Cuvânt și iubire

AUTOSUGESTIA (sau puterea gândului)

Autosugestia este vorbirea
Cu îngerul tău nevăzut!
Nu-s vorbele buzelor,
Ci chemarea izvorului mut!

Autosugestia este rugăciunea,
Solia ce-aduce speranța cea bună,
Ea vine pe-un drum celestial,
Visele iubirii și-a vieții le- adună!

În acestea cuprinde-se totul,
Ea vindecă boli și-ntristare,
Reface superba minune,
Ființei dând nouă-nnălțare!

Autosugestia poate fi însă,
Și cea mai crudă-nșelare,
Când vine pe-a răului cale,
Aduce mai neagră-ntristare!

Nu te lăsa gândirilor rele,
Nu despera, nu ești răpus,
Autosugestia binelui tău,
Te va ridica din ce în ce mai sus!

——————————–

Ioan Miclău ,,Gepianul”

Australia
20.10.2017

https://ionmiclau.wordpress.com/2017/10/21/autosugestia-sau-puterea-gandului/

În mai multe articole anterioare am căutat să vorbesc despre nenorocirea clipei istorice prezente pe care o străbate România. Între altele mi-am exprimat convingerea că între regimul comunist şi actualul sistem, pe care l-am numit al “neamului prost”, există o continuitate de spirit şi intenţie. Regimul comunist a avut menirea să distrugă fizic toate structurile autentice româneşti şi pe cei mai de seama reprezentanţi ai valorilor româneşti şi să pună întreaga populaţie în stare de şoc, ”cu botul pe labe”. Noul sistem instaurat după 1989, sistemul neamului prost, prin nevrednici fruntaşi socialişti (Brucan, Roman, Stănculescu şi atâţia alţi nemernici) şi apoi prin urmaşii lor direcţi, mlădiţe veninoase şi fără rădăcină, au instaurat jaful total, şi-au însuşit, prin mită, fraudă, furt direct, întreaga bogăţie a ţării, de la sol la subsol, de la ape la aerul pe care îl respirăm. Este un sistem bestial, al unei false şi vicioase “democraţii” formale, în care se alternează găşti având fundamental aceleaşi interese. Între timp este menţinut deliberat haos şi un climat de incertitudine şi teamă. Un climat în care bălegarul uman înfloreşte. Mijloacele folosite sunt multiple. O media mercenară la sânge şi gazetari amorali, gata să scrie orice le-ar fi comandat şi mai ales sinistrele mijloace de formare a opiniei, mijloacele de manipulare,  acestea sunt vârful de lance al indobitocirii. Aici loc fruntaş l-a avut nemernicul,  “déjà” internaţionalist, George Soros. Prin Organizaţiile Neguvernamentale, în fond oficine de interes, acestea au reuşit să acapareze o parte a tineretului orăşenesc.Tineret care provine în zdrobitoare majoritate din noua cicoime aflată la putere politic şi economic.Tinerei fără minte şi imaginaţie care nu se mai complică să se întrebe prin ce mijloace bunicii sau părinţii lor au ajuns efectiv peste noapte patroni, latifundiari şi constructori de bunkere “de vacanţă” de cel mai prost gust. Despre această categorie clar avertizează  “Înţelepciunea lui Solomon”  în cpt.4,3-4: ”Mulţimea pruncilor la cei nelegiuiţi nu este de nici un folos; din mlădiţele lor spurcate nu se va înfige rădăcina în adânc şi nu vor avea temei nezdruncinat. Chiar dacă se vor îmbracă vremelnic întru ramuri fiind fără temeinicie, se vor zgudui de vânt şi se vor dezrădăcina de puterea vijeliei”. Să nu ne amăgim, ce se spune acolo are valoare veşnică şi obligatorie.

Pentru moment aceste josnice OGN au acaparat tinerei cu totul tulburaţi hormonal, proaste răzgâiate, snobi solemni, opozanţi din temperament şi tot soiul de neghiobi care se aşează sub # rezist. Habar nu au la ce rezistă dar continuă să afisez acest semn, #rezist, cretinoid. Aceştia sunt masa de manevră a imbecililor utili, cei care din prostie şi-au făcut o virtute şi care nu îşi dau seama că prostia este comoditatea cea mai lesne de folosit şi o comoditate care ţine topologic accesoriilor de folosinţă higienică intimă, cu utilizare unică. Apartenenţa tipologică a imbecililor utili la obiectele pomenite este şi potrivită şi simbolică. Aceştia sunt pleava care va face ca dispariţia sistemului nemului prost să fie hazlie, într-un viitor foarte apropiat.
Dar în acelaşi timp oamenii cu judecată şi bun simt, adică majoritatea semnificativă a bunului, înţeleptului şi echilibratului Neam Românesc trebuie să acţioneze.

În primul rând este necesară o activă redeşteptare spirituală. Pentru Români nimic mai uşor de făcut căci ei au fost binecuvântaţi cu cel mai mare dar posibil: Credinţă Ortodoxă. Să nu ascultăm la zvonurile şi şoaptele veninoase ale unei media aservite negativităţii pure (necuratului). Să mergem la serviciile religioase, să intrăm în ciclul liturgic şi să ne respectăm ierarhii.

Iar politic este necesară crearea unei reţele de masă avnd o ideologie social-democrat creştină, dar gata să folosească orice mijloc împotriva sistemului neamului prost. Să nu ne temem, nici poliţia şi nici armata nu va trage în propriul popor de dragul unor nemernici constituiţi în neo ciocoimea sistemului neamului prost. Neamul trebuie să îşi recapete încrederea şi să asculte, ca în trecut, la “oamenii buni şi bătrâni” (bătrâni nu în ani, bătrâni şi bogaţi în înţelepciune). Un program de impozare progresivă drastic şi care efectiv ar trebui să nimicească vârfurile neo-ciocoimii, trebuie promovat şi cerut prin referendum. Iar dacă acest glas al Neamului ar fi ignorat orice mijloc va fi acceptabil pentru a face dreptate. Haiducii, Horia, Cloşca şi Crişan,Tudor Vladimirescu nu sunt doar figuri istorice, sunt şi rămân exemple şi modele de urmat. Când cuţitul ajunge la osul Neamului, acest Neam este îndreptăţit să acţioneze prin orice mijloace cu putinţă. Iar peste toate să ne aducem aminte că cea mai mult folosită formulă scripturistică este: ”NU VA TEMEŢI”.

