CU TINE
Misterul actualităţii eminesciene
La 15 Ianuarie 1850 vedea lumina zilei în satul Ipoteşti, de lângă Botoşanii Părintelui Theodor Damian, cel mai mare poet al Neamului nostru Mihai Eminescu.
S’au scurs de atunci 158 de ani, pe care îi aniversăm astăzi 12 Ianuarie 2008, şi prezenţa lui spirituală ne copleşeşte încă, strălucind cu tărie, de dincolo de vreme, într’o aură de sfinţenie naţională. Mai ales, în ultimul timp, se vorbeşte tot mai insistent de ”cultul lui Eminescu”. Credem că nu este vorba de o simplă exagerare, dacă ţinem seama şi de unele temeiuri literare în această privinţă şi mai ales de misterul nemuritor al actualităţii eminesciene. Să fie oare acest mister un miracol creat de harul eminescian întru veşnica lui pomenire? Oricum, suntem tot mai mult convinşi că acest miracol al misterului actualităţii eminesciene este unul şi acelaşi cu miracolul misterului existenţial al Neamului românesc, întruchipate amândouă de harul eminescian în opera lui nemuritoare.
Desigur, sunt întrebări permanente ale destinului nostru fiinţial şi naţional, cărora Mihai Eminescu le-a răspuns înfiorat cu jertfa supremă a vieţii sale, lăsându-le moştenire, nouă celor de astăzi, întru apărarea credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti şi întru apărarea Neamului nostru şi a hotarelor strămoşeşti care, în vremea noastră, nu mai corespund cu fruntariile dorului naţional şi ale doinei eminesciene.
Aniversând 158 de ani dela naşterea lui Mihai Eminescu, ne apropiem de el cu sfială, ca de un altar al poeziei româneşti. ”A vorbi despre poet, mărturisea Tudor Arghezi, este ca şi cum ai striga într’o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene slava lui singuratică şi delicată”.
ﾎn câmpia literelor române, Mihai Eminescu este un munte fără cărări spre vârful lui, este un ”Everest al lirismului”, cum îl numeşte Perpessicius, ”pe care generaţii după generaţii îl vor urca, fără ca vreodată să ajungă până la creştetul încununat de soare şi de ninsori. De aceea, Eminescu e greu de pătruns pe cărări obişnuite”.
Există o cale totuşi. O cale miraculoasă care poate pătrunde până şi misterul creaţiei poetice. Se ştie că orice act poetic de creaţie, dacă este autentic, se înscrie ca o mare experienţă trăită. Prezenţa artistului este atât de puternică în opera lui, încât te îndoieşti dacă, născându-se, el a murit vreodată. Fiinţa lui spirituală a rămas întreagă în fiinţa operei lui literare, în versurile lui nemuritoare, unde se întruchipează aevea de fiecare dată când îl citeşti.
Ca să-l descoperim pe Eminescu cel autentic, trebuie să mergem direct la opera lui, pentru a intra în legătură, prin comuniune şi contemplaţie, cu prezenţa fiinţei lui spirituale. Dar orice contemplaţie presupune participare, acţiune. Şi noi ştim că fiinţa, teologic vorbind, nu se revelează decât în actul participării. Comuniune fără participare prin iubire nu există. Limbajul omenesc este prea sărac şi nu poate să redea fidel efortul nostru de participare, care se împlineşte doar apoteozat în momentul sublim al extazului, când atingem transfiguraţi fiinţa operei de artă în esenţa ei inefabilă. Pentru că, actul de creaţie, prin care fiinţa unei opere de artă este adusă la existenţă, este, la fel ca şi opera în sine, un act de dragoste, adică de comuniune.
Considerând deci că orice act de creaţie este dragoste, că fiinţa unei opere de artă este în intimitatea ei dragoste, înseamnă că numai prin iubire putem să participăm, adică putem să intrăm în legătură cu fiinţa tainică a operei de artă, putem să atingem cu sufletul nostru fiinţa spirituală a artistului, prezentă peste vreme, în adevărata lui operă de artă.
