Colocviile de Marți
31 octombrie 2017, 5 pm, Calderon 39
Anul X nr. 10 (96)
Tema: COLOCVII PORTRETE
Memento Octombrie 525 m Piero della Francesca – 125 m Gheorghe Sion – 125 n Tache Papahagi – 25 m Amita Bhose
Prezentatrea albumului Colocvii Portrete de George Anca și Cristian Radu Nema
Intervenții
Portretizați prezenți: Recunoscându-ne
George Anca: Amita Bhose după 25 de ani
Puși Dinulescu: Portrete dramatice deja lansate deunăzi
Corneliu Zeana: Tache Papahagi in memoriam
Viorel Speteanu: Din vremea lui Gheorghe Sion
Teatru de Poezie: Gabriela Tănase, Vali Pena, Puși Dinulescu, Gheorghe Dănilă, Ștefan Opreanu
Lansări de carte
Lia-Maria Andreiță, Ion Andreiță: Iubiri lângă Marele zid, Antim Ivireanu, 2017
Liana Nicolae: Destin renăscut, Vox, 2016
Coordonator: Dr. George Anca
DIMITRIE GRAMA
Magul (fragmente)
*
M-am intins in fata deschizaturii si un timp indelungat le-am vorbit puilor de lup, incercind astfel sa-i obisnuiesc cu vocea si cu mirosul meu strain. Cind am bagat mina in vizuina sa-i scot, nu s-au impotrivit, ba din contra mi s-au chirciut in brate ascunzindu-si capetele in pulovarul meu. Mi-am ridicat privirea, sa vad unde-i pitigoiul, sa vad daca era multumit de performanta realizata de mine cu ajutorul lui, dar el nu mai era acolo si acum privind puii de lup si padurea care ma inconjura ca un mister verde si viu, nici nu mai eram sigur de faptul daca pitigoiul a existat cu adevarat sau a fost doar o inventie a imaginatiei sau a hazardului.
*
Ingrijirea puilor de lup, m-a facut sa uit de speculatiile existentiale care ma framintasera in ultimul timp si de asemenea, m-a facut sa uit de mag, iar atunci cind magul s-a reintors, nici macar nu am bagat de seama. Privindu-ma cum ma hirjoneam cu puii de lup, magul a spus ca “acest lucru” se intimpla foarte rar asa de devreme, in primii ani de ucenicie. L-am intrebat nedumerit: Ce lucru se intimpla asa de rar? Nu mi-a raspuns imediat, poate intentionat, sa mareasca efectul teatral al explicatiei si acest obicei al magului ma scotea din sarite.
*
Avind grija de puii de lup, am inceput o scoala noua si exact cum magul a prevazut, nu eu am educat puii de lup, ci ei, incet, incet,m-au reeducat pe mine. In compania acestor “animale”, mi-am dat seama ca viata la oras m-a blazat, amortindu-mi simturile si transformindu-ma intr-un fel de aparat, o masina de inregistrare si de producere selectiva, bine teleghidata. Aceasta selectie, imi dadea falsa impresie de control si mai ales impresia ca eu eram acela care decideam randomizarea obiectiva a tot ceea ce se intimpla, randomizare bazata pe o discriminanta scara a valorilor. In felul acesta, in afara de citeva activitati legate de “cariera” mea academica, restul trecea la capitolul “neimportante”. (Dimitrie Grama)
*
Instantaneu, am recunoscut-o! Era mireasa eternitatii, era fascinatia unui maraton niciodata inceput si niciodata sfirsit in limitele expresiei umane, era copia fidela, inseparabila a vietii. Era nedescris de frumoasa, ingrozitoare, urita, trufasa si umila. Era acolo linga mine si privind-o cu o amestecatura de spaima si fascinatie, imi venea sa-i vorbesc. Dar ce oare poti vorbi cu Moartea? Si este oare posibil un dialog cu, in conceptia mea umana, o notiune abstracta?
