TABLOURI BLESTEMATE
Colocviu – Ion Coja – Dimitrie Grama – Viorel Roman – Metamorfoza lui D. G. – Tablouri blestemate
Colocviile de Marți
27 iunie 2017, 5 pm, Calderon 39
Anul VIII, nr. 6 (92)
Tema: CONVORBIRI – COLOCVII
Memento Iunie 150 nLuigi Pirandello – 128 m Mihai Eminescu 100 m Titu Maiorescu
Teatru de Poezie: Puși Dinulescu, Rodian Drăgoi, Dorin Croitor, Gabierla Tănase, Vali Pena, Sorin Stratilat, Ștefan Opreanu
Intervenții / Lnsări :
Pavel Șușară: Est-Vest
Liliana Nicoleta Hanganu: Cărți regăsite
Corneliu Zeana: Inima românilor
Silvia Zabarcencu: Alberto Moravia, Franțuzoaica și Yannis Stavrakakis
George Anca: Maiorescu-Convorbiri-Colocvii
Sorin Stratilat: Uriașii munților
Dan Țăpligă: Memo Anda (recital)
Viorel Speteanu: 11 iunie 1848
Bianca Michi & Cristian Nema: Cannes 2017 (video)
Ardian-Christian Kuciuk: Epocalipsa (carte)
Nicolae Vasile: Sistemismul (carte)
Coordonator: Dr. George Anca
SA SE STIE ! ! ! date istorice din …imprejurimi de Prof. Ion Coja
Foarte adevarat, cu un amendament: ultimul rege din dinastia arpadiana, a decedat la 300 ani dupa regele Stefan (la 1300). Din 1300, pana in 1527, au fost numai regi straini , ce nu aveau nici o legatura cu ungurii.
Numele de “Ungaria” deriva din turca si inseamna “10 sageti”, adica numarul triburilor turcice venite in Panonia: 3 triburi de turci Cabari (proveniti din Khazari- popoare turcice care au adoptat iudaismul), 6 triburi de populatii turcice, care au format baza ungurilor (dintre care cel mai puternic era tribul maghiarilor) si un trib de Baschiri, de la care deriva si cuvantul “Bozgor”(baschir, boschir, boscor) din care s-a format in romana verbul “a boscorodi-a vorbi neinteles”.
SĂ SE ŞTIE ! ! Ungaria Mare nu a existat! Să afle şi TOKES!!!
Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire!
Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise.
Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a, sute de mii de români!
Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate deocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?
Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!
Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.
Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania.
Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe!
De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.
Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator! Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!
S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros.
Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!
Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?.
Să mi se ierte simplicitatea, approape penibilă, a demersului pe care îl propun! Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie!
Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!
Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor.
Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai.
Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un bine cunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş!
Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!.
Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!
Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora!. Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români!
Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!
Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis creare statului Ungaria!
Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!
Care e logica acestor resentimente?
Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?! Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!
Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta?
Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani?
Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria!
Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!. Nici mai mult, nici mai puţin!
Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!.
Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea. S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce!
Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!
Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?!
Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!.
> Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari ? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român.
Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică!
Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!
Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.
Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon!
A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm!
Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!
Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizat ă, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar!
E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei!
Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoara Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie!
Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!
Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri!
Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr!
Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!. Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat. Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.
1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!
Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce!
Prof. univ. dr. ION COJA
Apropos, ştiţi cum a chemat-o pe mama lui Matei Corvin? (rege al Ungariei timp de 32 de ani – 1458-1490 – fiul lui Iancu de Hunedoara). Elisabeta Sălăjan !!!
DIMITRIE GRAMA
Interesant dialogul acesta care incearca sa apere si sa justifice apartenenta la o anumita dogma si crez religios a civilizatiilor judaico-crestine.
Cine are dreptate? Probabil ca atat Dr Viorel Roman, cat si toti cei care se simt ofenzati de tonul lui VR si isi apara crestinismul ortodox.
Acest dialog, insa, din pacate, apartine trecutului, cum de asemenea toate religiile actuale bazate pe misticism apartin trecutului. Chiar si expansivul musulmanism este sortit pierii.
Noua religia a secolului XXI si XXII ia nastere in Silicon Valey si alte centre de tehnologie si genetica umana si superumana (androida).
Noua religie va fi de natura algoritmica si se va ocupa de creerea de superoameni si de nemurirea fizica aici pe pamant si nu in paradise si iaduri create de fantezii a la Harry Potter.
Intotdeauna clasele dominante, oamenii cu putere au creat si religiile, iar omul viitorului va fi un nou Sapiens, care doar in parte va avea caracteristicile si nevoile spirituale ale Omului Sapiens dezvoltat spiritual acum opt-zece mii de ani. Ocest om nou va alege pentru toti noua credinta si nu este sigur ca vreuna din religiile actuale va fi acceptata ca o “putere” moral-social-politica, ci poate doar ca divertisment folcloric, traditional, etc.
Stiu, aceste randuri vor ofensa multa lume care traieste din iluzii si isi hraneste spaima existentiala cu basme, dar daca cineva este curios sa se aprofundeze in intelegerea conditiei umnane in viitor, ei atunci va fi nevoit sa studieze stiinta si AI (artificial inteligens) si genetica si tehnologie moderna. Exista un material covarsitor deja pe aceste teme ale viitorului si toate se bazeaza pe dovezi stiintifice si nu doar pe imaginatie sau speculatie filozofica.
Poate, de inceput, ar fi interesant de citit cartile lui Yuval Noah Harari (de stiinta popularizata):
“Sapiens: A brief History of Humankind” si “Homo Deus: A Brief History of Tomorrow”.
De asemenea vreau sa dau dreptate celor care spun ca “Vestul” nu se sinchiseste de soarta Romaniei sau a romanilor. Nicioadata nu a facut-o, si Romania este considerata in continuare o tara secundara care este folosita din cand in cand in interesul “marilor puteri”.
Ce ma mira in continuare este Scuza Magnifica pe care Romanul actual o atribuie Imoralitatii, Lenei si Coruptiei proprii.
Tot timpul este afisata aceasta scuza penibila: “Aa, noi suntem Corupti, Lenesi, Smecheri, deoarece am trait pe langa turci si rusi si au mai venit si fanariotii aici la noi, la noi mieii pamantului, si de aia suntem noi lasi, smecheri, corupti, etc….”
Fanariotii au venit cu bani si scoala si experienta in Tara Romaneasca si in Moldova si au avut un rol important in emanciparea poporului roman.
In experienta mea de emigrant de 50 de ani, nu am intalnit alti emigranti de alte natii, care sa fie atat de invidiosi, atat de dezbinati si ranchiunosi cum sunt romanii. Asta tot turcii si grecii si rusii ne-au invatat?
Si daca materialul uman roman, aluatul din care e facut romanul e bun, atunci cum se face ca la mai bine de 200 de ani de cand grecii si 125 de ani de cand turcii ne-au parasit si lasat in grija/voia noastra, romanii genereaza acum cea mai corupta societate care existat vreodata pe meleagurile mioritice?!
Zic sa ne privim cu mai multa umilinta in oglinda vietii si sa fim realisti recunoscandu-ne atat calitatile cat si defectele in aceiasi masura.
Vara placuta!
Dimitrie G.