Astfel, dragostea noastră de viaţă, de iubire şi de frumuseţe, de oameni şi de firea înconjurătoare, se va întâlni, în versurile sale nemuritoare, cu dragostea lui Eminescu pentru viaţă, pentru frumuseţe şi iubire neţărmurită pentru neamul şi Ţara noastră, dar mai ales pentru noi cei de astăzi. ﾎn această întâlnire a dragostei noastre cu dragostea lui Eminescu, în această tainică logodnă spirituală, vom sesiza adâncul operei eminesciene şi vom rămâne extaziaţi de misterul prezenţei lui spirituale, de fiinţialitatea comuniunii noastre sufleteşti cu el, prin revelarea eminesciană a sensurilor teandrice ale omeniei sale româneşti, pe care le contemplăm în opera sa nemuritoare.
Mergând pe această cale a comuniunii noastre sufleteşti cu el, vom descoperi pe marele nostru poet în toată autenticitatea existenţei lui neprefăcute de biografi sau de comentatori. Dialogul nostru sufletesc cu el va fi cu atât mai însufleţitor şi cu atât mai luminos, cu cât aspiraţiile lui vor da avânt creator aspiraţiilor noastre naţionale către lumină şi libertate, către cultură şi spiritualitate, în duhul teandric al tradiţiilor noastre strămoşeşti.
Camil Petrescu vorbea despre ”cultul lui Eminescu”, ca despre o realitate căreia nu i se mai poate sustrage nimenea, iar Academicianul Alexandru Rosetti afirma despre acelaşi cult ”că a devenit un bun al poporului”. Acest cult trădează legăturile noastre sufleteşti, fiinţiale, cu poetul îndrăgit şi venerat de noi, dovedind cu evidenţa însăşi cât de mult Mihai Eminescu a intrat în conştiinţa neamului nostru.
Părintele Gala Galaction spunea cândva că ”ceea ce ne impresionează şi ne impune mai mult este imensul său patriotism. ﾎn privinţa aceasta, Eminescu trebuie pus alături cu cei mai mari, cu cei mai sfinţi patrioţi ai noştri”.
ﾎngenunchindu-şi cugetul în faţa lui Mihai Eminescu, şi Tudor Arghezi declara despre Luceafărul poeziei româneşti că este ”Sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s’a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu este universal…”
Apelul la sfinţenie, în sensul unei categorisiri supreme a poetului în cea mai înaltă zonă spirituală a desăvârşirii omeneşti, ni se pare vrednic de reţinut şi de adâncit. Dealtfel, adevărata creaţie poetică nu este altceva decât o permanentă stare de sfinţenie, adică de contemplaţie spirituală.
Evocând personalitatea lui Eminescu, marele nostru Caragiale, cu intuiţiile sale profunde asupra sufletului omenesc, spunea, de asemenea, că ilustrul geniu al poeziei noastre naţionale avea ”aerul unui sfânt tânăr coborît dintr’o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Cu ochii minţii parcă întrezărim în spusele lui Caragiale o adevărată imagine iconografică de erminie bizantină.
ﾎn acest sens şi mărturia lui Vlahuţă poate fi o dovadă. ﾎn ”Amintirile” sale despre Eminescu, făcea următoarea evocare: ”Mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru, ondulat, de sub care se dezvălea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi’n toate o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr’o lume necunoscută nouă”.
Viaţa lui Eminescu a fost o nesfârşită, cumplită suferinţă şi o jertfă. Apariţia lui este unică. ”Rar se întâmplă ca un poet, arăta George Călinescu, să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei şi, de aceea, multă vreme, dacă nu pentru totdeauna, Mihai Eminescu va rămâne în poezia noastră nepereche”.
Unul dintre cei mai competenţi exegeţi ai operei eminesciene, regretatul Tudor Vianu, afirma: ”Toate popoarele îşi aleg printre gloriile panteonului lor naţional pe acelea care le reprezintă mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, ruşii pe Puşkin. Românii îi deleagă lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în faţa lumii întregi, fiindcă ei înşişi au dobândit în opera lui conştiinţa însufleţitoare a trecutului şi a năzuinţelor lor şi le-a inspirit încrederea deplină în puterea lor de a îmbogăţi prin creaţie originală cultura universală”. Şi pe bună dreptate.