*
Am dat sa plec, dar atunci magul m-a prins puternic de brat si cu un gest si ton imperativ, mi-a ordonat sa-mi amintesc. A repetat de mai multe ori: “Trebuie sa-ti amintesti! Trebuie sa-ti amintesti!”… Privind din nou ciobul de ceramica, m-a cuprins o melancolie combinata cu un fel de senzatie ciudata de spaima si am inceput sa ma zbat, avind clara senzatie ca ma inec. Imaginea magului a disparut in adincuri tulburi si impenetrabile, iar eu m-am trezit intins pe iarba la marginea padurii. Am cautat cu disperare lacul, dar nu mai era acolo.
Nu lumea e o tablă de șah, dar nu există nicio lume, doar tabla de șah. (Dimitrie Grama)
*
Eroarea, maya regizează. Psihologia șahului este și a coroanelor. Teatrul șahului nu există. Calul negru intră și iese numai de formă, își rezervă un avatar emfatic. Piesele zac din eternitate unele contra altora. Nu apar jucători și, oricum, ei nu sunt Ignațiu și Eroarea.
A juca șah după A Game at Chess pare periculos psihologic. Fiecare epocă își are accentele ei, iar generalizarea lui Middleton scoate șahul din realitate. Dar ar fi prea mult pretext, pe prea puțină dramă. În fapt, masca-auto-play-ul are ceva pentru spectatorul de pretutindeni și de oricând, ori pentru nicăieri și niciodată. (George Anca)
Un academician cere Academiei Române să oprească SOROSIZAREA pe ascuns a ROMANIEI!!! ESTE INCREDIBIL CE SE INTAMPLA!!
Maestrul Sorin Dumitrescu, unul dintre cei mai importanți oameni de cultură și spiritualitate ai contemporaneității, a citit un text extrem de puternic, prin mesajele transmise, în Aula Academiei Române.
Academicianul a vorbit miercuri, 24 august, despre fenomenul „colonizării în act a culturii identitare a României.” Acesta a cerut prestigioasei instituții să-și exercite rolul pe care îl are în societatea românească, opunându-se asaltului ideologic colonizator al „grupărilor Soroș”.
”În fine, am lăsat dinadins la urmă dezastrul, aflat în plină desfășurare, al colonizării în act a culturii identitare a României. În aceste zile, vînzătorii de pămînt românesc, veritabili vînzători de țară, sînt dublați de intelectualii vînzători și ei de valori, adevărați uzurpatori adevărați uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul vacarmului politic generat de scenariul public al pedepsirii corupților. Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniștit la tabloul de siguranțe ale sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe. „Grupurile Soroș” din România au fost special instruite și finanțate pentru a numi și implementa în posturile de conducere ale principalelor instituții responsabile cu orientarea culturii spirituale persoane și simpatizanți devotați „cauzei Soroș”!
MNAC, MȚR, ICR-urile, Uniunile de creație, Ministerul Culturii, ca să nu pomenim decît o mică parte, au devenit, peste noapte, adevărate centre de colonizare abuzivă, încît puțin lipsește ca în curînd să ne trezim chiar și cu un „Patriarh Soroș”!
Pentru națiunea română fenomenul colonizării reprezintă astăzi un „secret al lui Polichinelle”! Am putut asista de curînd la mazilirea șanselor electorale ale unuia din liderii politici proeminenți, operată, în timp record, doar de zarva cîtorva fundații fidele „cauzei Soroș! Lumea a tăcut și tace mîlc! Mi-ar fi greu să cred că acest mizerabil asalt ideologic colonizator ar fi rămas necunoscut actualei conduceri a Academiei Române. Atunci de ce se tace? Rolul excelentisim statal, conferit illo tempore de ctitorii Academiei, o obligă să ia urgent atitudine publică. Altminteri riscăm să ne trezim împresurați cu modificări care, treptat vor reuși să facă din Academia Română o instituție dezamorsată axiologic și identitar, de nerecunoscut. Să nu fie!
Profit de împrejurare, pentru a cere respectuos Academiei Române, plenului și actualei conduceri, să-și exercite grabnic nobilele atribuții pentru care a fost creată.”, a spus Sorin Dumitrescu.
