numai imposibilul şi făptuieşti numai ce mintea omenească nu poate să priceapă.” (Dăruind vei dobândi de Nicolae Steinhardt)

Manifestarea cultural-religioasă şi educativ-ştiinţifică „Per Aspera Ad Astra”, ediţia a IX-a s-a bucurat de o largă participare şi o intensă mediatizare în presa scrisă şi audio-vizuală timişoreană.

Volumul În două lumi, avându-l ca autor pe scriitorul Ben Todică, s-a bucurat de aprecierea celor prezenţi. Felicitări BEN TODICĂ!

Biserica Parohiei Ortodoxe Române Dacia-Timişoara, prin Parohul ei, Prea Onoratul Părinte dr. IOAN BUDE, Protopop al Protopopiatului Ortodox Român Timişoara I, mi-a făcut ziua mai frumoasă, iar cartea ta, acum străluceşte…printre mir şi tămâie mirositoare…

 

Mariana Gurza

Timisoara

23.o3.2012

 

 

25 Mar
2012

PREDICA PARINTELUI ILIE CLEOPA LA BUNA VESTIRE

Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc.

Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.
Iubiţii mei fraţi în Hristos, mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. (Bogorodicina Învierii, glas 4). Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri, şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită. Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupării lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea : „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).

În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a spăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată şi spăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema” (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în rai, gândea întru sine: Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune? Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez! Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă! (vezi Luca 1, 37). Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”. Ascultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele dumnezeiescului Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi, hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38)

Iată, iubiţii mei fraţi în Hristos, cum a luat început şi pricină prealuminatul praznic al Bunei Vestiri, pe care noi astăzi îl prăznuim. Şi să ştiţi că, o dată cu începutul acestui dumnezeiesc praznic, s-a început a se împlini şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc şi al descoperirii tainei celei din veac ascunse şi din îngeri neştiute. Acest început, după toată dreptatea, îl prăznuieşte Biserica lui Hristos astăzi, cântând: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac” (troparul praznicului); şi iarăşi: „Astăzi se binevesteşte pământului bucurie mare” (stihira).

Cu adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea, întru care mult înveselitorul Arhanghel Gavriil a adus bucurie duhovnicească la toată lumea. El a fericit-o pe Fecioara Maria, spunându-i mai întâi „Bucură-te” şi apoi: „ceea ce eşti plină de dar”. I-a zis: că prin tine vine bucurie la toată lumea şi întristarea neamului omenesc se risipeşte. Ea e plină de dar, căci cu adevărat ea este comoara tuturor darurilor celor duhovniceşti.
Prea Curata şi Prea Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iar pentru a vă da seama de acest mare adevăr, am să folosesc o asemănare. E o asemănare între cetele îngereşti şi Maica Domnului. Ascultaţi:

Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, ca Maxim Mărturisitorul, marele Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare şi dumnezeiescul Dionisie Aeropagitul (vezi Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, cap. XI, p. 399) zic că fiecare ceată din cele nouă cete îngereşti a luat de la Dumnezeu o deosebită vrednicie şi însuşire sau proprietate (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească). Şi dacă aceste sfinte şi prea curate cete de îngeri au o mare felurime de calităţi spirituale şi o mare felurime de daruri şi de vrednicii date lor de Dumnezeu, apoi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate aceste sfinte cete le covârşeşte cu vrednicia, cu slava şi cu darul (Luca 1, 28).

Îngerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul şi vrednicia de a sluji la mântuirea sufletului omenesc şi de a povăţui pe oameni la vieţuirea cea cu dreptate şi cu fapte bune, pentru a împlini ei voia lui Dumnezeu (Luca I, 22; Evrei 1, 7-14). Iar Prea Sfânta şi Prea Curata Fecioara Maria, prin darul cel dat ei de Dumnezeu, mai mult decât toţi îngerii povăţuieşte pe cei credincioşi pe calea mântuirii (Sfântul Ioan Damaschin, Octoihul Maicii Domnului, Mănăstirea Neamţ, 1810, p. 277). Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proorociilor şi ale cunoştinţei voii lui Dumnezeu (Vieţile Sfinţilor, la 8 noiembrie). Iar Prea Sfânta Fecioară Maria, încă din acest veac, a luat de la Dumnezeu darul proorociei şi al descoperirii tainelor dumnezeieşti. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai înainte a arătat slava ei cea viitoare, zicând: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca1, 48). Iar după ce a născut pe Mântuitorul lumii Hristos, a covârşit cu sfinţenia şi cu darul toate cetele arhanghelilor (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. , cap. IV, p. 123).

Şi dacă îngerii de la ceata sfintelor Începătorii, mai mari peste cetele cele mai de jos, slujesc la îndreptarea a toată lumea şi la păzirea împărăţiilor, a ţărilor şi a tuturor ţinuturilor (Psalmul 44), apoi Prea Sfânta Fecioară Maria, fiind Împărăteasa tuturor cetelor îngereşti (Vieţile sfinţilor, 8 septembrie), cu sfintele şi preaputernicele ei rugăciuni lucrează mai mult decât orice ceată de îngeri şi de începătorii, la îndreptarea şi mântuirea a toată lumea şi la paza tuturor împărăţiilor şi a tuturor popoarelor lumii (ibidem).

