25 Jan
2012

Ar trebui să se înveţe în şcoli românismul?

 Dimitrie Cantemir

Citesc pe internet un interviu cu reputatul regizor şi om de cultură Alexander Hausvater. Poate dintr-o judecată greşită, impresia mea despre cunoscutul regizor a fost că datorită influenţei Domniei sale, Teatrul Naţional  din Timişoara, condus de soţia dânsului, d –na Ada Lupu a trecut cu tăvălugul peste    repertoriul clasic, cantonându-se cu obstinaţie asupra unor lucrări dramatice uşurele, fără miză estetică,supralicitându-se partea instinctuală a fiinţei umane , vidând-o pe aceasta de sentimente. Chiar şi în cazul unor piese clasice s-a căutat cu lumânarea  excesivul,caricatura, obscenitatea, escamotându-se sentimentul,ideea de frumos, etc. Dar nu de nenorocita prezenţă a d-nei  Ada Lupu în Timişoara şi la conducerea Teatrului Naţional am dorit să scriu. M-a impresionat, ba chiar m-a şocat afirmaţia pe care o face domnul Hausvater în acel interviu, spunând că ar trebui să se introducă în şcolile noastre românismul.
Mai întâi ar trebui să remarcăm că de aproape şaizeci de ani, şcoala românească învaţă şi trăieşte după modele străine, după război după modelul sovietic, iar după revoluţia din 89, după un  model ce vine din America dar nu este întrutotul american, fiind dominat de principiul pollitical correctinis, de ideile mondializării care pretind renunţarea la marca etnică a fiecărui neam, la datini, obiceiuri,credinţă etc. Obiectivul acestei tendinţe mondialiste este ştergerea trăsăturilor naţionale ale popoarelor , strângerea lor sub mâna unui guvern mondial şi a unei politici mondiale de evoluţie viitoare.

 
   Nicolae Iorga
Ce însemnă învăţarea în şcoală a românismului? În primul rând ar trebui să li să pretindă şcolarilor să ştie pe de rost bogăţiile solului şi subsolului, relieful ţării, cu monumentele sale naturale excepţionale. În strânsă legătură cu acesta ar trebui să se înveţe adevărata istorie a poporului român, scoţând din voita ostracizare pe celălalt element constitutiv al nostru, neamul dacilor.
Acum putem spune adevărurile despre convieţuirea noastră cu alte populaţii, cât de benefice sau malefice au fost, ce valori au creat acestea şi ce distrugeri, despre rapturile săvârşite de marile puteri aflate la fruntariile    ţării sau călare pe ţară, despre furturile  din bogăţiile ţării noastre. 

 
 

Dar n-ar trebui  ocolite nici  crimele , săvârşite de vecini împotriva noastră sau a populaţiei româneşti aflată în teritoriul stăpânit de ei, nici cele pe care le-am făcut noi( dacă le-am făcut ?) împotriva altora. Ar trebui să se prezinte cu respect şi veneraţie marile personalităţi ale românilor, faptele lor bune şi mai puţin bune, contribuţia lor în decursul veacurilor la supravieţuirea creştinismului în această parte de lume ameninţată cândva de otomani şi tătari, la dezvoltarea civilizaţiei europene.

N-ar trebui să fie neglijaţi savanţii români, începând cu Dimitrie Cantemir şi până în zilele noastre, care au avut contribuţii uluitoare la dezvoltarea ştiinţei .

Ar trebui să li se explice cu argumente rolul extraordinar al creatorilor de artă şi literatură la patrimoniul de cultură universal. Sunt multe asemenea domenii asupra cărora ar trebui să se pună accent în şcoli arătând-se cu argumente valoarea poporului român, calităţile sale pentru care merită să fie iubit şi preţuit de fiii săi dar şi de alte naţiuni. Dacă românismul va fi introdus în şcoli şi predat cu seriozitate, ca materia cea mai importantă, vitală, nu-i exclus ca atitudinea noastră a tuturor, indiferent de nivelul cultural şi de poziţia socială, să se schimbe iar faptele noastre să aibă în vedere prosperitatea şi ridicarea neamului şi mai apoi a noastră a fiecăruia în parte.  Cu o comportare demnă vom impune lumii şi vom avea – cum ar trebui de fapt-un cuvânt greu de spus în faţa celorlalte neamuri.   

              
Ion Marin Almăjan
                25 ianuarie 2012 
24 Jan
2012

Cum s-a împărţit Banatul ? Filipica lui Take Ionescu împotriva lui I.I.C.Brătianu

În anul 1920, la Bucureşti, apărea broşura Politica externă a României şi Chestiunea Banatului sub semnătura  lui Take Ionescu, unul din marii oameni politici ai României, plachetă ce reproducea discursul prezentat de reputatul om politic la clubul Partidului Democrat, partid desprins, aşa cum se ştie, din iniţiativa lui Take Ionescu, din Partidul Conservator. Broşura conţine, în afara unei succinte prezentări a rolului jucat de Partidul Conservator la întemeierea României Mari, programul politicii interne a noii Românii, în viziunea Partidului Democrat, deci a preşedintelui său, Take Ionescu, şi „Declaraţiile asupra politicii externe a României de la 1914 până în prezent” făcute în Parlamentul României de acelaşi personaj politic. Voi încerca, în cele ce urmează să rezum aceste declaraţii (restrângându-le doar la chestiunea Banatului), foarte puţin luate în seamă de istoriografia românească contemporană, şi cu atât mai puţin cunoscute bănăţenilor. Doresc să le readuc în lumină, atrăgând atenţia că demersul meu nu are nici făţiş, nici în subtext, intenţii revizioniste. Ar fi o aberaţie din partea mea să susţin, cum nu ostenesc s-o facă  unele cercuri şi persoane de etnie maghiară, revizuirea Tratatului de la Trianon, mai ales acum, în perspectiva unei Europe comune, o Europă ce va fi, cel puţin aşa se afirmă, o Europă a regiunilor. Într-un asemenea context, graniţele vor conta mai puţin, lumea va fi mai liberă să comunice şi să întreţină legături directe, fără ca aceasta să însemne, sper, pierderea identităţii culturale şi naţionale a fiecărui popor.

             Take Ionescu

            Aşadar, să ne reîntoarcem la declaraţiile domnului Take Ionescu. „Banatul şi cu Oltenia sunt colţurile de pământ cele dintâi colonizate de romani, acolo au călcat întâi legionarii romani, acolo este leagănul naţionalităţii noastre, nu poate deci să nu ne fie scump. Dacia Traiană, cea veche, aşa ne-am obişnuit noi cu dânsa: Dunărea, Nistru, Tisa, acesta este cadrul Daciei Traiane. Istoria însă, domnilor, a transformat Dacia Traiană, aşa cum se croise de la începuturi. De unde Nistrul este ocupat de poporul român, într-un chip temeinic, aşa de temeinic, încât 500.000 de români au trecut dincolo pe malul stâng al Nistrului; de unde Dunărea este ocupată temeinic de poporul român în aşa fel încât mai pe tot malul drept găsim neamul nostru românesc, i-au găsit soldaţii, în 1913, se vorbea româneşte 30-40 de kilometri dincolo de Dunăre (…) De aceea în privinţa hotarului apusean al revendicărilor noastre naţionale erau două şcoli: şcoala istorică care cerea Dacia Traiană cu Tisa de la munte până la Dunăre. Să nu credeţi că şcoala aceasta a murit. Nu. Când eram la Paris, am primit o depeşă – am să o public – a soldaţilor români din Siberia, foşti prizonieri în Rusia care prin comitetul din Vladivostok îmi cerea mie să insist ca Conferinţa să dea României hotar Tisa în toată lungimea ei, spunându-mi că ei sunt gata să moară până la cel din urmă pentru acel hotar.(…) Era şi o şcoală care zicea: zece secoli au schimbat situaţiunea poporului român.  Pe de o parte nevoia accesului la mare ne-a trimis peste Dunăre, în afară din Dacia Traiană, ne-a dus până la Marea Neagră, aşa că stăpânim astăzi 21.000 km pătraţi peste Dunăre, adică în afară de hotarele istorice ale Daciei Traiane, iar de la Tisa zece secoli ne-au gonit de pe malul Tisei pe o linie mai interioară. Acest lucru l-am găsit de exemplu în cartea lui Aurel Popovici, cel care a fost condamnat la trei ani închisoare pentru Replica, în Gross Oesterreich unde veţi vedea că el da romanismului un domeniu mai mic decât acel pe care ni l-a dat Conferinţa de pace de la Paris… Ştim este o mare obiecţiune, una este harta etnografică a românismului într-un stat federal (ca cel prevăzut de Aurel C. Popovici n.n.) şi alta este hotarul dat unui stat când nu mai este vorba de un stat federal, căci atunci intră şi alte consideraţiuni, consideraţiuni economice, consideraţiuni comerciale… Ca cestiune etnică, harta lui Aurel Popovici da mai puţin decât a dat Conferinţa de pace de la Paris… Când toate aceste erau cunoscute,  noi ne ziceam, Filipescu, Costinescu şi cu mine, că nu vom putea reuşi până la urma urmelor să avem integralitatea Banatului, mai ales că guvernul român nu voia să trateze şi cu sârbii. Ce era de făcut? Era desigur şi dorinţa noastră de a intra în război cu orice preţ, nu tăgăduiesc, totuşi ne întrebam: ce e mai bine de făcut astăzi? Şi răspundeam să se facă partea locului la vreme, ca să pierdem mai puţin. În cele câteva luni cât au durat discuţiile, ministrul Franţei a sugerat două propuneri. Una era să se lase Serbiei un mic colţ de pământ, o rază de 30 de km în jurul Belgradului, căci unul din marele argumente era că fruntaria noastră cu Banatul integral ar fi fost la 800 metri de Belgrad şi dl. Brătianu răspundea: Serbia să-şi mute capitala. I-a spus ministrului Franţei în mai multe rânduri argumentul acesta diplomatic: să-şi mute capitala. A doua propunere: să se lase zona de 30 km rază la hotărârea viitorului congres de pace. Domnul Brătianu a refuzat. Atunci oricare ar fi fost părerea noastră, ce aveam noi de făcut? Să susţinem pe dl.Brătianu; aşa am făcut. În iarna anului 1914 (…) am scris preşedintelui Republicii franceze, cu care întreţin relaţiuni amicale de mai mulţi ani, o scrisoare pe care i-am cetit-o domnului Brătianu, după care am păstrat copie, prin care îl rugam să facă tot posibilul să dea României Banatul integral şi căutam şi eu să argumentez în acest sens. De ce? Eu vroiam intrarea României în război şi cum dl. Brătianu  zicea: nu intru în război fără Banatul integral, abandon şi Transilvania şi tot şi nu intru în război, nu ne mai rămânea decât să ajutăm şi noi cum puteam.(…)