Iată textul integral, publicat în revista Convorbiri Literare:
Distinși colegi,
Calea istoriei recente a statului român beneficiază de două stele polare: Biserica Ortodoxă Română (BOR) și Academia Română (AR).
BOR și AR – o știe toată lumea – sînt cele două instituții fundamentale ale României, cărora le revine uriașa sarcină de a garanta, axiologic și identitar, stabilitatea statală.
Dar prin puterea creativă de excepție a personalităților care o compun – acum și în trecut – AR îi revine în mod special transmiterea modelelor formative pe care le produce de-a lungul vremii o axiologie identitară în act. Potrivit regulamentului AR, excepția personalității academice este dată de valoarea contributivă a creativității sale și, implicit, a operei. Citez: „unicul criteriu de primire în AR este caracterul de excepție al contribuției candidatului… într-un cuvînt excelența în creație”. Nimeni nu explică însă la ce fel de contribuție se referă regulamentul. Cel mai adesea se consideră, că pentru arte ca și pentru cercetarea științifică, ar fi de ajuns ingeniozitatea mentală a autorului, caracterul „inspirat” al lucrării, splendoarea abilităților ei științifice sau artistice, talentul originalității sau gradul de înnoire tematică și modală care, toate la un loc, ar reprezenta, valoarea contributivă. Experiența dovedește că aceste calități native nu pot fi votate de jurii decît subiectiv, după cum unul sau altul din membrii juriului se încîntă sau se plictisește…
De aici decurg în mod inerent o seamă întreagă de erori de apreciere, care uneori ajung să pună la îndoială însăși justețea și corectitudinea selecțiilor. Iată de ce, pentru a aprecia corect o operă sau o candidatură, este neapărat nevoie de un reper; un reper valoric autoritar și maximal, în funcție de care, poate fi rapid stabilită, destul de precis și de obiectiv, valoarea contributivă. Or, adevărata valoare contributivă a unei opere artistice sau științifice nu poate fi decît fără precedentul în lume a exprimării ei , care de la sine pune capăt selecției subiective, votată superficial: candidaturi, opere, premii, distincții ocazionale etc. Fără precedentul unei imagini, a unei viziuni științifice sau a unei cercetări poate să nu convină, unuia sau altuia, dar nimeni nu le va putea nega obiectivitatea valorii contributive. Dacă criteriile exclusiv subiective impun automat VOTUL secret, selecția, prin raportarea la un reper autoritar (fără precedentul în lume ), cere, ca și în cazul juraților, ca stabilirea valorii contributive a unei opera sau a unei candidaturi, să se facă în biroul de secție al AR., în regim deschis și prin decizie comună a majorității. AR nu ar trebuii să întîrzie explicarea și familiarizarea publicul tării cu criteriul solid al fără precedentului în lume, prin însăși selecția de personalități și de lucrări pe care și le asumă. Astfel contribuie încă odată și nemijlocit la modificarea standardelor gustului public, și implicit la potențarea cotelor spirituale ale națiunii.
Însă ceea ce deprimă este încăpățînarea cu care continuăm, la indicația conducerii secțiilor, să facem, selectarea membrilor onorifici, corespondenți și titulari, servindu-ne de criterii subiective, periferice și extrem de indulgente. Asta pe banii, și așa destui de puțini ai AR! Fără precedentul unei opera este foarte puțin luat în seamă de juriile secțiilor. Primirea în AR se rezumă, majoritar, la „talentați” și la aplombul estetic al acestora, adică la valori laice modeste, care pretutindeni fac inflație.
Și ca și cum la noi acestea n-ar fi fost de ajuns, inflația axiologică coexistă adesea cu dăinuirea unor nenorocite peceți lăsate de vechea așezare politică a țării.
Bunăoară, cui datorăm acele inepte prevederi regulamentare care, mimînd ordinea valorilor, insultă în serie întreg corpul membrilor AR: potrivit acestora, „onorificii” nu pot participa la selecția „corespondenților” iar „corespondenții” nu sînt vrednici nici ei să voteze „titularii”! O birocrație ierarhică smintită, care se cere grabnic abolită, înainte ca AR, în mod justificat să intre în gura presei!