VIOREL ROMAN
Superioritatea occidentalilor si inferioritatea ortodocsilor moldo-valahi e intolerabila (12)
X: … generozitatea occidentalo-catolica este cel mai pur NEOCOLONIALISM, derulat chiar in Europa, margelele si bucatile de carpa din secolul al XVII-lea fiind acum Coca Cola si telefoanele mobile …
Roman Grue: Sunt ortodox (botezat) şi nu mă simt inferior unui catolic, în nici un fel. Românii care au studiat la şcoala ortodoxo-moldo-vlaho-slavă (vorba dvs.), au ocupat jumătate din locurile de muncă oferite de capitalistul (catolic, reformat?) Bill Gates! Nu uit, că perfidul Albion a furat, din jumătate de lume, timp de peste 500 ani şi aşa a devenit civilizat. În acest timp 500 ani moldo-vlahii s-au luptat cu orientul (turcii), iar ardelenii cu austro-ungarii! Nu mă plâng, din contră, mă bucur că am răzbit, ca popor. Suntem tot aici şi tot români. Şi aşa vom rămâne. Ce ne-a adus UE? Un alt tip de exploatare şi multe interdicţii, fără să ne cunoască. Tezaurul României nu e la Moscova, ci împărţit între “civilizaţii” Europei. Berlin, Paris, Londra! Acesta e motivul, pentru care Bruxelles a stabilit că Rusia NU TREBUIE să înapoieze Tezaurul României (se înţelege că nu-l mai are). Etc., PS.: Domnule profesor Viorel Roman, eu totuşi, spre deosebire de domnul Mircea Chelaru, vă mai dau o şansă şi dacă ne întâlnim la Alba Iulia, la Congresul Spiritualităţii Româneşti, vă întind mâna, cu speranţa, că în ceasul al doisprezecelea, veţi vedea, şi recunoaşte, adevărul!
Viorel Roman: Adevarul crestinilor, al Vechiului si Noului Testament il gasim in raspunsul la: Cine aduce Vestea Minunata, Renasterea in bine a lumii? Unde-i speranta, viitorul luminos si cum ne pazim de cel necurat? Cine opreste dansul in jurul Vitelului de Aur si ne indruma spre Tara Fagaduintei? Cine ne duce in ispita? Ce este moral? Cine ne salveaza in vest si mantuieste in est? Care-i imperiul binelui si unde al raului? Roma sau Moscova? Care-i adevarul? Ortodocsii cred ca ei il detin, ceilalti sunt tradatori, care il cunosc, dar il falsifica si il folosesc in interes personal. Asa gandesc si occidentalii, dar pe dos, totusi merita sa depasim prejudecatii, sau cel putin sa le facem vizibile. Dilema noastra este frustrarea crestinilor, ca 1989 nu a avut loc refacerea unitatii de la Vancouver la Vladivostok si ca s-a instalat o Cortina de Argint, un dublu standard si nu in ultimul rand, ca incompatibilitate dinte ortodocsi si occidentali, uniti formal in UE/NATO, e trecuta mereu cu vederea. Daca cred in acela de aceiasi cred-inta, e firesc ca occidenalii nu-i cred, cred-iteaza nu pot sa-i ajute pe cei ce amana refacerea unitatii. Ortodocsii, dupa cum vedem in aceste zile, se razbuna prin paternalism neofanariot. In ciuda tuturora, dupa vizita la Bucuresti a Fericitul Ioan Paul II, „crestinismul respira cu doi plamani“, si „refacerea unitatii fara conditii“ a papei Francisc, putem fi optimisti, mai ales in preajma noii vizite papale cu prilejul comemorarii a 100 de ani de la Marea Unire.
METAMORFOZA LUI DIMITRIE GRAMA
*
Am ajuns atlet de performanta si am fost selectat in lotul Romaniei de atletism. Eram foarte multumit sa primesc o indemizatie sportiva si sa reprezint tara in lagarul nostru socialist, in Bulgaria, Cehoslovacia, DDR, URSS. Visul meu de a parasi tara, dorinta bazata pe niste experiente la varsta de 14 -15 ani la Ilidia, in Banat.
Copil: „Până la urmă mi s-a spus că n-am originea sănătoasă și că de-aia eu nu sunt pionier. Știam că sunt neam de grecotei, dar asta de cu sute de ani în urmă și eu mă consideram acum român, nimic altceva. /…/ Sunt foarte mândru că sunt pionier și-mi spăl singur de mână cravata mea roșie și mi-o calc cu piglaisul în fiecare zi. (p. 123) /…/ Sunt tot mai mânios și mai agresiv atunci când încerc să le explic ce-au spus Marx, Engels, Lenin și Stalin și mă întreb: Cum e cu putință ca părinții mei să fie atât de limitați și să nu vadă clar, așa cum văd eu, binefacerile și avantajele noii societăți comuniste? Cum pot să fie așa de orbi? Parcă nici nu m-aș trage din ei! (p.124)/…/ Aștept să treacă timpul și cocoțat acolo în vârful pomului, mă întreb: Cum se face că omul ăsta destul de bătrân, și nici pe departe bogat, nu a intrat deja de bună voie în colectivă? De ce oare n-a văzut avantajele colectivizării? Și dacă nu le-a văzut, sau nu le-a înțeles, ce (p.130) nevoie a fost să-l bată în halul ăla? Chiaburii își băteau slugile, nu comuniștii (p. 131)
Atunci la varsta de 14 ani, din tanar comunist indoctrinat, am devenit un observator critic al unui sistem inuman.
Vara anului 1969 eram in cantonament, cu lotul Romaniei de atletism, la Poiana Brasov. Sansa mea de a participa la vreun concurs in Vest, s-a redus aproape la zero, atunci cand in aceiasi vara, doi atleti, fratii Hodos, au “ramas” in Vest.
Am fost ales sa plec la Stockholm cu lotul.
Coplesit de ganduri, stateam pe o banca la stadion, cand asa, din senin, un aruncator de ciocan, pe care il cunosteam doar superficial si care nu-mi era prieten sau macar coleg de antrenament, el fiind aruncator si eu sprinter, se aseaza linga mine si in mare confidenta imi spune: “Stii ca fratii Hodos s-au intors? N-au primit azil in Vest si acuma-s la Bucuresti. Si-au cerut iertare la Federatie si nu se stie ce se va intampla cu ei, etc., etc.”
Mi-am facut datoria fata de tara si lot si am concurat atat la 400m individual cat si la stafeta de 4X400m. Dupa concurs aveam o zi libera de cumparaturi si in ziua aia eu m-am dus la Politia din Stockholm si am cerut azil politic. Suedezii nu m-au trimis inapoi, ba din contra m-au ajutat in toate eforturile mele de a-mi continua studiile si cariera sportiva. Doar la trei – patru ani dupa ce am “fugit” din lotul Romaniei de atletism, am fost selectionat pentru lotul national al Suediei.
Am aflat mai tarziu ca fratii Hodos nu s-au intors nicidecum in Romania atunci in vara lui 1969 si mi-am dat seama ca aruncatorul acela de ciocan, Ciobanu cred ca l-a chemat, a fost instruit sa vina la “elemente” ca mine cu zvonuri de intimidare, de dezinformare care sa ne descurajeze sa “fugim”, daca cumva asa o ideie ne-ar fi trecut prin cap. El facea parte din doua loturi nationale si avea obligatii pentru amandoua: lotul national de atletism si lotul natinal Securitatea.
*
În sistemul meu de gandire aceste lupte pentru putere reprezinta doar actiunile Omului Masina. Probabil ca si eu, in mare masura sunt la fel, dar incerc sa ma revolt, sa ma razbun pe mine insumi.Cine nu a trait in fascism sau comunism, poate nu intelege despre ce vorbesc.
… Şoapta trăznetului cord invers filmul amarcord noaptea adormind la bord
… mască, dincolo de care, / Fără nici un cuvânt, stă adevărul
Nu lumea e o tablă de șah, dar nu există nicio lume, doar tabla de șah.
