Cuvânt și iubire

    „Epopeea Generaţiei de sacrificiu s-a întrupat

      în monumentul sacru al înălţării Neamului ca

       axă a spiritualităţii sale mistic-creştine.”

                                                 (GH.C-TIN NISTOROIU)

   <<Ţara asta nu-i de rouă,

       Ţara asta nu-i de dar,

       Cel ce ne-a lăsat-o nouă

       nu ne-a dat-o în zadar!>>

            (Nicolae Nicoară-Horia)

 

   Purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu pentru Naţiunea noastră multi-milenară-Zestrea lui Zamolxe, a Sibilelor pelasge şi a Maicii Domnului zăvorâtă în scrinul Crucii Biruitorului Hristos, milenară ca glorie şi milenară ca frângeri, ne-a dăruit prin harul doctorilor gemeni (genă princiară), Nicolae şi Gheorghe Bacalbaşa, o lucrare de suflet, o sinteză profundă şi o diagnoză clară a evenimentelor interne şi externe, desprinsă din realitatea desfăşurării şi derulării lor şi nu din analiza programată a celor ocultaţi care mistifică adevărul pentru a putea dezinforma şi manipula peste timp populaţia care merge la vot, vorba celebrului actor naţionalist Dan Puric.

     Bine documentaţi, cu Scenariul asimilat integral, buni regizori, doctorii Bacalbaşa distribuie rolurile în teatrul de operaţii în funcţie de responsabilitatea pe care trebuia să şi-o asume fiecare, individ, grupare, naţie în raport cu rotirea lor istorică.  Lucrarea înflăcărează inimile celor ce încă mai sălăşluiesc în conştiinţele lor curate şi demne de Dacoromâni, asumându-şi deopotrivă trecutul, prezentul şi viitorul care, ne sunt hărăzite.

   Neamul Proto-Dac este o Urzeală sfântă de har ceresc, glie tracă, profetism pelasg, eroism scitic, jertfă getică, moşie regală, armonie areală sacră, trăire mistic-monahală, cultură monoteist-spirituală, frumuseţe feciorelnică dochiană, mame pilduitoare, preoţi isihaşti, ţărani cucernici şi falnici, poeţi serafici, dascăli de aur, doctori fără de argint, conducători teocraţi împliniţi în cnezi şi voievozi înveşmântaţi în vitejie şi nemurire.

   Neamul românesc creştin, fiind sensul eternităţii sale dace, coboară şi urcă în veşnicie.

   Se spune că Osul domnesc îşi păstrează mireasma valahă în gena mistică câteva milenii.

   Gemenii Nicolae şi Gheorghe, scoboară dintr-un arbore genealogic impresionant, falnic, deci cu urcuş vertiginos întru corola spiritualităţii Neamului dac, prin cultura lor ortodoxă.

    În timpul bolşevicilor peste 100 de membri ai familiei au fost executaţi, Galitzinii supravieţuitori s-au împrăştiat care încotro pe suprafaţa pământului, ieşind din istorie. Pâinea se mînâncă pe rând.  (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, op. cit. p. 136-139)

   Basarabia-leagănul părinţilor care-şi aveau conacul situat pe malul Nistrului la vărsarea Răutului în acesta, ocupă un loc drag, trist, de suflet, sensibil în evocarea gemenilor: „Situaţia geopolitică a României a fost fără îndoială un blestem şi niciodată acest lucru nu s-a văzut mai bine decât în 1939, cu ocazia încheierii incredibilului (pentru mulţi) pact Ribbentrop-Molotov… Pactul Ribentrop-Molotov a fost de fapt dansul curvelor. A fost urmat de o altă curvăsărie monumentală, procesul de la Nurnberg… Teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de Nord cuprindea 52% populaţie românească, 26% ruşi şi ucraineni, 8,1% evrei şi 3,3% germani. Era această compoziţie etnică un element de vulnerabilitate în raport cu bolşevismul? Fără îndoială că da. Germanii, membrii unei structuri etnice mamă aliată cu bolşevismul, urmând să fie repatriaţi în Gemania Mare. Nu erau parte a jocului. Slavii erau atraşi pe diverse căi de bolşevici dar majoritatea erau inerţi. Cei 200. 000 de evrei au constituit o problemă reală, cunoscută şi confirmată de desfăşurarea evenimentelor istorice. În raportul serviciului secret din 9 decembrie 1939 se informa că <<ruşii se pregătesc să invadeze Basarabia şi că în urma panicii ce se crease cu această ocazie în mai multe oraşe din Basarabia, intelectualii în majoritatea evrei, suspectaţi de multă vreme pentru sentimentele comuniste, s-au grupat în comitete de iniţiativă (Chişinău, Orhei, Tighina, Cetatea Albă). S-au distribuit în rândul lor o insignă de metal reprezentând steaua sovietică în cinci colţuri care să servească la recunoaşterea între ei. Această insignă urma să fie purtată vizibil de membrii batalioanelor de execuţie înarmate în perioada evacuării trupelor noastre. Serviciul secret sublinia că voiajorii comerciali evrei sunt folosiţi pentru întreţinerea legăturilor între diferite organizaţii şi pentru trimiterea materialului de propagandă. Aceste formaţiuni urmau să fie sprijinite prin lansarea de paraşutişti. Pregătită pentru atacarea Europei, URSS înaintea celui de Al Doilea Război Mondial avea un număr incredibil de paraşutişti, de 250 de ori mai mare decât numărul paraşutiştilor existenţi pe tot teatrul de război. Paraşutiştii urmau să înconjoare unităţi militare şi să organizeze diversiuni în spatele frontului.” (Ion Şişcanu, Revista de Istorie Militară 4/ 1991, 17-19)

   Paraşutiştii militari lansaţi de sovietici au fost un element important în lanţul de încălcări ale ultimatumului din partea bolşevică în perioada de retragere a trupelor şi administraţiei noastre. <<Bande ucigaşe de sectanţi sau sanghinari. Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe, sate. Acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor. Valuri de ură s-au dezlănţuit  ca sub o comandă nevăzută.>> (Nicolae Iorga, De ce atâta ură? Neamul Românesc, 6 iulie 1940)

   Cine crede că este român trebuie neapărat să citească <<Săptămâna roşie, 28 iunie-3 iulie 1940>> a lui Paul Goma. Sunt unii care nu îl iubesc pe Goma. Cartea lui nu este politically correct. Ce înseamnă politically correct? Să apuci rahatul de partea lui curată.” (op. cit. vol I, p. 189)

 

   Bunicul machidon şi senator în Partidul Poporului, amic al mareşalului Averescu, alt fiu al Basarabiei, despre care Doctorul Şerban Milcoveanu (pe care l-am cunoscut personal) zicea că este: <<pământul cel mai urgisit de pe planetă şi poporul cel mai torturat din istorie.>>, sau  altfel spus că: „Basarabia s-a purtat cu România ca o femeie care-şi iubeşte bărbatul, chit că acesta obişnuieşte din când în când să mai bea şi să o ia la bătaie.” (Nicolae Bacalbaşa/ Gheorghe Bacalbaşa, op. cit. p. 12)

 

   O carte, de fapt două, două volume,-dar din Darul nesfârşit al prietenului meu, Dumitru Ionescu-Bucureşti, fiecare geamăn cu darul său regal, de referinţă, de o valoare monumentală în care se reflectă plină de strălucire Aura Armânului boier de-apururi, a Dacului aristocrat totdeauna demn, ferm, fidel, prezent, poruncitor şi nemuritor.

        Lucrarea-gemenilor-întemeietori de destin, Doctori-armâni, urmaşi ai nobililor venetici care s-au hrănit cu mana dintre Nistru şi Prut, impresionează prin temeiul, unda de umor şi împrejurările luminate de evenimentele copleşitoare ale celui mai dramatic secol al XX-lea, cu întreaga sa istorie universală la fel de zbuciumată, din care ţâşneşte tragismul nostru naţional, adus ca pricopseală de vânzătorii de ţară încuscriţi cu duşmanii străini, care l-au programat şi promovat. Autorii lansează un rechizitoriu dur la adresa acestui popor prea des debusolat, prea lesne amăgit, de multe ori încremenit sau adâncit în letargie, dar scot deasupra  tuturor şi demnitatea spiritului nostru care înnobilează şi dăinuieşte până la urmă biruitor.

   Cele două volume verzi, care însumează: primul 288 de pagini şi al doilea 351, în total 639 de pagini, nu sunt repartizate pe capitole, ci pe idei, evenimente, atitudini, noţiuni, întâmplări, umor, judecăţi raţionale, entităţi, consecinţe.

 

   Un loc central, viu, cald, sfânt, de inimă şi suflet îl ocupă permanent Basarabia şi mama.

   Strămoşii îşi trăgeau seva din Munţii Pindului. Pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea au trecut Dunărea aşezându-se în jurul Galaţiului şi al Brăilei.

   Bona gemenilor, grecoaica-Elena Aristidovna Iconomidis, era considerată ca o bunică.

   Bunicul după mamă, Alois Iarossevici-membru al Clubului englez din Odessa.

   Bunicul după tată, Dobrovici-Bacalbaşa, senator, ucis în 1940 de sovietici.

   Strămoşul mamei-vicontele Charles Sicard-fondatorul cetăţii Odessa-Palmyra sudului. Ecaterina a II-a care, dorea renaşterea Imperiului Bizantin pe ruinele celui Otoman, l-a numit Odessa după celebra cetate thracă Odessos. (Notice sur onze anees de la vie de Richelieu a’ Odessa)

   Jaques Charles Sicard (1774-1830)-fiul vicontelui, căsătorit cu Laura van Thys (1797-1864), mason, autor de memorii, consul la Livorno (1818-1819), consilier de comerţ, moşier la Vadul lui Vodă, fondator al Societăţii de Agricultură, preşedintele Clubului De la Redoute.