———————————

Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center

25 octombrie 2017

27 august 1991 – Declaraţia de Independenţă[1] s-ar fi putut numi Declaraţia de reîntregire a celor două state româneşti

Cei din vârful puterii de la Chișinău poate măcar acum, după 26 de ani de la proclamarea Independenței, și-or aminti cine a scris „Certificatul de naștere al Statului” pe care nu obosesc să-l fure cu iscusință, și vor trimite diplomații lor din București pentru a prezenta un ultim omagiu familiei Omului şi Marelui Român din partea Republicii Moldova… (Vasile Şoimaru)

Vă prezentăm o adaptare după dialogul dintre Omul şi Marele Român, Ambasadorul Aurel Preda şi conf. univ. dr. Vasile Şoimaru publicat la 26 august 2011 în revista „Timpul” de la Chișinău (Redacţia ART-EMIS)..

„Am pentru Basarabia aceleaşi sentimente ca şi pentru oricare altă parte a tării mele. Poate ceva în plus, datorită soartei triste pe care a avut-o această parte a ţării care – vorba lui Arbore, deputat în Parlamentul României Mari – a trebuit să înfrunte ca o adevărată santinelă a ţării, urgiile venite din imensitatea stepelor estice. Cu sufletul am fost dintotdeauna la Chișinău. Ofiţer de tancuri, tatăl meu, pe atunci maiorul Ion Preda, aflat în garnizoana Chişinău, a trimis-o pe mama, soţia lui, să nască la Bucureşti, în acea vară, apocaliptică pentru România, a anului 1940. M-am reîntors la Chişinău ca diplomat, în anii ’80, apoi la Conferinţa din 1991 cu tema „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei” si, desigur, cu ocazia pregătirii în bune condiţii a proclamării Republicii Moldova… De fiecare dată, venind în Basarabia, m-am simţit ca acasă…

De fapt, am venit la Chişinău pe 25 august 1991, la cererea prietenului meu, Vasile Nedelciuc, cu care colaborasem aşa de bine în timpul Conferinţei din 26-28 iunie 1991 privind Pactul Molotov-Ribbentrop, reuniune care a marcat 51 ani de la raptul comis asupra României de cele două imperii, roşu şi nazist. Cu acea ocazie, i-am cunoscut pe preşedintele M. Snegur, pe deputaţii Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, mulţi alţii, cu care am colaborat la redactarea documentului intitulat „Declaraţia de la Chişinău cu privire la Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei” (de fapt, asupra României). Aşa cum se vede şi din titlu, „Declaraţia” este primul document postbelic, adoptat în cadrul unei Conferinţe internaţionale prin care se condamnă, fără echivoc, Pactul cu diavolul şi se cere lichidarea consecinţelor lui asupra Basarabiei. Probabil, am făcut impresie bună, dacă am fost invitat, câteva săptămâni mai târziu, să ajut la redactarea celui de-al doilea act, firesc aş spune, Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova.

Formal, juridic, cred în independenţa reală a Republicii Moldova, categoric DA. În realitate, glumind, desigur, am să vă răspund ca olteanul (deşi nu sunt): „Ai bilet de tren? Nu prea am…”. În cadrul analizei evenimentelor din 1940, categoric DA, pentru că această înţelegere, încheiată la 23 august 1939, în biroul lui Stalin din Kremlin, a fost nulă ab initio, fiind contrară principiilor şi normelor Dreptului internaţional, inclusiv a Definiţiei agresiunii… Anexa secretă la Pact o demonstrează cu prisosinţă și nu e nevoie de comentarii. Totul e clar! De altfel, documentul a fost declarat nul – e adevărat după patru decenii de la aplicarea lui în fapt – şi de unul din semnatari, guvernul U.R.S.S., dar consecinţele lui s-au păstrat numai asupra unei singure victime – România!… Cât despre reîntregire, nu e nevoie de argumente din documente străine şi blamabile, ci trebuie căutat în sufletul nostru, al celor din stânga şi din dreapta acelui râu blestemat… Prutul.

Dacă acum 20 de ani la Chişinău s-ar fi votat nu Declaraţia de independenţă, ci un document al reîntregirii neamului, arfi fost probabil, iniţial, o reacţie de expectativă, pentru că nu trebuie uitat că U.R.S.S. încă dăinuia… După aceea… no problem!

Dacă şefii de la Bucureşti au ştiut sau nu despre deplasare mea la Chişinău ori dacă am avut sau nu mandat pentru ceea ce s-a petrecut acolo, nu pot spune decât că un diplomat este un soldat aflat permanent în slujba ţării sale. Aş adăuga, un ostaş disciplinat. În ceea ce priveşte mandatul, nu prea am avut unul… scris. Şi nici nu era nevoie pentru că interesele supreme ale statului sunt şi trebuie să fie în sufletul şi inima oricărui diplomat român, şi nu numai. E un datum. Cât despre faptul că Moscova era informată despre ce se întâmplă la Chişinău, răspunsul meu este pozitiv, cunoscând din proprie experienţa eficacitatea celui mai sofisticat serviciu de spionaj din lume, KGB. Este posibil să se fi gândit, acolo, la Lubianka, că independenţa va întârzia unirea Basarabiei cu Ţara. Nu am decât să contemplu această ipoteză a dv., dar ştiu cu siguranţa că „Bucureştii domnului Iliescu” nu a dorit aşa ceva, echipa sa, bolnavă de sindromul obedienţei faţă de imensitatea Estului, a considerat că e de ajuns că am fost primul stat care a recunoscut R. Moldova.