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Stăpâniri au mare stăpânire asupra diavolilor şi mare putere de a opri şi potoli furia lor, spre a nu vătăma pe cineva din oameni pe cât ar voi ei (ibid.), apoi câtă stăpânire nu are Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu asupra diavolilor, şi cât nu poate ea opri puterea drăcească de a nu face rău celor bine credincioşi, care o slăvesc pe ea din inimă şi se închină ei cu credinţă şi cu umilinţă?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Puteri din cer, prin darul cel dat lor de la Dumnezeu, pot să reverse darul facerii de minuni asupra plăcuţilor lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni spre a fi cu răbdare şi cu tărie de suflet în necazuri şi în suferinţele lor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească, cap. XXXII), apoi câtă putere de facere de minuni nu are Maica Domnului şi câte nu poate ea să întărească şi să îmbărbăteze în necazuri şi în scârbe pe toţi aceia care au dreaptă credinţă şi o cheamă pe ea din inimă spre ajutor?

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Domnii din cer au darul şi puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalţi îngeri care sunt mai jos decât ei, şi au puterea de a învăţa pe oamenii cei credincioşi de a-şi stăpâni simţirile şi patimile lor şi a se face domni peste voile lor cele pătimaşe (Axion la Naşteriea Domnului), apoi câtă putere nu are Împărăteasa tuturor îngerilor şi Doamna lumii, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, de a domni şi de a împărăţi peste domnii şi împăraţii lumii acesteia, şi de a povăţui tot sufletul cel binecredincios, spre a-şi stăpâni simţirile şi toate poftele cele pătimaşe şi a ajunge, prin darul lui Dumnezeu, domni şi împăraţi peste toate patimile şi voile lor cele rele?

Şi dacă ceata preafericitelor Scaune din cer, mai mult decât alte cete de îngeri, au darul de a odihni şi de a purta pe Dumnezeu, după dar, nu după fiinţă, căci după fiinţă El este necuprins (Axion la Naşterea Domnului), apoi care dintre îngeri şi dintre oameni a odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult ca Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele şi în braţele ei pe Dumnezeu Cuvântul şi s-a făcut prin aceasta scaun însufleţit şi cuvântător al Împăratului Slavei (Ierarhia cerească, la cap. 3), după cum şi Biserica lui Hristos adevereşte cântând: „Că mitrasul tău scaun L-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 125)?

Dacă ceata preasfinţilor şi preaînţelepţilor Heruvimi, mai mult decât alte cete de îngeri care stau mai jos decât dânşii, pururea strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea înţelepciunii şi cunoştinţei dumnezeieşti, şi sunt luminaţi în chip covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege marea adâncime a tainelor Sale, şi au puterea de a lumina pe îngerii cei mai de jos decât ei cu înţelegerile cele dumnezeieşti (Vieţile Sfinţilor, 8 noiembrie), apoi oare câtă înţelegere duhovnicească şi câtă adâncime de taine dumnezeieşti nu poartă întru sine Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care pe sine sălaş Înţelepciunii lui Dumnezeu s-a făcut (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Serafim”, Puţul, Buzău, 1833)?

Şi dacă ceata preaîndumnezeiţilor Serafimi sunt prea înfierbântaţi de dragostea de Dumnezeu (ibid.) şi au îndoită putere de sfântă înspăimântare, îndoită putere de vedere dumnezeiască şi îndoită putere de înălţare şi slavoslovie, mai mult decât toate celelalte cete îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalmii 44, 11), apoi câtă fierbinţeală de dumnezeiască dragoste nu are Prea Sfânta şi Prea Curata Fecioară Maria, care pe Dumnezeiescul Izvor cel fără de margine al dragostei în pântece L-a purtat, L-a născut mai presus de legile firii şi cu lapte din preasfântul şi preacuratul ei piept L-a alăptat? Şi de câtă vedere dumnezeiască nu este plină Prea Sfânta Fecioară Maria, care pururea stă de-a dreapta Sfintei Treimi, ca o Împărăteasă a cerului şi a pământului, în haină aurită şi cu toată strălucirea frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi preaînfrumuseţată (Psalmul 103)?