            Întrega comportare a lui Brătianu atât în timpul primului război mondial, cât şi după aceea, la Conferinţa de pace de la Paris, a fost a unuia al cărui orgoliu a stat înaintea intereselor ţării. „La un moment dat aliaţii au cerut d-lui Brătianu ca cel puţin dacă i s-ar da Banatul integral, să recunoască sârbilor o autonomie bisericească şi şcolară care să fie garantate în tratatul de alianţă. Dl. Brătianu a refuzat, a spus la Cameră, el singur, că a refuzat şi aceasta, cerând să rămână lucrul pe încrederea în noi, dar în tratat să nu fie trecut nimic. Prin acest refuz, credeţi-mă, ne-a mai legat o piatră de gât. Când, d-lor, au început ruşii să fie măturaţi de la Dunaietz, atunci ne-a venit repede şi Bucovina până la Prut şi Banatul integral. Atunci m-a întâlnit dl. Brătianu şi mi-a spus: Vezi că am reuşit? I-am răspuns: Da, ai reuşit, dar ai reuşit într-un moment în care armata rusească este scoasă din luptă. Eu aş fi preferat raza de 30 de km de la Belgrad la momentul când ruşii erau călare pe Carpaţi.(…) În tot cazul chestiunea se încheiase. La august 1916 s-a iscălit tratatul prin care ni se da Banatul integral.(…) Tratatul se iscălise de mult, dar dl.Brătianu simţea că oamenii iscăliseră de silă şi ştiţi dv.o iscălitură de silă nu întotdeauna are mare valoare. Dl. Albert Thomas (ministrul de externe al Franţei,n.n.) la Petrograd a văzut pe un prieten al meu, dl. Fermo şi, iată, mă trezesc cu o scrisoare de la dl. Fermo din Petrograd. El îmi scria următoarele: „Am văzut pe dl. Albert Thomas care, între altele, mi-a spus: ca ministru, fireşte, trebuie să respect angajamentele Franţei faţă de România, ca socialist şi ca prieten al României trebuie să vă spun să nu puneţi speranţele voastre numai pe aceste tratate care nu ştiu dacă vor rezista la Conferinţa de pace şi să începeţi de pe acum o propagandă intensă asupra drepturilor d-voastră, renunţând la ceea ce nu este drept să treceţi chiar dacă este în tratat.(…) Dl. Brătianu se arătă foarte mirat, aproape trăznit, când i-am relatat ce spusese  Albert Thomas.(… ) Dl. Brătianu atunci mi-a răspuns că el nu va ceda niciodată nimic,  nici un deget din teritoriile care fuseseră acordate prin tratat. I-am răspuns că un om serios nu poate să vorbească astfel şi că este materialmente imposibil să se ştie astăzi exact ce vom obţine. Atunci d-sa mi-a făcut declaraţiunea că dacă ar ştii că Congresul nu ne-ar da tot ce este scris în tratate, ar refuza să se ducă la Congres.(…) Din prima zi însă spune dl. Brătianu a avut decepţiuni. Din prima zi a văzut că tratatul din 1916 nu se consideră, în prima zi a văzut că nu are trecere. Ce ar fi făcut omul cuminte în asemenea împrejurări? Omul cuminte ar fi trebuit să zică: nu mai pot să capăt  Banatul integral şi atunci una din două: ori eu plec, să vie alţii, fiindcă eu reprezint integralitatea, ori dacă rămân caut să capăt ce e mai bine. Nu, domnilor, n-a vrut aşa, a rămas acolo, cerând mereu ceea ce nu putea să capete. Rezultatul a fost că a fost ştirbit pe toate părţile, afară de Bucovina unde i s-a dat mai mult decât în tratatul de alianţă… De aceea frontiera dată de conferinţă nu este nicăieri cea din tratat, ori mai mult ori mai puţin…A venit d-lor momentul când a început comisiunea  să discute frontiera  în afară de tratat, dl.Brătianu a spus în Cameră că aceste discuţiuni nu-l interesau. Cum nu-l interesa soarta zecilor de mii de români din Banat care au trecut la sârbi, sufletele acelea de români nu atârnau nimic la balanţă? Cum putea dl. Brătianu să spună: eu vreau tratatul, eu nu mă ocup de alte mijloace, când era în joc soarta unor suflete româneşti. Nu d-lor, datoria lui ar fi fost să cerce să capete cât mai mult dacă nu putea să capete tot. N-a vrut. Dar a fost mai mult. Comisiunea ne atribuise la un moment dat linia de drum de fier  Temişoara-Baziaş, întreagă. Atunci sârbii au început să ţipe. A dat Vestnici  un interviu furibund, că se calcă  drepturile poporului sârbesc. În comisiune, această soluţiune fusese obţinută de reprezentanţii englezi, căci contrariu de ce se spune, dânşii tot timpul  au susţinut să avem linia Temişoara-Baziaş şi prin urmare Biserica Albă şi Vârşeţul. Însuşi Siton Watson, zis Scotua Viator, care trece drept mare slavofil, a scris în marea revistă New Europe un articol în care cere să ni se lase Vârşeţul, Biserica Abă  şi Alibunarul. Concepţia d-lui Brătianu era că cine nu vrea să-i dea tot, e vrăjmaş şi dacă nu vrea să-i dea tot, e vrăjmaş, şi dacă nu vrea să-i dea tot, el se retrage de o parte singur, vai de cine e singur! Atunci şi-a schimbat părerea comisiunea şi a tras linia altfel.(…) Ştiu că atunci ministrul de externe al Franţei a trimis d-lui Brătianu oficios să-i spună: ”Banatul integral, ştii bine, de luni de zile că nu se poate, fă un memorandum şi în ipoteza împărţirii şi aratăţi argumentele pentru o împărţire mai bună şi te voi ajuta”.(…) Ce a făcut dl. Brătianu? La această sugestie frăţească, care îi spunea: fă un memorandum şi-ţi garantez eu că îţi va rămâne Biserica Albă şi Vârşeţul, ceea ce ne-ar fi scăpat zeci de mii de suflete româneşti, dl.Brătianu a răspuns prin un nou memoriu, un adevărat: non possumus, asupra indivizibilităţii Banatului. Fireşte, domnilor, că la aceasta i s-a răspuns cu linia pe care o cunoaşteţi, care este o linie, declar încă o dată, foarte rea.”

            Concluzia pe care Take Ionescu o trage este următoarea:” Ce ne-a adus aici? Extraordinarul egoism al domnului Brătianu. N-a vrut să priceapă că nu putea fi acolo unde era decât ca exponentul voinţei unui neam…Un lucru e sigur că din încăpăţânarea d-lui Brătianu, care a confundat interesele României cu ale lui, astăzi un număr de 40-50000 de români bănăţeni, care ar fi rămas sub steagul tricolor, cetăţeni ai noştri, sunt cetăţeni ai altui stat.”

 

 

                                                            Ion Marin Almăjan

23 Jan
2012

Poeme: Îndemn la Unire de Daris Basarab

   

HORA UNIRII

 

                               Îndemn la Unire

Când Mihai intra în Alba

Consfinţind prima Unire

El venea să împlinească

A românilor gândire.


Toţi ştiau ce-nseamnă asta

Un îndemn strigat pe faţă

Pentru-o unică Naţiune

Pentru limbă, pentru viaţă.

 

A fost o idee mare

Ce-a speriat pân’ hăt departe

Negăsind o altă cale

Unii s-au gândit la moarte.

 

 

Capul lui căzu când visul

Părea gata împlinit

A rămas însă îndemnul

Peste vremuri moştenit.

 

Două veacuri jumătate

Au trecut făr’ să aline

Dorul pentru liberate

Gândul c-o să se împline.

 

Când sub Cuza Voievod

S-a cântat Hora Unirii

Toţi simţeau că-i un îndemn

Primul pas al împlinirii.

 

Milcovul era secat

De doi fraţi, dintr-o sorbire

Gândul le era-ndreptat

Spre toţi cei de o simţire.

 

Cei căzuţi la Mărăşeşti

S-au gândit la dezrobire

Pacea care a venit

A-nsemnat, de fapt, Unire!

 

Astăzi când al nost’ Pământ

E ciuntit prin siluire

Plini suntem de-un vechi îndemn

Pentru marea împlinire.

 

19 nov.’77

Maputo

 

 

Contrast de decembrie  

                           

Aici, în decembrie

Un gând de vecernie

Se-ndreaptă cu dor

Pe-un val călător

Colo, departe

Pe-a Dunării parte

Spre-oraşul albit

Ismailul iubit.

 

 

Gândul se-opreşte

Şi-uimit şi-amineşte

De podul de ghiaţă

Ce-i stă parcă-n faţă

De apa ce trece

Sub lespedea rece

C-aşa-i în vecernie

Acolo-n decembrie.

 

Şi gândul porneşte

Pe ghiaţă, se-opreşte

Ascultă cum gerul

Sub pasu-i trosneşte

Se uită în zare

Şi vede cum cerul

Cu albii săi nouri

Coboară-n nămeţi şi se odihneşte.

 

Apoi, cu privirea-i

De gând zburător

Fixează peisajul de alb curgător

Ce-acoperă case cu uliţi cu tot

Şi-aşa el aude un clinchet de dor

Al biciului sunet

Al troicilor cor

Ce parcă-l îndeamnă, îl cheamă de zor.

 

O, iarnă pufoasă

Ce mult te doresc!

O, casă din basme

Ce clar te zăresc!

Acolo lăsat-am eu sufletul meu

Acolo se-ndreaptă şi gândul mereu

Şi-n miez de decembrie, pe mal indian

Eu simt cum se-ncinge, un dor moldovean…

 

19 dec.’77

Maputo

 

         Mihai

Te ştim din cronici şi portrete,

Din ce-au transmis atâtea generaţii;

Te ştim făuritorul unei naţii,

Ce faptele încearcă să-ţi repete.

Tu eşti viteazul cu securea,

Călare îndemnându-şi oastea;

Te ştim trădat atunci când vestea

Victoriilor, depăşise zarea.

 

Călare, falnic, ai intrat în Alba,

Dar ochii i-ai întors spre soare:

Acolo unde el răsare,

Erau românii de pe Molda.

 

 

Şi-aşa sfinţit-ai tronul care,

Un Decebal lăsase moştenire,

Dând pentru prima oară împlinire,

Dorinţei de-a rămâne un Neam Mare.

3o.aug.’81

Bucuresti

         

          Hora unirii…

 

Hai, să ne unim toţi glasul!

Să vibreze-ntreg pământul!

La nevoie chiar şi braţul -

Să ne apărăm cuvântul!

 

Şi s-o spunem sus şi tare -

Să ne-audă astfel gândul

Ce-l nutrim cu înfocare

Ca să apărăm pământul!

 

Va fi hora bărbăţiei -

Vom lua frânele-n mână -

Din moment ce-s paranoici,

Să-i întoarcem în ţărână!

 

 

Să chemăm cu noi savanţii,

Cei ce uită în neştire,

C-a lor vise minunate,

Pot sfârşi o omenire.

 

Şi în hora asta mare -

Nu tu grai, nu tu frontiere -

Să clădim o lume-a păcii,

Fără boli, fără durere.

 

Hai, să ne unim cu toţii!

Să vibreze-ntreg pământul!

Să-nălţăm un imn al păcii,

Până nu ne-au furat gândul!…

14 0ct.’81

Bucureşti

 

    Nu mă-ntrebaţi…

 

Nu mă-ntrebaţi de ce-am plecat!

Nu mă-ntrebaţi dacă mi-e dor!

N-atrag pe nimeni în păcat,

Vreau liniştit să pot să mor.