Dar calea ‘’sfinţeniei”, ”cea strâmptă şi cu chinuri”, cum scrie şi la Sfânta Carte, pe care, în viaţă fiind, a trebuit s’o urce şi Mihai Eminescu, spre a atinge acel vârf al lirismului românesc în universalitatea poetică mondială, ne îndepărtează, sau ne apropie şi mai mult de Mihai Eminescu?
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Numai cine se încumetă să facă această ascensiune spirituală, poetică, a sfinţeniei creatoare, va descoperi adevărata cale spre Eminescu şi va intra în comuniune cu el.
Numai atunci va înţelege, cucerindu-se pe sine, că Mihai Eminescu este sinteza spiritului nostru naţional, visul şi aspiraţia noastră etnică, plenitudinea ideală a unui neam creştin ortodox, care a trecut înţelept prin istorie şi s’a dovedit erou creator în cultură. Numai atunci, pătruns de misterul etern al actualităţii eminesciene, va înţelege adevărul dreptăţii noastre naţionale pentru care şi-a jertfit viaţa Mihai Eminescu.
Iată de ce, actualitatea lui Mihai Eminescu este şi va rămâne, totdeauna permanentă în sufletul comuniunii româneşti celei de taină, şi iată de ce, în fiecare an, la 15 Ianuarie, şi mai ales acum, când aniversăm 158 de ani dela naşterea marelui nostru Poet Naţional, simţim cum adie peste întreaga suflare românească de pretutindenea un har eminescian al românismului integral, care transcende barierile şi ideologiile de tot felul, literare, culturale, artistice sau politice, unindu-ne în aceeaşi aniversare naţională a naşterii marelui nostru poet fără de moarte în spiritualitatea neamului nostru.
Desigur, aniversarea a 158 de ani dela naşterea lui Mihai Eminescu premerge simbolic 24 Ianuarie, ziua naşterii României moderne sub alt sfânt al comuniunii româneşti, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Dar şi naşterea lui Mihai Eminescu şi Unirea Principatelor Române, adică naşterea României moderne, se înscriu ca două evenimente cruciale, de-a pururi actuale, ale căror împliniri, în vreme şi peste vreme, s’au dovedit providenţiale în dobândirea independenţei spirituale şi naţionale a României Mari.
Astfel, prin puterea harului său de poet naţional şi creştin ortodox, Mihai Eminescu este adevăratul dezrobitor al sufletelor româneşti şi făuritorul spiritual al României Mari, unită poetic în aceeaşi limbă naţională, românească, transfigurată, dela Nistru pân’ la Tisa, de geniul eminescian.
Aşadar, în încheere, cuvine-se cu adevărat ca, în fiecare an, la 15 Ianuarie, sufletele noastre, învăpăiate de dorul şi de misterul actualităţii eminesciene, să se cuminece cu harul poeziei sale, întru purificarea de taină a fiinţei noastre naţionale, şi, mai ales, întru creşterea ei spirituală după chipul şi asemănarea Sfântului nostru Mare Poet Naţional, Mihai Eminescu Românul!
Vă mulţumesc!
( New York, Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă,
Simpozionul Aniversar: 158 de ani dela naşterea lui ”Mihai Eminescu’)
Sâmbătă, 12 Ianuarie 2008
DIMITRIE GRAMA
DIALOGURI
……imi spui
acest moment
doar acesta…
ca in timp
ce imi vorbeai
un trecut impreuna
o amintire
si in gandul tau
in trecutul pe care
mi-l amintesc
cand vreau si
asa cum vreau
mereu acelasi
schimbator
…vreau sa traiesc
cu tine clipa asta
si cu tine
cu tine
si…..