Potrivit acelorași habitusuri trist împămîntenite, posibili „onorifici postum” ca HORIA BERNEA, PAUL NEAGU, AUREL STROE, VASILE GORDUZ, EMIL BOTTA sînt sortiți să aștepte decenii la rînd în subterana culturii, momentul confirmării valorii lor academice. Din păcate, aceste nenorocite sechele ale mentalității totalitare se află la rîndul lor în conjuncție cu presiunile academiilor și academioarelor nou înființate și zdravăn finanțate, care împresoară și tind treptat să anuleze, prin ușurătate și sufocare, prestigiul secular al AR.
Distinși colegi,
toate semnalele arată că AR este pîndită de un grav impas axiologic și de o scădere a eficacității publice. Bruiată abundent de clonele academice pomenite mai sus, credem că se impun două acțiuni urgente: obținerea grabnică de fonduri necesare recuperării în justiție a importantului patrimoniu moștenit și ridicarea imediată a ștachetei de selecție a cererilor de intrare în AR, în așa fel încît aceasta să fie treptat gazda de necontestat a adevăratei elite intelectuale a României. Acea elită, căreia, din pricini binecuvîntate, îi lipsește răgazul și ideea de a face presiuni pentru a intra pe orice cale în posesia unui mult rîvnit rang academic.
Trebuie pusă stavilă urgent arivismului cultural.
În fine, am lăsat dinadins la urmă dezastrul, aflat în plină desfășurare, al colonizării în act a culturii identitare a României. În aceste zile, vînzătorii de pămînt românesc, veritabili vînzători de țară, sînt dublați de intelectualii vînzători și ei de valori, adevărați uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul vacarmului politic ,generat de scenariul public al pedepsirii corupților. Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniștit la tabloul de siguranțe ale sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe. „Grupurile Soroș” din România au fost special instruite și finanțate pentru a numi și implementa în posturile de conducere ale principalelor instituții responsabile cu orientarea culturii spirituale, de persoane și simpatizanți, devotați „cauzei Soroș”!
MNAC, MȚR, ICR-urile, Uniunile de creație, Ministerul Culturii, ca să nu pomenim decît o mică parte, au devenit, peste noapte, adevărate centre de colonizare abuzivă, încît puțin lipsește ca în curînd să ne trezim chiar și cu un „Patriarh Soroș”! Pentru națiunea română fenomenul colonizării reprezintă astăzi un „secret al lui Polichinelle”! Am putut asista de curînd la mazilirea șanselor electorale a unuia din liderii politici proeminenți, operată, în timp record, doar de zarva cîtorva fundații fidele „cauzei Soroș! „Lumea a tăcut și tace mîlc! Mi-ar fi greu să cred că acest mizerabil asalt ideologic colonizator, ar fi rămas necunoscut actualei conduceri AR. Atunci de ce se tace? Rolul excelentisim statal, conferit illo tempore de ctitorii AR, o obligă să i-a urgent atitudine publică. Altminteri riscăm să ne trezim împresurați cu modificări care, treptat vor reușii să facă din AR o instituție dezamorsată axiologic și identitar, de nerecunoscut. Să nu fie!
Profit de împrejurare, pentru a cere respectuos Academiei Române, plenului și actualei conduceri, să-și exercite grabnic nobilele atribuții pentru care a fost creată.
Acad., Dr. Prof. Univ., Sorin Dumitrescu, pictor,
CONSTANTN COJOCARU
Cifre cutremurătoare referitoare la jefuirea poporului român
Zilele trecute, am primit, la adresa mea de e-mail, un foarte interesant studiu semnat de domnul Profesor Eugen Stănescu, director la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova.
Domnul Profesor Stănescu s-a încumetat să pună cap la cap informaţii adunate din documentele păstrate în muzeele de specialitate ale ţării şi să încerce să evalueze dimensiunile jafului la care a fost supus poporul român, în ultimele cinci secole, începând cu anul 1415, anul în care Muntenia a început să plătească tribut Imperiului Otoman..