Eroarea, maya regizează. Psihologia șahului este și a coroanelor. Teatrul șahului nu există. Calul negru intră și iese numai de formă, își rezervă un avatar emfatic. Piesele zac din eternitate unele contra altora. Nu apar jucători și, oricum, ei nu sunt Ignațiu și Eroarea.
A juca șah după A Game at Chess pare periculos psihologic. Fiecare epocă își are accentele ei, iar generalizarea lui Middleton scoate șahul din realitate. Dar ar fi prea mult pretext, pe prea puțină dramă. În fapt, masca-auto-play-ul are ceva pentru spectatorul de pretutindeni și de oricând, ori pentru nicăieri și niciodată.
Fiinta umana se naste fara constiinta.
Plato descrie cinci forme diferite de organizare a societatilor umane Aristocratia Timocratia, Oligarhia, Democratia și Tirania. Democratia este o societate condusa de oameni dominati intelectual si spiritual de o pofta nestapinita, primitiva, pentru mancare, bautura sex si alte placeri. Plato considera democratia, ca fiind o societate fara ordine sau disciplina unde egalitatea politica duce inevitabil la o cultura grosolana, de prost gust si la o moralitate bazata pe “lasa-ma sa te las”, unde orice siretlic este acceptat si “totul este in regula”.
Singura societate mai proasta decat democratia, este Tirania. Tirania nu este polul opus al democratiei, ci mai curand reprezinta o democratie “coapta”, ajunsa la apogeu si in care orice forma de expresie, de habit uman, printre care nerespectarea legiilor si crima social-politica, devin acceptabile.
Romania si romanii probabil ca, de-a lungul anilor, au trecut, constient sau inconstient, prin toate aceste forme de organizare sociala si statala pina cand au ajuns la actuala forma de democratie. Cat de serios poate fi considerat un furt de un pepene la targ, sau un furt de cunostiinte la o scoala sau universitate? Cui îi mai pasa de asa ceva?
Atunci cand eu am plecat din tara, in 1969, Romania era, conform teoriei lui Plato, o Tiranie, dar nu sunt convins ca din punct de vedere moral-social, exista vreo diferenta mare intre Tirania si Democratia romana.
Cred ca atata timp cat orice natie, deci si natia romana, refuza sa fie sincer angajata in propria ei existenta si este nepasatoare la auto-critica si auto-condamnare, nu sunt mari sanse de reconciliere cu propriul spirit sau cu cel al altor natii.
Un popor despiritualizat, suspicios si neincrezator, cade usor victima fortelor diabolice si imorale care, incet-incet, distrug si pe acei putini supravietuitori decenti si constienti. 70% din oameni poseda o constiinta minima, rudimentara.
O constiinta de supravietuire.
Daca ar invia Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Eminescu, Hasdeu, Iorga, Goga, strabunii mei, sunt sigur ca s-ar sinucide direct, nevoind sa traiasca intr-o asemenea ordine nefireasca. Ordine fara Demnitate.
„Uite, mi-am tras / un glonte-n cap / și încă unul / și încă multe / alte gloanțe / până când am început / să înțeleg de ce / Bacovia iubea / atât de mult / plumbul.”
*
Metamorfoza
….Tocmai cand ies din parc, aud cum cineva striga:
“domnule Alui G., domnule Alui G”
– Ans Elm trebuie sa fie prin apropiere!”
– Domnule Ans Elm, ce s-a intimplat? Sunteti sigur ca va simtiti bine? intreaba femeia aia.
– “Nu, nici o grija, ma simt minunat” “Am uitat ceva la gara” mai spun
si aproape alergand trec strada si intru din nou in gara ROMAN.
“Ce aia ma-sii, se pare ca-i mai multa lume amestecata in farsa asta complet deplasata. Farsa de studentie, nu de oameni adulti si responsabili. Cine dracu se ocupa cu tampenii de genul asta?!
Sunt revoltat si scarbit, dar trebuie sa ma controlez! Imi dau seama ca nimeni nu ma va ajuta daca eu imi vars veninul pe orisicine, mai ales pe oameni nevinovati care nu au nici in clin nici in maneca cu farsa jucata mie.
(Umblă prin gara , nu vede pe nimeni si atunci se duce la ghiseul unde se cumpara biletele de tren si intreabă:
-“Nu va suparati, aveti cumva lista pasagerilor de la vagonul de dormit care a sosit azi dimineata de la Barcelona? Ah, Bucuresti, scuzati!
Imi caut un amic venit din strainatate, Juan Carlos, dar s-ar putea sa fi calatorit sub numele de Fitz Gerald”.
-Imi pare foarte rau, dar noi nu avem datele personale ale pasagerilor.
Incercati la hotel sau la politie.
(Dimi): Astea fiind spuse, functionarul feroviar inchide fereastra si dispare undeva in interior, lasaindu-ma singur si la fel de dezorientat ca inainte de a vorbi cu el. Cumva nu-i drept si pentru ca-l banuiesc si pe feroviar de “conspiratie” sunt si mai suparat si lovesc un cos de gunoi cu piciorul. Ma lovesc tare la glezna si ca sa nu urlu de durere imi bag pumnul in gura si respir adinc de cateva ori.
Durerea din glezna ma sileste sa-mi adun gandurile si, vrind-nevrind, imi dau seama ca “situatia” mea nu-i simpla , ca nu-i vorba doar de un vis sau de o o banala farsa jucata de niste prieteni.
Nu, trenul ala de noapte, m-a transportat intr-o “alta realitate”, o realitate care fara mila considera ca fac parte din ea si ma obliga sa particip activ la ceeace se intimpla.
Si eu particip ca un paralizat care asteapta sa apara cineva, orisicine, sa-l ajute sa dispara din realitatea asta.
Si unde dracu-i acum Juan Carlos Desmond FitzGerald, impuscatul-reinviatul? As vrea acum sa-l intreb cum a facut atunci cind s-a trezit ca nu-i el insusi ci un altul in Spania!
De ce nu l-am ascultat mai cu atentie? De ce am adormit ca un porc, in loc sa fiu ochi si urechi?
In aroganta mea, am considerat “povestea” lui Juan Carlos, o fantezie vinduta ieftin unuia care, din intimplare se afla in acelasi cupeu de tren. Vinduta, asa ca omul sa-si dea importanta si ca sa treaca timpul!
Mi-am zis atunci ca acel Juan Carlos, vorbeste aiurea sau ca-i vreun tacanit si de aceea nu l-am luat in serios si vorbele lui au avut un efect de somnifer.
*
……Ramin in curte gandindu-ma ca poate, cine stie, motanelul acela din trecutul meu, uitat si pierdut din neglijenta cugetului si al spiritului intimidat de circumstantele eternului strain, va reaparea. Ramin in speranta ca poate alte semne care ma leaga de Eul meu de altadata, ma vor cauta si, pina la urma, ma vor gasi aici in acest loc strain si izolat, dar in acelasi timp extraordinar si binecuvantat de propriul lui Dumnezeu.
Un barbat mai in varsta si dupa cateva secunde o femeie tinara trec prin fata casei si amindoi imi ureaza: “Buna ziua”. Le raspund surprins, neobisnuit sa fiu salutat de niste oameni pe care nu-i cunosc. Acolo unde am trait pina ieri seara, strainii nu se saluta intre ei. Acolo traiesti majoritatea timpului intr-un fel de ne-existenta spirituala, inconjurat de apatia unor suflete blazate sau obosite. Inconjurat de suflete ranite mortal de indiferenta, inconjurat de suflete muribunde.