Mi-am făcut datoria de român, având şi profesia de diplomat. Pentru a evita aşa ceva nu m-am dus nici la recepţia oferită în acest sens la 27 august, de preşedintele M. Snegur.Nu şi-a amintit nimeni.

Sunt mulţi pretendenţi la coautoratul „Declaraţiei” ceea ce înseamnă că documentul a fost conceput corespunzător şi, iată, după două decenii, înfruntând vicisitudinea istoriei, este în continuare atractiv şi viabil… Privitor la coautoratul Declaraţiei de Independenţă subliniez: domnul Nedelciuc m-a convocat la 25 august 1991 la Chişinău, dându-mi un telefon acasă. În cadrul discuţiei cu domnul Preşedinte Snegur, din seara zilei de 25 august 1991, am înţeles importanţa acţiunii politice şi a documentului care urma să fie elaborat şi supus spre aprobare Parlamentului de la Chişinău. Am cerut un răgaz de două zile şi m-am ţinut de cuvânt. La elaborarea acestui document istoric a contribuit un număr de cinci-şase personalităţi politice, între care şi domnii Nedelciuc şi Matei. Modus operandi era că, în mod democratic, participanţii să intervină la discutarea punct cu punct a conţinutului documentului, de la titlu până la ultimul paragraf. Cuvântul final mi-a aparţinut întotdeauna mie, în calitate de jurist şi diplomat cu experienţă, dar şi colegului meu, cu care am venit de la Bucureşti, domnul Valentin Stan, in acel timp şef de cabinet în M.A.E. al domnului Marcel Dinu.

Este bine de reţinut că am „măsurat” personal, cum se spune, cu „şublerul”, diferitele propuneri de text, care veneau de la participanţii la acest efort istoric. Am evitat astfel, să folosesc cuvântul „popor”, pe care l-am înlocuit pe tot parcursul Declaraţiei cu cuvântul „populaţie”, pentru ca spre deosebire de ideologii Moscovei şi prozeliţii ei de la Chişinău, cred că este vorba despre unul şi acelaşi popor, poporul român. În final, am folosit o singură dată cuvântul „popor” în contextul Declaraţiei Independenţei, de fapt de Moscova, dar am adăugat exigent, în strânsă şi corectă legătură, cu realitatea, că acest act – actul independenţei – are loc „în spaţiul devenirii sale istorice şi etnice”. Nu e prea greu, cu atât mai puţin pentru Moscova, să deducă care este acest SPAŢIU, adică România şi poporul român de la Nistru până la Tisa, cum ne-a lăsat ca Testament, marele nostru poet Mihai Eminescu. Documentul, astfel elaborat, a fost gata la data de 26 august 1991, la ora 18:15, şi a fost prezentat de mine, personal, după dactilografiere, preşedintelui Parlamentului, domnul prof. univ. dr. Alexandru Mosanu, care l-a aprobat fără comentarii(păstrez și eu o xerocopie a acestui document -V.Ș.).
Am propus, şi domnul Preşedinte M. Snegur a fost de acord, ca documentul să fie supus aprobării unei Mari Adunări Populare. În faţa clădirii guvernului şi în împrejurimi, străjuiţi de statuia lui Ştefan cel Mare si Sfânt, mai bine de o jumătate de milion de oameni au salutat cu entuziasm, în ziua de 27 august 1991…

„Moldoveniştilor” de la Chişinău, care dau dovadă de un păgubos „patriotism local”, le-aş răspunde invocând învăţămintele istoriei, că această înclinaţie nu duce nicăieri şi, mai ales, produce necazuri propriilor susţinători. Istoria a demonstrat acest lucru. Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991 nu a fost opera unor străini, ci tot a unor români. Nu importă dacă aceştia au fost de la Chişinăul de pe Bâc, sau de la Chişinăul de pe Criş. Ceea ce contează este dacă documentul reflectă interesul şi instinctul naţional, dacă orice român citindu-l se regăseşte şi e de acord cu el. În ceea ce priveşte Constituţia din 1994 şi, în special, art. 13, care deranjează, ce să vă spun? Mai e ceva de spus?! Şi dacă mai e ceva de spus, factorii decidenţi, consultându-se cu poporul, trebuie să hotărască: o menţine sau o schimbă. De fapt, aceasta este soarta tuturor Constituţiilor, să fie modificate, abrogate etc.

În acei ani mm fost contactat de către doi deputaţi de la Chişinău cu sugestii privind o posibilă Reunire. Cei doi deputaţi şi-au făcut corect datoria. Conducerea din acea vreme a României nu a reacţionat pozitiv. A fost însă dispusă, chiar în anul 1991, să semneze un Tratat cu U.R.S.S. de prietenie şi colaborare prin care să se recunoască vechile graniţe. Halal români! Noroc că U.R.S.S. s-a demantelat şi, în consecinţă, Tratatul nu a mai putut fi ratificat. Probabil, domnul Iliescu mai regretă şi acum această neîmplinire, care însă nu-i este – recunosc – imputabilă „tovărăşiei sale”.

Nu am avut nicio implicare în pregătirea Tratatului de bază al României cu Ucraina. Am refuzat, ţinând seama de cursul negocierilor, să particip la încheierea acestui ruşinos Tratat, prin care România a capitulat necondiţionat în timp de pace în faţa Ucrainei. S-au adus prejudicii şi Republicii Moldova, prin recunoaşterea vechii graniţe dintre U.R.S.S. şi România (pe porţiunea Ucrainei), pentru că i-a răpit acesteia, fără a o consulta, calitatea de riveran la Marea Neagră, ca urmare a înglobării unei părţi a Basarabiei de Sud în R.S.S. Ucraineană în 1940 (linia Kalinin) şi recunoaşterea acestei graniţe de România independentă, prin semnarea la stațiunea Neptun, în anul 1997, a Tratatului mai sus menţionat. De cine? De un semibasarabean, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