Dimitrie, Uppsala 12/4, 2017
GEORGE ANCA
ALFA
Când a apărut Marele Alfa de Alexandru George (1970), studiul său dedicat lui Tudor Arghezi a putut trece, mai mult decât un debut „insolit” (arghezian?) în contextul comunismului, drept o punere la punct a întregii istorii literare, o mănuşă aruncată literaturii române. Am crezut chiar c-ar fi vorba de un alfa dedublat. Mai târziu, autorul, pe altă temă, se confesează, în perpetuitate: “Cu ocazia publicării la ed. Minerva a antologiei mele Masca de proză insolită şi fantastică românească m-am lovit de mirarea şi oponenţa faţă de primul calificativ: nimeni nu ştia ce înseamnă, cu toate că m-am silit din răsputeri să explic inocenţa lui, căci înseamnă doar neobişnuit… Până la urmă cenzura supremă, nu editorială, a procedat „logic”: mi l-a suprimat.” (CONEXIUNI nr. 14, aprilie 2006).
A început cu alfa-poezie, spre a se apleca mai apoi, asemeni lui Zampano la sfârşitul filmului lui Fellini, asupra prozei, inclusiv critice, lista crispantă a operelor sale – semne, întâmplări, inducţii, dimineaţa, seara, toamna, greaţa – lăsând în picioare „infinitul de virtualităţi necunoscute”. Ce să se fi ales ori nu (încă: George a lăsat pentru a fi citit postum un roman care, ne sugerează, ar putea fi comparat cu Il Gattopardo al lui Lampedusa), ce să mai crezi, în ce şcoală: „Şcoala de la Târgovişte n-a existat” (Mircea Horia Simionescu), şcoala „prozatorilor târgovişteni, căreia (Alexandru George) i se afiliază şi îi este integrat de câtăva vreme” (Tudor Cristea).
Eminescu – „duhul suprauman” – vs Arghezi – „dezordinea genială” vor fi făcut loc, fie şi autopolemic, perechilor: exegeză-confesiune, ironie-erudiţie, abstracţie-comunism. „Intelectualul lui Alexandru George ştie să fie abject cu graţie” (Valeria Manta Tăicuţu).
Alfa, Marele Alfa, a se citi împreună: Arghezi, George.
Din Marele Alfa: „unul din cei mai mari şi mai cunoacuţi scriitori ai vremii noastre”; „la bursa valorilor literare actuale, cota lui Arghezi e extrem de scăzută”; falsa recunoaştere; „momentul său” „n-a exista niciodată”; „a avut parte ca niciun alt scriitor român de un climat de dispută şi de contestaţie”; „am intrat în viaţa expresiei cu zăticnire”; „cazul aproape unic al unui poet care nu-şi găseşte timbrul original şi personalitatea decât în pragul împlinirii vârstei de 50 de ani”
După încă 40 de ani, despre sine (cf. Brâncuşi: „relativement que moi”/ meme):
„Informaţia mea culturală, ca să nu-i zic cultură, era legată de repere şi de sisteme de valori ce se elaboraseră în timpul epocii libertare a românilor, care erau foarte greu de gândit în timpul unui regim de opresiune. Faptul că eu am fost atras şi am scris despre scriitori destul de caracteristici pentru stilul liber al culturii române, începând cu Caragiale-tatăl şi terminând cu Caragiale-fiul, Tudor Arghezi şi alţii, scriitori cu limba foarte slobodă şi cu drept de a-şi spune opinia, făcea ca să manifest o anumită înclinaţie spre o anumită literatură.
În momentul în care a venit comunismul eram tânăr, n-aveam decât 18 ani, dar am prevăzut destul de clar nenorocirea care o să se întâmple. Eu m-am ţinut şi am rezistat numai dintr-un instinct şi dintr-o consecinţă a educaţiei mele, dar şi din faptul că îmi dădeam seama că valorile pe care le impune comunismul sunt false. Cum s-au şi dovedit. Şi cei care au servit comunismul, în marea lor majoritate, au opera falimentară, pentru că aproape nimic nu se mai poate cita din literatura apărută după 1948 şi până la mijlocul anilor ’60.”(Inerviu cu Alexandru George de Angela Baciu, 22 aprilie 2010)
80 de ani de viaţă – 40 de la Marele Alfa, „începutul”, revanşa implicită, poate nemuritoare, la „putreziciunea poeziei”. N-a fost citit cât temut, dar şi simţit ca un titan ascuns în revolta libertăţii sale luminate.