 

 

Nicicând eu Neamul n-am trădat -

Nici când am stat, nici când m-am dus-

De Ţara mea am fost legat,

În toate sufletul mi-am pus.

 

De ce-am plecat? De ce m-am dus?

Sunt treburi care-mi aparţin!

Sunt liber, parcă am mai spus,

Şi nimănui nu mă închin!

 

Bine-nţeles că aş fi vrut

Să pot pleca fără să fug -

Da, cât de mult mi-ar fi plăcut

Să nu cunosc ce-i aia jug!

 

De când românu-i obligat

Să moară doar în patul lui?!

Dacă eşti om, ne-nstrăinat

Rămâi – o spun eu orişicui.

 

Şi-atunci, de ce să fiu proscris?

Doar pentru dragostea-mi de drum?!

De ce să sufere şi-n vis,

Ai mei, ce-acasă-s şi acum?!

 

Cu ce-a greşit al meu copil.

Sau fraţii mei, sau verii buni?!

Ca mâine poate-un ruso-fil,

Va fi trecut printre nebuni!

 

Ne tragem, doar, din neam străvechi

Ce-n lume s-a făcut iubit,

Şi s-ar putea să fie vechi

Tot ce e astăzi preaslăvit.

 

Să nu uităm, suntem puţini -

Vecinii nu ne-au prea cruţat –

S-avem în lume pelerini,

Să vindem tot ce-am învăţat.

 

În lume-s mulţi de pe la noi

De care-adesea nici nu ştim -

Întâmplător aflăm că-s soi,

Şi-abia atuncea, ne mândrim.

 

 

Enescu, Neamul n-a trădat

Murind departe de ai săi -

Brâncuşi, cu-o treaptă s-a-nălţat,

Luptând cu anii cei mai grei.

 

De ce atuncea mă-nfieraţi?!

De ce stigmatul pe-al meu tors?!

De ce azi nu mai suntem fraţi?!

De ce n-am cale de întors?!…

14 oct.’83

Bucureşti

 

 

 


      

Toţi vorbim

 

Toţi vorbim de Eminescu,

Ca de un trecut;

Nu-nţelegem c-acest Escu,

Nici nu s-a născut.

 

El există precum lumea,

Fără început;

Între El şi noi, genunea -

Noi suntem din lut.

 

El e spirit ce-ntrupează,

Forţa unui Zeu;

Cine oare mai cutează,

Să mai spună, Eu?!

 

El va fi întotdeauna -

Noi murim pe rând;

El, purtând mereu cununa,

Noi, cârtind în gând.

 

Căci, ce-i drept, n-avem curajul,

Să-l înmormântăm;

Dar al nostru-i apanajul,

Să ne-ncumetăm.

 

Ce-i mai trist, că ne prefacem,

Că suntem umili;

Printre versuri proaste zacem,

Vrând să fim utili!?

 

Epigonii lui suntem dar,

Şi vom fi în veci!

Nu se poate naşte-un Hrist iar -

Spiritele-s reci…

22 ian.’89

Bucureşti

 


       

         Prin ochii mei…

 

Prin ochii mei privesc poeţii

Scrutând al mării nesfârşit;

Cu toţi încearcă să dezlege

Al visului dor infinit.

 

De ce? Se-ntreabă ei întruna,

Dorul de ducă-i nesecat;

Când valul înspumat se stinge,

Zarea te cheamă înc-o dat’.

 

Şi toţi rotesc a lor privire

Un punct de sprijin căutând;

Spre care ţări de farmec pline,

Le scapă oful alergând?

 

Şi ochi-aceştia melancolici

Rămân pe loc şi nu mai pleacă

Sclipind de dorul infinit…

25 mai ’89

Bucureşti


(Din volumul: GLASUL TĂCERII) 

  Daris Basarab

 

20 Jan
2012

VASILE PLĂVAN (24 noiembrie 1889 – 23 ianuarie 1939)

Cantec despre Bucovina

 

Scriu despre un om cât o …Epocă Istorică. Un om cât sufletul neamului meu. O epocă în care se prelungeşte viaţa mea, un şir lung de mătănii…Undeva, înapoi, ca o verigă dintr-un lanţ care merge în adâncul unei fântâni.

Vasile Plăvan s-a născut la 24 noiembrie 1889, în comuna Cupca, judeţul Storojineţ, într-o familie de ţărani înstăriţi. Avocat, gazetar şi publicist a fost un entuziast şi un idealist de o aristocratică nobleţe sufletească, de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie.

Un tânăr ager, de o statură potrivită, cu alură nobilă, având ochii calzi, migdalaţi. O mustăcioară elegantă, care îi sporea farmecul.

Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei răi şi ignobili, blajin faţă de toţi hulitorii şi certătorii de profesie şi iertător faţă de toţi cari l-au nedreptăţit sau persecutat şi l-au jignit, Vasile Plăvan a fost întrega lui viaţă un îmblinzit fanatic al idealului şi în acelaşi timp o nefericită victimă a credinţei lui sufleteşti că oamenii sînt mai buni decât se învederează în josnicia lor de toate zilele.

(Ziarul „Suceava”, nr.20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi)

 La 49 da ani s-a stins, lăsând în urma o luminoasă pilda de virtute, un nume de o rară puritate şi un exemplu de adevărat românism.

S-a vorbit mult depre dezrădăcinare, despre suferinţă şi lacrimile tăcute ale celor ce şi-au lăsat în urma vatra strămoşescă, căutând în zadar „mlădiţe de săcară”.

Nu putem uita, nu avem voie să ne uităm rădăcinile. Trecutul revine, ne urmăreşte, ne aminteşte de cei care şi-au lăsat „cuvântul”din dragoste pentru neam, în lupta pentru păstrarea identităţii noastre româneşti.

Vasile Plavan a iubit mult ţăranul român. Nu a uitat niciodată de unde plecase. Nu şi-a uitat imaşul şi toloaca. A ştiut să fie prezent, printre ţărani, printre elitele vremii, la fiecare eveniment.

(Vasile Plavan alaturi de voluntari bucovineni la Cernauti prin anii 1930)

În cartea sa „Boabe de lacrimi”, include cele mai frumoase articole din ziar caracteristice prin căldura şi sinceritatea stilului.

A publicat „Cele dintâi împroprietăriri în Bucovina”- Sf.Ilie, Rarancea, Calafindeşti, Prisăcăreni. (Calendarul „Glasul Bucovinei” pe anul 1923-Cernăuţi-pag.59-69)

A scris despre împroprietăririle din Bucovina, Mihova, Gura Humorului, Crasna, Rădăuţi, Berhomet, Selectiu.

(Calendarul „Glasul Bucovinei” pe anul 1924, Cernăuţi, pag.41-49). Vasile Plăvan a fost preocupat de a doua reformă agrară în Bucovina.şi ”Şcoalele de meserii şi de negoţ”

(Calendarul „Glasul Bucovinei” pe anul 1925, Cernăuţi, pag.138-140


Cei dezrădăcinaţi, au găsit doar, boabe, „boabe de lacrimi”, răzleţite într-o lume, poate rău întocmită, de noi, de sisteme bolnave, de mentalităţi otrăvite.

Aşa a rămas şi Bucovina, „o lacrimă” a neamului românesc, „o lacrimă” pe care o ţin strâns în pumnu-mi de copil, ca să-i simt mângâiera. „Ţara Fagilor”, locul mirific al cărturarilor al frumuseţii pure, a creştinismului înălţător.

(Vasile Plavan alaturi de voluntari, intelectuali si tarani bucovineni la Sf.Manastire Putna comemorand 430 de ani de la moartea lui Stefan cel Mare.)

Citind cele scrise de unchiul meu Vasile Plăvan, după atâţia ani, am ajuns să cred, că acele „bobiţe”, acel plâns, mi-a urmărit existenţa mea, a părinţilor mei.

Dacă Vasile Plăvan îşi găsea „săcara” înverzită, destinul  familiei  ar fi fost altul. 

Şi noi cei pribegi, am fost ca „nucul cel fraged” scos din rădăcină.

Istoria ne-a aruncat, ca pe nişte străini, devenind venetici în ţara noastră.

Dar când scoţi din rădăcini nucul fraged şi-l muţi în alt loc, la început el îşi păstrează în sălaşul său proaspăt verdeaţa sănătoasă a vieţii. Gospodarul care se razimă pe această spoială de gând şi nu grijeşte la vreme de pomul cu rădăcinile însângerate, bagă de seamă după un timp cum frunzele nucului se lasă în jos triste, îngălbenesc şi apoi cad la pământ. Cu mâhnire vede că tulpina nucului închirceşte şi prinde a se usca, se încredinţează că pomul nu s-a prins,  rădăcinile bolnave şi necăutate la timp neavând puterea de a suge din mana pământului  binecuvântarea vieţii.” Scria Vasile Plăvan.

 Asemenea nucului fraged mutat, mulţi nu şi-au putut găsi locul. Am rămas mereu în căutarea “sevei pământului strămoşesc” . Soarta sau voia Domnului ?

Iată de ce am considerat că este bine să conturez imaginea omului Vasile Plăvan, prin texte vechi, completându-i portretul.

În cursul celor 13 ani de muncă în redacţia ziarului “Glasul Bucovinei” am stăruit pentru întărirea elementului de baştină aici în Bucovina, pe temeiul credinţei străbune în Dumnezeu, în cinste, corectitudine şi mai ales în jertfă neprecupeţită pentru interesele superioare ale Statului. M-am încredinţat că meşteşugul scisului zilnic mistuieşte puterile omului mai mult decât alte îndeletniciri

                  (Vasile Plăvan-Boabe de lacrimi, 1936)

Mariana GURZA

“La mormântul unui camarad (Vasile Plăvan)”

 

(Camarazii voluntari purtand pe umeri sicriul cu trupul neinsufletit al lui Vasile Plavan. Cernauti, 25.ian.1939)

 

                        “Avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan, întoarce lutului ce a fost a lutului, – iar veacului celui fără     sfârşit   un suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii. “(“Glasul Bucovinei”, nr.5535 din 26 ian.1939)

“Luni 23 ianuarie anul acesta a murit unul din cei mai cinstiţi şi mai iubiţi ziarişti bucovineni: VASILE PLĂVAN. După o suferinţă grea şi neiertătoare, dar înfruntată cu liniştea unui adevărat creştin, avocatul şi ziaristul Vasile Plăvan, întoarce lutului ce a fost a lutului, – iar veacului celui fără sfârşit un suflet nepătat. Dumnezeu Atotputernicul deie odihnă de rai acestui om care n-a avut parte decât de suferinţă în blânda-i trecere prin văile de resemnare ale vieţii.         

Cine l-a cunoscut personal şi cine, mai ales, a colaborat cu el,  nu-i va putea uita niciodată desinteresarea şi râvna pe care le punea în toate serviciile făcute societăţii şi

Presei româneşti din Bucovina.

            Anii de muncă prestată, zi de zi, în coloanele acestui Glas al Bucovinei, – ani grei ca povara unui munte pe sub care trebuie să răzbaţi cu condeiul muiat nu atât în cerneală, cât mai ales în suflet şi în sânge, sunt cea mai frumoasă moştenire pe care redactorul-şef Vasile Plăvan o lasă presei noastre provinciale.