   Un descendent al familiei vicontelui ajunge premier al Ungariei, fiind asasinat în 1918.

   Fiul primului ministru, vicontele Hristofor Sicard-căsătorit cu Natalia (+1914), fata generalului genist Nicolai Kraff (neamţ rusuficat) constructorul primei căi ferate ruse. A avut două fete: Olga, căsătorită cu I. G. Suruceanu-fiul lui Casian Suruceanu, fondatorul mănăstirii Suruceni (nobili români, unul dintre cei mai bogaţi proprietari basarabeni), membru activ al Institutului Imperial Arheologic şi membru de onoare al Academiei Române, şi apoi cu N. Goronovici. Sora ei, Elena a fost mai întâi soţia prinţului Eugen Golitân-Golovkin (+1887) şi după aceea a lui V. V. Ianovski.

 

   Natalia Sicard este proprietara muzeului de la Vadul lui Vodă, iar fiica ei Olga Suruceanu- fondatoarea Muzeului  I. C. Suruceanu al Pontului Scitic din Chişinău.

   Mama arheologului era fiica generalului Constantin Lomătescu.

   Vicontele Mihail Sicard-fiul lui Hristofor, director de bancă în Kiev, tatăl celebrului violonist Mihail Sicard.

   Vicontele Carol Sicard-ajunge cunoscut prin fiica sa care s-a căsătorit cu prinţul Mihail Cantacuzino.

   Unchiul Gheorghe Dobrovici-Bacalbaşa a emigrat în Basarabia: „Gheorghe Dobrovici Bacalbaşa, elev de liceu, avea 17 ani când a început golănia sângeroasă numită revoluţie bolşevică. Deşi minor, a avut capacitatea de a înţelege fulgerător că se află în faţa manifestării răului deplin şi s-a simţit obligat să reacţioneze pe loc oferind ce avea mai scump, viaţa. Fără să spună nimic părinţilor, luând puşca de vânătoare din cui, a dispărut. În marele balamuc al înfruntărilor extrem de crude şi neclare ale acelor ani, a luptat în gherila urbană cu bolşevicii la Kiev. Se luptau pentru străzi, se luptau pentru case. Din când în când, măcelul se oprea, ambele părţi convenind să-şi culeagă răniţii. Într-un astfel de armistiţiu, Gheorghe a văzut capcana întinsă de unul dintre adversari, un cismar şchiop cu picior de lemn. Ascuns în spatele unei surori medicale în uniformă, tupilat cu ţeava armei pe umărul acesteia, cismarul, nici el rus (dintr-o seminţie ce a sprijinit masiv bolşevismul) spera să împuşte duşmanii revoluţiei. Şiretlicul nu a ţinut. Gheorghe l-a împuşcat prin sora medicală. Era complice, era forţată?” (op. cit. p. 162)

   Igor-seminţie normandă, fiul unchiului Gheorghe-eroul adolescent de la Kiev, plămădit dintr-un aluat aristocrat cu ingrediente manciuriene. Bunicul său, înalt ofiţer care controla garnizoanele ţariste între care şi Manciuria s-a căsătorit cu o chinezoaică. Din acel fruct al dragostei a ieşit Natalia-mama lui Igor.

   Cartea de vizită a unchiului Gheorghe: „Scund, bun cunoscător de arte marţiale, Gheorghe nu dădea niciodată primul. Dar când lovea, băga în  spital… Când ne-am născut,  mama a vrut să ne facă poze. Aceste poze nu există, nu au fost făcute niciodată… Vărul meu, concentrat sergent la o unitate din Bucureşti, avea un aparat fotografic. Pe 4 aprilie 1944, după boscorodelile mamei, sărind masa care era la popota ofiţerilor din Gara de Nord (de acolo s-au scos numai cadavre în acea zi), tata s-a dus să aducă aparatul foto. Alarma aeriană l-a prins pe stradă (americanii ne ofereau cu simpatie bombele lor, n.a.) N-a mai apucat să ne facă poze, dar a rămas viu… Cadavrele? Sunt cei care au ars de vii în Bombardamentul sălbatic din 4 aprilie 1944. Etimologic, un holocaust, adică ardere totală. Numai că, vezi, termenul e rezervat, marcă comercială ” (ibid. p. 164-165, 257)

   Tatăl-era profesor universitar, devotat muncii sale peste putinţă, vorbea şi scria fluent în multe limbi, dar graţie prigoanelor era retras, necontrolabil, ca japonezul. După discursul din balcon al lui Ceauşescu despre Cehoslovacia în 1968, înnebunise de aburii naţionalismului şi de dreptul de a da oficial cu copita în sovietici. Ba chiar era dispus să se înroleze la respingerea eventualei invazii. Mama, deşteaptă, lucidă, îl ironiza:

   -Băi, tu erai la fel de încântat şi de Mareşal. (ibid. p. 223)

    După o vreme pentru a-şi salva cariera trebuia să intre în partid. Consiliu de familie, tratat cu bisturiul fără anestezie. Tot mama a dezlegat iţele. A privit în globul de cristal al inteligenţei sale:

   -Ăştia te pot beli în două feluri.Unu la mână, că minţi partidul. Ani de zile tata figura la averea părinţilor cu un număr de două cifre la hectare. De fapt erau trei, la sute tata ştersese. Era oficial declarat fiu de chiabur, nu de moşier. Dar Ăia ştiau şi tata era aproape sigur că ştiau.

   –Singura ta şansă este să declari acum corect şi să spui că ai vrut prin fapte să demonstrezi ataşamentul faţă de construcţia socialismului. Nu se vor aştepta să ai tupeul acesta. Ei se bazează că te prind că minţi Partidul la încercarea de a intra în rândurile sale. Numai că se vor replia şi vor încerca să te strivească cu o chestie jegoasă. Statutul!

   Vor încerca să demonstreze că nu îl ştii şi vor avea motiv formal să te respingă.

   În bucătăria de la blocul C 28 Ţiglina I, cei trei doctori, eu, frate-meu şi mama, cu dezlănţuirea cruzimii inchizitoriale, în cadenţa mitralierei, îl hărţuiam pe bietul tata cu statutul Ălora. L-a învăţat tata pe de rost. Trăgea precum pseudoteroriştii în 1989 <<din toate poziţiile>>. (ibid. p.225)

   MAMA gemenilor, Doamna Doctor s-a născut la Vadul lui Vodă în anul intrării României în războiul de Întregire-1916. Unul dintre verii mamei era contele Sergiu Stroganoff.

   În anul Unirii Principatelor Române-1859, guvernator al Novorusiei şi Basarabiei era contele Stroganoff.

   Pe vremea aceea s-a constituit o faimoasă reţea de falsuri antice: „În 1870, la Oceakov şi apoi la Odessa, apare o celebră întreprindere de falsuri antice a fraţilor Gohman (Şapsel şi Leiba). Ei umplu toată Europa cu lespezi de marmură antică, cei drept dar cu inscripţii falsificate. Toată Europa era pasionată de aurul sciţilor (ca şi astăzi…, n.a.). Şi aici banda lui Şapsel Gohman rupe piaţa. Păcălesc până şi Luvru ce achiziţionează, cu o sumă astronomică, tiara de aur a lui Saitofarn. Tot ce cumpărai ca aur de la Gohmani era sigur fals, dar perfect falsificat. A luat-o şi Surucean.” (op. cit., vol. I, p. 124)

   Mama era incontestabil capul familiei, impunându-se prin minte, dăruire şi capacitate, fiind totodată şi curajoasă din fire, înfruntând destinul dur, supravieţuind cu calm deportării: „Curajul mamei s-a verificat când au venit valurile de bolnavi cu febră tifoidă, mai apoi cu leptospiroză din lagărele morţii din Deltă şi Insula Mare a Brăilei. Dacă erau câţiva, tovarăşii i-ar fi lăsat să moară. Dar fiind cu sutele, i-au dus la spital. La spital Securea şi-a arătat public rânjetul morţii.” (op. cit. vol. II, p.67)

 

   „Există clipe care parcă încheagă realitatea într-un bloc unic de amintiri colective: … cutremurul din 1977, … debarcarea omului pe Lună. Pentru mine este 4 aprilie 1944 când încă nu puteam să am amintiri. Eu şi frate-meu aveam cinci zile… Trebuia să ne naştem la Chişinău. Se rupsese însă frontul, bolşevicii erau pe cale să ocupe capitala Basarabiei, informaţia era secretă, tata a aflat-o întâmplător şi mama, doctor la spitalul din Chişinău, cu burta la gură a venit să nască în Bucureşti unde războiul îl aruncase pe taică-meu.

