Cuvânt și iubire

Poezia este veșmântul de sărbătoare al sufletului meu. Sunt un om simplu, de profesie economist.

Cu trecerea timpului am înțeles că lucrurile valoroase sunt cele pe care le oferim cu iubire semenilor.

M-am scris în cele două volume de poezie publicate, „Ferestre Deschise”, Editura Singur 2015 și „Pe aripi de Cuvânt”, Editura Singur 2016

Am publicat în diverse reviste religioase și literare și în mod constant, în revista electronică „Confluențe Literare”.

Alături de poeți consacrați sau la început de drum am publicat în nenumărate antologii.

Am obținut locul al II-lea la concursul de poezie religioasă „Credo”, ediţia a XV-a, Lăpuşna 2015.

Am însetat în deșertul cotidian, dar am băut din Apa Vie a Vieții! Hrănită prin Cuvânt am înviat prin răstignirea neputințelor mele!

Iartă-mi

 

Iartă-mi îndrăzneala de a cere iar,

Clipe liniștite și pline cu har,

Bucurii mărunte să-mi colinde ceasul

Într-o rugăciune să-Ți aud și glasul.

 

Iartă-mi îndrăzneala de a cere pace

M-am închis în mine ca-ntr-o carapace,

Viscole haine dau cu bici de iarnă,

Peste lumea toată neaua vreau să cearnă.

 

Iartă-mi îndrăzneala de a spune Da

Vreau să stau de veghe în lumina Ta,

Vremi de tulburare răul îl răscolesc

Simplu și curat vreau să mai trăiesc.

 

Iartă-mi îndrăzneala de a te urma

Fără Tine Doamne, ce e viața mea?

Toate vin și pleacă chiar și cei mai dragi

Te rog să ne dai liniște și magi.

 

Iartă-mi îndrăzneala de-a mă recompune

Vreau să mă găsesc doar în lucruri bune

Să-Ți aduc ofrandă timpul meu rămas…

Scapă-mă de vrei din acest impas!

 

Lacrima iubirii

 

Lacrima iubirii o petrece timpul,

Iarna asta sură-mi este anotimpul

Ard mocnit în mine doruri şi tăceri,

Dar vor creşte muguri iar în primăveri!

 

Prin nămeţi şi geruri trec ca o nălucă

Mă apucă seara, dorul crunt de ducă,

Cerul din ferestră, gândul îl mai ştie

Uneori mă scriu într-o poezie…

 

Sarea din cuvinte parcă e amară

A început curând timpul să mă doară,

Gerul a săpat răni adânci în mine

Mă rog să le port doar cum se cuvine!

 

Nădejdea cârpită, toată din bucăţi,

O păzesc mai strașnic au venit şi hoţi,

Candela-i aprinsă torn şi untdelemn,

La iubire totuşi, pe toţi vă îndemn!

 

Lacrima iubirii, flori de lăcrămioare,

Iarna sub zăpezi, lutul rău mă doare…

Dar în primăvară muguri cresc pe ram,

Bucuria asta, încă o mai am…

 

Un colţişor de rai

 

În cupele albite, trei crini adună mirul

Când cerul îşi desface în taină patrafirul,

Iar busuiocul verde se-aprinde la icoană

Prin jertfa Ta supremă se vindecă o rană!

 

Un orb prinde Lumină în inimă şi plânge

Pe cruce vede Cristul şi lacrima-i de sânge,

O Maică îndurerată jeleşte lumea toată

Prin ruga ei aprinsă am fost şi eu salvată!

 

Izvoarele ţâşnesc chiar şi din piatră seacă

Să potolească setea şi lumea cea posacă,

Gheţarii se topesc şi se prefac în pâine,

Un bob a încolţit în liniştea din mâine…

 

Pescarii Tăi de Oameni aruncă iar năvodul,

Când marea-i liniştită îşi dă ofrandă rodul

În două se desface şi îţi sărută pasul,

Pioasă-i şi supusă când îţi aude glasul!

 

Furtunile ascultă când porunceşti să tacă,

La talpa Crucii Tale chiar frunţile îşi pleacă

Şi înfloresc narcise, bujori şi lăcrămioare

Ţes un covor de flori să-Ţi pună la picioare…

 

În clopot şi în toacă îţi auzim chemarea,

Ne lepădam de griji, sfidăm îngrijorarea

Şi ne îmbrăcăm în haina Luminii ce ne-o dai

Am prins în suflet pace şi-un colţişor de rai!

 

Înălțarea

 

Se Înalță Hristos în cerul deschis,

Departe de zarvă și gloata nebună,

Un înger vorbește de raiul promis

Și are nădejdea înfiptă pe strună.

 

Altarul se-aprinde în flacără vie

Lumini necreate lucesc în sfârșit

Cer și pământ sunt împreună,

Prin jertfa supremă s-au întâlnit!

 

Serafimi și îngeri și-acoperă ochii,

Lumina-i orbește când cerul e plin,

Cățuia se-aprinde în inima popii

Și umple biserica toată cu mir.

 

Mirenii din strană oftează ușor

E taina aceasta mult prea înaltă,

O inimă vie în piept încă saltă

Profundă trăire ce n-am s-o măsor…

 

La o icoană a plâns busuiocul,

Aprins de Lumină s-a înfiorat

Așteaptă de-o vreme să vină sorocul

Să vadă norodul tot vindecat!

 

Şah…

 

Pe o tablă plină, piesele se mută

Nu vorbim acum, de a lor derută…

Pionii în alertă vor să prindă tura,

Nimic nu e sigur râde chiar măsura.

 

Regina se bate iarăşi cu-n nebun,

Furia e oarbă, paiele-s în drum.