Iată cifrele la care a ajuns domnul Profesor Stănescu.
În perioada 1415-1877, deci, în 460 de ani, Imperiul Otoman a scos din Muntenia, Moldova şi Transilvania echivalentul a 341 tone de aur.
În perioada 1678-1918, deci, în 240 de ani, imperiul Habsburgic a scos din Oltenia, Banat, Transilvania şi Bucovina, echivalentul a 876 tone de aur.
În perioada 1711-1877, deci, în 166 de ani, Imperiul Rus a scos din Principatele Române, echivalentul a 46 tone de aur.
În total, cele trei imperii, în perioada 1415-1877, deci, în 460 de ani, au scos din teritoriile locuite de români o avuţie echivalentă cu 1.263 zone de aur.
Domnul Profesor Stănescu ne spune, însă, că jefuirea românilor s-a intensificat după obţinerea independenţei, în 1877, şi după Marea Unire, din 1918, astfel că în perioada care a urmat, până în anul 1945, la cele 1.263 tone de aur s-au mai adăugat alte 12.564 tone de aur, reprezentând daune de război şi profiturile scoase din ţară de corporaţiile străine care, în perioada interbelică, ajunseseră să controleze peste 80% din capitalul românesc.
Domnul Profesor Stănescu a făcut un efort extraordinar să convertească în aur diversele plăţi făcute de români către imperiile cotropitoare de-a-lungul veacurilor, sub formă de bani, sau în natură etc., astfel că cifrele în aur le putem, acum, converti în banii actuali, în lei sau în euro, luând în considerare preţul actual al aurului.
În Raportul Anual al Băncii Naţionale a României, 2016, ultimul dat publicităţii, se precizează că rezervele de aur ale României la data de 31 decembrie 2016 erau de 104 tone, cu o valoare de 3,5 miliarde de euro. Preţul luat în considerare de BNR este de 35 euro pe gramul de aur, respectiv 35 milioane de euro pe tona de aur.
Dacă aplicăm preţul de 35 milioane de euro pe tona de aur la cantitatea de 13.827 tone estimată de Domnul Profesor Stănescu, ajungem la concluzia că, între anii 1415 şi 1945, poporul român a fost jefuit de o avuţie egală cu 484 miliarde de euro, în banii de astăzi.
Conform datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, valoarea imobilizărilor corporale, deci a capitalului fix al României, la sfârşitul anului 1989, era egală cu 480 miliarde euro, în banii de astăzi.
Asta înseamnă că, între anii 1945 şi 1989, poporul român reuşise să acumuleze un capital egal cu avuţia de care fusese deposedat de străini în cele cinci secole anterioare.
Tot conform datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, în perioada 1990-2016, PIB-ul realizat în România, exprimat în preţurile anului 2016, a fost egal cu suma de 3.200 miliarde de euro, din care 1.100 miliarde de euro au fost încasate de poporul român, sub formă de salarii, pensii, ajutoare sociale şi de statul român, ca venituri bugetare rămase după plata salariilor bugetarilor, a pensiilor şi a ajutoarelor sociale, restul, de 2.100 miliarde de euro au intrat, sub formă de profituri, în buzunarele şi conturile celor care au devenit proprietari ai capitalului românesc, după anul 1989.
Din cele 2.100 miliarde de euro trebuie să scădem 200 de miliarde care reprezintă veniturile mixte realizate de cei 2 milioane de mici întreprinzători români care se chinuie să supravieţuiască în climatul total ostil impus de marile corporaţii autohtone şi transnaţionale.
Mai rămân 1.900 miliarde de euro care reprezintă profiturile încasate de marile corporaţii străine şi autohtone, cele create prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări.
Conform datelor publicate de către Ministerul Finanţelor Publice referitoare la execuţia bugetară, îu ultimii 27 de ani, numai 20% din cele 1.900 miliarde de euro profituri au fost declarate şi impozitate, ceea ce înseamnă că, în această perioadă, valoarea profiturilor nedeclarate şi neimpozitate se ridică la peste 1.500 miliarde de euro.