   Din lac în puţ! Ne-am născut pe 29 martie, la două zile de la venirea mamei în Bucureşti la maternitatea Giuleşti. Avioanele americane au venit ziua. Urmau liniile ferate, Giuleştii erau lângă linii şi lângă Gara de Nord. Când au izbucnit sirenele, majoritatea femeilor şi-au abandonat pruncii. S-au dus fără ei în adăpost. Mama ne-a luat în braţe pe amândoi. Spitalul a fost lovit de două bombe, au murit câteva surori şi un medic secundar… Tatăl-meu, sublocotenent de tancuri, trebuia să fie în clipa atacului la o popotă a ofiţerilor în clădirea Gării de Nord. Era un om meticulos, hiperexact, care nu ieşea niciodată din schemă. În acea zi a ieşit, s-a dus la văru-meu, sergent într-o unitate militară din Bucureşti, să ia un aparat fotografic, să facă poze celor doi născuţi. N-a ajuns la nepotul său. Alarma l-a prins pe drum. S-a culcat într-un şanţ… Din popota Gării de Nord s-au scos numai cadavre. Nimeni nu a supravieţuit… Câţi au murit? Unii zic că 3.000, alţii că 10.000… În Bucureşti a fost înfiinţat cu această ocazie un nou cimitir, << 4 aprilie>>. În parcul Cişmigiu s-a ridicat cu această ocazie o statuie pentru bravii aviatori americani care au pisat capitala cu bombe (nu ştiu să se fi ridicat la Hamburg, Koln, Berlin). Periodic, eroii sunt sărbătoriţi cu participarea autorităţilor române. Există o piatră comemorativă, în chip de gigantică carte de granit cu foile lăbărţate ca două labii, pentru piloţi şi în cimitirul eroilor militari din Primul Război Mondial din Sinaia. Nu există nici o cruce pentru morţii Bucureştiului din 4 aprilie… E o calitate sau un defect al neamului? Pentru interceptarea bombardierelor au acţionat 81 de avioane româneşti de vânătoare şi 91 germane. Dar nemţii s-au dus la Ploieşti (Petrolul!) O luptă de două ore. Majoritatea piloţilor de vânătoare care au supravieţuit au avut apoi, după 23 august, după ce au luptat inutil în afara graniţelor ţării, de-a face cu Securitatea.” (op. cit. vol. I, p. 259-261, 265)  

   Aşadar, zorii naşterii gemenilor basarabeni s-au strecurat printre explozii, schije şi Providenţă. Bacalbaşii au avut o copilărie şi o tinereţe bucuclaşă: rând pe rând, săptămână de săptămână îşi etalau acasă oasele rupte…

   „În ziua naşterii celor doi gemeni, bietul taică-miu, naiv şi mândru, a declarat: Am dat ţării doi ostaşi.” (op. cit. vol.II, p. 348)

    După absolvirea celebrului Liceu Mircea cel Bătrân din Constanţa, în 1961, gemenii riscând totul au optat pentru medicină. Gheorghe îşi aminteşte: „Oricum peste tot trei sferturi din locuri erau deja date, intrau pe bază de dosar, omul şi locul, posesorii de origine socială sănătoasă… Eu am intrat la Cluj… Am stat în căminul Victor Babeş… De Paşte, porţile căminului se încuiau ca să nu se ducă lumea labiserică. Ţin minte o Înviere cu porţile închise în care studenţii, feciori de ţărani din Ardeal care primiseră de acasă pachet cu ţuică şi miel s-au apucat să cânte doine şi cântece bătrâneşti. Au cântat toată noaptea, încet în surdină, doar că erau sute de glasuri şi li s-au alăturat şi fetele din căminul de alături.

   Molcom, mângâios, dar şi ameninţător totodată ca o cutremurare a pământului. Atunci am înţeles ce poate produce amestecul de naţionalism nativ al unui copil de la ţară, credinţa şi opresiunea administrativă, hai să-i spunem mai blând interdicţie şi m-am luminat, am priceput brusc, instinctiv ce a fost cu Legiunea şi cu Căpitanul.” (op. cit. vol.II, p. 154-158)

    Interesul pentru Mişcarea naţional-creştină mi l-au trezit trei oameni, doctorul Sergiu Crivda, mentorul meu în anestezie de la Spitalul Panduri din Bucureşti, cât timp am fost intern şi medic secundar, colegul Guju Popa, ginecolog la spitalul din Galaţi şi, mai ales, cartea doctorului Şerban Milcoveanu (<<Memorii 1929-1989>>, Ed. Pământul, Bucureşti-2008), un document aproape revelator în viaţa mea.” (op. cit. vol.I, p.168)

   Gheorghe îşi mai aminteşte în epistola către fratele său Nicolae episoade chiar dinainte de naştere: „Pe vremea când noi încă nu ne născusem, ţara aceasta a noastră nu ducea lipsă nici de legionari, nici de evrei. Când am cresut, când am deschis ochii, aproape că dispăruseră şi unii şi alţii. Pe legionarii pe care nu i-au terminat Carol al II-lea şi Antonescu i-au jughinit comuniştii. Cât despre evrei, cu prima ocazia când li s-a dat drumul, au plecat în noua lor patrie de pe ţărmul de sud al Mediteranei după regula omul şi geamantanul.

  Povestea profesorul Popa, tatăl colegului nostru Guju, care ispăşea pentru credinţele lui legionare, cum în închisoare la orele de reeducare, ofiţerul politic le spunea triumfător purtătorilor de zeghe:

   -V-aţi luptat cu evreii, aţi făcut porcării şi n-aţi reuşit să realizaţi nimic. Am venit noi, am schimbat condiţiile socio-economice şi au plecat singuri. Vedeţi?…

   La început de mileniu m-am dus să vizitez ţara sfântă împreună cu ORL-iştii de la Spitalul Panduri. Am văzut mormântul Mântuitorului, grădinile Ghetsimani, Cana Galileei. Ghid era un pensionar evreu, fost inginer, născut la Piatra Neamţ, Piatra cum spunea el cu alint şi care emigrase la vârsta de 12-15 ani. Era un om pătimaş şi cumsecade şi care se simţea legat atât de noua ţară cât şi de locurile de unde plecase şi în care îşi petrecuse copilăria… În 1940, când s-a pierdut Ardealul, umbla tineretul încolonat în Piatra şi cânta: <<nu noi suntem trădători de ţară…>>. Emotiv şi sentimental ghidul urla cu patos la microfon un cântec pe care îl auzeam prima oară. Distinsul doctor Miki Dumitriu, decanul de vârstă al ORL-iştilor care stătea lângă mine pe scaun, m-a apucat brusc de mână.

   -Ăsta-i nebun? Cântă cântece legionare.

   Bietul inginer era copil când a auzit, a văzut, a fost impresionat, a înregistrat totul, erau vremuri tulburi, se pierduse Ardealul şi tinerii mărşăluiau prin oraş… La microfon se auzea cântecul legiunii, iar pe fereastra autobuzului se derulau pământurile Palestinei roşii, bolovănoase şi ondulate.” (op. cit. vol. II, p. 276-277)

   Inginerul nemţean-evreu îi sfida deopotrivă pe wiesel, florian, crin, gerea, scutaru-toate acele flori de mucegai, ţâşnite din rădăcinile alogene care au înflorit în revoluţia bolşevică.

   Vorba unui contemporan: legionarii n-au fost şi nu sunt victime, ci martiri.

   Victimile nu sunt decât călăii.

 

   Studiu de caz: Theodor Ştefănescu

   Doru, medic oltean foarte charismatic şi deştept din Măceşul de Jos, din sudul Olteniei, înrudit prin mamă cu celebra familie Berceanu, care a dat un dramaturg celebru şi academician, altul ministru ajunct la învăţământ.

   Doru a ajuns medic în satul bunicilor săi din Oltenia: „Aici a dat întreaga măsură a simţului său clinic ieşit din comun şi în egală măsură carismei. Circa sa ajunsese un fel de Maglavit al zonei. Doru era un povestitor desăvârşit cu o capacitate de evocare uimitoare.” (idem, p. 210) După un stagiu în Capitală a plecat în excursie. S-a oprit în Franţa. A cerut azil la poliţie. Vorbea perfect franceza şi engleza. A fost întrebat ironic:

   –Vrei să rămâi aici? Vrei să faci şi copii?

   Vezi bine sângele românesc al lui Doruleţ risca să spurce conjugal nobilul sânge galic. De câte ori ajung la Paris, în metrou, îmi vine să izbucnesc în hohote de râs. Tot metroul geme de negri şi de arabi. Sângele lui Doru nu era bun! Şi i-au mai spus francezii că va trebui să refacă liceul la ei, să-l înveţe pe Boileau şi Corneille. Aşa că Doru s-a hotărât să plece în Germania. A ajuns la Frankfurt. S-a angajat la o clinică de izotopi, cu obligaţia ca în trei luni să-şi aducă diploma de medic… Doru nu a vrut să uzeze de numele unchiului său hematologul bine cunoscut în toată Europa şi cu mulţi prieteni. Avea practica celor 3 ani când lucrase cu unchiul său şi-l îngrijise pe fratele lui Ioan Grigorescu-publicistul şi realizatorul TV al Meridianelor Lumii. După o lună neamţul, profesorul de izotopi l-a invitat la el acasă. La masă, i-a înmânat un plic cu    10 000 de mărci (Mi-i dai dumneata înapoi când vei avea), i-a spus că e onorat să lucreze cu Doru şi nu mai este nevoie să aducă diploma din ţară. A învăţat germana cu copiii sasului-gazdă şi l-a ajutat pe unul din băieţi să intre la medicină. A refăcut toată facultatea de medicină la Heidelberg şi a intrat asistent universitar la medicină. A urmat un Doctorat în medicină şi altul în biochimie. Devenit conferenţiar, avea un cabinet cu laborator în centrul oraşului şi era omul care îşi da avizul în orice transplant făcut în landul Hessa. După 5 ani a căpătat cetăţenie germană. Putea să vină în ţară. Studenţii săi care-l adorau, când au aflat de vizită s-au agitat:

  – „Nu vă duceţi dom’ profesor că ăia vă bagă în puşcărie. Văzând că nu renunţă l-au rugat să notifice când se întoarce.

  – Că dacă întârziaţi două zile noi vom şti şi începem demonstraţiile de protest în centrul Frankfurtului.