Morile de vânt cresc şi în cuvinte

Clipele sunt fade, jocul ăsta minte!

 

Unii vor remiza a venit momentul,

În picioare strâmbe şade argumentul,

Tabla este plină, un pion clachează

Jocul e în toi, el parcă visează…

 

Piesele se mută c-o mâna de sus

Până şi decorul, iernii parcă a râs.

Turele se schimbă una, câte una,

Regula e simplă râde iar minciuna!

 

Caii vor să prindă regele să-i ia

Sceptru şi coroana dacă s-ar putea…

Miza este mare, clipele de ceară

Într-o zi senină, răul o să piară!

 

Bunicii

 

Miroase a smirnă printre icoane

Candela veche se-aprinde în rai,

Bunicul citește încă ceaslovul,

Prin amintire, mâna să-mi dai!

 

Pe brațe de nori o văd pe bunica,

Cum toarce fuiorul acesta de dor,

În liniștea pură nu cere nimica,

E colțul tăcerii a lumii din sori!

 

Văd parcă via cu mustul din teasc

Și toți bostanii de prin grădină,

La poartă de veghe e nucul bătrân,

O creangă uscată se-apleacă într-o rână.

 

Aleargă nepoții spre poala de cer

Să-ți mângâie barba tot mai căruntă,

Pe brațe altare, de tainic mister,

Psalmistul David încă mai cântă!

 

Miroase a smirnă printre icoane,

Candela veche se-aprinde în rai

Bunicul citește încă ceaslovul…

Un cer de pace și mie să-mi dai!

 

Un orb

 

Alaiul acesta e parcă mai rar…

Copacii în floare gătiți ca de nuntă,

Albastrul privirii trimis chiar din rai

Când liniștea toată, de cer mai ascultă.

 

Fecioare rămase de veghe prin schit

Asteaptă un Mire, în miezul de noapte,

O candelă arde și miru-i sfințit

Doar faptele bune-s ca roadele coapte.

 

Un clopot mai țipă la noi uneori,

Când mreje de neguri ne învăluie parcă

Și vântul acesta trecut de hotar,

Ne zguduie aspru și ultima barcă.

 

Un orb mai așteaptă să cadă lumina,

Pe ochiul ce noaptea îl ține ostatec

Și visul e negru și tot mai lunatec,

Iar plânsul cernelei cam singuratic.

 

Așteptarea se surpă în zorii de zi,

Când cerul făclie aprinde speranța

Și-n alb se înclină iarăși balanța,

Pe trepte albastre stă cutezanța.

 

 

 

Norii suri îmbracă zarea

Și alungă resemnarea

Hornul fumegă-n tăcere

Toamna parcă-i o părere…

 

Poem

 

Să-mi mai rămâi o Vară, poemul meu de suflet,

Prin arșița tăcerii strecoară-ți al tău umblet

Și dă-mi să beau din apa, Cuvântului de vrei

Îți dau în schimb toți macii și-un soare pentru ei.

 

Să-mi mai rămâi în Toamnă când via este-n rod,

Iar frunza-și cântă tristă a verdelui prohod,

În parcul amintirii să-mi stai lângă un tei

Primești în schimb o perlă ce-a plâns-o ochii mei…

 

Să-mi mai rămâi în iarnă prin fulgii ce-or să cadă

Toți crinii înfloriți vor iarăși să te vadă

Steluțe să-mi pictezi pe geamuri și în brazi,

Eu simt cum printre rânduri tu încă îmi mai arzi…

 

Și-n primăvara verde în iarbă să îmi stai

În sufletul deschis s-aduci balsam din rai

Din curcubeu, culoare să-mi picuri în Poem,

De tot ce-i rău prin lume nicicum să nu mă tem.

———————————–

Camelia CRISTEA

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

București 2017

Fiecare clipă scursă e-un pas înspre infinit! Șoaptele sufletului sunt simfonii pe care doar un alt suflet ce știe să șoptească le poate desluși! Fiecare bătaie a inimii înseamnă un clinchet în universul plin cu vise al vieții noastre!

 

Acolo unde Raiu-ncepe!

 

În locul unde ziua-ncepe, cu liniștea prinsă-n lumină,

Când răsăritul își sărută, frumosul verde din grădină

Acolo-i raiul! Și minunea ce pare mâna unor sfinți,

Acolo-i pragul unde calcă, întotdeauna doi părinți.

Și rânduiesc în jurul casei, întreagă lume pentru noi,

Că după ani, când ei lipsesc, îi vrem din timpuri înapoi

Rămâne-o urmă ca o jertfă, pe-al vieții nesfârșit altar

Tot ce-au făcut cu truda lor! Să nu le fie în zadar.

Se-nalță pomii ce-au sădit, cu brațele, până la nor,

Și plouă rodul aromat în toamnele care ne dor

Din fiecare colț surâd, vechi amintiri cu ritm sfios,

În tot și toate au sădit, un semn de trecere frumos.

În locul unde-nflor, un pâlc micuț de crizanteme,

Sunt dimineți ce-aduc a șoapte, ce vor acasă să ne cheme

Și visele se îmbulzesc, în poarta sufletului iar,

Căci pașii noștri calcă-n sat, din depărtare tot mai rar.

Acolo unde raiu-ncepe, cu chipuri dragi ascunse-n ramă,

E geamătul neauzit, închis în palmele de mamă

Când ne privea plecând în lume și nu știa de ne-om întoarce,

E zbuciumul de așteptare și nopțile fără de pace!

 

O viață la sfârșit!