Salut pe orisicine-mi iese in cale. Incredibil, toti imi raspund! Daca inchid ochii, piata asta de tirg neinsemnat se transforma in camin, in familie si univers! Cand ai redeschid, un batrinel cu o punga de plastic in mina, sta protapit in fata mea si fara nici un fel de introducere, ma intreaba:
“Domnu mieu, nu vreti sa luati niste cas proaspat de la mine?”
” Nu, nu” raspund eu. – “Luati si gustati o bucatica. Ai tare proaspat, si-i moale si gras ca untu”. – “E bun casul dumitale. Cat costa? “. “Treizeci de lei. E pret facut anume pentru dumneavoastra!” raspunde batrinul.
O gasesc pe Ana la bucatarie. Se uita la mine si cu o voce putin dojenitoare, dar, in acelasi timp, calda imi spune:
(Ana, la bucătărie): “Unde te-ai ascuns? Te-am cautat peste tot si pina la urma am crezut ca ai disparut ca si motanul ala, asa, fara sa spui nimic!” Ma uit cum face mamaliga, care, atunci cand e aproape gata, ne vorbeste pe limba ei: “bllc, bal-bllc, fuuu, sss, blc”.
In timp ce mancam, intreb, asa mai mult retoric:
“Ana, cine sunt eu, in fond?”
“An Selm, bine-nteles” Imi raspunde ea fara nici un pic de ezitare.
“Da, incep sa cred ca ai dreptate, ca-mi place din ce in ce mai mult de mine, de acest Ans, pe care-l impartim”.
“Cum adica il impartim?”
“Sigur ca-l impartim! Oare nu esti tu aceia care l-a recunoscut pe Ans in mine pentru prima oara?”
“Ah, asa da…..”
“Vad ca ai facut curat si ai schimbat oglinda la baie. Multumesc!”
“Despre ce oglinda vorbesti, dragul meu?”
“Aia din perete, de deasupra chiuvetei, pe care am spart-o inainte de a pleca in oras”.
“Glumesti sau poate te referi la vreo oglinda pe care ai spart-o altundeva, altcindva. Poate ca e vorba de oglinda in care nu mai poti sa te vezi acum, dar care continua sa-ti reflecte amintiri strict personale. Oglinda aceea nu este aici si, chiar daca ar fi, probabil ca mie mi-ar fi imposibil sa o vad… ( ma imbratiseaza si ma saruta usor pe buze).
*
Pina ieri seara, daca cineva ma intreba cine sunt, puteam sa-i raspund, foarte simplu, sigur pe mine, ca sunt Midi Rahma.
Acum, in dimineata asta de toamna insorita, nu mai sunt asa de sigur. S-ar putea sa fiu Ani Selm !
In retrospectiv, totul a inceput cu o calatorie, simpla, banala, pe care de fapt am facut-o de zeci de ori in ultimii doi-trei ani si anume, o calatorie cu avionul Barcelona-Malaga. Nici nu mai stiu cum s-a facut, cum s-au incurcat lucrurile, dar ieri dupa masa am intirziat la aeroport si am pierdut ultimul avion cu destinatia Malaga. M-am interesat la aeroport si spre norocul si bucuria mea am aflat ca pot lua un tren de noapte care urma sa ajunga la Marbella la sapte dimineata. Perfect, de acolo mai aveam doar o ora cu un taxi pina la Gibraltar. Repede m-am urcat untr-un taxiu si ajuns la gara mi-am luat un bilet la un cupeu de dormit. Aici am avut noroc! Era ultimul loc intr-un cupeu de clasa a doua. Multumit am avut timp sa beau si o halba de bere “Cruzcampo” si sa pufai un Davidoff inainte de a ma urca in tren.
Cupeul era pentru doua persoane, dar atunci cand eu l-am abordat, era gol asa incit am putut sa ma instalez in liniste si sa incep sa citesc cartea lui Michio Kaku, “Paralel Worlds”, pe care o cumparasem inainte de a pleca spre aeroport. Tocmai cand am terminat “introducerea”, trenul s-a pus in miscare. M-am dezbracat in chiloti si maieu, m-am intins pe pat si am continuat sa citesc despre lumile paralele ale lui Kaku, lumi posibile in imensitatea posibilitatilor fizice, a particulelor, in imensitatea combinatiilor de materie si anti-materie.
Cred ca la un moment dat am atipit si atunci cand cartea mi-a cazut din mina, m-am trezit brusc si m-am ridicat “in fund” pe pat, constatind cu uimire ca nu mai sunt singur in compartiment. Vizavi de mine, pe patul lui, statea un batrinel, destul de mic de statura, cu parul des si carunt, cu ochi cenusiu-albastrii, care cum a vazut ca eu sunt treaz, a spus simplu: “Buenas noches!”
Cu o voce gatuita, care acum parea sa nu mai fie vocea mea, i-am raspuns: “Buenas noches”
Zambind, s-a ridicat de pe pat, mi-a intins mina prezentindu-se: “Me llamo Juan Carlos. Me alegro de conocerle”. Cu aceeasi voce, stranie, i-am raspuns: “Me llamo Midi. Lo siento, solo hablo ingles”. Spunindu-i ca vorbesc doar engleza, am crezut ca pot sa-l descurajez de la vreo conversatie mai lunga, ne-avind nici un chef de discutii, dar batrinelul mi-a raspuns imediat: “No problems, I speak english as well”. Apoi intr-o engleza perfecta, “de Oxford”, mi-a spus ca-i originar din Pirinei, dar niste afaceri urgente l-au obligat sa se duca in Sud, in Andalusia. Nu avea nici un chef sa calatoreasca si mai ales nu in Andalusia, dar “business is business”. Mi-am dat seama ca suntem cam in aceeasi situatie si i-am povestit ca si eu doar “accidental” ma aflu in cupeul acela pe care il impartim pentru satisfacerea businessului. Am ris impreuna si am mai schimbat citeva banalitati de politete.
La un moment dat, il aud pe Juan Carlos exclamand: “Paralel Worlds! Asta-mi aduce aminte de colonelul Vershinin din piesa lui Cekhov: Trei surori! unde Vershinin proclama: Intr-un secol sau doua, sau intr-un milenium, oamenii vor trai intr-un alt mod, vor fi mai fericiti. Noi nu vom fi acolo sa fim martori la acea viata, dar de aceea traim noi acum, de aceea muncim. De aceea suferim. Ca sa cream acel viitor. Aceasta-i menirea existentei noastre. Singura fericire pe care o putem cunoaste este aceea de a munci pentru acest tel”.
Apoi Juan Carlos tace si priveste tacut, asa cum doar batrinii stiu sa priveasca, undeva in gol sau intr-un viitor limitat de peretii compartimentului. Nu stiu ce sa-i raspund si ascult cum rotile trenului isi fauresc viitorul lor: dam-dam, dam-dam, dam-dam….
Juan Carlos ma priveste insistent si atunci spun si eu, asa, mai mult intr-o doara: “Kaku vine cu speculatiile omului de stiinta, vine cu ecuatii de probabilitati cu prea multe necunoscute. Nu vine cu un raspuns sau un adevar, daca asa ceva exista pentru noi oamenii. Vezi, pentru mine, originar din Romania, intalnirea cu domnia ta in acest tren si de fapt toate intilnirile si toata Spania, ca atare, sunt lumi paralele. Am impresia ca sufar o existenta “in jumatati”, in care, citeodata jumatatea mea de roman este ne-existenta si cateodata ea este singura existenta posibila. Doar rareori simt ca sunt intreg, doar rareori pot sa-mi spun: Midi esti tu, esti aici, si atunci cand pot spune asa ceva, am impresia ca lumea este intreaga si ca eu sunt centrul universului. Dar imi dau seama ca ceea ce gandesc si simt la un moment dat, nu este nimic altceva decat zbuciumul intelectului si al spiritului meu personal sa se auto-inteleaga si sa se incadreze in lumea care-l inconjoara”.