Iar cinstea de care a dat întotdeauna dovadă, ca gazetar, ca avocat şi ca om,- cinste izvorâtă din adâncul sufletului său nobil şi neînduplecat în faţa obicinuitelor compromisuri, poate servi şi astăzi drept pildă tuturor câţi, schimbându-şi, după bătaia vântului cugetele şi simţirile, uită că bunul cel mai de preţ al ziaristului este caracterul.
            La 49 de ani, când alţii culeg rodul trudnicelor veri şi primăveri, Vasile Plăvan moare cu zâmbetul celei mai senine resemnări pe buze. A debutat ca un oştean; fără a-i cere nimănui nimic pentru scutul şi spada purtate, cu destoinicie şi tăcere, prin zgomotul multelor lupte. Aşa i-a fost destinul. Dar Medalia Regelui  Ferdinand I, cu spade pe panglică, Crucea Comemorativă de războiu şi Coroana României, pe care le-a binemeritat ca voluntar bucovinean în armata dezrobitoare a Neamului, îi vor fi destula recomandaţie pe calea cu vămi de negură şi uitare ce-l despart de noi, dar nu-l mai pot despărţi de poienele line unde odihnesc sufletele eroilor.

            Vasile Plăvan lasă în urmă numai regrete. Duioşiei nemângâiate a ” Boabelor de lacrimi” pe care le scria, simplu şi sincer, în amintirea altor prieteni, dispăruţi şi ei, i se adaugă, acum, lacrimile noastre. Trişti ne sunt paşii în urma sicriului care închide o inimă de aur şi mut ne e plânsul în faţa mormântului care ne desparte de cel mai drag camarad.”

(“Glasul Bucovinei”, nr.5535 din 26 ian.1939)

„Idealistul Vasile Plăvan”

Voluntarul de război, însăilătorul unei duioase linii, publicistul, ziaristul şi avocatul român bucovinean.

 

(Vasile Plavan prezent la Putna alaturi de camarazii sai, 1934)

Fiu de sătean al plaiurilor Bucovinei, originar din comuna Cupca jud.Storojineţ, de unde au pornit, mânate de un imbold înalt spre spiritualitate şi desăvârşire pe calea cărturăriei şi a învăţăturii, atâtea destoinice elemente de cultură şi civilizaţie ce s-au afirmat cu o nedesminţită vrednicie în timpul activităţilor sociale, Vasile Plăvan.

Blând cu cei netrebnici, conciliant cu cei răi şi ignobili, blajin faţă de toţi hulitorii şi certătorii de profesie şi iertător faţă de toţi cari l-au nedreptăţit sau persecutat şi l-au jignit, Vasile Plăvan a fost întrega lui viaţă un îmblinzit fanatic al idealului şi în acelaşi timp o nefericită victimă a credinţei lui sufleteşti că oamenii sînt mai buni decât se învederează în josnicia lor de toate zilele.

 (Vasile Plavan cu Prof.Marmeliuc si camarazii voluntari prin anii 1930)

În jurnalistica bucovineană căreia el i-a închinat nu numai cel mai curat prinos de muncă şi de prestaţiune, dar însăşi întrega energie a anilor tinereţii sale, nobleţea de caracter a lui Vasile Plăvan a suferit cea mai cumplită şi nemeritată decepţie fiind răsplătit pentru munca şi jertfa lui mistuitoare cu cea mai reprobabilă ingratitudine.

Şi când valurile dezamăgite îi pustiau mai cumplit viaţa sufletească, când nemernicia omenească îi tulbura mai mult conştiinţa şi când eterna luptă pentru existenţă îi impunea eforturi şi sforţări din cele mai chinuitoare, singurul refugiu şi unicul razim moral Vasile Plăvan îl găsea în seninătatea idealurilor sale, pe care nici o forţă oricât de mare şi nici o murdărie oricât de profundă nu o putea nici atinge şi nici altera.

Cu aceste rare însuşiri morale, colaborate de o judecată cumpănită şi fără patimă şi cuprinse în imperativul de cunoştiinţă al datoriei şi al onoarei, Vasile Plăvan a fost un om intreg în numeroasele ipostaze profesionale ale sbuciumatei sale vieţi, epuizându-şi treptat resursele vigoarei, energiei şi a sănătăţii sale spre a fi doborât în cele din urmă de mistuitoarea suferinţă a trupului său, vlăguit de toată gama durerilor fizice şi sufleteşti.

 (Vasile Plavan impreuna cu , camarazii voluntari la Putna, in 1934)

…Un cărturar de o puritate cristalină şi un patriot adânc însufleţit de comandamentul sacrificiului absolut pe altarul intereselor Neamului. Ofiţer, voluntar în războiul de întregire a Neamului, publicist şi ziarist, avocat şi funcţionar şi în special om de ideal şi de onoare.

Ziarist de vocaţie, entuziast şi idealist de distincţie morală, de bunătate şi necuprinsă omenie, Românul în a cărui suflet noţiunea de neam şi patrie concretizează o adevărată religie de viaţă, cetăţeanul conştiincios, muncitor şi de o pilduitoare modestie.

 (VasilePlavan intr-un grup de gazetari la Cernauti 1930)

Purtând un neţărmurit tezaur de bogăţie sufletească în firea lui de o aristocratică nobleţă, sărac în bunuri materiale, lasă în urmă o luminoasă pârtie de virtute, un nume de o sfântă curăţenie şi un exemplu de un adevărat românism, elegant şi constructiv.

Fondator al breslei şi sindicatul ziariştilor din Bucovina.

(Ziarul „Suceava”, nr.20, din 27.ian.1939, din Cernăuţi.)

 

 

“Înmormântarea regretatului ziarist

          Vasile Plăvan”

 

“Eri după amiază, la ora 2,30 a avut loc trista ceremonie a înmormântării regretatului ziarist Vasile Plăvan, fost redactor şef al ziarului nostrum.

La locuinţa defunctului, din strada Xenopol Nr.6, s-a oficiat un serviciu religios de către un sobor de preoţi, alcătuit din păr.protoereu Eugen Iancovschi, păr.Prelici, păr.Goraş, păr.Brenzan şi păr.Lăzărescu. Răspunsurile au fost date de corul studenţilor teologi.

Mult regretatul defunct fiind decorat cu medalia “Regele Ferdinand ! “cu spadă” pe panglică, onorurile au fost date de către un pluton din reg.4 Pionieri.

La trista ceremonie a asistat un numeros public, aducând ultimul omagiu ce a fost ziaristul de talent şi omul de bine, Vasile Plăvan.

În rândurile numeroasei asistenţe, alcătuită din membrii familiei, prieteni personali, ziarişti, magistraţi, avocaţi, etc. notăm pe d-nii: dr.Aurel Morariu, directorul ziarului „Glasul Bucovinei” , V.Bolocan, chestorul poliţiei, maior Turtureanu, D.Popesu şi Hrincu, magistraţi, Vasile Ungureanu, Octavian Scalat, Zizi Jemna, Zeno Nerbaz, Radu Lucan Herbaz, Radu Lucan şi Pontiuc, avocaţi, prof.univ.Grămadă, prof.univ.Coroamă, prof.C.Loghin, Traian Chelariu, Em.Cososchi, Ionel Teodorescu, C.Cehar-Racoviţă, Eugen Popovici, Ştefan Ioan, Buta Francisc, Haikas Maximilian, Traian Croitoru, Zenovia Ştefanovici, dr.Weinsstein, dr.Niederhoffer, Iulis Weber, Erast Carabăţ, dr.Kasner şi Jean Goldberg, ziarişti, Traian Snijec, director tehnci la „Glasul Bucovinei”, prof.Cărăuşu, păr.Bocancea Midrighi, avocat Dimitrof Butnar, director de serviciu la primăria municipiului, avocat Ropcean, Cojocaru, Ştefan Bidnei, căp.Rozmeteniuc, dir.Braha, dir.Silvestru Netea, dir.Noli Săveanu, Ştefaniu,, Aurel Sabin, Axente-Oprişanu, notar Burac, avocat Ionel Negură,etc…Apoi, o delegaţie a Societăţii voluntarilor români, cu Drapel, o delegaţie a meseriaşilor români,etc.

Cortegiul funebru a primit din strada Xenopol. În urma carului funebru urmau fiica şi îndurerata soţie a regretatului defunct, batrânul său tată, fratele, cumnaţii şi cumnatele, precum şi ceilalţi membri ai familiei, după care s-a încolonat restul audienţei.

            Cortegiul a străbătut străzile universităţii, I.G.Duca, piaţa Unirii şi Regina Maria, până la Catedrală, unde s-a oficiat slujba prohodului.

            De la Catedrală, cortegiul s-a format din nou, trecând prin faţa „Glasului Bucovinei”, unde întregul personal al redacţiei şi personalului tehnic au adus ultimul omagiu fostului lor colaborator. Apoi cortegiul a străbătut străzile până la cimitirul orăşenesc.

            În faţa mormântului deschis, au vorbit păr.protoereu Iancovschi, în numele bisericii şi d-nii : dir. Silvestru Netea, în numele „Asociaţiei voluntarilor de război”, Eugen Popovici, în numele Sindicatului şi breslei ziariştilor bucovineni, dr.Traian Chelariu în numele redacţiei ziarului „Glasul Bucovinei”, A.Sabin, în numele Casei asigurărilor sociale, dr.Octavian Scalat, în numele Asociaţiei cooperatiste „Temelia” şi Ştefan Bidnei, în numele foştilor colegi de studii ai regretatului defunct.

            Vorbitorii au omagiat rarele calităţi ale mult regretatului defunct, subliniind meritele pe care şi le-a câştigat pe timpul zbuciumatei sale vieţi.

Trista ceremonie a luat sfârşit la orele 18.”

 

(din caietul Ing.P.Ciobanu, după colecţia „Glasul Bucovinei” Nr.5536 din 27 ianuarie 1939 de la Bibl.Acad.Bucureşti)

 

 

 

 

 

 

19 Jan
2012

De vorbă cu Dimitrie Grama, despre prietenia cu Mihai Rădulescu

Monica Levinger : Mi-am început “interviul prin corespondenţă” cu Dimitrie Grama aşa cum se începe orice scrisoare, cu “Draga Dimitrie…” şi am continuat cu formularea rugăminţii de a-mi răspunde la câteva întrebări legate de prietenia sa cu scriitorul şi profesorul Mihai Rădulescu, de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc pe 19 ianuarie trei ani.

Mărturisesc că atunci când mi-a venit ideea de a-l aborda pe prietenul fostului meu dascăl de engleză din liceu, acesta a fost titlul sub care micul proiect mi-a apărut – Un interviu… Dar pe măsură ce scriam întrebările îndelung gândite am realizat cât de nepotrivit mi se părea termenul luat din jurnalistică, domeniu cu care nu am nici o tangenţă. Am înţeles că defapt, tot ce-mi doream era să stau de vorbă cu Dimitrie despre prietenul Mihai, într-o atmosferă caldă şi destinsă.