 

Când nu mai poți pricepe, lumina dimineții

Iar zilele-ți sunt toate, marame întunecate,

Atunci te întrebi, ce rost ai dat vieții?

Ce faci cu bogăția? Cu zâmbete încuiate!

O zdreanță de pe umeri și trupul gârbovit,

Picioare-nțepenite și mintea rătăcită

Sunt tot ce te învelesc, din câte ai muncit,

O viață-n lăcomie! În bani ți-e răsplătită!

Ai ridicat flămând, atâtea ziduri reci!

În care îți încape averea dobândită

Să văd ce iei cu tine! Avarule când pleci?

Câți ani poți să răscumperi? Dobândă înzecită?

Când nimeni nu-ți va da un picurel de apă!

Iar mâinile n-ajung să țină un pahar

Și vezi cum firul vieții, se rupe dintr-odată,

Oricâte lacrimi verși, sunt toate în zadar!

Ți-ai da din visterie și ultimul bănuț!

Sărac să te întorci în lumea care-o lași

Pe drumuri negândite să le pășești, desculț

Doar vieții fără preț, să-i construiești sălaș!

 

 

Îngerii există!

 

Când pe cer pleznește, fulger după fulger

E mânie-n rai, s-a pierdut un înger

Și trimit săgeți, cu foc împletite,

Tunetul înseamnă: rugă și cuvinte.

S-a pierdut un înger! E jos pe pământ!

Lacrimile-i sânger! Aici s-a născut,

Vrea să-și vadă casa, curtea și fântâna

Unde-a plâns și râs! Alături de muma!

Casa-i o ruină! Curtea-i fără gard!

Și-nlăuntrul lui, flăcări de dor, ard

Nimeni nu mi-l știe, nimeni nu mi-l vede,

N-a rămas un ciot! E doar iarbă verde!

Crește, se usucă și pe zid urzici!

Nu mai poate sta! Ce să fac aici?

Când în cer, se-arată norii furioși,

Sunt gânduri ce dor! De pe la strămoși!

Ne privesc a jale și se întristează!

Cale după cale, îi îndepărtează

Mai coboară-n taină, să ne deslușească,

Și grăbiți se caină! Lumea-i ca o iască!

Se iubesc puțin și nimicuri strâng!

N-au nimic divin! După rele plâng

Când în cer pleznește fulger după fulger,

Știm că ne păzește, mâna unui înger!

 

Când te doare!

 

Când te doare-n suflet, plângi pe întuneric,

Sau când plouă cerul, lacrimi vijelie

Să nu creadă răii, că nu ești puternic,

Supărarea ta nimeni să n-o știe.

 

Când din suflet bun, bine dăruiești

Să n-aștepți răsplată de la oameni ieftini,

Niciodată-n viață cât dai, nu primești

Zâmbetele false trece-le prin piepteni.

 

Și vor fi destui cei care-ți beau vinul,

Care-i crezi prieteni și le dai povață

Dar la o nevoie, tu vei fi străinul

Celui ce-nchid ușa și i-or râde-n față.

 

Oamenii sunt îngeri, oamenii sunt bestii,

Mulți te folosesc ca pe-un obiect

Și rămâi plângând salcie-ntre trestii,

Fiecare crede că-i cel mai deștept.

 

Când te doare-n suflet, spune la copaci,

Ei nu știu vorbi, da-ți foșnesc durerea

Înțeleg tristețea când sub poale, calci

Își scutură frunze s-astupe tăcerea.

 

Mai rămâi…

 

Mai rămăi! Rămâi cu mine, să termin de spus cuvântul

Și ți-oi trece lin pe chipu-ți, lin de-ai să gândești că-i vântul,

Mâna mea știe-a fi tandră și în suflet am blândețe

Tu rămâi! Și pot promite! Viața-ntreagă să-ți răsfețe!

Doar să spui! Și eu m-oi face: strop de leac și de balsam,

Pentru tine-n mine bate! Inima! Ești tot ce am!

Lasă drumuri și hotare și rămâi cu mine-n sat

Ai să vezi! Aici e raiul! Cerul azi ne-a cununat!

Porți pe frunte semn de taină, ochi-ți cuibăresc mister,

Dintre toate câte-aș vrea, doar iubirea eu îți cer

Și te-oi răsplăti-nzecit! Pentr-o clipă un surâs,

Cu atâta nerăbdare,viața mea în mâini ți-am pus!

Mai rămăi! Rămâi o vreme! Poate te obișnuiești!

Și încet, încet la rându-ți, ai să începi să mă iubești

Nimeni nu-i lăsat pe lume, fără sufletu-i pereche,

Iar iubirea dragul meu! E ca floarea la ureche!

Dac-ăi ști năravul ei, e ușoară! Fulg de nea!

Hai rămâi! Rămâi îți spun! Și te înveți și tu cu ea,

Și la urmă, când la tâmple, va fi părul argintiu

Ai să-mi zici: Doar lângă tine! Să iubesc acuma știu!

 

Am pierdut copilăria!

 

Mai vii? Sau te-ai oprit să-mbrățisezi alunii?

Pe unde m-ascundeam, să-mi șușotească zâne,

Când se-arăta pe cer, rotunda fața-a lunii

Ori cauți urme vechi? Copilărie spune!

Sosești? Sau te-ai rănit? Pe drum cu mărăcinii?

Te chem și nu răspunzi! Și sunt îngrijorată,

Mi-e dor frumoasa mea! M-au îndârjit străinii

Te întoarce iar la mine! Măcar de astă-dată!

Vezi? Cerul e același! Și drumurile-s drepte!

În sat mai sunt câțiva ce-și amintesc de mine,

Doar casa mea-i pustie! Nu-i cine să m-aștepte

Și greu îmi e să știi? Săracă-s fără tine!