Despre disputele privind Insula Şerpilor şi victoria diplomatică legată de acest litigiu pot afirma că în faza discuţiilor pe această temă, în calitate de director al Direcţiei juridice şi a Tratatelor din MAE de la Bucureşti, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegaţiei române în anii 1994-1995. Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a fost primită de la cine nu te aşteptai, şi anume, de la fostul ministru de externe Adrian Severin (un evreu originar prin familie de la Chişinău), care în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea tratatului politic de bază a recunoscut, pe neaşteptate, că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex. Vă imaginaţi, cred, uimirea delegaţiei ucrainenilor, care, după aceea, au chefuit toată noaptea la Ambasada Ucrainei de la Bucureşti. Şi aveau dreptate! Era un dar neaşteptat. Astfel ca pe parcursul celor 24 runde de negocieri cu ucrainenii, care au urmat şi care au premers procesului de la Haga (şi chiar la proces) nu s-a mai pus problema posesiei acestei insule, din moment ce Severin o dăruise Kievului, ci numai împărţirea echitabilă a platoului continental din jurul ei.

În opinia mea, rezultatul procesului de la Haga nu a fost modest, ci este mulţumitor, iar membrii delegaţiei române, care mi-au fost „învăţăcei”, s-au achitat bine de misiunea încredinţată. Cele de mai sus, sunt prezentate pe larg într-un amplu articol apărut în ziarul „România liberă”, intitulat „Cum a devenit Insula Şerpilor Zmeinâi Ostrov”. Autorul, cel care semnează articolul, îşi spune Andrei Nistreanu. Ghiciţi cine este?…”.

A consemnat: Vasile Şoimaru,
„Timpul”, Chişinău, 26 august 2011

[1]http://www.istoria.md/articol/573/

*

Sursa: http://www.art-emis.ro/eveniment/4469-s-a-stins-din-viata-diplomatul-roman-aurel-preda-autorul-proiectului-declaratiei-de-independenta-al-celui-de-al-doilea-sta-romanesc.html

Astăzi, 25 octombrie 2017, membrii Consiliului Director ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, statutar aleși la Adunarea Generală Extraordinară din 8 septembrie și validați de către Judecătoria Sectorului 1 București pronunțată la 28 septembrie, împreună cu președintele Doru Dinu Glăvan, s-au prezentat la sediul uniunii unde urma să se țină ședința respectivului organ de conducere. Întrucât sediul UZPR este în continuare blocat datorită acțiunilor destabilizatoare, nestatutare și ilegale ale unui autoproclamat Consiliu Director, coordonat de Adrian Rosentzweig, Ion Petrescu și Iofciu Ion, Consiliul Director al UZPR s-a adresat, în scris, acestora, cerându-le ca până astăzi, 25 octombrie, la ora 10.30 să transmită cheile și logistica de bună funcționare a sediului. De asemenea, s-a cerut grupului destabilizator să evite orice acțiune de natură să obstrucționeze detensionarea situației și care ar putea aduce noi și grave prejudicii prestigiului UZPR și nobilei noastre profesiuni.

Din păcate, și această solicitare a Consiliului Director al UZPR transmisă, în termeni civilizați și cu bună credință, grupului care, uzând de proceduri nestatutare și ilegale, a confiscat sediul uniunii, a fost ignorată. La data și la ora mai sus menționate, cheile și logistica nu au fost predate persoanelor abilitate să le preia, accesul în sediu era blocat, iar orice încercare de a discuta cu persoanele care ocupă abuziv locația nu a avut rezultatul așteptat. Pentru corecta informare a opiniei publice, facem precizarea că este pentru a doua oară în decurs de o lună, când același grup destabilizator sfidează cererea pe deplin îndreptățită venită din partea Consiliului Director al UZPR, după ce, pe 4 octombrie ședința organismului statutar ales al uniunii nu s-a putut ține din aceleași motive. În acest fel, Consiliul Director, celelalte organisme statutar alese ale UZPR se află în situația de a nu-și putea desfășura în condiții normale activitatea curentă. Acest fapt îi afectează, în mod deosebit, pe ziariștii pensionari care îndeplinesc condițiile pentru a primi indemnizația de membru al acestei uniuni de creație, recunoscută ca persoană juridică de utilitate publică și pe colegii noștri de breaslă care doresc să devină membri ai uniunii.

Având în vedere situația creată, Consiliul Director al UZPR adresează colegilor din presa scrisă și audiovizuală, mediului academic și asociativ, entităților și prestigioaselor personalități ale societății civile, apelul de a susține și promova eforturile pe care uniunea noastră le întreprinde, numai și numai în spiritul și în litera legii, pentru a se pune capăt acestui impas pentru care întreaga responsabilitate juridică, morală și civică revine celor care au organizat puciul destabilizator care nu urmărește decât dezbinarea și înregimentarea obștii ziariștilor. Exprimăm, și cu acest prilej, aprecierea deosebită față de toți cei care ne-au transmis mesaje de susținere și de încurajare și îi invităm, cu deplină încredere, să ne fie și de-acum înainte alături în demersurile pe care le vom face pentru ca adevărul, respectul față de profesiunea de ziarist și de lege să învingă.

Consiliul Director al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Sursa – http://uzp.org.ro/

Motto : “O lumină neînțeleasă îi scălda necontenit figura. „Am întâlnit un om extraordinar…Trebuie să mă integrez ritmurilor cosmice…Este și acesta un mare secret. L-am învățat de la [călugărul] Anisie” (Stefan Viziru)

Dintr-o declarație scrisă de starețul de la Sâmbăta când a fost prima oară arestat, știm azi că afluxul mare al credincioșilor l-a făcut pe călugărul iconar Arsenie Boca să primească preoția mai târziu cu un an decât ieromonahul Serafim Popescu, călugărul cu care fusese la Sfântul Munte în primăvara anului 1939. La vremea războiului pentru Basarabia și Bucovina cotropite de Stalin în 1940, starețul de la Sâmbăta de Sus era deja bine cunoscut sibienilor și făgărășenilor care frecventau Mânăstirea Sfinților Brâncoveni. In ce privește informațiile despre „Sfântul Ardealului” care ar fi putut ajunge la Cioran prin corespondența trimisă de la Sibiu de Relu Cioran, acestea fie s-au pierdut odată cu scrisorile de atunci, fie au fost „pieptănate” de pasajele în care era menționată frumoasa figură a Sfântului Ardealului. Chiar și reeditatera la Humanitas a primei jumătăți din Filocalia (volumele I-IV, Sibiu, 1945-1948, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu si poetul Nichifor Crainic în culisele Filocaliei românești : https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/   ) s-a făcut cu cenzurarea numelui „ctitorului Filocaliei românești” (cf. D. Stăniloae) martirizat de regimul polițienesc comunist. Nici în America, Principesa Ileana nu a putut prin anii cincizeci să-i treacă numele în cartea sa I live again, de teamă ca Părintele Arsenie Boca să nu sufere persecuții din partea celor care deja îl închiseseră în două rânduri fără nici o comdamnare.