Am pus cuvântul “profesionalism” în cui – oricum fiind prea târziu să încerc a deveni chiar şi “începătoare” în arta intervievării, am renunţat la acel “a face lucrurile aşa cum scrie la carte”, adică după legi consacrate ale domeniului amintit mai sus şi m-am aşternut pe scris, condusă de alte reguli, mai la îndemâna mea. Chiar dacă întrebările în sine nu au fost la înălţimea dorită, ştiu că emoţia din cuvinte, gândurile puse printre rânduri, au ajuns cu bine la prietenul Dimitrie. Că este într-adevăr aşa stă mărturie tulburătorul său răspuns – o frumoasă caracterizare a relaţiei dintre doi oameni cărora scrisul le-a păstrat sufletul cald, scriitorul Mihai Rădulescu şi poetul Dimitrie Grama.

Dimitrie Grama : Dragă Monica,
Încerc să-ţi răspund la întrebările pe care mi le-ai pus cu privire la Mihai.

M.L. :Cum şi când l-ai cunoscut pe Mihai Rădulescu, în ce împrejurări? L-ai întâlnit personal sau doar aţi corespondat?

D.G. : Nu l-am cunoscut personal pe Mihai, dar ne propusesem să ne întâlnim ori în Danemarca, unde eu trăiam în acea vreme, ori la “Conacul” lui de lîngă Bucureşti. Din păcate, nu am apucat să ne întâlnim. Am corespondat un timp şi am vorbit la telefon, el contactându-mă după ce eu publicasem în “Agero” un mic articol despre “condiţia in-umană de călău”. Acest articol a fost inspirat de ceea ce Mihai a publicat în presa electronică cu privire la experienţele lui proprii din lagărele de concentrare din România comunistă.

M.L.: Care a fost liantul prieteniei cu Mihai? Ce afinităţi v-au apropiat?

D.G.: Împărtăşeam aceleaşi principii şi idealuri şi bine-nţeles că acest lucru ne-a apropiat. Mi-am dat seama foarte repede că Mihai nu era omul care făcea compromisuri de substanţă, păstrând în el demnitatea de om integru, demnitatea omului care a învăţat prin suferinţa proprie şi care, de aceea, se ridică deasupra subiectivismului de cafenea.

M.L.: Trecerea în nefiinţă a unui prieten, a cuiva drag, aduce o descătuşare din timp şi spaţiu. Cum priveşti astăzi, din perspectiva timpului scurs, prietenia de atunci? Prietenia în general… ?

D.G.: Am aflat că Mihai suferea de o insuficienţă respiratorie cronică şi l-am ajutat să- şi procure un aparat portabil de oxigenare a aerului. Îmi pare rău că nu i-a prelungit mai mult viata. Poate că dacă Timpul ar fi pus si el putin umărul, apucam să ne întâlnim, apucam să stăm mai mult de vorbă si poate că apucam să-i cunosc şi prietenii, deoarece sunt convins că sufletul ne este reflectat şi de prietenii adevăraţi cu care ne înconjurăm.
Ce ferice este Mihai, care are prieteni ca Tine sau Boris, prieteni în mărturia Vieţii şi în mărturia Morţii, străjeri ai fiinţei şi nefiinţei în Eternitate. Ce ferice este Mihai să-şi continue existenţa spirituală printre oameni, aşa cum mărturiseşte în creion pe lânga poezia mea “Eroare”: “cărările din mine duc la nesfârşit, spre oameni”, spune Mihai şi eu îl cred.

M.L.: Stiu că te consideri un ateist creştin şi că accepţi credinţa doar ca idee filozofică. “Poteca din mine nu duce nicaieri”, pentru că la capătul vieţii se află o garantată Moarte eternă. Mihai Rădulescu, ca ortodox practicant se află la polul opus: “Daca aş recunoaşte un final, m-aş înveli în odihnă. Dar nu voi avea niciodată parte de odihnă. Cărările din mine duc, la nesfârşit, spre oameni. Mort voi căuta oamenii. De-apururi. şi prin ei pe Dumnezeu.” Aceste comentarii inspirate de poezia “Eroare”, notate de Mihai Rădulescu pe marginea unei file de carte din volumul tău de poezii “Voi lua cu mine noaptea” (aflat acum în posesia prietenului nostru comun Boris) sunt mărturia unui tulburător dialog interior între Autor şi Cititor. Aţi discutat pe tema amintitelor comentarii, a fost reluat acest dialog filozofic în corespondenţa care aţi purtat-o?

D.G.: Lumea lui Mihai este în parte şi lumea mea, şi de aceea între noi nu a fost nevoie de un dialog religios. Pe mine nu m-a interesat niciodată dacă Mihai este religios sau nu, la fel cum nici pe el nu l-a interesat credinţa sau necredinţa mea.
Sunt convins că oamenii care simt şi gândesc în mod asemănător, nu au nevoie de nici un fel de reasigurări, nu au nevoie de intermediari, ca se se cunoască, ca să dezvolte o cauză sau un ţel comun. Aşa a fost şi relaţia noastră, liberă de orice compromis intelectual sau ecumenic. Nu ştiu ce religie practica, la fel cum nu ştiu prea bine la ce religie aş aparţine eu, aromân cu rădăcini greceşti şi evreieşti.

M.L.: Din totdeauna am invidiat poeţii – în sensul bun al cuvântului – pentru capacitatea lor de a surprinde şi exprima esenţialul printr-un minim de cuvinte. Care este după părerea ta contribuţia lui Mihai Rădulescu – omul şi scriitorul şi cum l-ai încadra în lumea literară?

D.G.: Omul cu sufletul curat aparţine umanităţii, aparţine lumii biologice conştiente, aparţine acelei falangi de luptă care încearcă cu disperare să ducă omenirea înainte. Aşa l-am cunoscut şi mai ales, aşa mi-l imaginez pe Mihai!
Sper că ceea ce el a început în site-ul: “Literatură şi detenţie” să fie preluat şi continuat de alţi români, deoarece doar cunoscându-ne trecutul, istoria, ne putem cunoaşte ca oameni şi doar aşa, tâlharii, temniţarii şi călăii vor fi demascaţi, cunoscuţi şi daţi ca exemplu excremental generaţiilor viitoare.

M.L.: În încheiere, dacă te-aş ruga să alegi câteva versuri din propria ta creaţie prin care să “semnăm” această scurtă dar emoţionantă întâlnire, la ce te-ai opri?

D.G.: Nu pot alege eu vreo poezie, dar te las pe tine să o faci dacă crezi de cuvinţă.
Dimitrie

M.L.: Nu-mi rămâne decât să-i mulţumesc lui Dimitrie, dar şi domnului profesor pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu prietenul său. Versurile alese sunt semnul că au ajuns la un bun “sfârşit” două scrisori şi o întâlnire în amintirea lui Mihai Rădulescu.

M-am dus să-mi cumpăr tot felul de culori

M-am dus să-mi cumpăr
tot felul de culori.
- Nu mai avem nici o culoare -
mi-a spus vânzătorul.
Am plecat – şi
am lăsat natura
să se picteze singură.


Monica Levinger împreună cu Dimitrie Grama

19.01.2012

 

 

19 Jan
2012

“GLASUL TĂCERII” – Poeme de Daris Basarab

Acolo este tara mea

Mi-e dor…

Cu gândul acasă

La tot ce mi-e drag

Adesea se-ntâmplă

Să simt că-s pribeag

Căci ceea ce astăzi

Eu casă numesc

E doar ca să uit

          Ce-am lăsat, ce iubesc.

Atunci când a fost

Să las casa mea

Eram doar copil

Ce nu-nţelegea;

Azi puştiul de ieri

Om mare-a crescut

Acum se întreabă

Cum s-a petrecut.

Aminte-mi aduc

Cum omul fugea

Ştiind că hotarul

Nedrept se schimba;

Plângând după glia

Ce iar o pierdea

Românul pribeag

Spre Prut se-ndrepta.

Cu inima frântă

De cei ce-i lăsa

Cu dinţi-ncleştaţi

Căci ştia a răbda;

Ştia că nu-i drept

Ca altcineva

Să-ţi ia un pământ

Pe care cândva

Mult sânge român

A curs în şuvoi

Luptând pentru glie

Cu hoarde puhoi

Căci n-a fost uşor

Peste veac să păstrezi

Un nume român,

Basarab, făr’ să-l pierzi.

Când stau şi gândesc

La neamul român

Ce scut a făcut

La puhoiul păgân

La luptele de la

Soroca, Hotin,

Cetatea cea Albă,

Chilia, mă-nchin

La Dunărea-mi lină

Cu-al ei Ismail,

La Nistru ce-n mare

A scurs al nost’ chin

Mă-ntreb: de ce oare,

Cândva, în trecut,

Ba ruşii, ba turcii,

Războiu-au pierdut

Şi-au scris în tratate

Şi-aşa au făcut

Ca alţii, din stepă,

S-ajungă la Prut?!

Apoi, anul op’şpe

Dreptate-a făcut:

Românii acasă

În horă-au trecut

Au şters amintirea

Plecării din vatră

Din Prut au făcut iar

O apă de scaldă.

Dar anii s-au dus

Război-a-nceput

Un nou Napoleon

A făcut ce a vrut

Iar când a sosit clipa

Şi lupt-a pierdut

Din nou disperaţi

Noi Prutu-am trecut.

Iar glie pierdută

Cu oameni, cu tot,

Cu limbă şi cântec

Din Molda de foc.

Nimic îns-acolo

Nu s-a schimbat -

Culoarea locală

N-o faci prin transplant;

Azi graiul şi jocul

E tot românesc

Chiar dac-alfabetul

În scris, e rusesc.

Şi-aicea departe

Cu dor mă gândesc

La Dunărea-Albastră

Hotar nefiresc

Ce astăzi desparte

Un grai românesc;

La ceea ce deseori

Scrie în carte

Că veşnic cel tare

Îşi face el parte…

9 sept.’77 Maputo

 

 

 

 Timişoarei, oraşul meu drag de ieri,

Oraşul Martir de astăzi!

Recviem

 

La ce-ţi mai trebuiesc martiri,

O, Doamne, Cel de ne-nţeles?!

Chiar dacă nu mă rog prea des,

De ce-i suporţi pe-aceşti vampiri?!

Chiar dacă eu mă îndoiesc,

De faptul că poţi exista,

Eu tot Te rog să faci ceva,

Să pot cumva să mă căiesc.

Dar nu de mine vreau să-Ţi spun -

Eu mă gândesc la cei de ieri -

Ştiind că-n luptă poţi să pieri,

Au şters cuvântul ”mă supun”.

Femei, copii, neînarmaţi,

Decât cu slova ce-o strigau,

Sfidând pe cei ce-i amăgeau,

Cădeau ucişi de ai lor fraţi.

Ce fraţi! Am spus şi eu aşa -

Nişte roboţi expre crescuţi -

Eu nici nu cred c-au fost născuţi,

Căci nu se naşte-aşa ceva.

Tineri visând la vremuri noi,

Primeau în piept un pumn de jar,

Şi sângerând fără habar,

Strigau: Noi suntem fraţi cu voi!

O piaţă plină de martiri,

Privea spre cerul Tău senin,

Şi doar al gândurilor chin,

Li se citea-n-a lor sclipiri.

Mureau ne-nţelegând nimic

Din ale Tale vechi porunci:

Cum să iubeşti când zeci de prunci,

Zăceau zâmbind, tăcând chitic?!