   Oare câţi oameni generează în masă asemenea sentimente spontane tinerei generaţii? Studenţii au fost parcă inspiraţi. Orice cetăţean străin putea sta la rude de gradul întâi sau doi, dar trebuia să anunţe în 48 de ore la circa de miliţie. Doru s-a cazat la mătuşă-sa, dar nu a anunţat. A întârziat oleacă. A venit în anchetă un tovarăş locotenent major de miliţie, Ionescu, chizdos şi plin de el. Doru era încă din România un om tăios şi cu coada pe sus. Să fii tăios cu tov. lent. major când te cheamă Ştefănescu chiar dacă eşti cetăţean german nu ţine. Aşa că lentul major l-a arestat şi l-a dus la circă. L-a depus la arest. Numai că i s-a dat voie să dea un telefon. A dat două, unul la omnipotentul său unchi şi altul la ambasada germană. Era Sâmbăta. A doua zi, duminica, a venit val-vârtej la circa de miliţie, reprezentantul de turism al ambasadei germane. Nu se ştia gradul său real. Ministerul de Externe fusese deja anunţat. Colonelul şef de circă era şi el prezent, alb la faţă, potopindu-se în scuze. Un cetăţean german arestat!

   Doru s-a căsătorit cu o doctoriţă tânără, care fugise în Germania, fata unui celebru ortoped din Oradea, care i-a născut un copil. La câţiva ani i s-a descoperit lui Doru cancer la pancreas. (op. cit. vol.II, p. 207 ş.u.)

    Alt caz interesant: Mircea Cosma

   Fără previziuni, fără expertize, dar în mod aşteptat Imperiul bolşevic care a strâns cu brutalitate la pieptu-i de urs, naţii creştine şi musulmane pe care le-a frânt, s-a dezmembrat.

   Dintre toate popoarele subjugate, celui basarabean i s-a oferit cea mai cruntă soartă: „Tot ce putea fi nucleu identitar, tot ce ar fi putut reprezenta o lumină pentru o populaţie în mare parte primitivă a fost anihilat. Iniţial ucidere, apoi în mare parte deportare. Pe străzile oraşelor basarabene nu prea auzi vorbind româneşte. Ce a mâncat lupul e bun mâncat.

   Cum a reacţionat România?

   Mircea Cosma, specialist în energetică de la Ploieşti, a fost chemat, imediat după Revoluţie, la Bucureşti. Întâlnirea a avut loc la cel mai înalt nivel posibil. Voiau să-l facă ministrul Energiei.

   Cosma era un naţionalist până la ultima fibră a făpturii sale. Neamul său era din Maramureş. Când au intrat ungurii în zona Ardealului de nord-vest în 1940 au ucis peste o mie de oameni. Între ei şi doisprezece membri ai familiei Cosma. Culmea e că tot administraţia maghiară i-a recunoscut titlul de conte pe baza unui hrisov din secolul XIII. Cosma însă nu le era recunoscător pentru titlu. Tatăl-său, sublocotenent în rezervă, fusese decorat cu <<Mihai Viteazul>> în luptele cu sovieticii din Crimeea în 1942.

   Cosma a acceptat funcţia de ministru cu condiţia de a i se răspunde la două întrebări:

   Prima era dacă prim-ministrul, primul prim-ministru al României, care cică o rupsese cu comunismul, avea vreo picătură de sânge românesc.

   A doua întrebare a fost ce se întâmplă cu Basarabia. I s-a răspuns că basarabenii sunt nişte golani. Cosma a trântit uşa şi nu s-a pretat la jocul puterii.” (idem. p. 344)

   * Cred că, de departe, cel mai mare noroc şi cel mai important lucru în viaţa mea au fost părinţii.

 

                                          Expresii, adevăr, durere, haz:

  

• Dezastrul de la Turtucaia este începutul mitului Averescu.
• Ajunul Primului Război Mondial, o trădare generală pe care a plătit-o apoi ostaşul din tranşee.
• Regele criminal Carol al II-lea, cel care şi-a împuşcat mama (doar rănind-o) şi care a instituit terorismul de stat. Oameni luaţi din spital şi împuşcaţi, arderea de vii a duşmanilor de către organele de stat. Zelea Codreanu sugrumat ritual, fără sentinţă, în afara legii.
• Elementul predominant, care formează tineretul comunist, îl dau evreii, cu 85%.
• Belu Zilber a profeţit că bolşevismul românesc o să fie un amestec de I. V. Stalin şi I. L. Caragiale.
• Rusa era lingua franca a cercetării ştiinţifice socialiste.
• Legea morală a socialismului este: noi şi ai noştri.
• Partidul împarte graţia şi dizgraţia.
• Ţăranul a fost o materie primă greu de prelucrat pentru partid şi Secure.
• În Imperiul Rus, popimea era o categorie cu totul aparte, intangibilă, precum vaca în India.
• Sufletul basarabean zugrăvit în culorile lui naturale: bun, blajin, primitor, îngăduitor şi omenos.
• Istoria a demonstrat că bolşevismul este cea mai antiumană concepţie politică din câte a cunoscut omenitrea.
• Soarta basarabeanului-pelinul. Vorba cântecului: Pelin bea, pelin mănâncă/ Pe pelin seara se culcă.
• Basarabeanul trebuie să înveţe, şi era învăţat, că nu aparţinea unui neam şi nici măcar sieşi.
• Răscoala ţărănească din 1907 fusese de fapt o revoltă faţă de excesele unor trusturi de arendaşi nonromâni. (Dar reprimaţi de români, n. a.)
• Foştii membri de partid comunist, atât câţi erau, erau cert criminali şi trădători de patrie.
• Dacă Biblia se sprijină pe pilde, cred că bancurile sunt un alt schelet al înţelegerii omeneşti profunde.
• Vremurile erau demente. Şi oamenii care le deserveau. Când veneai de la Bucureşti, pe geamul vagonului vedeai deţinuţi politici care râneau la canalul lui Dej. Peisajul sinistru al stepei dobrogene presărate cu robi.
• Pe teritoriul Dobrogei se construia Canalul Dunărea-Marea Neagră, varianta Dej (Auschwitz-ul şi holocaustul sunt băgate cu anasâna pe gâtul poporului şi al şcolarului român, Canalul lui Dej este acum vag şi delicat amintit).
• Naţional-comunismul românesc căuta să justifice fărădelegile începuturilor, arătând cu degetul către ţara muscalilor: -Aştia, nu noi.
• Vizavi de sediul nou al Spitalului Judeţean (Constanţa) se afla închisoarea cu ziduri înalte, albe, de piatră, coafate de dantela sârmei ghimpate. Închisoarea a fost demolată târziu, spre mijlocul epocii Ceauşescu, ca să facă loc blocurilor. Cu ocazia demolării, în subsolul fostei puşcării au fost găsite scheletele morţilor în închisoare. (Puteau să ridice o catedrală…, n. a.)
• Alături de vechi grecescul <<cunoaşte-te pe tine însuţi>>, cred că ar trebui să existe şi <<fereşte-te de tine însuţi>>.
• Exista o Securitate a Securităţii. Bine conspirată şi omnipotentă.
• Securitatea nu dă explicaţii. Că este a poporului.
• Poporul? Un căţel pişat pe el de frică, dispus la orişice. Dar chiar la orişice.
• România de până în 1964 a fost un teritoriu bântuit de fantomele fricii.
• Puşcăriile politice din România au fost instituţii de exterminare. Numai că, vezi, fascismul a fost o crimă, iar comunismul, aşa, o rătăcire…
• Adevărul este la fel de dur precum glontele.
• Rostogolire prin vântul sorţii.
• Natura nu suportă vidul.
• Binecuvântaţi-i pe unguri, concetăţeni! Ei ne transformă azi în NOI.
• Caracteristica esenţială a regimului bolşevic este că fiecare şade pe locul altuia.
• Macedonenii nu sunt o naţionalitate distinctă, sunt aromâni, români neaoşi din sudul Dunării ajunşi în Dobrogea. De altfel, au şi fost coloana vertebrală şi elementul de sacrificiu al mişcării naţionaliste româneşti.
• Istoria marxistă era o prostituată care servea tot tacâmul. Riscurile nu existau aparent. Este adevărat că tăticul istoriei naţiei, tovarăşul academician Roller (care avea naţional doar  prima literă a numelui), la fel de străin iniţial de materie…
• Românul se ştergea la fund cu <<Scânteia>> la care era obligat să se aboneze şi i se lipea de fese plumbul purtător al slovei partidului.
• Frica şi ura sunt o şcoală temeinică.
• Ţăranul, victimă a colectivizării, a juisat când era belit moşierul. Poate că Stalin a fost un mare moralist când a belit pe rând, prin rotaţie, toate stările sociale şi profesionale.
• Ce înseamnă politically correct? Să apuci rahatul de partea lui curată.
• Un om de ştiinţă care nu poate părăsi ţara este ca un atlet cu o gheată fixată în plumb.

Concluzia curată toarsă din folclorul nostru autentic:

     Şi ne tunde ca pe oi şi ne mână ca pe boi şi ne duce la război.

 

                                                    Bancuri păţite în sos neaoş:

 

   * La a doua năvălire a muscalului în Basarabia în 1944, au luat-a cu toţii spre ţară, care cu trenul, care cu vaca legată de carul cu boi, care pe jos cu boceluţa în spate. Unii au ajuns, alţii nu. Trenurile cu refugiaţi au fost mitraliate din aer. Din trenurile ajunse în România se descărcau morţi, răniţi şi femei care boceau disperate: <<Ne-au puşcat, ne-au puşcat cu avioane. Uite aşa zburau pulile în aer>>. Pe ruseşte la glonte se spune pulia.