In anul centenarului nașterii lui Cioran observasem (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Emil Cioran ca profet al adevăratei sfinţenii, a propos de Mircea Vulcanescu) că Mircea Eliade a transpus în figura călugărului Anisie trăsăturile „Sfântului Ardealului” de care aflase (cum scrie el însuși) de la Cioran. Sigur este însă că viitorul Părinte Arsenie l-a cunoscut la București pe Eliade în perioada „Criterionului”, fiind interesat încă din studenția sibiană de   articolele despre mistică publicate de Eliade, interes consemnat și el într-una din declarațiile ocazionate de întemnițarea starețului de la Sâmbăta.

Exilatul Mircea Eliade scria în 1974 că nu-l interesează decât “viitorul”. Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra sensului intenţionat, filozoful religiilor specifică felul în care românii îşi pot “împlinii” viitorul care le-a fost hărăzit: “trăind liber orice epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi ursită deznădejdii” (M. Eliade, Incognito la Buchenwald ).

În Noaptea de sânziene, numele„Anisie” indică sursa de inspirație : Părintele „Arsenie”. La fel, „Biriș”, trimite (prin cuvântul „bir”, dare sau impozit) la Mircea Vulcănescu, filozoful angajat la un moment dat la Direcția Vămilor. Tot așa cum „Ciru” pare derivat din Cioran, scriitorul originar din mărginimea Sibiului de la care Eliade scrie în romanul său că ar fi aflat de existența Părintelui Arsenie (/„Anisie”). Romancierul imaginează povestirea „E departe stâna” publicată de iubitorul de drumeții montane (Ciru Partenie), unde este descrisă figura singulară a călugărului Anisie.

După Eliade, părintele Anisie ar fi fost o dovadă palpabilă că există timpul veșnic. In acest timp trăiește Părintele Anisie „neîntinat” de timpul istoric, probă vie a faptului că „spiritul nu cedează întotdeana timpului, așa cum se întâmplă cu noi, oamenii mărunți și păcătoși…Filozofii vorbesc mereu de transcendent. Eram însetat de cuvântul acesta, de lucrul acesta, de tot ceea ce nu face parte din lumea noastră deși se află printre noi, în mijlocul nostru” (Mircea Eliade, Noaptea de sânziene). Călugărul Anisie care a putut rămâne „imaculat pe acest pământ” își jertfește viața pământească „ca eu să pot crede, spune Stefan Viziru, să mă pot mântui”.

Este de-a dreptul remarcabilă previziunea lui Mircea Eliade legată de rolul pe care urma să-l aibe Sfântul Arsenie Boca (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu) în fenomenul întoarcerii la credința creștină a unei impresionante mulțimi de români „educați” prin învățământul ateu, comunist. Amploarea pelerinajelor la Mănăstirea Prislop a ingrijorat într-o așa de mare măsură responsabilii cu idioțirea mediatică (așa numiții „lideri de opinie”) încât s-a finanțat de la bugetul de stat al României o cercetare „științifică” de trei ani materializată printr-un volum scos de un angajat al Institutului de Istoria Religiilor condus „interimar” (din 2008) de un cronicar plastic devenit ministru al culturii. Cu puține zine înainte de a muri, filozoful Mircea Vulcănescu observase în închisoare fiind că „potentații vremii n-au nevoie de cultură. Pseudo-cultura și-a întins tentacolele ca o caracatiță” (cf. Ion Constantinescu Mărăcineanu, în rev. „Memoria”, nr. 43).

După publicarea Dimensiunii românești a existenței unii au evidențiat (împreună cu filozoful Mircea Vulcănescu) creștinismul mai aparte al creatorilor unei literaturi populare de o surprinzătoare valoare metafizică, alții l-au taxat pe autor drept apologet al „imperialismului românesc” (Ion Călugătu, Șantierele literaturii, în „Scânteia”, nr.150, an 2, 25 febr. 1945). Mircea Eliade s-a înscris printre adepții creștinismului cosmic românesc, pe urmele prietenului său Mircea Vulcănescu trecut în lumea de dincolo după repetate schingiuiri în temnița comunistă. Fostul deținut politic Virgil Maxim a descris schingiuirile la care a fost supus Mircea Vulcănescu: Filozoful împreună cu alți doi deținuți fuseseră trimiși dezbrăcați timp de trei zile fără mâncare la „Neagra” într-un frig înlemnitor și o beznă absolută, după care au „fost bătuți cu saci de nisip (confecționați din pânză de doc, de grosimea unei bâte) care distrug mai ales organele interne, în special rinichii…Vina ? Au propagat idei retrograde”. Apoi vreo săptămână „apoape n-au putut vorbi din cauza slăbiciunii și a durerilor acute” (cf. V. Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, București, 2002, p.246; a se vedea și două mostre ale pseudo-culturii propagate azi : pritocirea maculaturii lăsată la vedere de torționari, fără nici cea mai mică trimitere la mărturiile victimelor, în articolul Ioanei Diaconescu, Deținutul K9320, M. Vulcănescu, în „România literară”, nr. 47/ 2005 și o cinică -sau doar stupidă- îmblătire de vorbe goale din textul lui Sorin Lavric, Nevoia de martiri, în rev. „Permanențe”, Anul XIII, nr. 10-11/2010, p.3).