Iar trupul parcă-i țeapăn! Demult nu sar pârleazul,

Pe ochii de copil, s-a așezat o ceață

Nici brațele nu-s bune! S-a ofilit obrazul,

Iar dorul meu răsare-n orice dimineață!

Mai vii? Sau poate-i bine o dulce resemnare!

Nimic nu se clintește, doar zvon de amintiri

De te-am strigat mereu și strigătul îți pare,

Un zgomot fără sens! De tac! Să nu te miri!

 

Stai cu mine viață!

 

Stai! S-adulmec răsăritul! Spune unde mi te duci?

Vreau în brațe ciripitul, anilor ce-ai smuls atunci,

Când credeam că viața înseamnă, jucării și câmp în iarbă

N-aveam doruri! N-aveam teamă!

Doar dorințe lume dragă!

Stai! Nu te grăbi viață! Să privesc cu de-amănuntul,

Fiecare dimineață! Fericirea mi-e descântul

Și n-aș vrea să nu văd soare, ce sărută flori și prunci,

Lasă-mi picul de culoare, care-l risipeam prin lunci!

Stai! Cu mine veșnicia sau arată-mi unde-i drumul,

Pe unde copilăria și-a mutat demult, tărâmul?

Și promit să fiu cuminte, cum n-am fost la tinerețe

Doar gingașul ce-l țin minte, viitorul să-mi răsfețe!

Stai! Atât cât pot cuprinde, cu blândețe, brațele

Nicio clipă nu mi-oi vinde! Să-mi răscumpăr ațele,

Ce le-am depănat nebună și-am crezut că-i jucărie

Darul vieții într-o mână, l-am ținut fir-ar să fie!

Stai! E ruga ce ți-o zic! Să mă vadă răsăritul!

Nu e mult! De lași un pic! Dragostea mi-e ciripitul

Și mi-e sufletul o cale, ce se-ntinde către stele

Anii mei ce curg la vale, numărând clipele mele!

 

Doar o ulicioară!

 

Nu-i o-mpărăție, e doar ulicioară,

Unde pare raiul când în sat e vară

Carele încărcate scârțâie tot drumul,

Trec români spre casă, să clădească fânul!

Pomii-și varsă rodul, prin iarba cosită,

E minune totul! Vrajă-ntr-o clipită

Soarele pripește pe chip de țăran,

Nimeni nu stă-n loc! Ca furnica-n lan!

E doar ulicioara ce-amintește-n vremi,

Pașii plini de truda, atâtor săteni

Frumosul se-așterne unde-i simplitate,

Obicei și taine, rămase prin sate!

Natura e soră și hambaru-i plin,

Tot ce-i prin orașe, de la țară vin

Să privim țăranul, mereu cu respect,

Crezul, munca lui sunt făgașul drept.

Mulți se nasc la țară și ajung boieri!

Uită ulicioara! Cine-au fost ieri

Pământul te cheamă, prinosul să-i dai,

El te răsplătește cu gingaș ca-n rai.

Sunt atâtea mii, poate ulicioare!

Străbătute-n zori de țărani și care

Și-or rămâne-n veci, urme-ntipărite,

De vecini și frați sau de vreun părinte!

Ulițele sunt străzile prin sate!

Unde-am crescut noi, de noi toți umblate!

Oriunde ne mână goana după bani,

În suflet rămânem neamul de țărani!

 

Flacăra vieții!

 

Focul arde-n vatră, flăcărui din iad,

Și-n mijloc de lemne, gândurile-mi ard

Că m-am semănat, iarbă pe câmpie,

Și în piept mi-am pus, pic de apă vie.

 

Flacăra vieții, arde de o vreme

Somnolența nopții, între palme-i geme,

La-nceput de ziuă, flacăra-i azură

Pe la asfințit se preface-n zgură.

 

Cade-n prag de dor, rar câte-o scânteie

Și-mi aduc aminte: Doamne sunt femeie!

Am lăsat să moară focul, adormindu-l

În culori de vise, mereu zugrăvindu-l.

 

Și-am să pun chiar azi, un braț de surcele

Să le ardă-n grabă, și-o să scap de rele,

Focul vieții mele, flăcări ce se-aprind

Când spre cer de dor, mâinile întind.

 

Să arunc cenușa, în străfund de-abis,

Să-mi rămână-n vatră, pâinea mea de vis

Voi gusta cu poftă, picul de jăratic,

Cu arome, dulci de păcat sălbatic.

 

Elena CĂRUNTU

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

 

 

Cu toții scriem o poveste… reală, după puterea sufletului și a minții. Vibrația așezată acolo, în ființa noastră, de o înțelepciune pe care nu o putem descifra îndeajuns, descrie un cerc care ne definește pe fiecare în parte, într-un anume fel.

Mai rămâne ca noi să ridicăm conștientizarea  într-un mod, care construiește ceva folositor, durabil și curat, ca o răsfrângere în afară, asemenea luminii în curcubeu…

Vis cu flori

 

Cunună împletită din florile de câmp

Te port în suflet ca pe o icoană

Am apărut din ierburi ancorate-n timp

Și alergăm cu vântul, fără de prihană.

 

Mă logodeam cu cerul și pământul

Ca zână a pădurii ivită-n luminiş

Când soarele-şi cernea arzând sărutul

Prin albe porţi de vise, deschise pe furiş.

 

Eu am primit lumina în potir

Când floarea se-nchina să mă alinte

Și ploaia de mătase mă învelea cu mir

Sfinţită să rămân, să îmi aduc aminte

 

Să nu mă vadă niciodată zburătorii

Când vin să fure suflete de fată

Eram a florii, a păcii şi-a pădurii

Cu fâlfâit de aripi, cu inima curată.