Astăzi (5 mai 2010), m-a sunat Puşi Dinulescu şi am vorbit mai mult despre Alexandru George. E un mare prozator, în primul rând. Din dâra lui Mateiu Caragiale. Un prozator adevărat, ca Ştefan Bănulescu, Fane Stoian. E mai bun decât se dă voie să fie recunoscut, ca şi în cazul lu Vasile Lovinescu, un fel de zonă crepusculară. Ar merita să fie membru al Academiei, împreună cu Mircea Ivănescu.
Atunci de ce numai Mateiu sau Galaction (Călifar) şi nu şi Steinbeck? George din Georgescu, precum Ahoe, dar şi Al-George tatăl, poet, care şi el a lucrat la Biblioteca Academiei.
Îl cunoşteam, din loja asfaltului, pe alt George (contras tot din Georgescu, pe renunţarea la nobleţea inflaţionată, şi politic, a sufixului): Ahoe, flmboaiant trubaduresc boem . În Delhi, l-am găzduit pe Al-George, indianistul, fiu de poet (publicat postum şi în Honolulu, de Ştefan Baciu), fost bibliotecar la Biblioteca Academiei, asemeni lui Alexandru George. Altfel m-a prins Marele Alfa. Autorul părea neverosinil, iar dacă va fi existat – o mască a unui alt Arghezi.
Poate că poezia devenise un alibi platonian al rebeliunii pe viaţă, în proză. L-am receptat zgudit, din zguduirea de sine a justiţiarului, aparent excentric, Alexandrul George. La vremea aceea nu-ţi dădea mâna, mai firav decât apărătorii deodată şi ai tăi, să pariezi. Se pare că singurul care a pariat pe sine, până azi, a fost însuşi mizantropicul gânditor literar şi năpraznic ţintaş în literaţii totalitari.
Ce studii argheziene se mai puteau scrie după Putrefacţia Poeziei? M-a speriat Marele Alfa.. Nu şi pe voi? Jubilasem vinovat citind în Revista Fundaţiilor ce glosa Şerban Cioculescu despre poezia religioasă a lui Arghezi. Mult încoace, chiar am fost fericit, oricum surprins, să aud la Târgu-Mureş o comunicare a lui Corneliu Moraru pe acelaşi subiect (să mă şi hazardez, aici, că, prin tunelul jungian mai repera radarul Marelui Alfa, necum al Puterfacţiei).
„Să mai ţinem seama că marxismul pe care comunismul îl adoptase (după multe controverse) drept doctrină oficială unică, era de fapt o utopie futuristă, promiţând fericirea tuturor oamenilor ca pe o consecinţă a unei revoluţii generale şi a abolirii sistemului numit de el „capitalist”. Or, cum în mod vizibil acest lucru nu survenise încă, proiecţia în viitor rămăsese şi ea o temă obligatorie a gândirii de acest tip, şi o consolare pentru toate eşecurile, niciodată numite aşa, ci doar „obstacole” întâmplătoare încă nu înlăturate sau depăşite, mici erori de regie, fapte de ignoranţă măruntă. Exclamaţia lui Lenin „Să visăm!”, de multe ori întâlnită în practica activistului porpagandist, este în contrazicere totală cu ceea ce enunţase „ştiinţa” marxistă şi se pretindea în viaţa de fiecare zi a supuşilor.
Dar cu atât mai mult e o literatură întreagă întemeiată nu pe visul compensator, ci pe năzuinţa unei cu totul alte lumi. Or, în comunism a existat acest tip de literatură, cel puţin ca un simptom îngrijorător pentru spiritul său logic, cu privire la absurditatea programului… general.