Conform comunicatului nr 102/2015 al Institutului Naţional de Statistică al României,88% din capitalul utilizat în România este controlat de corporaţiile străine, restul, de 12%, fiind controlat de cele autohtone.
Dacă aplicăm cele 88 de procente la cele 1.500 miliarde de euro profituri nedeclarate şi neimpozitate, aflăm că partea care a revenit străinilor, corporaţiilor transnaţionale, este de 1.320 miliarde de euro. La acestea trebuie să adăugăm suma de 296 miliarde de euro, care reprezintă profiturile nete, după impozitare, încasate de aceleaşi corporaţii transnaţionale, pentru profiturile declarate, şi să scădem cele 6 miliarde de euro, cât au investit aceste corporaţii în România, în perioada 1990-2016.
Ajungem, astfel, la cifra de 1.610 miliarde de euro, care reprezintă valoarea avuţiei scoase din România de Imperiul Transnaţional, în ultimii 27 de ani.
Aplicăm preţul de 35 milioane de euro pentru tona de aur şi aflăm, astfel, că avuţia pe care a scos-o din România Imperiul Transnaţional, în ultimii 27 de ani este de 46.000 tone aur, pe care o putem compara cu cantităţile de aur scoase din România de către străini, până în anul 1945.
Deci, în ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 3,3 ori mai mare decât au scos toate imperiile, în 530 de ani, între anii 1415 şi 1945.
În ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 135 ori mai mare decât a scos Imperiul Otoman în 460 de ani.
În ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 53 ori mai mare decât a scos Imperiul Habsburgic în 240 de ani.
În ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 1.000 ori mai mare decât a scos Imperiul Rus în cele 10 invazii făcute în teritoriile româneşti pe parcursul a 166 de ani.
În acest an, 2017, PIB-ul României va fi, foarte probabil, de circa 180 miliarde de euro, din care cel puţin jumătate, adică 90 miliarde de euro, vor intra în buzunarele şi conturile corporaţiilor transnaţionale, vor fi scoase din ţară. O sumă care echivalează cu 9.000 kilometri de autostradă, sau 2.600 tone de aur.
Imperiul Transnaţional a ajuns să scoată din România echivalentul a 2.600 tone de aur, într-un singur an, de 2 ori mai mult decât au scos din teritoriile româneşti Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus, ÎMPREUNĂ, în 460 de ani.
Acesta este rezultatul ÎNSTRĂINĂRII capitalului românesc.
Acesta este rezultatul erorii strategice făcute de guvernanţii României în vara anului 1990, când au respins Varianta Cojocaru şi au adoptat Varianta Brucan, Legea 15/1990, prin care au deposedat poporul român de capitalul acumulat până în anul 1989, au trecut acest capital în proprietatea privată a statului, l-au falimentat, prin inflaţia declanşată de BNR, şi l-au trecut, apoi, cvasigratuit, în proprietatea străinilor, a transnaţionalilor, prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări, luându-şi şi ei partea din pradă, cele 10-12 procente din capital, cu care s-au autoîmproprietărit.
Ajunşi proprietari asupra capitalului, transnaţionalii au capturat şi statul român, prin corupţie, pe care îl folosesc pentru crearea sistemului juridic şi financiar, prin care îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o crează poporul român, prin munca sa, prost plătită.
Din păcate, poporul nu cunoaşte nici dimensiunea jafului la care este supus nici complicatul mecanism prin care este jefuit. Adevărul este bine ascuns de către presa coruptă şi controlată de către proprietarii capitalului.
Jaful poate fi oprit prin ROMÂNIZAREA şi DEMOCRATIZAREA capitalului, obiective care pot fi atinse prin adoptarea Constituţiei Cetăţenilor, adoptare care poate fi realizată printr-o amplă mişcare de eliberare națională.