Cum să întorci obrazul stâng,

Când dreptul ţi-a fost pălmuit?

Să-mi plec privirea umilit

Când de durere vreau să plâng?

Plângând cu lacrimi de-oameni buni,

Să spăl ruşinea de-a fi laş?

Să intru-n primul Tău lăcaş

Şi să mă rog să ne răzbuni?

Aş face-o, dar de ce aştepţi?

Tu cu un fulger ai putea,

Cu-n singur gest, dacă ai vrea,

Să-i pedepseşti pe cei nedrepţi.

În fruntea lor e-un diavol-om -

Tu l-ai trimis cumva la noi?

Vrei să ne-ncerci? Atunci război!

Tu şi cu el ’n acelaşi Dom.

Nu, nu, eu nu vreau să mă mint,

Că Tu exişti având un ţel,

Că nu accepţi în nici un fel,

Să moară pruncii pe pământ.

Ascultă, deci, chiar de-s păgân,

Pogoară crucea între noi,

Să ne sculăm, să fim eroi,

Şi-atunci supus am să-Ţi rămân!

Să piară diavolul zis ”om”,

Cu a lui clică de pitici,

Ce se răzbună că sunt mici,

Slăvindu-l ca pe-un supraom.

Noi vom aprinde lumânări

Şi Slavă Îţi vom înălţa,

                                                                Pe morţi îi vom cădelniţa,

Cu gând smerit la Învieri.

21 dec.’89

Bucureşti

DARIS BASARAB

18 Jan
2012

Cele mai reale convorbiri imaginare cu dascălul meu, scriitorul Mihai Rădulescu

IN MEMORIAM MIHAI RADULESCU

               (1936 -2009)

                                  


Vreme de 37 de ani numele domnului Rădulescu a fost legat în mintea şi sufletul meu de amintirea celui mai impresionant profesor de liceu, dascălul meu de engleză din clasa a IX-a. Deşi m-a însoţit pe căile învăţării şi descoperirii de sine doar un an de zile, ecoul acelei scurte întâlniri a dăinuit din adolescenţă până la maturitate, când mai slab şi îndepărtat, când mai apropiat şi persistent, iar uneori, ca în momentele scrierii acestor rânduri, a devenit de-a dreptul copleşitor.  

La vremea respectivă nici măcar nu am ştiut că profesorul meu de engleză fusese deţinut politic, zvon care circulase  prin cercul profesorilor şi elevilor din clasa noastră, după cum am aflat-o mai târziu. Ne-am reîntâlnit după aproape patru decenii, în împrejurări ţinând de domeniul fantasticului. Nu dumnealui a venit la mine, aşa cum s-a întâmplat în primul an de liceu ci eu am hotărât să-l caut pe Internet, cu ajutorul  a tot şi a toate ştiutorului Google, în octombrie, anul trecut. Căutările mi-au reuşit de la prima încercare, căci se pare că Dumnezeu orânduieşte la timpul potrivit să te întâlneşti cu aceia cu care ai de desăvârşit o lucrare … Pagini de Wikipedia citite pe nerăsuflate şi cu uimire de nedescris, mi-au dezvăluit că fostul meu profesor de engleză  era defapt luptătorul anticomunist Mihai Rădulescu, scriitor de beletristică – prozator, poet şi dramaturg. Am descoperit nu numai un creator prolific, cu o arie de manifestare deosebit de largă ci şi un cercetător de antropologie stilistică şi al artelor plastice, un armenolog pasionat şi un editor de excepţie. Dar mai presus de toate acestea, Mihai Rădulescu a fost primul şi singurul scriitor ce a scris o “Istorie a Literaturii de Detenţie la Români”, cea dintâi lucrare de acest gen nu numai în literatura naţională dar şi în cea universală.

Trei luni a durat această târzie şi tulburătoare reîntâlnire înlesnită de căile comunicaţiei moderne pe Internet, timp după care domnul profesor, bolnav şi suferind, a trecut în nefiinţă spre  viaţa de dincolo de moarte. În această perioadă, pe cât de scurtă pe atât de plină de  semnificaţii adânci pentru mărunta mea viaţă personală s-au petrecut lucruri la al căror sens încă mai cuget şi ale căror “roade” continui să le culeg. Sunt întâmplări care la  prima vedere  ne par simple şi lipsite de importanţă, dar cu trecerea timpului descoperim că puterea lor de a ne influenţa şi transforma viaţa depăşeşte orice închipuire. Ca şi cum o picătură de ploaie s-ar fi contopit cu apa liniştită a unui lac, pentru ca cercurile formate, tot mai largi şi mai largi, s-o pornească spre depărtări… aşa mi se înfăţişează reîntâlnirea mea, din anii maturităţii, cu fostul meu dascăl de engleză, domnul Rădulescu.

Precum oamenii ce sar în ajutorul semenilor lor aflaţi la nevoie cu sfaturi şi tratamente pentru îmbunătăţirea sănătăţii fizice la rubrica “Cititorii întreabă, cititorii răspund”, tot aşa mă simt şi eu împinsă de o dorinţă arzătoare de a publica în paginile acestei distinse reviste un leac pentru regenerarea noastră spirituală, a tuturora. Dar nu numai intenţia de a face cunoscute personalitatea copleşitoare şi remarcabila creaţie a dascălului meu, marginalizate cu incredibilă nepăsare de către contemporaneitate, m-a determinat să mă adresez cititorilor “Formulei As”. În vremurile de răstrişte cu care ne confruntăm, în care materialismul a tot cuprinzător pune la grea încercare dreptul nostru la spiritualitate, convingerea mea este că putem crea un punct de sprijin prin construirea unei punţi între trecut şi prezent. În felul acesta, cuvântul marilor duhovnici ai neamului, al oamenilor de spirit şi cultură din trecutul mai mult sau mai puţin depărtat,  va putea ajunge la noi, întărindu-ne  inimile şi cugetul, arătându-ne Calea.

Aşa s-a nascut ideea de a-l “aborda” pe dascălul meu, de a-l invita la un schimb de idei, prin crearea celui mai îndrăzneţ, entuziast şi neconvenţional interviu realizat vreodată. Sigur că aş fi preferat ca aceaste convorbiri să se fi petrecut în realitate, după legile fireşti ale întrebărilor urmate de răspunsuri directe şi imediate. Dar n-a fost să fie aşa ci… altfel. Faptul că interlocutorul meu se află dincolo de fizic nu m-a descumpănit şi am purces la un dialog în care eleva de odinioară întreabă, iar scriitorul şi omul de spirit răspunde prin intermediul creaţiei sale, pe calea cuvântului scris. Aşadar întrebările ce vor apărea în continuare îmi aparţin, iar răspunsurile… răspunsurile le-am găsit în corespondenţa pe care am purtat-o cu domnul profesor în cele 3 luni de excepţie amintite mai sus, dar mai ales mi s-au dezvăluit din lectura creaţiei dumnealui, parcurgând în lung şi în lat impresionantul  site www.literaturasidetentie.ro.

Cu emoţie prezint cititorilor Formulei As atât de realele convorbiri imaginare purtate cu dascălul meu, scriitorul Mihai Rădulescu, în  memoria şi întru cinstirea sa:  

– Deşi urmăm să vorbim despre activitatea dumneavoastră literară şi nu despre cea didactică, daţi-mi voie să mă adresez cu acel “domnule profesor” pe care l-am ataşat numelui dumneavoastră încă din adolescenţa îndepărtată. Aşadar, domnule profesor, citindu-vă scrierile literare şi în special literatura de detenţie, am descoperit un scriitor cu o biografie impresionantă, tumultoasă. Aţi fost hărăzit unui destin ciudat, numărând atât suişuri cât mai ales coborâşuri, deseori ameţitoare…

– În primul rând îţi mulţumesc pentru interesul manifestat faţă de scrierile mele. Aprecierea dumitale constituie una dintre rarele oglindiri ale muncii mele, efectuată cam… în gol. E soarta noastră, poate a tuturora, de a nu cunoaşte rodul activităţii noastre în sufletele celorlaţi. Revenind la afirmaţiile legate de tumultoasa mea biografie, aceasta este o caracteristică a multor copii şi tineri care au crescut sub comunism în România. Acest destin ciudat a format din mine un luptător. Chiar şi acum, hăituit de boală, nu deznădăjduiesc, ci cred că Dumnezeu mă socoteşte încă printre ostaşii săi utili. Şi pentru că ai amintit urcuşurile şi coborâşurile vieţii, trebuie să ştii că ţi-am fost profesor ca pedeapsă. M-au mutat de la liceul Tudor Vladimirescu deoarece am refuzat să devin agent împotriva elevilor mei şi să îi torn! Această pedeapsă m-a determinat să-mi caut alt rost, iar Dumnezeu m-a chemat la Institutul Teologic!

– Suntem în prag de decembrie 2009. Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la Revoluţia anti-comunistă, pentru unii prilej de evocare şi de bilanţ, pentru alţii, prilej de dare de socoteală. Imediat după revoluţie aţi scris şi publicat Literatura de Detenţie precum şi vasta lucrare “Istoria literaturii de detenţie la români”. Prin aceste două întreprinderi de mare amploare aţi făcut un prim pas prompt, spre un mult aşteptat proces de trezire naţională, dezvăluind adevărul, conferind “marilor suferitori ai închisorilor comuniste” nemurirea. Dintr-un scriitor a cărui operă reflectă propriile trăiri personale aţi evoluat într-un slujitor al memorialisticii de detenţie.

– Numai Dumnezeu conferă nemurirea; iar insul creator, fie că-i literat, pictor, sculptor, dansator sau compozitor, poate prelungi cel mult amintirea, ceea ce constituie o amăgire de prelungire a existenţei, o amăgire nu mai puţin de râvnit. De când am luat condeiul în mână am devenit conştient de acest dar. Ca poet, mi-am dat seama că puteam salva pentru posteritate unele dintre trăirile mele personale. Ajuns în puşcarie, a învins în mine convingerea că soarta semenilor este mult mai însemnată decât sensibilitatea mea şi că merită cu prisosinţă să-i fie perpetuat ecoul, ca lecţie sau mângâiere pentru generaţiile ce va să vină. De atunci m-am înjugat să trag la carul memoriei generale.

– V-aţi angajat, cu pasiune şi devotament la recuperarea literaturii naţionale de detenţie. Conştient de pericolul că această memorialistică riscă să se piardă “în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii” aţi demonstrat “că adevărul nu s-a pierdut, ucis în camerele de anchetă sau istovit prin gherle”. Pe site-ul personal aţi deschis capitolul “Cartea prietenului meu”, iniţiativă generoasă ce vine în sprijinul publicării de materiale de detenţie de către cei interesaţi dar lipsiţi de mijloacele materiale necesare. În spatele acestor întreprinderi de mare amploare respiră un crez,  se face simţită o chemare spre slujirea semenilor.