Juan Carlos se ridica si cu mainile la spate se plimba prin cupeu. De la usa la fereastra, de la fereastra la usa, inainte si inapoi si eu il privesc pina cand simt ca ametesc si ca sa nu ametesc si mai tare, inchid ochii.
Cand ai redeschid, Juan Carlos se aseaza in fata mea si incepe sa-mi vorbeasca: “M-am nascut intr-un castel vechi in Irlanda ca Desmond Fitz Gerald, iar atunci cand tatal meu a murit, am fost numit al 28-lea Knight of Glin. Am avut parte de o copilarie si tinerete privilegiata, fara griji si de aceea poate am fost atras, poate fara sa-mi dau seama, spre o lume diferita, felului meu de viata. O lume diferita de cea a Irlandei rurale. De aceea poate ca am plecat sa descoper o alta lume si un timp am crezut ca am gasit-o in Paris sau la Casinoul din Nice. De aceea poate ca intr-o noapte de betie si ruleta, am plecat din Casinou direct la gara si pe drum m-am hotarit sa ma inrolez voluntar in RCS (Razboiul Civil din Spania). Tot ca si acum, dar pentru alt business, m-am urcat intr-un tren si m-am trezit pe undeva pe linga Valencia.
Ce cautam eu acolo? Aventura? Glorie? Izbavire? Nu stiu, nu pot sa-mi aduc aminte ce cautam si acum dupa atatia ani nu mai are nici-o importanta. Oricum, nu eram eu singurul care cauta ceva, altceva sau care fugea de ceva spre altceva, ci multi altii. Eram un regiment de britanici acolo si eu, fiind nobil, educat si prin academii militare, am fost numit “capitan”. Nu m-am bucurat mult timp de rangul meu militar, deoarece chiar in prima saptamina de lupte am fost impuscat in piept si Desmond Fitz Gerald, pe care-l stiam, a murit. “I think he’s dead” sunt ultimele cuvinte pe care le-am auzit si un cer albastru nesfirsit, a fost ultima imagine pe care am vazut-o. Ce simplu e sa mori impuscat! Simti ca si cum cineva iti da un pumn in piept si apoi totul se sfarseste in cateva minute! Ce complicata este, in schimb, viata! Te cauta, te gaseste si te pune la incercari!
Eu, de exemplu, m-am trezit bandajat tot in jurul pieptului, intr-un spital de campanie. Doua surori medicale care se plimbau printre raniti, s-au oprit si in dreptul patului meu si cea mai in virsta i-a soptit celeilalte: “nu cred ca Juan Carlos o sa supravietuiasca”.
Habar nu aveam despre cine vorbesc acele femei, dar ceeace mi s-a parut ciudat era faptul ca intelegeam perfect spaniola, o limba complet straina mie! Se pare ca sora aia medicala nu a avut dreptate si nu am murit.
Atita timp cat am stat in acel spital de campanie, ceilalti raniti, doctorii si surorile medicale imi spuneau Juan Carlos, iar atunci cand eu incercam sa le spun ca sunt altcineva, Desmond din Irlanda, toti ma priveau cu ingaduinta si imi spuneau ca sunt inca traumatizat de razboi, traumatizat de ranile mortale pe care, doar ca printr-o minune le-am supravietuit. Cand am parasit spitalul, razboiul se sfarsise de mai bine de doi ani. In tolba mea de soldat am gasit niste acte in numele meu nou: Juan Carlos G si o adresa undeva in Pirinei. Din curiozitate, m-am dus acolo sa vad despre ce-i vorba, sa ma lamuresc de unde vine acesta confuzie…..
Juan Carlos a continuat sa vorbeasca, dar parca in alta limba, pe care nu o mai intelegeam, si cantecul acelei limbi necunoscute m-a cufundat intr-un somn adinc, fara vise.
Doar dam-damul ritmic si continuu care, vrand-nevrand, te leaga si te face partas dansului nebunesc de metal dintre sine si rotile trenului, a continuat intr-un subconstient, care disperat incearca sa ma reasigure ca nu sunt mort, ci doar un simplu calator intre o viata oarecare si o moarte cu constante fixe:
dam-dam, dam-dam, dam-dam
dam-dam, dam-dam, dam-dam
*
….Da, totul s-a intamplat ca si cand eu nu as fi fost acolo, partas la propria coexistenta, ci doar un simplu observator plictisit, care cumva este “obligat de imprejurari” sa accepte ca realitatea lumii inconjuratoare te forteaza sa ai intalniri cu alti oameni, intalniri cu fapte pe care tu nu le-ai considerat serioase, nici macar demne de putina atentie.
“Banalitatea cotidianului pare sa fie o chestie serioasa, natangule”, imi spun enervat la culme de atitudinea mea flegmatica, de superioritate, pe care stiu ca o am din cand in cand.
Detalii care poate acum mi-ar fi fost de folos, nu mi le amintesc. Mi-a dat oare Juan Carlos ceva de baut, m-a drogat sau hipnotizat? Habar nu am! Nici nu mai sunt sigur ca am urcat in tren la Barcelona. Gara si trenul imi apar in memorie doar ca niste carti postale vechi in care imaginea pare stearsa, mincata de timp si de nesigurante.
Transpir si transpiratia mi-este cand rece cand calda si parca cu fiecare strop de transpiratie pierd amintiri, pierd curaj.
Imi tremura mainile si genunchii si asa tremurind ma asez pe o banca. Poate, cine stie, vine un alt tren, sa ma urc in el si sa plec altundeva, poate inapoi. Sa ajung acolo de unde am plecat, si de unde as putea sa-mi incep voiajul din nou. O alta calatorie, care chiar daca nu-i cea initiala e totusi calatoria in care eu sa fiu mereu eu si nu altul.
Nu pot sa-mi dau seama cat timp am stat pe banca aceea cu coatele sprijinite de genunchi si cu capul in maini, deoarece insusi spatiul si timpul par sa fie, ca si mine, paralizate, inerte. O bataie usoara pe umar ma readuce la o realitate care in fond nu-i realiatatea mea, dar cumva sunt “functional” in ea si reflexiv ridic capul sa vad cine ma deranjeaza. “O fi vreun impiegat de miscare” ma gandesc, dar cand ma uit mai bine vad ca persoana care m-a batut pe umar este tot aceiasi femeie pe care am intalnit-o in tren si care se pare ca nu are altceva mai bine de facut decat sa ma urmareasca, sa-mi inregistreze nelinistea, confuzia si mizeria.
Observ ca imi vorbeste, dar la inceput nu aud ce spune, ca si cand as fi scufundat intr-un acvariu, dar incet, incet imaginea ei devine tot mai clara si aud cum spune: “…oricum trebuie sa veniti la scoala noastra astazi dupa-masa”.
O privesc foarte nedumerit, socat si atunci ea continua zambind indulgent, “da, poetul Ans Elm va vorbi astazi la Liceul Roman Voda despre Constiinta si Evolutie”.
“????Nu se poate” raspund” si cu maini tremurande imi scot din geanta agenda 2012. Deschid la 14 Octombrie si citesc uimit cu glas tare: “Liceul Roman Voda, ora cinci, despre Constiinta si Evolutie”.