   * Femeile fac demonstraţie în faţa CC al PCR contra legii avorturilor şi iese Ceauşescu şi tună: -Gurili, că vă iau şi pulili.

 

   * … păţitul din anii 1945-1946, care fuge de poliţie:

   –Domnule comisar, domnule comisar, m-au nenorocit. Au intrat în casă, au furat tot, mi-au necinstit nevasta!

   -Cine, bă?

   -Soldaţii elveţieni!

   -Cum elveţieni? Cum arătau?

   -Aveau o steluţă roşie pe căciulă.

   -Păi, ăia-s sovietici, nu elveţieni.

   -Dumneavoastră aţi spus, domnule comisar!

 

   * Iţic vrea să plece din Republica Socialistă România, este şicanat la Securitate, ia bătaie, în final i se aprobă.

   -Tovarăşul Iţic, veniţi să luaţi paşaportul. Unde plecaţi?

   -Nu ştiu.

   -Trebuie să ne spuneţi, altfel nu se poate.

   -N-aveţi un glob pământesc?

   După ce întoarce vreo oră globul în mâini, Iţic întreabă:

   -Da’ alt glob n-aveţi?

 

   * Vechi prieteni şi colegi de serviciu, la un pahar de votcă, unul dintre ei au comentat despre epurările din armată ale lui Stalin. Interlocutorul i-a povestit nevestei. Nevasta s-a temut că soţul o provoacă. L-a turnat la miliţie.

   Comentatorul a luat 12 ani, ascultătorul 10 ani, nevasta vigilentă a ascultătorului, deşi denunţase şi pentru că totuşi denunţase, doar 5 ani.

 

   * Miliţeanul se plimba cu puştiul lui, îi opreşte un străin, întreabă ceva pe toate limbile posibile, primeşte un ridicat din umeri şi pleacă. Puştiul visător: -Tată, uite câte limbi ştie acesta. Miliţeanul, dispreţuitor: -Şi la ce îi foloseşte? <<Legea e în carte, cartea e în geantă, geanta e la mine.>>

 

   Lucrarea gemenilor doctori Bacalbaşa, plină de trăiri şi retrăiri de neam, de familie, de spirit, urmăreşte sub raportul cronologic al evenimentelor să se pună în lumină cu adevărul realităţilor petrecute cândva, şi totodată să aducă recunoştiinţă Mântuitorului Iisus Hristos, Neamului protodac, Străbunilor, Familiei, Prietenilor-camarazi ai diferitelor momente esenţiale scurse din clepsidra vremii dace.

   Varietatea tablourilor tematice, uneori cu reflexe de Icoană, reflectate într-un raport existenţial de completare reciprocă, varietatea expresiilor folosite garnisite cu umor neaoş, rafinat, de inspiraţie artistic-actoricească, seva Tradiţiilor care, le dă forţa vitală de adâncime sufletească ce curge din izvorul ancestral al Neamului, dinamismul memoriei şi trăirea autentică cum se manifestă de altfel atât de milenar în tradiţia Armânilor, pentru a dăinui continuu, reliefează de fapt cultura şi spiritul celor doi luptători aflaţi în linia întâi, de la naştere chiar, până la scriere şi mult timp după întocmirea acestei lucrări admirabile.

   Cele două tomuri încorporează zeci de pagini revărsate extensiv cu mireasmă expresivă, înmugurite sub forma unui corolar de învăţătură prins în buchetul faptelor bune care, se constituie deja ramură din tradiţie, răsfrângându-se vibrant în inima cititorului cult, avizat, dezvăluind dimensiunea, atitudinea, aroma şi taina sinergică a sufletului dacoromân.

   Actul de creaţie haric şi intrinsec al celor doi medici armâni, prin iscusinţa lor, dăltuieşte admirabil în marmura amorfă a realităţii, conturând în registre mari obiectivele fundamentale reliefate la nivel montan Carpatic, aşezând în plan secund puţin diferenţiat, dar tot din şisturi cristaline, altitudinea unor detalii ori siluetele altor amănunte ivite ca nişte creste poleite de soare, veghind milenar şi  profund care,  caracterizează tenacitatea, perspicacitatea, elocinţa, safirul de autoritate, torentul de tradiţie eminentă, ce susură firesc, calm, senin cu nuanţe de azur şi de respect moral creştin reciproc.

   Lucrarea Doctorilor Gheorghe şi Nicolae Bacalbaşa, prin Recursul ei la memoria trăită, asumată şi împlinită, se recomandă de la sine înscriindu-se pe lista de referinţă, atingând un discurs remarcabil, privind teza admiterii ce conferă o memorialistică impresionantă, de gust şi de folos tuturor Generaţiilor: de ieri, de azi şi de mâine.

   Felicitări ambilor gemeni BUCUCLAȘI !

• Îi admir pe gemenii doctori armâni, dar nu sunt deacord cu titlul lucrării, care are iz de yankeu şi nicidecum de mireasmă princiară valahă.

• Nu sunt de acord cu renunţarea la ajutorul promis iniţial fetiţei cu accidentul tatălui, d-le Doctor. Nu există pretext. Nobleţea prin naştere a Valahului în care se reflectă vocaţia divină a medicului creştin ortodox obligă la modul absolut!

Cu aleasă preţuire!

Brusturi-Neamţ-Dacoromânia-Grădina Maicii Domnului

  GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

Inventarea săpunului   a salvat lumea umană de jegoși.

X

Din teamă sau din omenie legăm cu dușmanul prietenie.

X

Tribunele nu decid scorul, dar magnetizează jocul.

X

Și pașii mărunți te pot duce departe.

X

Când întâlnesc un om, care are totul. și se declară nefericit, încep a mă îndoi de existența rațiunii.

X

Dacă ar dispărea forța de atracție a pământului, am deveni cu toții niște târâtori.

X

Bărbatul este cel mai perfect animal. Și femeia lui la fel.

X

Vom iubi totdeauna aproapele care se îndepărtează la timp.

X

Plutim în iluzii deșarte și ne simțim în Marte.

X

Și limba cea mai dulce pune pe tavă câte un strop de otravă.

X

Din ce risipesc unii, alții ar putea trăi o viață.

X

Trăim cu teamă lângă arsenalele cu atomi, va fi vai de noi de

cineva apăsa-va pe un anume buton.

X

În cancelariile marilor puteri sedecide ce va fi mâine, căci  știm deja  ce s-a proiectat ieri.

X

Prea multe vorbe grele plutesc deasupra noastră care prevestesc o lume anostă.

X

Și totuși așteptăm cu seninătate primăvara următoare.

x

Valuta urcă și scade. Oare și prețul omului crește și cade?

X

Deși soarta lumii e înecată în ceață, noi credem în răsăritul binelui în fiece dimineață.

Harry Ross

Israel

12. 12 2016

Aurelia Satcău

Festivalul creativității geniului românesc la Antipozi (Canberra)

Aurelia Satcău din Melbourne, o prezență deosebită la Canberra! O mică parte a lucrărilor sale care au încântat publicul.

“Din ciclul Lilith, prima nevastă a lui Adam: pasiune si răzbunare, se reține încercarea mea de a emfaza acea componenta feminină a sufletului individual dar și colectiv, ANIMA. Drapată în recesiunile unui suflet abisal, care se ferește pentru a se proteja, Lilith raspunde prin aplicații răzbunătoare la inabilitatea noastră colectivă de a exprima suficient acel Suflet captiv. Tratata patriarhalist si misoginic de barbat, Lilith se refugiază pe fundul Marii Roșii, într-o perpetuă delegitimizare și auto-impusă haiducie rebelă.Ferestre, pereți, ziduri, case – o simboilistică a feminității prizoniere, a singurătății și recluiziunii, femeile mele bîntuie în jurul și către reședințe și vetre care nu pot fi luate în stăpînire uneori, niciodată, cu adevărat. Înscrise în tranzacții unde ’pești’ mercuriali au rolul de ’plasatori’ cinici, stereotipi, sau sub masca îndurerată și dihotomică fie a mamei, fie a prostitutei, Madone sau femei pierdute (tot una în asemenea peisaj al recluziei), femeile mele poartă stigmata inaccesibilităii Sufletului, Animei, Feminității, dar care, odata exprimate, pot salva lumea – lumea post-post-modernă a narcisismului, indiferenței, atomizării și parodiei pe post de Iubire.” – Aurelia Satcău

Felicitări Aurelia Satcău !

In aceasta saptamana, la Galeria de Arta din Dandenong, cu ocazia zilei de 8 Martie, ziua femeii, va expune artistul Aurelia Satcau care, cu putin timp in urma, mai bine zis, pe data de 7 februarie cucerea admiratorii de arta cu expozitia domniei sale de la Muzeul “Heritage Hill”, intitulata “Lilith in Anima Land”, expozitie deschisa de catre reprezentantul coroanei Hon. Angela Long.

Prezent fiind la inaugurare, m-am apropiat de artist  si am intrebat:

Ben Todica : Ce simtiti in acest moment?

Aurelia Satcau: Sunt foarte multumita pentru ca nu am avut asteptari. Reactia celor prezenti e importanta. Increderea in sine.

Aurelia Satcau, mai intai scriitor si apoi artist a parasit tara de origine, Romania in 1990, exact dupa caderea comunismului. Impreuna cu sotul Radu si fiul lor Andrei au luat drumul spre o viata noua. La inceput in Olanda, unde a dat nastere si unei fetite, apoi in Noua Zeelanda, ca, in final, in1997 sa se stabileasca definitiv la Melbourne, in Australia, unde traiesc si muncesc pentru visul lor de o viata, fericirea.

