Mariana Gurza este fără doar și poate o poetă ce a ajuns la maturitatea scrisului său. O poetă creștină ce mânuiește cu măiestrie cuvântul spre zidire, îndemn la cercetare lăuntrică a fiecăruia dintre noi, în raport cu cei din jur. Ne-o dovedește volumul bilingv “Dumnezeu și umbră” apărut în toamna anului 2016, la Editura Singur în condiții grafice deosebite, așa cum sunt toate cărțile apărute la această editura, în colecția “Scrisul de azi’’, prin grija scriitorului editor Ștefan Doru Dăncuș. Un plus de valoare este dat cărții prin traducerea în limba engleză de către renumitul scriitor specializat în indianistică, traducător şi eseist privind literatura sanscrită, literatura antropologică, prof. dr. George Anca. Acesta, în cuvântul de întâmpinare “Frumoasa doamnă între Dumnezeu și umbra” sesisează “singurătatea poetei de neam și nemaineam”, purtând rezistența prin logos, înviere la înviere”. Poemele se caută liturgic și “au mai mereu dimensiunea rugăciunii Tatăl Nostru” subliniind și că, în versurile poetei, ”umbra se face litanie.”
Umbra este de fapt omul, ființă minunată dar căzut prin luciferică mândrie, perdant al raiului. Dacă în poezia Marianei ar fi vorba despre umbra propriu-zisă, lucrurile ar fi un pic mai simple, dar această alăturare, Dumnezeu – umbră poate crea o adevărată filosofie în mintea celui ce încă nu a deschis cartea. Umbra este zona de graniță între amintire și uitare. Un titlu foarte ispirat și plin de înțelesuri teologico-esoterice. Lucrurile pe care vrem să le uităm le punem întâi în umbră, iar într-un final ele ajung în întuneric. Umbra creează secretul. Fiecare om este un secret. Lumea în care trăim este un mare secret, pentru că nimic nu este dezvăluit în totalitate, “//Totul e un simulacru/ de moarte/ E doar o șaradă//” (Iubitule voi fi umbra ta). Sau “Am crezut că ştii/ cine sunt/ şi umbra şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs,/ o rochie alba,/ o flacără de lumânare,/ un ou roșu,/ o bucățică de prescură,/ un ochi de lumină//.( Spune-mi cine sunt)
Putem vorbi de o poezie lirică filozofică în care poeta își pune unele probleme în legătură cu existența omenească. Se poate vorbi de un universul poetic firesc, a unui cotidian trist o durere nu atât persoanală cât pentru cel aflat în suferință, un dor de părinți, de bunici, grija pentru fii, nepoți, amestecate cu multă dragoste și cu nădejde în Dumnezeu, în sfinți și în Maica Domnului.
Poeta are conștiința imperfecțiunii lumii în care trăiește. Ea visează o lume plină de iubire, de compasiune și ne mărturisește simplu, fără subtilități, frumos : // ”Spre infinit m-aș duce/ cu un cântec de dor păgân,/ și-n lacrimi tremurânde,/ aș semăna iubiri;/ m-aş prinde printre stele/ cu mâinile de flori,/ și-aș îngenunchia o lume, / o lume plină de erori”(Speranță)
Durerea pe care o simte pentru suferințele semenilor este la fel de puternica ca durerea persoanală. Ea suferă pentru acei care și-au pierdut serviciile, pentru copilul orfan, dar și pentru acei îndestulați care trăind în opulență uită de semenii lor . //”Trecătorule/ privește în jurul tău/ și spune-mi ce vezi./ Cum arată ochii copiilor,/ ai bătrânilor..”//( Indiferență). Mariana Gurza crede că omul este viu prin puritate și curățenia gândului, iertare și iubire: //“Lăsați-mi gândul neîntinat/ Dogorind în iubiri pierdute,/ Lăsați-mi sufletul curat/ Și visele plăpânde”//(Manifest pentru viață)
Înțelepciunea conținută de majoritatea poemelor rezultă din cunoașterea și trăirea credinței. Totul însă este dozat, discret, subtil, smerit: //”Am reușit să-mi zăresc îngerul/ rătăcit în mine,/ căutându-mă/ în gestul meu de umilință.”//(Cerul plânge în inima mea).
Poezia Marianei Gurza trebuie citită de mai multe ori, o primă lectură nu-ți dezvăluie decât parțial mesajul profund creștin. Ei îi pasa! De oameni, de lume, de sufletele care se pierd, de copiii care se nasc într-o lume poluată moral și spiritual, globalizată.
Ea face parte din categoria poeților exegeți care cred într-o lume mai bună ce ar putea fi posibilă dacă oamenii s-ar schimba prin credință și dragoste. //“Deschid geamul și simt/ Răceala stropului de lume/ plâng și eu, nu pot să tac,/ dar simt/… și simt că mi-e stăpân/ doar Domnul cel ceresc.”
Parafrazându-l pe N. Steinhardt, conform căreia ”Omul însuși e mister” (adică o Taină), poeta Mariana Gurza prin poemele sale, se destăinuie pios prin reflecție, ajungând la esenţa umanului, în strânsă legătură cu esența Dumnezeirii. “Nihil sine Deo”!
Dorina Stoica
18 decembrie 2016