Eu fusesem atras de ea, interesat cum eram de proza de tip psihologic, prelungind marea experienţă a lui Proust sau Joice, dar şi Thomas Mann sau Ald. Huxley, numai că, la debut, pentru a-mi uşura intrarea în literatură într-un moment de accentuată liberalizare de la sfârşitul anilor ’60, am improvizat aproape două volume de proze scurte cu subiecte fanteziste, mergând până la fantastic, dar şi cu o netă coloratură umoristică, ceea ce le apropia de simplul joc distractiv. Iar succesul lor mi-a dat curajul ca, după aproape două decenii, să propun publicarea unei masive antologii de proze fantastice şi insolite româneşti în care nu se cuprindeau şi cele de science-fiction. Chiar şi aşa, mi-am pus probleme tipice cuiva care se prezenta în faţa cenzurii cu o temă destul de periculoasă, totul începând cu auto-cenzura, care m-a făcut să mă întreb: cum se potrivesc textele „mele” cu ideologia promovată de Partid? Şi, trebuie să mărturisesc că n-am găsit nici un răspuns.”(Conexiuni, art.cit.) – Alexandru George.
“Tânărul Alexandru George, lucrând în catacombe, cu un cuvânt pe care el însuşi l-a folosit repetat pentru a-şi descrie situaţia în anii cei mai duri ai comunismului, pleacă de la Proust într-o căutare nu atât a timpului pierdut şi a epifaniilor memoriei involuntare, cât a proceselor prin care amintirea se împleteşte cu ficţiunea şi oamenii din perspectiva eului narator se transformă în umbre. Căutarea mai e şi a unui timp netrăit, pentru a fugi din timpul trăit: a unui timp istoric personalizat prin imaginaţie, printr-o convingătoare translaţie imaginativă a ocupaţiei ruseşti a României după Cel de al Doilea Război Mondial, aşa cum a trăit-o autorul, în episodul central al ocupaţiei nemţeşti a Bucureştiului în timpul Primului Război Mondial (…). – Matei Călinescu. Ar fi vorba despre Alexandru George – Oameni şi umbre, glasuri, tăceri (roman); postfaţă de Alexandru George, 2008, 624 p. Pagini de la 27 de ani, bine că nu de la 18, ca ale Marelui Alfa, detronat din orice precocitate de Octogenarul Tainic Alexandru George.
DOINA BORICEANU
te uiţi la mine ca şi cum
eu sunt doar înserarea mea
îmi iau gardurile în pripă
şi le aşez din iarba
dragostei surpate sub nepotolirea…
din ograda gândului ce mi te-a amintit.
îmi plimb prin lume încântări,
soare brutal, năglabie pe zări.
un cântec se toarce din dureri
şi cineva zice din fluier visului
cum câmpia se dor preface
o întâmplare clipei îmi coace.
PROFEȚIA LUI IOAN DE LA IERUSALIM
Cea mai veche profeţie despre Al Treilea Război Mondial rămâne profeţia cavalerului templier Ioan de Vezelay, cunoscut şi sub numele de Ioan de la Ierusalim. El şi-a redactat viziunea lui la anii 1099.
Cunoscută de templieri, Profeţia lui Ioan de la Ierusalim descrie cu o exactitate uimitoare istoria lumii până în anul 3000, iar ceea ce a descris până în anul 2000 s-a împlinit deja.
El spunea atunci în anul 1099, adică în urmă cu 914 ani:
„Văd şi ştiu. Ochii mei citesc în adâncurile cerului întâmplările viitoare şi eu trec dintr-un singur pas pragul Timpului. O mână mă conduce spre ceea ce voi nici nu vedeţi şi nici nu ştiti.
Peste o mie de ani Ierusalimul nu va mai fi oraşul lui Cristos. Creştinii veniţi în pelerinaj de departe nu vor mai putea intra după voia lor acolo unde ei aveau dreptul să intre, în locurile care sunt leagănul credinţei lor. Creştinii nu vor mai îndrăzni să se apropie de Sfântul Mormânt şi de relicvele credinţei lor care vor fi în întregime sub paza şi supravegherea evreilor care îşi vor ridica din nou aici templele lor şi ţara lor. Evreii vor umple lumea si o vor domina de la un capăt la celălalt capăt al ei şi oamenii îşi vor pierde credinţa în Isus pe tot Pământul.