B.T.: Aceasta e prima dumneavoastra expozitie?

A.S.: Da! Daca exista un potential, un talent pe care l-ai tinut ascuns o viata si daca visezi mereu, la un moment dat erupe si acum, in aceste momente ale vietii am foarte mare incredere in mine. E extraordinar ca ceva ce pare foarte sofisticat pentru aceste locuri a avut totusi posibilitatea sa fie inteles de oameni, este nemaipomenit. Inseamna ca mi-am atins tinta.

B.T.: Cate tablouri ati expus?

A.S.: Douazeci si trei, dintr-o selectie de 170 de piese.

B.T.: Cat va dura expozitia?

A.S.: Trei saptamani.

B.T.: Va rog sa descrieti tipul de arta expus aici?

A.S.: Arta mea este avangardista si de natura expresionista. Expresionismul este opusul impresionismului.

B.T.: Am vazut ca exponatele sunt foarte expresive, lovesc, confrunta, au stil puternic, tematica actuala…

A.S.: …asa spuneti? Ma bucur!

B.T.: Cum ati avut curajul sa incepeti calatoria in pictura tocmai cu aceasta tema arzatoare, care terorizeaza societatea la nivel global, violenta impotriva sexului, asa zis “slab”, eu ii zic “frumos”? Cum v-ati ales subiectul? De unde va venit ideea?

A.S.: Subiectul este: “In spatele usilor inchise”, Lilith in Anima Land. E greu de tradus in cuvinte, de aceea am ales imaginea. “Lilith” este o figura mitologica, iar “Anima Land” este un concept yunghian. Am avut doi psihoanalisti mari ai lumii – Freud si Jung. Aceasta este o colectie bazata pe aceasta idee, potrivit careia “Anima Land”, Sufletul Lumii e muribund. E clar! Traim in vremuri tulburi…, teoristii culturali le numesc post modern, in care porti camasi cu picatele si cravata cu dungi, nu mai conteaza. Ei spun: “Totul merge!“

 

B.T.: O problema la care ma tot chinui sa-mi raspund: IN CE MASURA MEDIUL IMPREGNEAZA  SI-SI PUNE AMPRENTA PE CREATIA POETICA, ARTISTICA, IN GENERE? Ma gandesc ca, la capatul atator experiente, domneavoastra ati gasit un raspuns mult mai plauzibil decat mine. Deci, putem scapa de infernul celorlalti, vorba lui Sartre, al lumii – adaug eu, altfel spus, CAT NE PUTEM MINTI ca nu-i adevarat ceea ce este evident?  Si-n acest caz, ARTA e singurul nostru colac de salvare? Sau de pomana, chiar daca n-am murit… Nu stiu de ce imi vine sa-l iubesc pe Gaugain pentru felul in care s-a regasit el printre salbatici extraordinar de ospitalieri, dupa cum el insusi o spune… Ce credeti, draga doamna Satcau ? Cum ati scapat de toate aceste ispite? Este artistul mai mult si mai covarsitor ispitit de dragul artei decat omul obisnuit, in genere?

 

A.S.: Deci, sunt un artist, adica mi se ingaduie sa folosesc un gogo, plentifully, emisfera dreapta a creierului mai degraba decat stanga… Stanga am folosit-o toata viata  LA VEDERE, cu mandrie si incantare, in timp ce dreapta a trebuit totdeauna sa o atenuez putin, sa o mediez intre “ispita“, cum spuneti, si ceea ce ar fi provocat “socul“ celorlalti – cu alte cuvinte socul prin care, aceasta fiinta atat de organizata si de provocatoare, un intelectual si ce luptator, poate,  de atatea ori poate fi devastata si napadita de…, lacrimi, plangand zile in sir fara nici un motiv, pentru conditia umana, pentru NOI TOTI, pentru ca…, se termina odata si nu putem face mare lucru, oare putem noi? Ei, in aceste interstitii subtile se strecoara actul creatiei, iar acum pot sa mi-l permit… ah, nu, nu cu cercelul in nas sau mai stiu eu unde, si cu fumurile celui care e atotputernic pentru ca, deh, creaza, nu… acum pot sa las libera emisfera aceea care isi permite sa nu-si aminteasca visele, dar sa stie ca stie ce sunt, de unde vin si unde ma duc… fara sa fie nevoie de a le rationaliza…  Asta inseamna sa creez pentru mine…, sa pot sa articulez, in sfarsit fara restrictii, o armonie intre cele doua emisfere, intre dreapta eluziva, superfluida, dar intuitiva si arhaica, si cea stanga, aceea care “stie“ ca cele trei universitati, iata, nu fac nimic pentru starea mea sociala, dar fac desigur pentru cea intima, personala, pentru emisfera ei pereche, dreapta…, pentru ca ea, stanga “stie“, iar dreapta isi permite sa stie ca nu poate sti pana la capat… Aceasta este binecuvantarea, sa fii in siguranta intre cele doua…, asta inteleg eu prin a fi “artist“, “creator“…,  aceasta libertate de a fi ceea ce in mod arhetipal, preordonat, atavic, suntem…

B.T.: Asta imi da impresia ca nu ati ales sa pictati pentru ca vreti neaparat sa fiti pictor, nu?

A.S.: …nici nu am ales, da, a venit, e clar. A venit peste noapte. Deci, dupa douazeci de ani  de a fi cu Radu (pictorul Radu Satcau) in jurul artei, a actului asta de a picta, a materialelor, a expozitiilor, deodata am zis, “Vreau sa pictez“!, sa fac si eu chestia asta. Stiu si eu ce-i aia o panza, am culori. Cat costa o panza? Patru dolari? S-o ia naiba! Pot sa-mi permit s-o stric, daca nu merge.

B.T.: Deodata, muzei literaturii i-a venit ideea sa va directioneze talentul spre simboluri, imagini…

A.S.: …si eu am zis ca prin pictura, care e un alt medium din cele prin care m-am exprimat pana acum, a scrie, ca asta am facut pana acum si am predat, am gasit acest mijloc de exprimare. E o cale de mijloc. Un echilibru, un echilibru de forte. Am zis ca prin imagini poate e mai usor. Unii oameni sunt aparent opaci…

B.T.: Din dorinta de a rezolva problema? Nu erati inteleasa?

A.S.: Exact! Din dorinta de a-mi rezolva o problema de natura intelectuala si existentiala. Clar! Am gasit un nou mijloc de a ma exprima.

B.T.: De a striga?

A.S.: Cand am mers la conferinte, am spus acelasi lucru, ceea ce spun aici prin imagini.

B.T.: Imaginea e un limbaj comun, mult mai accesibil. Nu trebuie sa inveti alte limbi ca in scriere, nu trebuie tradusa ideea, care prin  traducere se poate diminua si chiar pierde datorita diferentelor culturale. Asa, tablourile sunt un limbaj international: “Punct ochit, punct lovit“. Taurul lovit in frunte.

A.S.: Da. Sper.

B.T.: Deci, suntetii toreador?

A.S.: Sunt toreador? Asa ziceti? E atata rosu pe panza…, de ce credeti?

B.T.:  M-am uitat la panzele domneavoastra. Unele abunda in rosu, altele in albastru, in verde, dar in toate se aude acelasi strigat. SANGEREAZA. Un contrast puternic de culori.

A.S.: Albastru este sangele nobil. Regii spuneau: “Noi nu avem sange rosu, noi suntem cu sange albastru si amaratii de rand, oamenii obisnuiti chiar credeau ca, daca tai regele la vena ii curge sange albastru…  Ei, pe dracu! In tabloul cu femeile care se cheama “True Blue”, albastru curat, aceasta e lumea mea. E o femeie imbrobodita, cu unghii negre, care fumeaza, murdara, ordinara intr-o fereastra cu spatele la aceasta marchiza sofisticata, slaba, urata, veche, cu sange albastru si tabloul este inconjurat de rosu si albastru in jurul lor ca fundal, da? Deci, e aceasta lupta dintre “Eu sunt importanta…“, e o problema de clasa, deci tablourile mele sunt foarte politice si psihoanalitice.

B.T.: Tocmai asta am sesizat, caci toate culorile dumneavoastra pe panza taie adanc sufletul, ranesc privitorul, trezesc, striga. Lovitura data taurului negru. Felicitari!

A.S.:  Multumesc! E pentru ca acum douazeci si de ani, cand am ajuns in Olanda cu Radu si cu Andrei, fiul meu, care era foarte mic, obisnuiam sa vizitam muzee, librarii de unde am luat albume si am studiat dupa un timp, am convenit eu ca nu exista stil mai important decat expresionismul, ceva care a aparut pe la 1900, literalmente 1900-1905 si care era cum ziceti dumneavoastra, ceva foarte direct cromatic. Adica au refuzat sa medieze rosul. A fost rosu, a fost albastru, a fost verde…, direct. Si ma consider un artist expresionist. Deci, eu cred ca realismul in arta e binevenit si il respect. In arta vizuala avem fotografia – nu pot sa cred ca trebuie sa stau sapte luni sa pictez perfect nu stiu ce pasari si flori si un cos de liliac si acolo sa fie arta suta la suta. Acolo este mestesug si fara discutie este, nu? Dar in arta trebuie sa fie clar, chiar daca suna prosaic…, daca nu exista mesaj, deci daca nu ai ceva de spus…, nu pictezi.

B.T.: Toate tablourile vazute de mine in seara aceasta sunt LOVITURI DE PUMNAL. Toate sunt lovituri impotriva injustitiei de pe intreaga planeta. Se vede si Europa si Africa si Asia mijlocie si America, Sud America. Te uiti la ele si te indentifici, indentifici realitatea cotidiana in care traim.