DIMITRIE GRAMA
Magul (fragmente)
*
M-am intins in fata deschizaturii si un timp indelungat le-am vorbit puilor de lup, incercind astfel sa-i obisnuiesc cu vocea si cu mirosul meu strain. Cind am bagat mina in vizuina sa-i scot, nu s-au impotrivit, ba din contra mi s-au chirciut in brate ascunzindu-si capetele in pulovarul meu. Mi-am ridicat privirea, sa vad unde-i pitigoiul, sa vad daca era multumit de performanta realizata de mine cu ajutorul lui, dar el nu mai era acolo si acum privind puii de lup si padurea care ma inconjura ca un mister verde si viu, nici nu mai eram sigur de faptul daca pitigoiul a existat cu adevarat sau a fost doar o inventie a imaginatiei sau a hazardului.
*
Ingrijirea puilor de lup, m-a facut sa uit de speculatiile existentiale care ma framintasera in ultimul timp si de asemenea, m-a facut sa uit de mag, iar atunci cind magul s-a reintors, nici macar nu am bagat de seama. Privindu-ma cum ma hirjoneam cu puii de lup, magul a spus ca “acest lucru” se intimpla foarte rar asa de devreme, in primii ani de ucenicie. L-am intrebat nedumerit: Ce lucru se intimpla asa de rar? Nu mi-a raspuns imediat, poate intentionat, sa mareasca efectul teatral al explicatiei si acest obicei al magului ma scotea din sarite.
*
Avind grija de puii de lup, am inceput o scoala noua si exact cum magul a prevazut, nu eu am educat puii de lup, ci ei, incet, incet,m-au reeducat pe mine. In compania acestor “animale”, mi-am dat seama ca viata la oras m-a blazat, amortindu-mi simturile si transformindu-ma intr-un fel de aparat, o masina de inregistrare si de producere selectiva, bine teleghidata. Aceasta selectie, imi dadea falsa impresie de control si mai ales impresia ca eu eram acela care decideam randomizarea obiectiva a tot ceea ce se intimpla, randomizare bazata pe o discriminanta scara a valorilor. In felul acesta, in afara de citeva activitati legate de “cariera” mea academica, restul trecea la capitolul “neimportante”. (Dimitrie Grama)
*
Instantaneu, am recunoscut-o! Era mireasa eternitatii, era fascinatia unui maraton niciodata inceput si niciodata sfirsit in limitele expresiei umane, era copia fidela, inseparabila a vietii. Era nedescris de frumoasa, ingrozitoare, urita, trufasa si umila. Era acolo linga mine si privind-o cu o amestecatura de spaima si fascinatie, imi venea sa-i vorbesc. Dar ce oare poti vorbi cu Moartea? Si este oare posibil un dialog cu, in conceptia mea umana, o notiune abstracta?
*
Am dat sa plec, dar atunci magul m-a prins puternic de brat si cu un gest si ton imperativ, mi-a ordonat sa-mi amintesc. A repetat de mai multe ori: “Trebuie sa-ti amintesti! Trebuie sa-ti amintesti!”… Privind din nou ciobul de ceramica, m-a cuprins o melancolie combinata cu un fel de senzatie ciudata de spaima si am inceput sa ma zbat, avind clara senzatie ca ma inec. Imaginea magului a disparut in adincuri tulburi si impenetrabile, iar eu m-am trezit intins pe iarba la marginea padurii. Am cautat cu disperare lacul, dar nu mai era acolo.
Nu lumea e o tablă de șah, dar nu există nicio lume, doar tabla de șah. (Dimitrie Grama)
*
Eroarea, maya regizează. Psihologia șahului este și a coroanelor. Teatrul șahului nu există. Calul negru intră și iese numai de formă, își rezervă un avatar emfatic. Piesele zac din eternitate unele contra altora. Nu apar jucători și, oricum, ei nu sunt Ignațiu și Eroarea.
A juca șah după A Game at Chess pare periculos psihologic. Fiecare epocă își are accentele ei, iar generalizarea lui Middleton scoate șahul din realitate. Dar ar fi prea mult pretext, pe prea puțină dramă. În fapt, masca-auto-play-ul are ceva pentru spectatorul de pretutindeni și de oricând, ori pentru nicăieri și niciodată. (George Anca)