 

Ca să te chem, eu am venit din vis

Cunună de lumină să îţi aduc în dar

Te-am plăsmuit ca dorul din abis…

Azi, clopotul iubirii sună în zadar.

 

Tot zburător erai, purtând o altă mască!

Te-am dezlegat de taina fiorului din zori

În luminiş fac roua să zâmbească

Şi mă întorc la visul meu cu flori…

 

Acorduri de vioară

 

Acorduri de vioară mi se înalţă-n suflet

Ce vin din armonia unui vis cu flori

În timp, ca să formeze marele duet

L-am repetat de prea puţine ori.

 

Cât am dorit pe coardă să vibreze

Balada începută cu şoaptele de dor!

Pe portativul vieţii prin noi să se aşeze

Cu note de iubire, cuvinte ce nu mor.

 

La două mâini arcuşul a început un vals

Şi paşi de iarbă crudă în inimă zburdau

De ce ai pus diezuri care sună fals

Pe liniștea din maluri ce-n zâmbet se scăldau?!…

 

Cu mâna vindecată de tristul menuet

Azi, cânt o notă din liniştea ce vine

Şi-am învățat că-n viaţă ce sună desuet

Înalţi pe altă gamă şi cheia e la tine.

 

 

Să nu vorbim despre tristeţi

 

Să nu vorbim despre tristeţi

Petale de lumină jertfite în amurg

Am pregătit altarul altei dimineţi

Chiar dacă lacrimi înroşite curg.

 

Eu am venit la poartă cu un zâmbet

Când ai trezit în mine mugure de dor

Chiar am crezut că-l vezi şi-n colţ de suflet

Va înflori… căci florile nu mor.

 

Pe ramura iubirii o frunză am lăsat

Podoabă să îmi fie, statornic adăpost

Credinţă și miresme și roade eu i-am dat

Sub cerul nemuririi să ne găsim un rost.

 

În vântul ce aduce ecoul altui cântec

Tu, te-ai desprins și ai ales să cazi

La poala amăgitoare din descântec

Ce-a ofilit petala obrajilor mei calzi.

 

Şi a venit un timp cu întrebări de soartă

Să cauţi câte-un dor, lumină pe alei

De mână cu mirarea tu te opreşti la poartă

Din amintiri și frunze un zâmbet ca să iei…

 

 

Poeme nescrise

 

Cuvintele s-au rătăcit…

N-au mai ajuns să hrănească

Ţipătul mut din privire

Prin care lacrima ar fi învăţat

Să scrie primele versuri

Despre tânguirea umerilor căzuţi…

Ceasul trădării bătea a întuneric

Fără să auzi literele cum se sting

Nearticulate prin inima mea.

Am lăsat vulturii să scrie poeme

Până când fiecare pană

Smulsă din aripi

Se înnoieşte

Prin pecetea sângerie

Lăsată pe stânci

Datori să se înalţe-n lumină

Cu încă un zbor…

 

Nu voi închide poarta

 

Aşază-mi-te-n palmă, rândunică,

Nu-ţi voi închide nici o poartă

Vreau doar să-ţi mângâi neodihna

Şi lacrima din aripile-ţi laolaltă.

 

Mă amăgesc că învelindu-te cu ochii

Voi vindeca durerea din aripa ta frântă

Cu vântul neprielnic și cu norii

În ochi privindu-i, tu te-ai luat la trântă.

 

Gingaşă şi curată şi plină de iubire

Ai străbătut ştiutul din văzduh

Ca să ajungi acasă! În tainica zidire

Eu ţi-am păstrat căsuţa, în palmele căuş.

 

Mai ai de străbătut atâtea ceruri

Și vei privi vreun munte de pe creastă

Când te întorci din zborul plin de doruri

Eu sunt aici… nu voi închide nicio poartă!

 

 

Apropie-te

 

Apropie-te de toamna mea

Cu paşi de iarbă crudă

Care respiră sub frunzele veştede

Ieşirea din moarte…

Să mă înalţi în lumină!

În altarul iubirii

Fiecare culoare a curcubeului

Se răsfrânge peste dorurile

Din sufletele noastre ciuntite

De câte o lacrimă a deznădejdii

Şi luminează deasupra noastră

Ca să putem respira încă un anotimp

Al durerii, al uitării

Sau al iubirii…

 

 

Dacă

 

Dacă mă acoperi, mare,

Învaţă-mă să respir prin alge

Şi să fiu o unduire

Care însoţeşte

Cântecul de sirenă…

Sau poate lumina

Care țâşneşte

Deasupra pământului

După un ropot de ploaie.

Dacă mă acoperi

Cu dragostea ta,

Iubitul meu,

Cinsteşte soarele

Că te-a umbrit

Lângă un curcubeu…

 

 

În faţa mării

 

Sunt în faţa ta și valul se revarsă

Ca o chemare mută din luciul argintiu

Îţi ceri ofrandele de inimă albastră

Pe care ochii… doar ochii mei le ştiu.

 

Tăcută, te privesc și cald surâsul

Prin tălpi se-nalţă, se deschide larg

Şi mă feresc să nu mă-nece plânsul

Când te aşezi în suflet, cu doruri la catarg.

 

Tu mare, cu oglinda străvezie

Nu mă învingi! Şi-acum, ca altădat’

Am pregătit Corabia Speranţei, nu-i târzie

Să o pornesc pe valul ce vine înspumat.