A.S.: Multumesc ca spuneti asta, domnule Todica!

B.T.: Va doresc succes in continuare si astept noi tematici si colectii, doamna  Aurelia Satcau.

A.S.: Asteptati si veti vedea. Multumesc!

Doamna Aurelia Satcau e un iconoclast si un avagngardist in vremuri in care nihilismul si narcisismul alearga besmetic in arta curenta postmodernista. Femeile din tablourile artistei sunt metafore pentru suflet – sufletul din fiecare dintre noi si scenele ei variaza in jurul ferestrelor si a peretilor, in spatele usilor si a spatiilor inchise, puscarii impuse de subconstient, toate marsaluind spre un pamant promis plin de suflet si iubire.

Articol disponibil la adresa: http://www.clipa.com//a6530-EXPOZITIE-DE-8-MARTIE.aspx

Această şansă se numeşte Călin Georgescu. I-am citit cărţile, apoi l-am ascultat, de două ori chiar în Curtea de Argeş, am vorbit cu el, am vorbit şi cu alţii despre el. M-a convins, îl cred, îl susţin. Ştie ce spune şi le spune bine, profesionist-lucid, cu dragoste de neam, are un proiect de ţară, PENTRU ŢARĂ, lucru rar, dacă nu unic, în peisajul politic românesc contemporan. Revedeţi „Cumpăna României”, cartea pe care a publicat-o de curând la Editura Christiana, pentru detalii, pentru argumente.

 

Am primit acum două zile comunicatul de presă care urmează (se găseşte şi la http://fscro.eu/comunicat-de-presa-2/).

 

Îl reiau integral, semn că ader la el fără rezerve, şi-l propun astfel şi prietenilor revistei. Interpretaţi, vă rog, apelul ca fiind unul naţionalist, în sensul bun al cuvântului, şi nu unul politic. Timpul nu mai are răbdare, istoria ne trage de mânecă, acordându-ne (încă) o şansă. S-o folosim!

 

Cu speranţe, cu bune presimţiri,

Gheorghe Păun

 

***

COMUNICAT DE PRESA

Noi, Federaţia Societatea Civilă Românească, constituită din 12 entităţi juridice reprezentative la nivel naţional care au încheiat mai multe parteneriate şi protocoale de colaborare cu ONG-uri din educaţie, sănătate, cultură, energie, diplomaţie şi din mediul de afaceri, reprezentând interesele a peste 3 milioane de cetăţeni profund nemulţumiţi de felul în care arată astăzi ţara, facem apel către clasa politică să ia în considerare propunerea societăţii civile pentru funcţia de Prim-ministru al României, în persoana domnului Călin Georgescu.

Este momentul trezirii conştiinţelor naţionale, iar proiectul de ţară „HRANĂ, APĂ, ENERGIE”, pe care domnia sa îl propune, se identifică pe deplin cu idealurile şi revendicările societăţii civile româneşti.

Prin urmare, i-am solicitat public, astăzi, 2 noiembrie 2016, în cadrul conferinţei susţinute la Universitatea Politehnica din Bucureşti să accepte propunerea noastră de a prelua guvernarea ţării, de a readuce la viaţă adevăratele valori ale neamului românesc şi de a scoate ţara din marasmul în care se află. Răspunsul domniei sale a fost ferm: „Sunt gata să fac acest lucru, ştiu ce este de făcut, am cu ce şi am cu cine. Mă ofer să îndrum şi să călăuzesc poporul român către libertate. Folosiţi-mă!”

În opinia noastră, domnul Călin Georgescu este omul cel mai potrivit pentru a strânge în jurul său toate resursele pentru realizarea reconcilierii naţionale. Proiectul de ţară cu care ni se adresează nouă, poporului român, constituie un veritabil program de guvernare.

Cerem poporului ca în vremurile actuale, în care politicienii se sfâşie între ei, să fim împreună cu toţii şi să impunem partidelor politice care se vor confrunta în alegerile din decembrie să răspundă apelului nostru de a instala la Palatul Victoria un premier patriot, unificator de forţe naţionale, cu o reputaţie morală şi profesională ireproşabilă pe plan naţional şi internaţional, emanat de societatea civilă autentic românească.

În urma discuţiilor din grupurile informale reunite într-o coaliţie a forţelor naţionale, cerem Preşedintelui României să ia act de voinţa noastră în a-l desemna ca viitor Prim-ministru pe domnul Călin Georgescu.

ROMÂNI, este timpul să propunem şi să susţinem NOI un premier care îşi iubeşte ţara cu adevărat!

Federaţia Societatea Civilă Românească

COALIŢIA FORŢELOR NAŢIONALE

———————

A consemnat,

Academician Gheorghe PĂUN

Curtea de Argeş

7 decembrie 2016

ARGUMENTUM

 

Fiecare lucru are o raţiune de a fi, de a avea un sens, un scop, o utilitate, un rezultat, o finalitate.

Cartea arată aventura unei idei iniţiale din care au izvorît alte idei  care au alimentat, la rîndul lor, alte idei care, puse în practică, au dus la apariţia unor realităţi noi în viaţa contemporană dacoromânească. Ea marchează drumul parcurs de o idee, de la un vis, de la un ideal, la o realitate palpabilă care produce o nouă realitate din care se nasc alte vise şi tot aşa mai departe, noi realităţi. Un filosof hulit azi, spunea că unii nu au făcut altceva decît să interpreteze lumea, important însă este de a o schimba… Desigur, nu se poate schimba lumea toată deodată, ci parţial, pas cu pas, bucată cu bucată… puţin cîte puţin…

Ea este o probă de geneză şi acţiune, un mod de a fi al unui om, nici mai deştept, nici mai prost, nici mai frumos, nici mai urît, nici mai bogat, nici mai sărac decît un om de rînd, oarecare. Poate doar unul mai grăbit, mai hotărît să lase urme în localitatea natală, pentru neamul lui şi în lume. Poate doar unul mai curios decît alţii, mai mirat şi mai decis să se mire mai departe, din curiozitate nestinsă.

Ea este mersul unei idei în acţiune, un îndemn către fiecare om care devine liber să aspire la cunoaştere de sine permanentă, la nemurirea spiritului său în neuitare, la înţelegerea unei datorii asumate, ca un act de cultură la care se obligă singur, liber şi nesilit de nimeni, cu jurămînt faţă de sine însuşi.

Nu este uşor să îţi dedici viaţa unei idei. Trebuie să decizi asupra multor sacrificii pe care le îndeplineşti mereu, asupra unor lucruri la care renunţi pentru totdeauna şi pe care nu le vei mai putea face niciodată în viaţă. Nu poţi face totul, poţi împlini numai unele lucruri sau doar pe unul singur. Nu trebuie să ne epuizăm, să ne risipim în toate. Cînd decizi, selectezi ce vei face din mai multe variante alternative, una şi bine, definitiv. Aşa vei şti şi ce nu vei mai face, poate, niciodată. Şi chiar de la început, unii, deseori dintre rude apropiate (copii, soţie, părinţi, fraţi, surori, nepoţi, nepoate) pot suferi, iniţial, pentru că nu toţi vor crede că vei reuşi. Concentrarea pe ideal are şi unele consecinţe nu tocmai convenabile pentru ceilalţi, oarecum, oarecît, oriunde. Sunt şi vor fi, cel puţin, unii – nu toţi, neglijaţi, uitaţi, sacrificaţi parţial, iniţial, tangenţial… trecuţi în planul secund… o vreme mai îndelungată sau mai scurtă. Riscul asumat de autoînstrăinare costă de la început, cu speranţa că peste timp vei fi înţeles, preţuit, iertat şi că se vor bucura sincer de reuşită şi de beneficiile fireşti ale unei victorii din neam în neam. Dar poţi şi să pierzi totul, degeaba, iremediabil.

Omul are capacitatea de a se dedica unei singure cauze, uneori două, rar maxim cîte să le numeri pe degete. Noi, oamenii de rînd, nu ne putem lăuda că ne dedicăm prea mult unor idei, dar e deajuns că ne dedicăm uneia, mai pămînteşti, pentru a o duce pînă la capăt, definitiv.

Uneori, fiecare facem un legămînt cu noi înşine pentru a duce la capăt ceva. Aşa s-a întîmplat cu mine încă din în anii copilăriei. Nu pot să îmi dau seama cînd s-a născut limpede ideea că trebuie să las urme, o urmă cel puţin în viaţă, fiindcă suntem trecători.

Atunci cînd am devenit conştient de ceea ce sunt şi pot deveni, deja eram, instinctual, pornit spre afirmarea mea ca om.

Undeva, cîndva, pe cînd eram prichindel, apoi prin primii ani de şcoală, ţin minte că eram întrebat de rudele apropiate ce vreau să fiu. Eu răspundeam oarece. Ţin minte că mi se spunea că am ţinere de minte şi păreau miraţi de acest lucru cînd îmi testau memoria. Şi eram mîndru că se mirau de mine, sincer! De atunci am fost stimulat, îndemnat permanent să mă gîndesc la devenire, pentru a deveni primul, cum îmi doream, un om împlinit. Aş putea spune că am devenit ceea ce am vrut şi am învins întotdeauna în tot ceea ce mi-am propus. Trăiesc prin Ialomiţa – Ţara lui Zamolse pe Bărăgan – Ţara lui Dromigetul (Dromichete). Eşecurile au fost temporare, desigur au mai fost şi vor mai fi, dar, răbdarea şi înţelepciunea m-au ajutat să trec peste ele şi să îmi refac obiectivele-ţintă. Sînt sau nu împlinit, nu pot răspunde încă. Dar, toate adunate, în ansamblu, acum la vîrsta părului alb, ar putea deveni un răspuns în acest proiect, vis, ideal în desfăşurare de a fi primul.