Una din multele fațete ale romanului Noaptea de Sânziene (București, 2010, vol. I-II) cu simultana (în țară și în exil) încadrare în ritmurile cosmice   (adoptate de călugărul Anisie) poate sugera oarecum viziunea creștinismului cosmic schițat de Mircea Vulcănescu în marginea limbii și spiritualității românești de factură populară sau cultă. Semnificativă ar fi nu numai valorificarea exilului ca drum de cunoaștere metafizică inspirat de ritmica deschidere a cerurilor la echinox. Dar și cele petrecute în România transformată în „gubernie penitenciară” (cf.Virgil Ierunca), unde după gratii unii deținuți politici au îngânat balada Miorița în timpul schingiuirilor bestiale, cum aflase Eliade pe când se afla la Paris (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/noaptea-de-sanziene/ ). In închisoarea comunistă din Aiud, în noaptea de 28/ 29 octombrie 1952, filozoful Mircea Vulcănescu trecea în veșnicia pe care o cunosc doar sfinții.

Ioan Ioanolide și-a amintit cum îl vedea pe Mircea Vulcănescu „adesea în biserică, atunci când biserica din Aiud nu fusese încă transformată în WC”. Tot acest fost deținut politic a scris că Mircea Vulcănescu n-a murit în urma bătăilor și izolărilor în întuneric și frig de la închisoarea din Jilava unde fusese dus în 1951, și că, revenit în închisoarea din Aiud, filozoful a continuat să întrețină o „febrilă activitate intelectuală în rândul deținuților”. Iar gardienii „au continuat să-l pedepsească până ce l-au ucis”( Ioan Ioanolide, Întoarcerea la Hristos, București, 2012, p.307). Torturat în aceiași serie cu Mircea Vulcănescu, Nicolae Căcea a apucat să publice Mărturiile sale din iadul temnițelor comuniste : „Torturarea mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat prin bătaie pe tot corpul (pentru a nu știu câta oară) a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior târându-l pe jos. Capul i se bălăbănea în dreapta și-n stânga ca o mingie legată cu o sfoară trasă de un copil…Cum trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puțin ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu e mort. Țiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură de bocanc în piept, care mi-a tăiat respirația”. (N. Crăcea, Mărturii din iadul temnițelor comuniste).

Mircea Eliade transpune (într-o ingenioasă contradicție a opușilor) ultimele vorbe ale prietenului său martirizat în temnița comunistă, comutând îndemnul „Să nu ne răzbunați !” pe o imaginată scenă de un dramatism cu totul particular   (pe care-l regăsim în romanul Pe Strada Mântuleasa, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării călăilor, sau, Despre anchetatoarea din romanul eliadesc Pe strada Mântuleasa ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/ ). În momentele finale, torționarul/ fost prieten Bursuc ar fi fost de față la moartea deținutului schingiuit. Dar nu doar prezența torționarului în haine de preot impresionează. Ea e intim corelată cu suferința fizică până la delir și cu faptul că însuși torționarul a rămas să fie cel care trebuie să ducă mai departe mesajul ultimelor cuvinte ale muribundului. Este imaginată o anchetă/ spovedanie, cu un popă-securist urmărindu-și țelul, cu frica omenească de bătaie și cu doctorul închisorii implicat în torturarea dincolo de orice limită. In niște pagini absolut extraordinare (pp. 283-300 din vol. II), Eliade îl înfățișează pe filozoful Biriș schingiuit până în pragul morții discutând cu popa Bursuc în noua sa calitate de angajat al Securității anti-românești. Răs-popitul Bursuc urmărește (ca si anchetatorul Duma, cuvânt ce trimite la „duma”/ parlamentul rusesc) a smulge de la deținutul Biriș (bătut cu ranga la tălpi) nume imaginare ale celor care ar fi complotat împotriva regimului de ocupație sovietică. Venit în rasă de călugăr la căpătâiul fostului prieten, singurul lucru pe care-l află anchetatorul/torționar de la cel schingiuit metodic este că numele ar fi fost „Legiune”, cum apare și în Biblie în povestea indrăcitului din ținutul Gherghesenilor (Luca, 8).

Când J. P. Sartre scria că infernul este celălalt, el indica fără să știe esența „regimului criminal comunist” (cf. președintele Traian Băsescu, 18 dec. 2006). Problema fundamentală a cunoașterii omenești nu este decât transcendența (sacrul), care este și problema religiei. „Altul, celălalt –este, de fapt, obiectul”   consemna M.Eliade în Jurnalul portughez pe 12 noiembrie 1942. „Altul” sau „celălalt” în viziunea unui comunist precum Sartre nu poate fi decât infernul sau „Legiune” ieșită din cunoașterea pe calea anchetărilor securiste.

Sinistrul personaj Bursuc este imaginat de Mircea Eliade ca „popă” spre a aminti probabil numele de „Călugăru” purtat de autorul „Copilăriei unui netrebnic” (1936), ziarist de stânga publicat de Nae Ionescu la „Cuvântul”. In anul arestării lui Mircea Vulcănescu, faima lui Ion Călugăru a fost cauzată mai puțin de cele scrise în marginea Dimensiunii românești a existenței despre inexistentul „imperialism” al unei națiuni captive. Acest „procuror ideologic comunist” a instigat (prin „Scânteia” nr. 31 din 28 aprilie 1946) „la distrugerea Rotondei Scriitorilor din Cișmigiu” (cf. Marian Popa, Istoria Literaturii Române de azi pe mâine, Fundația Luceafărul, București, 2001, vol. II,   p.1093 și p.375). Din Rotonda Scriitorilor n-a apucat la vremea comunismului să fie dărâmat decât bustul scriitorului Octavian Goga, otrăvit (cum s-a spus în epocă) din pricina volumului Mustul care fierbe (1938).