 

În liniştea-nserării rotită prin turelă

Şi trece-n zbor un tainic pescăruş

Mai zămisleşte-adâncu-ţi câte-o perlă

Îţi las ofrandele şi-ncep un alt urcuş.

 

 

Toamnele nu mor niciodată

 

Toamnele nu mor niciodată!

Ele trăiesc în căuşul frunzelor

Cu formă de inimă

Purtate de vânt în mici popasuri

Prin amintirile de vară

Atunci când cad pe pământ.

E atât de caldă lumina

Ce vine să mângâie

Zâmbetul împăcat

Cu fiecare culoare

Din roadele coapte.

Toamnele nu mor niciodată!

Sămânţa cade pentru a se înălţa

În celălalt anotimp cu ploi

Mai calde decât lacrima mea

Dacă pământul se îndură

Şi lasă să crească rădăcina

Însoţind câte o fâlfâire de aripi…

Toamnele nu mor niciodată!

Şi toamna mamei trăieşte

Acoperită cu inima mea…

 

 

Câmp înflorit

 

Inima mea

Câmp înflorit

Ţi-am dăruit

Taina cea mare

Curată și caldă

Peste pământ

Într-un cuvânt.

Culege-mă-n suflet

Ca să-ţi sărut

Ca un izvor

Mâna albastră a mărilor.

Culege-mă-n zi

Să te cinstesc

Cu guler alb, neîntinat.

Culege-mă-n noapte

Cu mii de şoapte

Și n-am să-ţi cer

Decât căuşul cu dezmierdări.

Culege-mă-n soare

Când vezi în zare

Inima mea

Câmp înflorit

Culege-mă-n zori

Rouă curată a florilor

Din inima mea

Câmp înflorit

Inima ta…

Inima mea…

————-

Lavinia BUD

(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”,  Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)

 

 

În Octombrie, 2004 am ascultat, doar pentru puțină vreme, o emisiune de televiziune în România.
Era un soi de dialog purtat de către un reporter și istoricul A.P. Tema discutată era în jurul oportunității ridicării  “Catedralei Neamului” în Parcul Carol, în București. (“Catedrala Neamului” este un proiect al Bisericii Ortodoxe Române de a ridica o biserică monumentală în București, ca sediu al Patriarhiei și memorial al victimelor regimului bolșevic.)
Istoricul era gras, de fapt umflat dizgrațios, cu fața buhăită și acoperită de o barbă sărăcăcioasă, foarte mulțumit de sine și răspândind un duh lumesc neplăcut. Cu cea mai mare nepăsare se exprimă împotriva ridicării acestui monument și cu aceiași nepăsare și nesimțire repeta “argumentul lui Iuda”. (Nu este bine să se risipească bani care ar putea fi folosiți la ajutarea săracilor).  Acestui argument umflatul istoric adaugă și inexactități jalnice gen, ”îmi pare că se imită exemplul vecinului de la răsărit”. Un penibil apropos  rusofob care nu ține seama de faptul că între România și Rusia există o distanță de peste o mie de kilometrii și o țară enormă, Ucraina. Același puhav scârbos repetă cea mai mare biruință a sorosismului în România : sterotipurile rusofobe. Căci aici un este vorba de a “crede” sau nu în Rusia, este vorba de împrejurarea ca pentru România pericolul sunt USA și slugile, ”imperiul sodomit”. De fapt obezul bărbos nu făcea decât să dea glas ideilor seculariste vehiculate în România prin tot soiul de organizații obscure, vernacular cunoscute și ca “sortarii” și sorosiștii…Dar nu despre neghibiile rostite este vorba ci despre felul în care erau rostite, despre limba românească folosită.
La o superficială analiză părea că A.P folosește un “grai” vechi, armonios. El rostea , “ nu îmi dă gândul cât va fi fiind în visteria Patriarhiei”,  “interesul de obște”, etc. Dar de fapt , mai profund analizat, rezultă cu totul altceva.
Puhavul istoric caută să mimeze graiul aristocrației (boierimii) muntene și nu reușea.
Acel grai este absolut superb și am avut privilegiul să îl aud vorbit de către câțiva reprezentanți ai acelei categorii sociale ( Dr. Elena (Nutzi) Mateescu-Mănescu, Domnica Negulescu, Dr. Alecu Mănescu și la un bunic al lui Mihnea Berindei). Acești reprezentanți ai familiilor de viță veche (cele care păstrează conștința libertății originare, care ține de persoană și din care se hrănește libertatea politică și constituțională), vorbeau autentic și cuminte. Prin felul cum vorbeau acei oameni dezvăluiau una dintre cele mai mișcătoare caracteristici ale neamului românesc, care leagă demnitatea de modestie și modestia de eleganță.
Imitația “istoricului” era penibilă. Ea dădea la iveală un suflet de lacheu. Un suflet de neo-ciocoi.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

30 iulie 2017

Fotografie Germain Droogenbroodt

***

Acum

Acum frazele
nu mi se mai așează la loc

în poveste.

Acum eu vorbesc, vorbesc

mă autorespir
acum sunt fixat

în lume, acum,

când ea mi se termină,
uit de mine,
acum pălesc
eu, o frază pe care
o am fost, numele meu
abandonat, acum –
și niciodată din nou, de acum înainte.

Peter Härtling, Germania (3.11.1933 – 10.07.2017)

In memoriam

 

Traducere Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

 

din: Das Land das ich erdachte, Gedichte 1990 – 1993
Radius Verlag, Stuttgart

***

Jetzt / Jetzt fallen die Sätze / nicht mehr zurück / in meine Geschichte.
Jetzt rede ich, jetzt / atme ich mich ein, / jetzt stecke ich / in der Welt, jetzt,
da sie mir ausgeht, / vergesse ich mich, / jetzt bleiche ich aus, / ein Satz, der ich / gewesen bin, mein
abgelegter Name, jetzt  ̶  / und jetzt nicht mehr.