Şi dacă Dumnezeu are ca haină a Sa lumina (cântare la peasna a 9-a a canoanelor din Minei), apoi de câtă slavă şi înălţare duhovnicească nu s-a învrednicit Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, dacă toată Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare o numeşte pe ea Maica Luminii (Axion)?.
Iată dar, iubiţii mei fraţi, pentru care pricină am zis că Maica Domnului este comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iată pentru care pricină Biserica lui Hristos cântă Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu, zicând: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas 8, pp.155 şi 173). Această cântare este preasfântă şi adevărată, pentru că, precum am arătat, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor le-a covârşit cu vrednicia, cu cinstea şi cu toate darurile cele duhovniceşti cu care a împodobit-o şi a înfrumuseţat-o pe ea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu. Aceasta o adevereşte şi dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin în una dintre cele prea alese şi multe laude pe care le-a alcătuit Maicii Domnului. Căci zice: „Înfrumuseţatu-te-ai mai mult decât toată cuviinţa îngerilor, ceea ce ai născut pe Făcătorul lor” (Luca 1, 33).
Iubiţii mei fraţi în Hristos, în cele de până aici, după a mea slabă putere de înţelegere, am arătat în ce chip Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu a fost şi este comoara şi vistieria tuturor harurilor Sfântului Duh şi pentru care pricină Biserica lui Hristos o numeşte pe ea mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii. În cele ce urmează, vreau să vă arăt care din darurile Prea Sfintei Fecioare Maria a atras mai mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi care dar i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească. Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Prea Sfintei Fecioare Maria? Oare fecioria, sau înţelepciunea, sau alte multe şi nenumărate daruri care le avea? Da, fraţii mei, într-adevăr, Prea Sfânta Fecioară Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de mare folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Prea Curatei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48) şi a ridicat-o pe ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oştile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile (Psalmii 40, 21). Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată al multor neamuri (Facerea 18, 27), căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă (Facerea 41, 40). Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului.(Ieşirea 4, 10). Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului. (Ieşirea 3, 11). Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om (Psalmii 21, 6). Cu smerenia a strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi, mai mult decât toţi, dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos (Matei 3, 16,17) şi care pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi martorul cel mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan. (Matei 11, 11) şi de a se numi, de Însuşi Hristos, cel mai mare născut din femeie (Luca 17, 28).

Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Prea Sfintei Fecioare Maria, care auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”(Luca 1, 38). Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: „Cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12). Iar Sfântul Efrem Sirul zice: „În inima adâncă Se va înălţa Dumnezeu”.

Deci, dacă după mărturia acestui Sfânt Părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazemă, apoi şi la Prea Curata şi Prea Sfânta Fecioară Maria toate darurile cele înalte şi duhovniceşti, cu care a fost împodobită de Dumnezeu, s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică smerita ei cugetare.
Iubiţii mei fraţi, spre a desluşi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am să vă spun o istorioară. Se povesteşte că vestitul pictor Apeles a făcut, pe lângă alte statui vrednice de laudă şi mirare, şi un minunat spic de grâu de care atârna un porumb. Toţi se mirau şi se minunau de acea minunată sculptură, deoarece se părea că în ea meşteşugul nu urmează firii, ci o depăşeşte pe ea. Dar era o taină nedezlegată: cum un spic, care este aşa de gingaş cu puterea, să poată ţine pe el greutatea unui porumb? Dezlegarea tainei însă arată şi închipuie pe Prea Curata Fecioară Maria. Fecioara Maria era aici închipuită printr-un fir de grâu; iar porumbelul era chipul Duhului Sfânt. Spicul sta aplecat de greutatea porumbului, arătând ca un simbol smerenia cea mare a Prea Curatei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multă dragoste şi smerenie când Duhul Sfânt a venit peste ea şi o a făcut Lui sălaş (Luca 1, 35).

Iubiţii mei fraţi, după cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu, şi cu atât mai mult la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurată a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte – şi moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). Dar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10). Dar va zice cineva: Ce este smerenia? La aceasta voi răspunde eu, nu cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Isaac Sirul: „Smerenia este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit a veni în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită”. Iar dacă se va întreba din ce se naşte ea, vom zice, ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii (Scara, Cuvântul 4). Şi dacă se va întreba cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice: pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare păcat, care este mândria. Pentru acest păcat îngerii au căzut din cer şi strămoşii noştri Adam şi Eva din rai, căci ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei (Facerea 3, 6).
Fraţii mei, spre încheiere vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să stăpânească; fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul, fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri. Cine învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere radio sau televizor, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mândria? Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria? Cine învaţă pe cel sărac, care a re o casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria? Cine face pe fetele şi femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apostolul Iacov care zice: „Toată lumea în cel rău zace”; şi iarăşi: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4). Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mândria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept, au nu din mândrie?
O, răutate fără de margini! Cine mai cunoaşte astăzi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa?

Fraţii mei, iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate, iar fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei ( Teognost). De aceea şi Mântuitorul nostru pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cei dintâi, zicând: „ Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3).

Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine sărac şi că n-a făcut nici un bine înaintea Domnului.

Fraţii mei, să nu uitaţi de la acest înalt, slăvit şi prealuminat praznic al Bunei Vestiri cele ce aţi auzit, dar mai ales să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduce omului această preaslăvită şi mai mare virtute. Amin!

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8245

Ultimele Comentarii