– Numele oamenilor ce au suferit pentru cauza religiei, a ştiinţei şi a adevărului, sunt acelea pentru care omenirea are cea mai mare stimă şi pentru care are cel mai mare respect. Au pierit, dar gândul lor le-a supravieţuit. Par a fi eşuat şi totuşi au reuşit. Dorinţa mea este ca aceşti mari suferitori – memorialiştii de detenţie, poeţii temniţei şi ceilalţi, să fie consideraţi scriitori români, vrednici de istoria literară a poporului nostru. Orice om de seamă am întâlnit şi nu mi-am făcut datoria de a-i păstra memoria în scris sau măcar în a-l fi dat ca exemplu, oral, în faţa studenţilor, rămâne de veghe în conştiinţa mea, să mă mustre pentru a-l fi trecut cu vederea. Este ca şi când m-ar fi ales morţii să le ţin lumânarea aprinsă cât voi trăi.

– În acelaşi timp privirile vă sunt îndreptate şi spre viitor, spre tineret, spre generaţiile “ce va să vină”. După revoluţia din decembrie putem vorbi, citându-l pe marele duhovnic al neamului, părintele Daniil Tudor, despre “o foame ciudată ce s-a întins asupra acestui pământ. Nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci de auzirea cuvântului statornic, cuvântului liber, cuvântului hrănitor.” Imediat după prăbuşirea regimului comunist  aţi creat o literatură care aduce un răspuns clar şi tulburător acestei necesităţi acute de a cunoaşte Adevărul. Cum a primit tineretul mesajul literaturii de detenţie?

– Mesajul meu era aşteptat, era necesar. Tineretul se confrunta, după Revoluţia sa anticomunistă, cu o secătuire a tuturor vechilor valori şi tradiţii. Aştepta cu o sete răvăşitoare să i se deschidă stăvilarul ce împiedica lumina să mai ajungă la el. Apariţia volumului meu  “Rugul Aprins. Duhovnicii Ortodoxiei sub lespezi în temnitele comuniste” (Bucureşti,  Editura Ramida, 1993), primul dintr-o serie de 5 scrieri, a constituit o primă încercare de a aduce mărturii despre detenţia preoţilor ortodocşi din România şi în special despre acei titani ai spiritualităţii româneşti care au făcut parte din Societatea creştin-culturală ‘Rugul Aprins’. Aceasta scriere a furnizat o cunoaştere cutremurătoare şi, în acelaşi timp, întăritoare pentru cititori, cunoaşterea unui martiraj extrem de numeros, de dureros, de înălţător, suferit de părinţii noştri duhovniceşti şi, uneori, de laici în numele credinţei.

– Trebuie să mărturisesc că înainte de a vă citi scrierile literaturii de detenţie, “Rugul Aprins” era pentru mine doar un nume cu sonoritate mistică, despre care nu ştiam prea multe. Prin lectura tulburătorului dumneavoastră volum “Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim la Aiud”, am descoperit alături de documente, mărturii şi amintiri personale presărate cu consideraţii psihologice, morale şi spiritual-religioase, o istorie ce nu numai informează ci, tocmai pentru că i-aţi fost martor, îşi îmbogăţeşte cititorul cu înţelegeri adânci şi surprinzătoare. Cred că nu greşesc văzând în motivul Rugului Aprins un adevărat fir conducător al vieţii şi creaţiei personale.

– Am fost preocupat de la vârsta de şaisprezece ani de ideea Rugului Aprins. Aceasta s-a petrecut datorită unei timpurii întâlniri cu Părintele Daniil, o mare personalitate a Ortodoxiei române şi a unei fără precedent influenţe a sale asupra crudului adolescent ce eram. Mai mult, în cursul detenţiei, am avut norocul de a întâlni şi a împărţi viaţa de lagăr cu o sumă dintre membrii lotului Alexandru Teodorescu (alias Părintele Daniel, alias Sandu Tudor). După eliberare i-am cunoscut pe alţii dintre apropiaţii săi. Acest vechi interes m-a determinat ca, după Revoluţia din 1989, să fac toate eforturile pentru a redeştepta în conştiinţa contemporanilor amintirea acelui ieroschimonah induhovnicit şi scriitor ales. Cu atare scop am publicat cinci cărţi şi o serie de articole reunite sub titlul  “Floarea de foc” (aparute in cotidianul Alternativa).

– Aparţineţi generaţiei ţinută prin excelenţă în frâu de comunism, cu ajutorul fricii şi falsificării adevărului. În şcoală, credinţa creştinească strămoşească era un subiect interzis,  de neabordat. Şi cu toate acestea tinereţea v-a fost marcată şi de elanuri mistice, legate de mişcarea duhovnicească  “Rugul Aprins”. Cum şi în ce împrejurări s-a produs apropierea dumneavoastră de credinţă?

– Am devenit credincios tocmai ca reacţie la ateismul profesat în şcoală începându-se cu anul reformei învăţământului (1948), când împlinisem 12 ani. Constatând şubrezenia argumentelor aduse de profesorii mei (majoritatea, de fapt, credincioşi, însă supunându-se poruncilor ce primeau, de spaimă că-şi pierdeau pâinea), -fiindcă mă născusem cu un psihic sănătos, probabil – m-am orientat către polul opus învăţăturii sale îndobitocitoare .

– Să înţeleg că aţi devenit credincios pe cale raţională?

– Lucrurile nu stau întocmai cum le-am descris. Dumnezeu a pătruns în sufletul meu ca într-o cameră cu care era obişnuit, a cărei atmosferă şi configuraţie îi erau bine cunoscute. Nu ţin minte să-mi fi provocat nici o surpriză acele vizite de început ale Sale. Sigur, ele răspundeau cu curtoazie unei frecventări din partea mea a Bisericii, ce a avut loc de când mă ştiu, într-un ritm de care nu pot da socoteală. Mă văd, condus de mama sau vreo altă rudă, la sărbători, între credincioşii maturi. La Înviere exultam când poporul era chemat să ia lumină; apropiindu-mă de oarecine pentru aceasta, mă uluia bunăvoinţa necunoscuţilor de a-şi coborî lumânarea până la statul nasului meu, să am şi eu parte de simbolica împărtăşire a razei de sus.

– Cine v-a susţinut şi v-a îndrumat pe calea liber aleasă a credinţei în Dumnezeu, familia, prietenii?

– Subiecte ca religia nu atacam în dialogurile cu părinţii – prea apăsaţi de grija zilei de mâine şi de răspunderea pentru viitorul meu. Ele rămâneau privilegiul şi desfătarea amiciţiilor, atât de frământate în anii de început ai tinereţii şi atât de doritoare să rezolve definitiv enigmele existenţei. Ceva mai evoluat decât vârsta mea, prieteniile mi le căutam cu osebire în rândurile adulţilor. Iar unul dintre aceştia, asistând la forările ce efectuam în necunoscut, mă întrebă într-o bună zi dacă citisem BIBLIA.

– Ce i-a destăinuit Biblia adolescentului de 16 ani?

– Biblia nu mi s-a destăinuit  după cum mă aşteptasem, de la prima lectură, nici la a doua, nici la următoarele. De la început am fost izbit de simplitatea stilului, de înţelepciunea ce respira din fiece pagină a cărţii sfinte. Unele pasaje mă emoţionau, altele îmi stârneau admiraţia literară. Totuşi, o priveam ca pe o lectură obişnuită; deşi îmi dădeam seama că se cuvenea s-o iau altfel; dar nu ştiam cum.

– Cartea sfântă v-a purtat încă de la începuturile cunoştinţei cu ea spre înţelegeri legate de cunoaşterea de sine. Vă rog să ne povestiţi despre acea primă “lecţie” cu care orice bun creştin ar trebui să-şi înceapă învăţătura. 

– Eram dezamăgit de mine însumi, de incapacitatea mea de a şti să citesc într-un chip nemaiîncercat până atunci. Mă îndârjeam tot mai tare şi cu cât mă încontram mai mult, cu atât mai puţin mă săltam. Până când, într-o noapte, am abdicat. Mi-am recunoscut că mai mult nu puteam. Fu prima lecţie de smerire.

- Şi care a fost următorul pas al smeritului adolescent dornic să descifreze tainele scrierilor sfinte?

– Am purces să cer ajutorul altcuiva. Astfel, m-am trezit într-o duminică dimineaţa pândind uşa bisericii din incinta Mănăstirii Antim, cu gândul să opresc întâiul călugăr ce urma să iasă de la Liturghie şi să-l întreb: “Care-s înţelesurile de taină ale Bibliei, părinte?”.

- Aveaţi 16 ani şi ardeaţi de “
tăişul dorinţei  de a comunica de-a dreptul cu Absolutul”. Cum se spune, “bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da, caută şi vei afla”. Care a fost Răspunsul primit?


- Din penumbra pronaosului am văzut făcându-şi loc spre ieşire, printre trupurile înghesuite ale credincioşilor, o siluetă înaltă ce plutea între faldurile semeţe ale rasei negre M-a impresionat aerul stăpânitor cu care despica, din trecere, ciorchinele uman, siguranţa de sine respirată de fiece modulare a trupului, precum şi respectul cu care i se făcea loc, ca unui bine cunoscut frecventator al acelei biserici. Deîndată ce ieşi, m-am adresat lui: “Nu vă supăraţi, părinte, aş vrea să-mi explicaţi ce se ascunde-n BIBLIE, dincolo de textul pe care-l citim”. Sau cam aşa ceva. În orice caz, ceva confuz şi strigător la cer de îndrăzneţ. Probabil şi ceva neobişnuit din partea unui mucos necunoscut şi insolent, înalt cât un măgar şi cu pantaloni scurţi, cafenii, croiţi din pielea dracului, căci astfel m-am purtat vreo două veri şi ierni la rând, pe atunci.

– Şi astfel părintele Daniil Tudor, stareţul Mănăstirii de la Rarău, căci despre Sfinţia Sa este vorba, vă v-a deveni călăuză pe căile credinţei. Ce vă amintiţi despre întâlnirile ce au urmat? Ce fel de duhovnic era părintele Daniil?

– Ceea ce-mi pot aminti este cum vorbele părintelui Daniil mă cercetau cu multă delicateţe şi cu perspicacitate. Nu era un monah blând. Dădea dovadă, poate, de durităţi. Dar erau cele de care tocmai aveam nevoie. Era tonul aspru şi drept al…, iată că nu găsesc termenul potrivit comparaţiei; ba da; e tonul duhovnicului. Mai presus de orice, distingeam în felul cum purta convorbirile, cum punea întrebările, cum răspundea la ale mele, o capacitate perfectă de a înţelege din frânturi de propoziţii sau de cuvinte meandrele sufleteşti în întreaga lor complexitate, labirintele căutărilor sau experimentărilor. Risipea negura inconştienţei caracterizându-mi vârsta, descifra temeri pe care nu le ştiam arăta cu degetul, dar care nu mă oprimau mai puţin, se pricepea să strecoare la locul potrivit exclamaţia de îmbărbătare şi să-şi puncteze fraza cu râsul îngăduitor.

– Citind un interviú cu Părintele Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă din Neamţ, am înţeles că cei ce caută alinarea sau desăvârşirea în rugăciune, adesea se grăbesc. Toţi ar vrea să înceapă cu “Rugăciunea inimii”. Dar până la rugăciunea inimii, pe care doar foarte puţini aleşi o pot aborda cu succes din început, sunt multe trepte. În cazul dumneavoastră lucrurile au decurs într-o ordine diferită, într-un ritm ameţitor.