Visul dement al tuturor și fiecăreia dintre “puteri” și încă mai vârtos  “ocupații”,  a fost și a rămas cel al “unanimității”. Realizarea unui sistem în care o singură ideologie să fie acceptată, un singur sistem de valori, o singură structură de împărțire în “bine” și rău. Acest vis a însemnat încercarea de a face cutare sistem de “putere” sau “ocupație” veșnic, fără putința de a fi clintit. Este fără îndoială că orice om cu minimal bun simț ar trebui să suspecteze încercările de așezare a unei  “unanimități” și ar trebui să știe bine că în spatele și la capătul oricărei încercări de “unanimitate” va răsuna sinistrul cor al celor încătușați, un cor care în secolul care a trecut, întunecatul și sângerosul veac douazeci, a zbierat ba “Sieg Heil”, ba “Stalin, Stalin” , ba “Ceaușescu, PCR”. La capătul campaniilor de impunere a “unanimității”,  a ideologiei unice, ne așteaptă pușcăriile și lecțiile de îndoctrinare.
Prin “unanimitate” de gând “puterile”  și  “ocupațiile”  decăzute, cel mai adesea având în frunte zugravi,  pantofari, marinari dubioși  și întotdeauna cretini, au neputincioasa îndrăznire de a crede că vor putea obține legitimitate. Aplauzele sicofanților,  aceste “puteri”,  le consideră sentimente naționale. În lumina celor spuse mai sus cu atâta mai sinistră apare “unanimitatea” idologică impusă în România prin “elita de mahala”, condeierii mercenari, fripturiștii din vocație, modiocritățile patente, al căror singur vis este accesul la bugetul de stat. Cei care dau nume rău, prin asociere, intelectualității românești. Sunt cei care, pur și simplu, au păstrat sloganele comuniste; insulta tradițiilor românești, insulta Ortodoxiei și au înlocuit lauda Uniunii Sovietice cu lauda noului “imperiu”  (devenit Imperiul Sodomit) și a celor ce îl reprezintă, USA, “Piața Comună” sau NATO. În momentul de față încercarea de impunere a ideologiei globaliste scârțâie din toate încheieturile. Cântecele de sirenă dărâmată ale celor plătiți de Soros și eiusdem farina au devenit zbierete propagandistice fără noimă. (Trist anume “imbecili utili” continuă să repete propaganda penibilă, dar numărul lor începe să se rezume la tinerei tulburați hormonal și fără imaginație sau la tomnateci blocați și #rezistand într-o adolescență mentală jenantă). Există o alternativă clară și care va fi biruitoare: respectul pentru persoană, familie, Neam, Credință și suveranitate. ”A treia Roma” își joacă mușchii! Dar pentru putregaiul globalist este prea târziu, ceasul sfârșitului fără glorie este aproape. Va rămâne spre amintire ca un eșec al unui nou “turn Babel”.
Iar ispita unanimității rămâne ca una dintre cele mai degradante încercări dată fiecărei generații. În această privință, încă în veacul al III-lea d.H. limpede avertiza Sfântul Antonie cel Mare, “va veni o vreme când oamenii vor înnebuni, iar pe cel care nu va înnebuni îl vor urâ, caci nu va fi ca dânșii”.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

27 iulie 2017

Prin Asociația culturală constituită din Centrul Cultural Spiritual Văratic, locașurile sfinte ale mănăstirii de maici cu același nume, înființată în anul 1785, vor primi spre ascultare, începând din 29 iulie 2017, un nou locaș cu specific predominant cultural, de data aceasta, care-și dorește să contribuie, cu voia lui Dumnezeu și cu sprijinul oamenilor, la o și mai bună cunoaștere a ceea ce este specific sufletului și simțirii românești și nu numai.

      Cele 274 de pagini ale monografiei Mănăstirea Varatic, editată de Mitropolia Moldovei și Sucevei în 1986, prezintă, cu asupra de măsură, tot ce este demn de laudă și de reținut din activitățile desfășurate în și cu sprijinul acestei binecuvântate de Dumnezeu ctitorii. Încă din 1860 funcționa la această mănăstire o școală de pregătire primară, iar din 1911, o Școală de adulte. Acestora li s-au adăugat apoi și școli de pregătire bisericească. Din 1903 la Mănăstirea Văratic funcționează o bibliotecă la care s-a adăugat un bogat tezaur de cultură și artă. În acest mod, importantul rol cultural al mănăstirii, ca de altfel al tuturor lăcașelor de cult românești, a crescut în amploare și semnificație indiferent de vremuri.

      Întrucât cultura ne ajută să supraviețuim ca popor alături de celelalte popoare ale lumii, orice modalitate de a crește cantitativ și, de ce nu, calitativ contribuie la ieșirea din jugul cotidianului efemer și la tentativa de intrare în perenitatea umană.

      Centrul Cultural Spiritual Văratic se încadrează de la sine, atât arhitectural cât și ca finalitate informativ-educațională, în structura acestui loc minunat prin religiozitate, de istorie și de un pitoresc aparte. Ideea acestui centru a încolțit , în anul 2015, în mintea doamnei Emilia Țuțuianu-Dospinescu și s-a materializat într-o clădire cu trei niveluri – demisol, parter și mansardă – cu următorul cuprins: la demisol – Muzeu etnografic Safta Brâncoveanu, la parter – Salon literar dedicat celor care și-au mărturisit literar pioșenia și admirația față de ceea ce a însemnat pentru ei Mănăstirea Văratic, iar la mansardă – Biblioteca Mihai Eminescu și Salonul dedicat Artei.