Continente şi lumi la care Herodot nici nu visa măcar vor fi descoperite de oameni dincolo de marile păduri de care vorbeşte Tacit şi dincolo de oceanul nesfărşit de apă care începe imediat după Coloanele lui Hercule.
(este vorba despre descoperirea Americii, care pe vremea lui Vezelay nu era descoperită și se afla dincolo de Gibraltar numit in antichitate Coloanele lui Hercule –n.n.)
Peste o mie de ani de aici încolo toate micile ţări din Europa şi câteva ţări mari şi puternice se vor uni într-un singur imperiu (Uniunea Europeană n.n.). Apoi războaie fără număr vor începe cu popoarele Răsăritului.
Peste o mie de ani oamenii vor scotoci fundul mărilor cu corăbii care merg pe sub ape şi vor zbura cu navele în cer printre stele. Ei vor ţine în pumnii lor puterea soarelui şi se vor crede dumnezei şi vor înălţa spre cer mii de clădiri cât Turnul lui Babel pe toată faţa Pământului.
Fiecare oraş va deveni o Sodomă. Obiceiuri spurcate vor deveni firesti. Oamenii vor fi mulţi ca nisipurile, vor popula pustiurile şi mările şi vor fi puternici ca nişte dumnezei şi se vor crede chiar dumnezei. Omul va deveni aşa de însetat de putere că setea lui de putere nu va mai putea fi potolită. Dar la capătul acestui drum îl va pândi prăbuşirea in abis.
Peste o mie de ani foametea va domni pe cea mai mare intindere a Pământului, va arde măruntaiele oamenilor şi oamenii vor dori cu ardoare să schimbe lumea.
Atunci vor apare negustorii de iluzii, dar iluziile pe care ei le vor vinde oamenilor vor otrăvi sufletele, vor pângări trupurile şi vor întuneca minţile. Atunci se vor porni răzmeriţe şi războaie cumplite, vor fi comise omoruri şi nelegiuiri şi viclenii aşa de mari ca lumea întreagă va deveni un iad şi fiecare zi va fi precum o apocalipsă.
Oamenii vor cade în păcate trupeşti înfiorătoare, bărbaţii şi femeile se vor destrăbăla la vedere. Femeia va fi cutezătoare şi semeaţă în destrăbălarea ei.
Popoarele se vor topi într-o unire fără rost, vor forma o adunătură în care fiecare se va simţi singur, legea va fi uitată, tradiția pierdută, credinţa abandonată.
Peste o mie de ani femeile se vor culca cu femeile şi bărbaţii cu bărbaţii, bătrînii se vor culca cu copilele şi aceste cumplite fărădelegi se vor petrece în văzul întregii lumi şi vor fi considerate de toţi ca lucruri fireşti. Toate aceste spurcăciuni vor fi întărite prin legi.
Dar din pricina acestei destrăbălări și a acestui marasm sângele va deveni impur, răul se va intinde dintr-un pat în alt pat precum focul de la o casă la altă casă, boli cumplite şi molime înfricoşătoare se vor abate peste locuitori, trupurile vor putrezi de vii adunând în ele toate bolile pământului, feţele se vor acoperi de răni şi bube cu puroi, membrele se vor descărna şi dragostea trupească va fi o primejdie de moarte pentru oricine. (sida –n.n.)
Peste o mie de ani peste tot se vor răspândi ca o apă revărsată ereziile. Ura cea mai crâncenă va domni între popoare.
Peste o mie de ani lumea va ajunge la un cinism şi o prefăcătorie aşa de mari încât cel care este putred de bogat şi doarme pe sacii plini cu aur va primi ajutor și sprijin şi va primi hrană de pomană, iar el la rândul său se va preface că îi ajută pe săraci, dar ce va da el săracilor cu o mână le va lua inapoi înzecit cu cealaltă mână.