– Pe părintele Daniil îl  caracteriza temeritatea şi, cu curajul specific oamenilor de spirit, m-a şi iniţiat în Rugăciunea lui Iisus. Părintele mă îndrăgise şi mi-a dăruit ceea ce alesese mai bun din întreaga-i experienţă duhovnicească. Ţin minte că vorbindu-mi despre Sfântul Duh mi-a explicat: ” Închipuieşte-ţi că te afli pe vârful unui munte şi că la picioarele tale se desfăşoară marea. Pentru a te lăsa cuprins în braţele Sfântului Duh îţi trebuie acelaşi curaj ca şi atunci când te-ai lăsa să cazi de acolo, din vârf, în valuri”.

– Aţi continuat să-l vizitaţi cu regularitate pe părintele Daniil la Mănăstirea Antim. Sub aleasa sa îndrumare multe întrebări şi-au aflat răspunsul, înţelegeri adânci şi revelaţii surprinzătoare v-au iluminat spiritul însetat de înălţimi. Acele întâlniri speciale, adăpostite de izolarea unei chilii modeste, au rodit o impresionantă idee, pe care v-aş ruga să ne-o împărtăşiţi.

“Să cobori în inimă, eliminând orice gând“, aşa mi-a recomandat părintele Daniil. Atunci, în mintea mea, îndrumată de cuvântul său, s-a rostuit, încă nelămurit, dar pulsând a zori de viaţă, ideea că în izolarea chiliei puteam găsi cheia oricărei întrebări din domeniul duhovnicesc. În izolarea chiliei. Nu în paraclis, ci în chilia sa mi-a lămurit ce este isihasmul. Adică tehnica Rugăciunii lui Iisus. Îl revăd acolo, înveşmântat în negru, aşezat pe un scaun, cu o mână moale-n poală, cu palma întoarsă către tavan, relaxat. Arătătorul şi degetul mijlociu ale dreptei punctau pieptul undeva deasupra inimii. Bărbia şi-o îndrepta către cuibul acesteia. Cu pleoaple aproape complet coborâte, murmura: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnzu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”

– Deşi “Rugul Aprins” a fost definit ca o mişcare cultural-spirituală, cred că este mult mai potrivit să vedem acele memorabile întruniri ca ruguri duhovniceşti, al căror principal scop era să sporească focul credinţei în inimile credincioşilor, într-o perioadă de prigonire atee. Practicând o rugăciune pătrunsă de har, ce apropie omul de dragoste şi credinţă, participanţii “Rugului Aprins”, cu adânca lor filozofie teologică a “Rugăciunii Inimii”, au atins înălţimi spirituale de netăgăduit. 

– “Rugul Aprins” a adus participanţilor ceva în plus, ceva greu de definit, dar imposibil de trecut cu vederea.  Am fost uluit, pentru că după eliberare, am avut prilejul să-l întâlnesc pe cel mai mare încălzitor de suflete, Părintele Arsenie Papacioc, ca şi pe Părintele Felix Dubneac, al cărui profesor de limba engleză am devenit. Pe Părintele Daniil (Sandu Tudor) îl cunoscusem pe la 16 ani. Pe Părintele Sofian tot atunci. La fel pe Părintele Benedict Ghiuş, ca şi pe Părintele Dumitru Stăniloae. Fiecare dintre dumnealor avea ceva în plus, ceva pe care bănuiesc că-l dăruie Rugăciunea Inimii, sau a Minţii, sau a lui Iisus. Probabil. Nu ştiu nimic. Şi aici mă opresc.

– Simbolul “Rugului Aprins”, acel rug care arde dar nu se mistuie niciodată, văzut de proorocul Moise pe muntele Sinai, a fost ales drept patron sfânt al întâlnirilor de la Mănăstirea Antim, iniţiate de părintele Daniil în scopul aprofundării şi explicitării Rugăciunii Inimii. Dar înafară de valoarea simbolică a acestui motiv putem vorbi de o definiţie a “Rugului Aprins”, în interpretarea aceluiaşi Daniil Tudor care v-a fost mentor şi duhovnic, ca şi de un rost  clar formulat al Rugăciunii Inimii. 

– Într-adevăr, în memorabilul “Prolog pentru ceasul acesta” publicat în primul număr al revistei “Floarea de foc”, în 1932, Sandu Tudor (părintele Daniil de mai târziu)  ne dă o definiţie a “Rugului Aprins”, o definiţie ce ne apropie sufletele nespus de înţelegerea fenomenului spiritual care a cucerit elita cărturărească şi duhovnicească din anii premergători comunismului. “Fiecare inimă a unui om tânăr e, aevea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde întunericul.” Această frază conţine materialul  necesar unei meditaţii dintre cele mai rodnice asupra rostului Rugăciunii Inimii. Întâlnirea cu Viaţa, ca izvor al luminării haosului imbeznat, înseamnă întâlnirea cu însuşi Dumnezeu. Ne întâlnim cu Adevărul, cu Creatorul nostru, îl înţelegem, îl desvăluim. Această întâlnire ne îndreptăţeşte să afirmăm că am pornit pe drumul cunoaşterii de sine. Iar această întâlnire nu are loc pe un teren neutru ci în “foc”.

– Revenind la tulburătoarea şi marcanta întâlnire cu părintele Daniil, ce s-a întâmplat după  iniţierea în tainele Rugaciunii Inimii?

– Atunci am voit să-l urmez pe părintele Daniil la schitul Rarău, însa firea mea pătimaşă m-a împins să mă sustrag influenţei benefice a mentorului meu şi a celorlalţi mari duhovnici, ca şi a cărturarilor mireni adunaţi de prestigiul Mănăstirii Antim, întinzându-mi o mână înşelătoare, numită: “cunoaşterea vieţii”…

– De la mănăstirea Antim şi înălţimile spirituale atinse în adolescenţă, cărările neînchipuite ale vieţii aveau să vă poarte, nu peste mult timp, spre adâncimi şi întuneric. De la “Rugul Aprins” la închisorile comuniste …

– N-am bănuit că-i voi întâlni pe unii dintre acei ucenici ai Rugaciunii Inimii în focul de gheenă al puşcăriilor. Însă, după cum este limpede, dacă n-am urcat după ei până la adăpostul lor ascuns dincolo de creste, dat ne-a fost să vieţuim împreună; şi au coborât ei în vizuinile unde m-a tras pe mine firea mea nestăpânită şi bolnavă nu din lipsa sloboziei celei cereşti, din păcate, ci dintr-a libertăţii lumeşti de a cuvânta după conştiinţă şi de a vieţui după canoanele civilizaţiei în care credeam.

– Aşadar, atras de “cunoaşterea vieţii” aţi renunţat la calea monahala si ati îmbrăţişat  viaţa laică, dând ascultare chemării de a fi scriitor. Vedeţi prin această alegere o depărtare  de la calea slujirii lui Dumnezeu?

– Nu am uitat nici o clipă că omul trăieşte nu numai cu pâine, ci şi – mai ales – din Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu, trecut prin sufletul omului, e regăsit în toată opera de artă, în deosebi în aceea literară. Căci creatorii pun răul la stâlpul infamiei şi se lasă îmbătaţi de Lumină, de Adevăr, de Iubire. Le propovăduiesc până la suflarea de pe urmă.

– În vremuri de aşa zisă libertate, descoperim că temniţele sufletului sunt cu mult mai cumplite decât au fost în secolul trecut, cele ale trupului. Suferim din cauza neînpăacării cu noi înşine şi ne îndepărtăm tot mai mult de acea stare  de plinătate şi de comuniune armonioasă cu realitatea divină, cu realitatea veşnică. Soluţia crizei spirituale cu care ne confruntăm constă în regăsirea de noi înşine. Cine ne poate îndruma sau sprijini pe această cale?

– Drumul către Dumnezeu trece prin inima omului. Trebuie să scuturăm amnezia din inimile noastre. Trebuie să ne reamintim de Cultura Română, de tradiţiile Ei antebelice, de Visul unei Ţări ce să strălucească în Europa prin cărturarii ei de ieri, de astăzi, de mâine. Singurul mijloc de a însămânţa acest dor, această năzuinţă de foc, este să ne contopim  cu scriitorii noştri, cu oamenii de spirit si cultură, prin cunoaşterea lor. Numai ei ne pot îndruma spre regăsirea de noi înşine. Să-i redăm o şansă tineretului.

– Să înţelegem că trecutul, prin cuvântul marilor duhovnici şi oameni de cultură ai neamului nostru, ne poate furniza soluţii la problemele actuale? 

– Se cade să îi dau cuvântul tot părintelui Daniil, a cărui amintire o evoc cu evlavie de câte ori am ocazia. In vremuri când era ziarist si semna cu pseudonimul Sandu Tudor, iată ce ne îndeamna: “Vâlvătaia spiritului, patima Duhului din nou înviată în noi norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută să strălucească depărtărilor. / Cine se va împotrivi talazului sufletesc al unui întreg tineret? Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.”

– Nu numai la nivel individual, dar şi ca  naţiune, calea cunoaşterii de sine şi a bizuirii pe propriile forţe ne poate aduce salvarea. Adevărul se află îngropat în adâncurile sufletului fiecăruia dintre noi şi acolo se cade să începem să lucrăm. Ceea ce a ignorat “trecutul” poate îndrepta “prezentul”? 

– Românul are nevoie de şcoala lui Sandu Tudor. A greşit că nu a cunoscut-o ieri, când spera la ajutorul străin pentru mântuirea neamului, pentru slobozire. La ajutor străin aspiră şi astăzi. Pe biet românul, aflat mereu sub cizma vecinilor, nimeni nu l-a învăţat să se bizuie mai înainte de orice pe sine însuşi.”Nu de aiurea ne va veni mântuirea, ci din ceea ce ni s-a dat să avem sub tălpi, să păstrăm în inimi, să purtăm deasupra creştetului, din aceasta vom putea scoate îndreptarul de viata”, ne învăţa duhovnicul neamului.

– Domnule profesor, vă mulţumesc pentru colaborare, pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu. Cum ar scrie la Pateric, “pentru moment s-a pus început bun”. Aş fi fericită să putem continua aceste convorbiri şi pe alte teme, oferite din abundenţă de opera dumneavoastră, de Viaţa însăşi.
Aici se încheie interviul acordat de un ales  dascăl  şi scriitor  fostei sale eleve. Sunt  fericită că am transpus în realitate acestă idee. Un act, o acţiune, un pas… valorează infinit mai mult decât un gând nematerializat. La întrebarea dacă rândurile mele vor ajunge la cititorii Formulei As, aşa cum visez, îmi răspund cu o pildă citită tot în paginile acestei reviste: “Ţăranul, când pune sămânţa în pământ, nu-şi dă voie să se gândească că poate va veni seceta sau inundaţiile şi sămânţa nu va rodi. El nu se uită deloc în trecut sau într-un viitor ipotetic. Înainte de a arunca seminţele, îşi face o cruce mare şi spune:  “Doamne ajută!”… Şi seminţele  acelea vor rodi”.

Doamne ajută!

Monica Levinger

Israel, noiembrie 2009

Articol propus spre publicare revistei Formula As, in memoria scriitorului si profesorului Mihai Radulescu, cu ocazia implinirii unui an de la trecerea sa in nefiinta.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi

Comments Off
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Statistici accesare

Online: 0
Vizualizari : 8911

Ultimele Comentarii