Apoi, cu o voce care nu-i vocea mea obisnuita, ingan; “Doamna…”
“Milescu” completeaza ea.
“Doamna Milescu, eu pina nu demult am fost altul, un alt om, de altundeva si chiar daca poetul Ans Elm imi este oarecum cunoscut, nu pot tine un seminar in numele lui. Nu e drept nici fata de el si nici fata de mine!
Uitati-va bine la mine, nu sunt eu cel pe care-l asteptati. Este, vedeti bine, vorba despre o confuzie, despre ceva ce eu nu pot sa explic. Singurul lucru pe care, oarecum il inteleg, este acela ca eu nu sunt pregatit pentru aventura asta si mai ales nu sunt pregatit pentru vreun seminar filozofico-literar!”
“Domnule Ans Elm, se vede ca sunteti poet! Cata imaginatie! Ce introducere deosebita la un subiect asa de controvers! Ce teatru magnific! Nu am stiut ca sunteti si actor. Mistic! Formidabil!!
Nu doresc sa fiu indiscreta, dar propun sa va conduc eu prin Roman pina la ora prezentarii si de asemenea va invit sa fiti oaspetele meu pentru masa de prinz.
“Accept! raspund eu intr-o suflare. Sunteti, in fond singura fiinta umana, care in ultimul timp mi-a acordat atentie si care poate ca, pina la urma, ma va ajuta sa ma descurc in acesta realitate, pentru mine noua, confuza”.
Pentru prima data de cand ne-am intalnit, o privesc cu atentie. Nu pot sa-i dau o varsta, doar constat ca-i destul de inalta, zvelta, dar cu forme bine implinite si picioare lungi de alergatoare. Are un par saten taiat scurt, frunte inalta si inteligenta, ochi verzi-caprui.
Ma gindesc ca in alte imprejurari, mai relaxate, mai obisnuite, as fi fost atras de aceasta femeie. Poate ca m-as fi si indragostit de ea, dar acum in circumstanta de ne-ajutorat, vai de capul meu!
Mergem agale, unul linga altul si, ca in surdina, aud ca-mi vorbeste despre istoria Romanului, despre arta si cultura, despre sperante de viitor.
Din cand in cand, spun si eu cate un “da” sau “nu” si atunci ea ma priveste mirata. Probabil ca le spun la intamplare si atunci cand nu trebuie sau cand nu se nimeresc, dar nu-mi pasa. Ma simt mult mai bine, ma simt, cumva, in siguranta, alaturi de d-na Milescu, pe care o cheama Ana, pe numele mic. Insista sa-i spun Ana si ea imi spune Ans.
Trecem prin piata, care-i chiar linga gara, si nu pot sa ma abtin sa nu iau in mina si sa miros fructele si legumele expuse de taranii moldoveni. Mirosul asta ma readuce in alta era, in tinutul copilariei, tinutul basmelor si a placerilor simple, curate si binefacatoare.
Un mos imi da sa gust cas proaspat si gras si pina la urma îi cumpar un bulgar de cas, pe care i-l dau Anei, nestiind ce altceva sa fac eu cu el.
Ana vorbeste si mie imi place din ce in ce mai mult sa o ascult. Vocea ei ma linisteste, ma face sa cred ca totul este bine si ca lucrurile se vor aranja, chiar daca par complicate si de ne-inteles acum. Ma simt de parc-as fi cu un prieten vechi de care m-am despartit odata, dar pe care l-am regasit.
***
– Se spune ca exista tablouri care exercita asupra privitorilor o influenta malefica: starnesc incendii, sunt aducatoare de moarte si suferinte, sunt salasluite de spirite sau poarta peste veacuri blesteme grele. Aceasta faima nefasta au capatat-o chiar si unele capodopere de arta ale lumii –
Blestemul portretelor
Portretul frumoasei printese rusoaice Maria Lopuhina, realizat de pictorul Vladimir Borovikovski, a starnit in Moscova, la finele veacului al XVIII-lea, o adevarata groaza in randul tinerelor femei. La scurt timp dupa ce i-a pozat artistului, tanara printesa s-a imbolnavit si a murit fulgerator. Despre tatal ei, Ivan Tolstoi, se soptea in taina demult, prin saloanele luxoase in care se intalnea nobilimea rusa, ca era pasionat de fenomenul paranormal, un adept al misticismului si, totodata, membru important al unei loji francmasonice. De altfel, dupa moartea unicei fiice, se vorbea ca indureratul tata, prin intermediul unor forte oculte, ar fi reusit sa transfere spiritul Mariei in portretul pictat de Borovikovski, de unde, din dorinta de razbunare, sufletul nelinistit al printesei ar fi “furat” vietile mai multor tinere de varsta maritisului. Peste zece fete ar fi murit subit, dupa ce privisera imaginea. Lantul nenorocirilor s-a sfarsit cand colectionarul de arta Pavel Mihailovici Tretiakov a cumparat portretul si l-a expus in celebra sa galerie din Moscova.
Exista credinta ca orice opera de arta are o energie a sa proprie, o energie mostenita de la autorul ei, care sporeste odata cu trecerea timpului. Fiecare privitor traieste in momentul admirarii unui tablou, sau a unei sculpturi, o anumita stare. Aceasta dispozitie sufleteasca este captata de operele de arta, inmagazinata si apoi retransmisa celorlalti spectatori. Desi pare fantezista, teoria a fost emisa si vehiculata atat de criticii de arta, cat si de psihologii moderni. Expertii sunt de parere ca un artist, in momentul crearii unei opere, o poate inzestra cu forte nebanuite, misterioase.
In vremuri biblice, pe cand oamenii erau poate mai neprihaniti, ascultand cu smerenie de Cuvantul lui Dumnezeu, ei s-au ferit sa-si faureasca chipuri cioplite sau pictate. Una dintre primele porunci ale lui Dumnezeu, dictata profetului Moise, spune: “Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai de jos decat pamantul.” Timp de veacuri, poporul iudeu a respectat cu sfintenie acest precept, facand exceptie de la el doar pentru a reprezenta animale. Poate de aici a aparut la popoarele crestine presupunerea ca intre un portret si persoana care serveste drept model exista o legatura extrem de puternica. Multi oameni sunt incredintati, chiar si in zilele noastre, ca daca un portret este distrus, atunci si personajul din viata reala are de suferit.
Unul dintre pictorii in jurul carora plutesc o multime de legende este celebrul maestru al pensulei Rembrandt. Personajele portretelor sale, femeile din viata artistului si copiii lui, au avut parte de morti subite, dupa ce au fost imortalizate pe panza. Prima femeie cu care artistul si-a unit destinul, Saskia, cea care a ramas nemuritoare prin tabloul “Flora”, a murit neasteptat, in frageda tinerete, dupa opt ani de la casatorie, timp in care a fost reprezentata in nenumarate tablouri. Primii lor trei copii au pierit la cativa ani de la nastere, iar cel de-al patrulea, Titus, a trait doar pana la varsta de 27 de ani. A doua femeie din viata maestrului olandez, Hendrickje Stoffels, cea care i-a fost amanta si model, a murit, de asemenea, foarte tanara, la scurt timp dupa ce a fost infatisata intr-unul din tablouri. Blestemul portretelor l-a urmarit pe artist intreaga viata, rand pe rand, pictorul pierzandu-i pe toti cei dragi. De parca sangele din vinele lor ar fi suferit o transfuzie totala, prin penelul artistului, catre tonurile stinse, intunecate, din tablourile sale.