Mircea Vulcănescu îi scrisese în 1947 din închisoarea Aiudului sorei lui (care urma să aibe și ea parte de detenția politică) despre iadul temniței comuniste făcând o aluzie la călimara cu care Luther ar fi aruncat în diavol : „…am făcut și progrese spirituale-n celulă și am ajuns să văd ca Luther, dar n-am călimară” (Mircea Vulcănescu, Ultimul Cuvânt, Ed. Crater, București, 2000, p.111). Prin anii treizeci, comunistul Ion Călugăru fusese criterionist în gruparea care-i reunise atunci pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, Petre Manoliu, Dan Botta, Tudor Vianu, Petru Comarnescu si alții.

Anchetatorului Bursuc, filozoful Biriș îi spune înainte de marea trecere că nimănui nu trebuie să-i fie frică de moarte. Acesta a fost chiar mesajul pe care fostul său prieten Bursuc (popă răspopit și torționar securist) trebuia să-l transmită lui Ștefan fugit în Franța și cunoscut ambilor, exilat care și el va trece în lumea de dincolo în noaptea de Sânziene. Biriș dezvăluie adevărul aflat în clipa cea mai lungă a vieții sale, după care moartea ar fi doar o trecere, o ieșire din timpul istoric: „Există o ieșire. Să o caute” și ei, occidentalii rătăciți într-un timp care „macină omul modern și lumea în care trăiește”. Recitind Mai am un singur dor, Eliade are în Portugalia revelația că la Eminescu n-ar fi aici vorba de o dorință de reintrare în Cosmos. Ar fi o regăsire, „prin moarte, a adevăratei sale familii cosmice (apele, munții, astrele, pădurile). Nu reintegrare, ci întoarcere acasă, la ai săi” (Jurnalul portughez, 29 noiembrie 1942).

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/

„În conștiința oamenilor moderni, știința este, adesea, un mit ce ia locul unui idol, în care aceștia cred orbește, la care se închină și căruia i se aduce jertfă, dacă o cere.

Credem că știința va dezlega toate tainele privitoare la cum a fost creată lumea, că ne va spune ce trebuie făcut pentru a trăi o viață fericită, cum să învingi moartea, bolile, suferința, nedreptățile, cum să dezlegi tainele problemelor sufletești.

Dar toate convingerile acestea sunt bazate pe credință oarbă, nu pe rezultatul concret al studiilor științifice. Câteodată, această „credință în știință” devine agresivă și incompatibilă cu înțelegerea celor mulți, deoarece, de cele mai multe ori, folosește un jargon, pretinde și aspiră la universalitate și cere să fie scoasă din zona de critică.

Haideți să nu uităm, totuși, de contribuția majoră pe care a avut-o creștinismul la baza științei și a cercetării, prin intermediul studiilor. Acesta este un aspect pe care îl va recunoaște orice istoric onest.

Religia și știința nu pot evita cu ușurință apariția unor conflicte între ele. Ambele au anumite sfere de manifestare bine determinate, în conformitate cu diferiți vectori. Ambele depun eforturi pentru rezolvarea conflictelor de idei.

Știința răspunde la întrebări precum „Cine”, „Cum?” și „De ce?”, religia răspunde la întrebarea care incumbă finalitatea: „Pentru ce?”

Teologia nu se (re)găsește în limitele de competență ale științei. Sugerarea existenței unei competiții între ele transformă religia și știința în instrumente de propagandă atât anti-știință, cât și anti-religie. Pentru ambele, acest lucru este la fel de dăunător.

Ajungem la cunoașterea completă doar atunci când devenim capabili să studiem același fenomen din puncte de vedere diferite: științific, filosofic, religios, istoric. Să excludem religia din cercul acesta al cunoașterii este o mare greșeală.“

…

„În afara Bisericii, nimic din acestea nu există. Da, există psihologie, psihoterapie-dar sunt doar o încercare de a găsi o soluţie în cadrul sistemului în sine, şi de aceea în mod constant apar greşeli şi eşecuri. În acest sens, Creştinismul a fost şi rămâne în afara concurenţei, pentru că oferă o legătură indestructibilă de comunicare Dumnezeu-Om viu- prin Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul diapazon al umanităţii. Pană în ziua de azi, Evanghelia rămâne cea mai eficientă şi mai scurtă cale de instruire spre fericire, atât pentru individ, cât şi pentru întreaga societate. Principalul obiectiv este de a-l învăţa cum să O citească, nu doar ca pe o carte „ritualică”, ci ca pe una care îl învaţă cum să pătrundă dincolo de simţuri, pentru a înţelege contextul şi, a privi cu atenţie la cei a căror soartă este zugrăvită acolo.”

http://www.totpal.ro/ortodoxie-si-occident-2016-de-viorel-roman/

https://www.academia.edu/34504213/Semnele_vremii_complet.pdf

http://romaniamare.info/credinta-si-ratiune-2/

https://www.academia.edu/23211833/BISERICA_-_STATUL_Romania_2016

https://gradinaculecturi.wordpress.com/2017/04/12/dr-viorel-roman-semnele-vremiispre-est-sau-vest/

Material primit de la Dr. Viorel Roman

,,De treci codrii de aramă…”

Și codrii au rămas în urmă.

Acum, în fața noastră, e-argintul sclipitor de-nțelepciune și-nvăluit în penumbra de vecernie monahală, a Varaticului.

Comunitatea cuvioaselor măicuțe de aici, își are alături, ,,peste drum”, un nou așezământ de suflet – ,,Centrul Cultural Spiritual” -dominat de personalitatea carpatică a Nemuritorului și mereu contemporanului nostru, Eminescu.

Alt Geniu fără pereche din Areopagul de altitudine al ființării Neamului nostru. Genii cărora Istoria i-a zămislit cu o singură dimensiune: Sublimii.

Altarul de acum al Varaticului, lipsit de catapeteasmă, dar închinat Creativității, a cerut o revărsare uriașă de proiectivitate, așa cum e cerută de orice făptuire monolitică. Dar, mai presus de orice, vivacitatea unei baghete diriguitoare. Și aceasta s-a întrupat în persoana scriitoarei și editoarei Emilia Țuțuianu Dospinescu, precum și a soțului ei Dorin Dospinescu.