Peste o mie de ani lumea întreagă va deveni o piaţă în care fiecare lucru îşi va avea preţul lui şi totul va fi de vânzare. Carnea şi munca omului îşi vor avea şi ele preţul lor, ochi de om şi inimi de om scoase din piepturi ca nişte bucăţi de carne se vor vinde altora. (transplantul de organe –n.n.)
Cuvîntul dat, onoarea sau credinţa nu vor mai valora nimic. Omul va ajunge cu adevărat stăpânul pământului, dar pământul va fi sterp, apa otrăvită şi putredă, văzduhul va fi dogoritor.
Peste o mie de ani viaţa se va scumpi fiindcă bogăţiile pământului vor secătui, bogatul va trăi ascuns in bogăţia lui ca lupul în vizuină.
Peste o mie de ani cei care vor conduce lumea nu vor avea nici un dumnezeu, vor fi suverani fără credinţă şi onoare, al căror nume nimeni nu-l va cunoaşte, vor porunci mulţimilor neştiutoare şi indiferente şi le vor hotărî soarta de la adăpostul palatelor lor ascunse de ochii lumii, de dinapoia zidurilor impenetrabile. Nimeni nu va participa la adunările lor şi la sfatul lor. Vor face în aşa fel încât orice om ducând o viaţă de sclav să se creadă liber şi fericit.
Peste o mie de ani soarele va dogori cu putere şi va pârjoli câmpiile, apa se va ascunde tot mai adânc sub pamânt şi se va împuţina, văzduhul nu va mai apăra omul de căldura soarelui, lumina va arde pielea şi ochii.
Peste o mie de ani cei săraci şi lipsiţi de drepturi, cei fără acoperiş deasupra capului vor porni un război distrugător în care vor fi ocupate multe ţări şi în care luptele cumplite vor aminti de năvălirile barbare de odinioară.”
(La Prophetie de Ioan de Ierusalem)
Profeţia lui Ioan din Ierusalim este de fapt o descriere completă şi fidelă nu doar a actualei societăţii in care noi trăim azi ci şi a situaţiei ecologice planetare actuale.
Prof. Gheorghe PANAITESCU
http://georgeanca.blogspot.ro/
Teatru și poezie de avangardă românească, la Stanford University (California, SUA)
Activitățile din cadrul workshop-ului constau în exerciții individuale și de grup, punctate de aspecte teoretice, având ca referință și inspirație opera poeților suprarealiști Gellu Naum (1915-2001) și Gherasim Luca (1913-1994). Sesiunea introductivă va avea loc în 18 mai, la CCRMA, iar workshop-ul propriuzis va fi prezentat în 19 mai, pe scena CCRMA.
Olga Berar este violonistă și interpretă, absolventă a UNMB București și masterand CIT Cork School of Music, sub îndrumarea lui Adrian Petcu. Activitatea sa profesională include colaborări cu Neuen Internationalen Philarmonie Orchestra din München și Sommer Oper Bamberg European Orchestra, Wexford Opera, iar în 2014, cântă ca și solistă cu Orchestra de Cameră Radio. Din 2012, devine membru cofondator a laboratorului interdisciplinar „Citit În”, calitate în care inițiază și participă la proiecte interdisciplinare cu caracter sinestezic și de cercetare informală a poeticii senzoriale.
Adrian Ciglenean este actor și instructor artistic, deținător al Moving Academy for Performing Arts Diploma și absolvent al facultății de Arte-Actorie a Universității Spiru Haret, din București. Spectacolele care îi marchează parcursul profesional sunt “Orfeu sau cum să te dezbraci de pene” – 2005, “Shiver/The Taboo of Skin” – 2005, și “Tryptich /It is Time that Prints on Wax” – 2006. Din 2007, inițiază și coordonează proiecte de educație non-formală în cadrul Asociației Epsilon III, în 2012, inițiază laboratorul interdisciplinar „Citit În” (București/Cluj-napoca) iar în 2014, laboratorul interdisciplinar Quadro Negro (Porto). Activitatea sa prezentă este centrată pe studiul poeticii senzoriale și a conceptelor alternative de teatru interior.