Igor Vaghin, un renumit expert rus in tanatologie (studiul asupra mortii), considera ca portretul artistic contine spectrul bio-energetic al omului. “De ce dupa un divort oamenii distrug fotografiile partenerului? Aparent pentru a-l uita, insa in subconstient, ei doresc sa ii faca rau, sa se razbune, provocandu-i suferinta. Portretul pictat, si nu fotografiat, are o structura mult mai puternica. La vernisajele marilor pictori vin sute de oameni. Printre ei sunt si multi colegi de breasla invidiosi, rauvoitori. Catre cine credeti ca se transfera toate energiile lor intunecate, toate sentimentele lor negative, ostile? Desigur catre portretele pe care artistul le-a pictat cu dragoste si pasiune. Si cu cat mai uimitor, mai splendid este un portret, cu atat mai vulnerabil devine originalul sau, omul din viata reala”.
Chipurile ascunse ale mortii
O alta enigma il priveste si pe pictorul rus Ilia Repin, a carui celebritate artistica a fost dublata, in viata obisnuita, de blestemul propriilor sale capodopere. Una dintre operele sale cele mai apreciate, “Raspunsul cazacilor zaporojeni catre sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman”, finalizata in 1891, a starnit admiratia si incantarea tuturor criticilor, colectionarilor si
pasionatilor de arta. Insusi tarul Rusiei, Alexandru al III-lea, a fost teribil de impresionat de grandoarea si complexitatea tabloului, achizitionandu-l imediat, contra unei sume exorbitante. Dar la scurt timp dupa acest succes rasunator, a inceput un sir de nenorociri, toate atribuite nefericitului tablou. Poate nu intamplator, maestrul a lucrat la aceasta capodopera timp de 13 ani, un numar considerat aducator de ghinion.
Prototipurile personajelor principale ale picturii sunt prieteni ai artistului. Daca ar fi stiut ce rasucire cumplita a vietii lor va produce aceasta creatie superba! Atamanul Ivan Sirko, figura centrala, a fost intruchipat sub infatisarea amicului sau, Mihail Dragomirov, general, erou al Razboiului Ruso-Turc. Repin cautase o lunga perioada de timp un chip care sa il reprezinte pe vestitul ataman. Generalul Dragomirov, un om bland, glumet si foarte popular in Kiev, i s-a parut artistului cel mai potrivit pentru a “juca” acest rol. Dar iata ca la numai cateva luni dupa ce figura sa a fost imortalizata pe panza, Mihail Dragomirov s-a transformat, peste noapte, intr-un alt om. A cazut in patima betiei, iar viata lui pasnica, de familist, a devenit un iad. Se purta tiranic cu propriii fii, ii teroriza si ii chinuia. Pana cand doi dintre ei si-au pus capat zilelor, iar singura fiica si-a pierdut mintile.
Ilia Repin -“Raspunsul cazacilor zaporojeni catre sultanul Mehmed al IV-lea al Imperiului Otoman”
Vasili Tarnovski, un vestit colectionar de antichitati, un mecena al artei ruse, a fost cel care a servit drept model pentru cazacul cu cusma neagra, un personaj ursuz, printer putinii eroi din tablou care nu zambeste. La scurt timp, desi foarte bogat, Tarnovski si-a pierdut dintr-o data intreaga avere si a sfarsit cumplit, intr-un azil de saraci.
Un alt personaj – cel care scrie documentul catre sultan, l-a avut drept model pe unul dintre cei mai de seama cercetatori ai istoriei cazacilor zaporojeni. Destinul sau s-a incheiat la fel de zguduitor: a fost arestat pe motive politice, exilat in Taskent, unde a murit de pneumonie, din cauza conditiilor mizere.
Toate aceste evenimente tragice l-au determinat pe artist sa creada ca tabloul sau este blestemat, iar personajele reprezentate in el, printr-o forta tainica, diabolica, au schimbat destinul celor ce s-au oferit drept modele. Ingrozit, Repin a sters de pe panza figura unui micut cazac, infatisat sub fizionomia propriului sau fiu, Iuri.
Insa seria tablourilor negre ale lui Repin nu s-a incheiat aici. Artistul l-a rugat pe renumitul chirurg si anatomist rus Nikolai Ivanovici Pirogov sa ii pozeze pentru un portret. Medicul a consimtit, curand tabloul a fost finalizat, dar, chiar a doua zi, Nikolai Pirogov a murit. Aceeasi soarta a avut-o si celebrul compozitor Modest Musorgski. Portretul lui a fost desavarsit pe 5 martie 1881, iar pe data de 28 martie a aceluiasi an, viata lui se sfarsea.
Tabloul injunghiat
Seria “picturilor negre” continua insa si in alte parti ale Europei, unde de-a lungul istoriei s-au semnalat “victime”. In Tarile de Jos a fost cazul celebrului tablou “Adoratia magilor”, realizat de Bruegel cel Batran.
Personajul central al picturii, Fecioara Maria, a fost reprezentata de artistul flamand sub chipul verisoarei sale. Se spune ca dupa finalizarea picturii, aceasta a incercat in zadar, ani in sir, sa ramana insarcinata. Se soptea ca femeia fusese condamnata pentru totdeauna la infertilitate. Tabloul a trecut rand pe rand de la un colectionar la altul si, de fiecare data, in familia celui care achizitiona pictura, incetau sa se mai nasca copii. Desi reprezenta o scena biblica, imaginea capatase o faima cumplita, nici un pasionat de arta nedorind macar sa o priveasca. In cele din urma, panza a fost cumparata de un colectionar olandez, care, ignorand reputatia neagra a tabloului, i-a ironizat pe cei care se lasasera convinsi de o asemenea superstitie, lipsita de orice logica, si a donat tabloul Galeriei Nationale din Londra.
“Venus la oglinda”, capodopera artistului spaniol Diego Velasquez, a purtat, si ea, peste timp, un renume nefast, datorat faptului ca toti posesorii tabloului, dupa achizitionarea lui, isi pierdeau averile. Sirul de ghinioane a fost pus pe seama faptului ca pictorul nesocotise interdictiile inchizitiei, infatisand nud de femeie, o tema cu desavarsire interzisa in pictura spaniola a secolului al XVII-lea. Trupul zvelt al zeitei este vazut din spate, iar in oglinda i se vede doar chipul. Impresia este ca Venus nu isi admira propriul trup, ci il urmareste neclintit pe cel care o priveste.
Primul ei proprietar a fost un negustor din Madrid. La foarte scurt timp dupa ce a cumparat aceasta frumusete mult ravnita, a ajuns in stare de faliment. Corabiile cu care facea negot pe mare au fost pradate de pirati si comerciantul a fost nevoit sa isi vanda toate posesiunile pentru a-si plati datoriile. Tabloul a trecut apoi la un nou proprietar, de asemenea negustor. Nici acestuia nu I s-a permis pentru mult timp sa se bucure de senzualitatea picturii, caci cladirea in care isi depozita marfurile a fost lovita de un fulger, intreaga avere fiind distrusa de flacari. Pictura a fost din nou scoasa la licitatie, fiind de asta data achizitionata de un camatar bogat. O saptamana mai tarziu, casa i-a fost calcata de hoti, camatarul a fost ucis si tot aurul furat. Ani de zile, mostenitorii camatarului au incercat in zadar sa vanda tabloul, renumele lui era deja nefast. In final, dorind sa scape de el cu orice pret, l-au donat unui muzeu. In 1813, pictura a ajuns in Anglia, fiind expusa in Galeria Nationala din Londra. O suta de ani mai tarziu, tabloul a fost lovit de o napasta, de parca toate vietile ruinate ar fi incercat sa se razbune. O fanatica a intrat in muzeu si, cu mai multe lovituri de cutit, a deteriorat valoroasa panza. Din fericire, tabloul a fost restaurat.