,,Meștera Manole” a fost prezentă la toate, pornindu-se de la o documentare polivalentă şi de specialitate, o proiectare de ansamblu şi până la texte, de la geometria componentelor cu sorgintea lor tradiţională şi până inaugurarea acestui unicat muzeal. O arie integratoare, care trece cu mult dincolo de aceea a modului clasic al oricărui muzeu. Un ctitorism inedit, bazat pe certitudinile materiale, oferite din plin de  Instituţia monahală, pe lângă care va exista, precum şi pe suportul financiar al familiei Sheila şi Dianu Sfrijan. O triplă ctitorie, acea ideatică şi finalizantă aparţinând Doamnei Emilia Ţuţuianu Dospinescu.

Întrucât Centrul Cultural Spiritual Varatic aparţine, funcţional, Mănăstirii Varatic, el posedă o existenţă şi o tutelă instituţională, aflată sub oblăduirea Măicuţei stareţe Stavrofora Iosefina, sub autoritatea sacră a PS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Arhitectura, zidirea de la Varatic, reconstituie, voit, situl unei așezări retrasă de ,,clocotul,, urban al unor vremi de ,,trecute vieţi de Domne şi Domniţe” cu un confort suficient, nu ,,în afara lumii” ci ,,lângă ea”. Nu ca o poartă a satului, ci ca o zonă, cum se spune azi, cu ,,claxonatul interzis”. E ceva similar cu ceea ce era, tot pe atunci, un Bălțătești, pentru Ibrăileanu sau Strunga, pentru Manolescu. O astfel de geo-arhitectură a fost analizată de către ,,ctitora pe schelă” şi cu un maldăr de hrisoave pe masele de lucru, ,,managera” noii construcţii, Emilia Ţuţuianu Dospinescu.

Un ,,ieri” şi-un ,,azi”, ,,la braţ”, să ştie cei de ,,mâine”! Documentaric, actualizat, avangardist şi vizionaric. Vino şi fă-nconjurul Centrului de la Varatic, atent numai la ,,el” şi fără ,,Orange” lângă tine.

În faţă, o construcţie cu iz de epocă, dar nu de mult, sfinţită de Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului. Odihnă sufletească, emană de oriunde, fiind un neo-clasicism cuminte, ortogonalic, multă  simetrie şi nimic ,,experimental”. Acoperişul, înspre cer, dar nu ajuns acolo – un acoperământ lucrat pe seturi, poliedric, ,,săturând” privirea. Are ceva în el, ce-ţi duce gândul la muzeul Hogaş de la Roman-Vodă. Lucarne mari, ca nişte ,,pseudo-mansarde” şi doritoare de orizonturi şi de ,,hăt departe”, acolo unde clorofila e la acasă. Şi clorofila şi mâna omului ,,atotfăcătoare”, veac de veac.

De sub acoperiş, grupări  ,,la riglă” , de stalagmite, coloane aduse din păduri şi nu din Roşia Montană, uşor galbate, ca la Brîncoveanu şi simulând, la fel, uşor şi infinitul, ca la Brâncuşi. Din loc în loc, frunzare. Şi la Varatic, nu numai la Casona, ,,copacii ştiu să înflorească şi să moară în picioare”, Cerdacul, cu ostrețele vibrânde. Un alt infinit, orizontalic, înspre odihnă şi nu spre cer. Ferestrele şi uşile sunt mari, sunt largi, sunt primitoare.

Vreau să cunosc tot ce e de ştiut!

Şi astfel, neştiutul, încă, e lângă noi!

Suntem în Centru, ce nu-şi are însă, un centru propriu-zis. Acesta-i peste TOT, precum în Galaxie.

Şi în interior se simte, mâna făcătoare de adevăr şi de inedit a ,,Domniţei noastre”. De la nivel, la nivel, actul de cultură – iertare pentru folosirea cuvântului ,,act”, cu toată zerovalenţa lui – se poate desfăşura oriunde, indiferent de denumirea sălii în cauză. În mare, s-au constituit patru: Salonul Safta Brâncoveanu, apoi cel Literar, Salonul Sheila (după numele soţiei susţinătorului financiar, ctitorul acestui înfăptuiri) şi tot un salon, Biblioteca Mihai Eminescu. Un spectru foarte larg, permiţându-ne şi diversitate şi simultaneitate. În intenţia tuturor baghetelor ,,Centrului” se are în vedere şi înfiinţarea unor manifestări festivalice, periodice, gen: ,,Primăvara la Praga” acum ,,Vara la Varatic”, multitematic ca profil artistic. Folosind un termen mult utilizat, „Ateneul” varatian a plecat la drum cu chemarea şi ea de sorginte religioasă: ,,Veniţi de luaţi… Cultură”.

Fie binecuvântată şi Familia Brâncoveanu şi Aşezământul monahal din Varatic, pentru mobilarea şi înnobilarea Salonului Safta Brâncoveanu, de la subsolul acestui ,,Templu spiritual”.

Toate artele sunt prezente cu noi. E de ajuns o Artă şi numai ea preschimbă TOTUL! Dar toate, împreună, precum acum e la Varatic? Se pare că această însumare, dă naștere la una nouă, la o alta.

Cum să o numim?

,,Varateca”?

Şi tot aşa, de la o generaţie la alta, nu numai Artele dau sinteză, dar şi creaţiile de artă, însumate, duc la multe alte. Acum sculpturile şi pictura, Lucian Tudorache, Mihai Olteanu, mobilierul, draperiile, candelabrele… arhitectura cu natura dimprejur şi constelaţiile şi gândul creator din noi şi Totul care tinde înspre Infinit!

Veniţi oricine, de oriunde, orişicând.

Astăzi trăiţi finitul!

De mâine, veţi dori şi Infinitul!

——————————-

Gh. A.M. Ciobanu

Roman

25 octombrie 2017