      Conștiința mea de creștină nemțeancă, legată, prin „atomii de voievozi și de țărani” ce mă străbat, de tot ce are românismul mai bun, mai semnificativ și mai durativ și care se înclină, întotdeauna, cu admirație și respect în fața dăruirii constructive a celor care vor să lase, cu smerenie și fără dorință de răsplată, CEVA în urma lor, mă obligă să amintesc cu deferență, gratitudine și responsabilitate despre promotoarea acestui deosebit proiect – Emilia Țuțuianu-Dospinescu.

      Proiectul în sine este rezultatul alchimiei calităților multiple posedate de dumneaei ca editor, scriitor, bibliotecar, psiholog și, nu în ultimul rând, ca foarte bun organizator al transpunerii teoriei în practică. (Le-am enumerat la masculin pentru a marca forța lor!)

      Cunoscut fiind faptul că natura umană se împotrivește, întotdeauna, oricărui lucru superior realității fixate în parametrii evaluativi individuali, generând, în același timp, față de oricine îndrăznește să iasă din rând, cea mai sinceră și mai intensă invidie, se pot lesne deduce piedicile (obiective și subiective) de care a avut parte și doamna inițiatoare a proiectului în întregul său demers. (Fără libertatea de a blama, nu există nici elogii flatante!) Dar, pasiunea pentru cultură, tenacitatea acțională (dacă a plecat pe drumul implicării totale în ceea ce făcea și intuiția nu i-a strigat să se întoarcă, a continuat) și convingerea că prezența unei probleme include și existența soluției acesteia, s-au transformat în capacități persuasive augmentate cu fiecare eșec acumulat. (Doar mergând descoperim drumul!)

      Pe parcursul celor doi ani, cât a durat finalizarea proiectului, foarte des, realitatea de pe teren nu era identică celei prefigurate în proiect. Astfel că, doamna Emilia Țuțuianu-Dospinescu a trebuit să renunțe la conexiunea non-locală temporară, să străbată spațiul ce leagă Romanul de Văratic cât mai des posibil, asumându-și și rolul de proiectant adjunct gândind, desenând și îndrumând executarea fiecărui detaliu arhitectonic și/sau de mobilier. Dar participarea directă nu s-a limitat doar la atât, deoarece dragii noștri constructori și furnizori au comis nenumărate abateri de la contractele convenite și au trebuit atenționați, iar unii chiar substituiți cu alții mai competenți în domeniu. În acest mod, lupta împotriva lucrurilor inerte a constituit garanția realizării Centrului Cultural Spiritual Văratic ca instituție de cultură sustenabilă.

      Neavând integral ceea ce a iubit să aibă proiectul acesta, doamna a trebuit să iubească ce-a ieșit, dat fiind că totul a presupus o muncă asiduă, permanentă și istovitoare (s-a soldat și cu ceva internări spitalicești!), fără pauzele necesare și fără a-și neglija nici serviciul, nici propria familie, nici familia extinsă. Cred că, dacă cineva ar întreba-o de ce a făcut toate aceste sacrificii ar răspunde, probabil, cu versurile unui poet creștin și iubitor de neam: „Ce-mi puteți face/ Dacă vă iubesc?”Ce multe s-ar realiza pe lumea aceasta dacă ar deveni cât mai numeroși cei care gândesc așa! (Cât trăim, sperăm!) Implicarea directă a continuat, la cote maxime, inclusiv la finisajele interioare ale clădirii; afirm acest lucru întrucât propria zi de naștere și-a sărbătorit-o prin acțiuni de igienizare a planșeelor din încăperi. (Nici măcar nu le-a amintit colaboratorilor de această aniversare!) Orice adaos comentativ se autoexclude.

       Inaugurarea Centrului Cultural Spiritual Văratic va lăsa în umbră și în urmă toate neajunsurile și neîmplinirile de pe traseu și va face loc bucuriei și satisfacției muncii împlinite dizolvând totul în entuziasmul indus de acest important eveniment de cultură perenă și, cine știe, poate acest rezultat remarcabil va constitui un stimulent vizibil pentru ca și alții să se implice în astfel de bune și folositoare acțiuni.

      Știm cu toții că mănăstirile din Moldova sunt remarcabile atracții turistice, atât pentru românii noștri, cât și pentru străinii care ne vizitează țara. În acest context, adaosul cultural de la Mănăstirea Văratic va suplimenta competent impactul cultural asupra comunității locale, naționale și asupra vizitatorilor străini ai acestor binecuvântate de Dumnezeu locuri.

      Iubind cultura, iubim natura, iubim semenii (chiar și dușmanii) și, în primul rând pe Dumnezeu a cărui dreptate nu este negociabilă, ci meritată de fiecare în parte și de toți la un loc.

      Orice așezăminte cu denotații și conotații culturale, prin prezența lor stimulatoare socio-cultural și religios, contribuie la edificarea unor personalități conștiente că pot și trebuie să se implice sincronic în salvarea diacronică a întregii societăți. Doar acționând conștient și pozitiv, înțelegem rolul și necesitatea picăturii noastre contributive la creșterea gradului de cultură și spiritualitate, atât personal, cât și al celor ce ne înconjoară.

      Fie ca toți cei care vor vizita centrul cultural ce va fi inaugurat pe 29 iulie 2017 să-și dorească (și să înfăptuiască) solidaritatea culturală și spirituală cu semenii întru propășire personală și generală.

      „Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta!”

—————————————–

 Psih. V. Petrea

Roman, 18 iulie 2017