Baiatul in lacrimi
Tabloul pe care nici macar un pompier nu l-ar accepta in casa lui, numit “Baiatul in lacrimi”, a produs o adevarata isterie in Marea Britanie, in anii ’90. Despre acest portret se spune nu doar ca nu poate fi mistuit de incendii, dar ca le si provoaca. Povestea lui este aceea a unei obsesii pentru arta impinse pana la nebunie. Se spune ca autorul tabloului, pictorul Bruno Amadio, era stapanit asa de nebuneste de pasiunea pentru pictura, incat a fost capabil sa-si sacrifice propriul copil. Mare specialist in portrete, subiectul lui predilect erau chipurile de copii plangand. Intr-unul din acestea si l-a ales ca model pe fiul sau, un baietel vesel si zburdalnic, ca orice copil de patru-cinci ani.
Tatal, un barbat dur, l-a asezat in fata sa si i-a poruncit sa planga. Dar cum baiatul nu putea nicicum sa-i faca pe voie, pictorul, smintit in pasiunea lui, l-a ars la mana cu un chibrit. Atunci copilasul a izbucnit in lacrimi si a strigat: “Tu sa arzi!”. Nu au trecut decat doua saptamani si cuvintele aruncate de baietel s-au materializat. Atelierul pictorului a luat foc si insusi artistul a pierit in flacari, alaturi de pretioasele sale picturi. Spre surprinderea tuturor, singurul tablou care a supravietuit incendiului a fost cel al fiului sau. La o scurta perioada de timp, a murit si baietelul, rapus de tuberculoza.
In 1985, cotidianul britanic “The Sun” publica o serie de articole sub titlul “Blestemul arzator al baiatului in lacrimi”. In paginile ziarului erau relatate marturiile mai multor pompieri care declarau ca, in urma unor incendii devastatoare, un singur obiect ramanea neatins de flacari: un tablou semnat de Amadio (a realizat in total 60 de asemenea portrete) reprezentand un copil plangand. O stire de ultima ora, care informa ca dupa tabloul original se realizasera peste 50 de mii de copii, a creat panica in randul populatiei. La redactia ziarului soseau tot mai multe scrisori in care oamenii povesteau ca suferisera astfel de catastrofe, dupa ce atarnasera pe peretele casei portretul. Singurul mereu ocolit de foc era portretul original. Pentru a linisti populatia, pompierii au facut o declaratie publica, explicand fenomenul simplu. “Nu este vorba despre nici un blestem, despre nici o forta demonica. Intr-un incendiu, sfoara de care este atarnat un tablou arde prima, tabloul cade de pe perete cu fata in jos, ramanand astfel neatins de foc”.
Dupa un an de panica, dupa zeci de articole pe marginea subiectului, “The Sun” a organizat o actiune prin care s-au ars cateva zeci de copii ale inspaimantatorului tablou, toate expediate de proprietarii lor la adresa cotidianului. Se spune ca unul din birourile sediului cotidianului era ticsit cu astfel de reproduceri si ca pana si redactorul sef ajunsese sa fie convins de veridicitatea blestemului. Dupa actiunea de incendiere voita a tablourilor, oamenii s-au incredintat ca totul fusese doar un sir de coincidente nefericite.
Un alt “tablou al focului” este renumita capodopera a pictorului francez Claude Monet, “Nuferi”. Primul care a avut de suferit de pe urma peisajului a fost insusi autorul.
Primul care a avut de suferit de pe urma peisajului a fost insusi autorul. Finalizand tabloul, Monet a organizat in atelierul sau o mica petrecere in cinstea evenimentului. In acea seara, din motive necunoscute, a izbucnit un mic incendiu, care a fost stins rapid. Si probabil nu s-ar fi acordat nici un fel de importanta acestui eveniment, daca la nici o luna distanta, focul nu ar fi aparut din nou, intr-un mic restaurant parizian, pe peretele caruia fusese atarnat tabloul. Rand pe rand apoi, de parca flacarile ar fi urmarit peisajul, au luat foc toate cladirile in care era expusa imaginea. Nu a scapat acestui blestem nici chiar Muzeul de Arta Moderna din New York. In 1958, cladirea muzeului a fost cuprinsa de flacari, cateva galerii de arta au ars aproape complet, si zeci de tablouri au fost grav deteriorate. Printre ele, si “Nuferii” lui Monet. In prezent, tabloul se afla la Muzeul Marmottan Monet din Paris, care adaposteste o colectie fabuloasa a artistului impresionist. Aici flacarile nu au indraznit sa se arate. Inca.
Patologia artei
“Sindromul Stendhal” denumeste in psihiatrie o boala psihosomatica, manifestata prin palpitatii ale inimii, ameteala, lesin si chiar halucinatii, ce se manifesta la unele persoane care se afla in fata unei capodopere de arta. Afectiunea poarta numele scriitorului francez Stendhal care, in 1817, in timpul calatoriei sale la Florenta, s-a simtit coplesit de frumusetea artei renascentiste. Dupa ce a admirat minute intregi un tablou, prozatorul a lesinat. “Absorbit de contemplarea frumusetii sublime, o vedeam de aproape, aproape ca o atingeam. Am ajuns la un nivel foarte inalt de emotie, unde s-au intalnit senzatiile celeste, date de Artele Frumoase, si sentimentele patimase… Inima mi-a batut mai repede, am avut “nervi”, cum li se spune la Berlin. Viata s-a scurs din mine. Mergeam cu teama de a nu ma prabusi”, scria Stendhal in cartea sa “Napoli si Florenta: O calatorie de la Milano la Reggio”.
Sindromul a fost denumit astfel abia in 1979, de catre psihiatrul italian Graziella Magherini, care a descris sute de asemenea cazuri, petrecute nu numai in Italia, ci si in alte capitale europene. Si la Muzeul Luvru s-au intamplat mai multe incidente similare, indeosebi in fata celebrului tablou “Mona Lisa” al lui Leonardo Da Vinci. Muzeografii de la Luvru au remarcat faptul ca in momentele in care muzeul este inchis portretul capata nuante obscure. Panza se intuneca, se umbreste. Dar cand galeriile de arta se redeschid publicului si “Gioconda” este iarasi admirata, parca reinvie, culorile sunt mai stralucitoare, fundalul se lumineaza, iar surasul ei capata o claritate mai pronuntata. Capodopera pare un vampir energetic.
Sunt multi cei care au incercat sa descopere care ar putea fi legatura tainica intre toate aceste tablouri si modelele lor sau proprietarii al caror destin a fost pecetluit pe veci. S-ar putea afirma ca este doar o coincidenta sau, pur si simplu, o inlantuire de evenimente nefaste. Desi ideea tablourilor blestemate pare doar o plasmuire a fanteziei, in realitate, sutele de marturii stau drept dovada, sfidand legile logicii si ale ratiunii.
Sursa – http://georgeanca.blogspot.ro/2017/06/tablouri-blestemate.html
Cei care au studiat trecutul romanesc ori s-au aplecat spre alcatuirea unor lucrari de sociologie ori psiho-sociologie romaneasca au fost cu totii, unii dintre ei admirativ altii critic, izbiti de ceeace unii au numit statornicia iar altii incapatanarea romaneasca. De fapt ceeace ii intampina era impresionanta continuitate de comportament si constinta unitatii de neam si lege pe care fara multe vorbe o traiesc toti Romanii sau, oricum, majoritatea lor zdrobitoare si semnificativa.