Aşa s-au născut devizele mele:

-”Primul în timp!”A fi pentru a şti, a şti pentru a avea, a avea pentru a putea, a putea pentru a face, a face pentru a fi oameni fericiţi!”

-”Spre viitorul DacoRomâniei!”

-”Întru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti de la Hestia şi Zamolse pe Terra, într-o lume comterristă, a fiecăruia şi a tuturora!“

Restitui pe axa timpului universul zamolsian al cunoaşterii în timp, aşa cum îl ştiu, îl simt, în creez, îl urmez!

I.  ÎNTREBĂRI:

1.DE CE FUNDAŢIE?

Aveam nevoie de o instituţie care să răspundă unei existenţe permanente, neîntrerupte, care să meargă şi dincolo de viaţa mea, de creaţia mea, de aspiraţiile mele, ca o prelungire a felului meu de a fi, a modului meu de a vedea lumea. Fundaţia reprezintă pentru mine acea instituţie care se naşte prin punerea deoparte, în viaţă fiind, prin dreptul moştenire, a unei părţi din mine însumi, din realizările mele, din gîndurile mele, la dispoziţia altora, permanent, gratuit, sigur şi pe înţeles, în folosul unei colectivităţi de oameni uniţi prin aspiraţii şi idealuri comune.

Este, dacă vreţi, un dar de suflet, un nou-născut, un copil de suflet, pentru mine şi ceilalţi din jurul meu, indiferent că mi-au fost copii, rude, inamici, prieteni, vecini, consăteni, colegi, amici sau simpatizanţi, duşmani sau adversari, interesaţi sau indiferenţi.

Este un mod de a sădi, de a creşte ceva spiritual în timpul vieţii pentru vremurile ce vor urma după mine. O vreme, concomitent cu mine, apoi ca o parte din mine, independentă, şi, în fine, ca o parte care rămîne pentru totdeauna, dincolo de existenţa mea, în lume, pentru lume. Tot astfel este un efect al luptei cu timpul care curge implacabil, ireparabil.

Studiind istoria timpului, în general, strategia şi arta militară, apoi dreptul, în special, am găsit această formă ideală prin care am instituit prin testament din viaţă ca o instituţie cu personalitate juridică, de drept privat, recunoscută de stat ca avînd un patrimoniu (o zestre), un scop licit în slujba unei idei, a unei raţiuni, pentru un ideal, cu o structură de autoconducere perpetuă, simplă şi flexibilă, din resurse proprii, independente.

Am creat un fel de copil al legii mele din sufletul meu, născut din capul meu şi din inima mea, pentru cei de azi şi pentru cei ce vor veni după mine, mîine. Astfel a luat fiinţă, iniţial, în gînd conceptul pentru răspunsul ce rămîne după mine. El a fost conturat ca vis la 9 mai 1985. Apoi s-a obiectivat în  Fundaţia Tempus România în Traian – Ialomiţa, în Căminul cultural din (satul – pe atunci, acum comună) Traian, ca primă etapă a punerii în acţiune a unui vis. O zi de 23 noiembrie 1991, în Căminul cultural al satului, înainte de 1 Decembrie, Ziua naţională a DacoRomâniei, acolo unde copil fiind, am recitat primele poezii, am primit primele încurajări, premii la serbări şcolare pe scenă, am văzut primele filme (primul a fost ”Ciulinii Bărăganului”), spectacole, alte acţiuni de interes sătesc – am fost la nunţi, baluri etc. Ţin minte clădirea aceea de la primele cărămizi zidite, am fost acolo, casa culturii s-a zidit sub ochii mei…

A fost ceva din lăuntrul meu, ceva ce vine, de la părinţii din părinţi, cum zicea poetul, din părinţii părinţilor… Un imbold, pentru că nu mi-a cerut nimeni, nici nu mi-a sugerat cineva să fac aşa ceva. Cum zice ţăranul ialomiţean, a fost ceva din capul meu… Mă mai întreb şi acum, oare, cînd mi-a răsărit ideea asta în cap? Ea a devenit stăpîna mea, ca o lumină de departe, ori ca un blestem, un virus, ori ceva străin de mine luat de prin cărţi, biblioteci ori evenimente culturale de prin ţară, care trebuia sau trebuiau – dacă sunt şi una şi alta, să se înfăptuiască în zbaterea mea de atîtea zeci de ani…

A fost obsesia timpului, a vremurilor învolburate din anii 60 -70 -80-90. Iniţial, am dorit un fel de reuniune periodică a conţăranilor mei, a fiilor satului, apoi, din fundaţie sătească am ridicat programul spre un orizont judeţean, al ţinutului de la izvoarele Ialomiţei la Dunăre şi Moştiştea, apoi unul naţional şi, în fine, al dacoromânităţii de aici dintre graniţele politice actuale şi, în fine, cu vocaţia internaţională a întregii dacoromânităţi pentru că acolo unde este limba dacoromână, acolo este DacoRomânia. Totuşi, ea păstrează şi va păstra rădăcinile ţărăneşti în Traian. Avem nevoie fiecare să trăim într-o societate a unor oameni cultivaţi, cinstiţi, înţelepţi şi drepţi, în care esenţa umană să se poată manifesta liber, creator, inteligent şi paşnic, o oază de cultură şi civilizaţiei aleasă pentru sănătatea noastră spirituală şi morală. Şi dacă ea nu este în mod natural, trebuie să o cultivăm să fie şi să crească cel puţin în jurul nostru. Sau acolo unde vrem să trăim.

2.DE CE ACADEMIE?

Pentru a-i asigura combustia internă, era nevoie de cercetare perpetuă. Un ceva simplu care să atragă permanent ca un magnet curiozitatea firească de la copilul de şcoală pînă la fruntea academică şi să-i ofere hrana spirituală, existenţa prin sine, ca o cauză proprie, vie, ca o constantă a timpului. Întotdeauna am gîndit că ideile sunt la ele acasă într-o academie. Pentru ca ele să dăinuie, trebuie să aibă valoare, iar ideile trebuie întoarse pe toate feţele, cîntărite, privite din toate unghiurile posibile, mai ales din perspectiva viitorului, dar în mod categoric al prezentului. Conceptele sunt astfel clarificate, limpezite şi colorate după chipul şi asemănarea vremurilor pe care le trăim şi, mai ales, a aspiraţiilor la care năzuim spre eternitate într-un cadru organizat, natural, domestic, haiducesc, dar şi retras, departe de lumea dezlănţuită.

Şi astfel a venit vremea în care se pot dezbate problemele mari ale noastre şi ale celorlalţi într-un cadru adecvat, după un protocol de şedinţă special, propriu, cu o tematică dinainte stabilită, în funcţie de interesul concret şi problematicile care ard, cu spirit critic, cu participarea unor persoane, grupuri, comunităţi, tematici de pe agenda naţiunii noastre sau ale întregii comunităţi de naţiuni libere, în cadrul unor abordări interdisciplinare, calme, aşezate, cu idei limpezi.

Academia, în accepţiunea clasică, este o societate culturală, organizată cu scopul de a promova cunoaşterea, creativitatea, arta, ştiinţa, tehnica, literatura, poezia, muzica, alte activităţi culturale, spirituale ori intelectuale. Termenul vine de la grădinile lui Akademos, un crîng de măslini din afara cetăţii antice Atena, locul celebrei şcoli de filozofie a lui Platon, Academia din secolul IV î.Chr. Chiar am fost în Grecia, acolo, pe acel loc, să vă cu ochii mei orizontul acela, să inspir aerul vechi în care au vibrat cuvintele şi raţiunea celor vestiţi. Tot aşa, mai întîi, am fost şi la Helis – cetatea lui Dromi – getul, Dromichete de pe Ialomiţa – prima universitate europeană, chiar şi din lume – după unii, Aula Zamolsiană a geţilor, Andronicon, fondată cu multe milenii înainte de Academia de la Atena). Termenul a reapărut în Italia în secolul XV cu scopul de a oferi instrucţie, de a genera ocazii pentru expoziţii şi în care creatorii vremii, expuneau pentru membrii creatori sau studenţii lor, ori reprezentanţii societăţii. Aproape toate ţările au azi cel puţin o academie susţinută de stat sau una asociată statului respectiv, ori mai multe. Sunt, azi, sate europene care au o academie. Adevărul este că prima academie a lumii a fost creată de Zamolse în Dacia, vezi Andronicon – Aula zamolsiană, şcolile de pe Ialomiţa (Balaciu) şi din Carpaţi la care anticii, inclusiv elini-greci, alţi vecini, veneau să se instruiască, din vechime, în faima vremurilor. Am avansat ipoteza că Zamolse, fiind zeului cunoaşterii, ar fi existat înainte de potop, după Hestia, în orizontul anilor   12 000 după Zamolse (d.Zm.), 10 000 înainte de Christos (î.Chr.). Aşadar, înainte de marele Pitagora care propaga zamolsianismul, cu mult înainte, şi de Socrate atenianul, şi de urmaşii în spirit ai lui, Platon, Aristotel etc. Am ales termenul de academie şi nu Androniconul pentru că a fost consacrat european şi universal, Androniconul va fi redescoperit ulterior şi va obţine întîietatea corectă.

La începuturi, pe la 387 înainte de Christos, cînd termenul denumea locul şi acţiunile din grădinile lui Akademos, de lîngă Atena, acolo, se afla doar un parc. Platon a fondat o asociaţie în care tinerii dornici de învăţătură puteau dezbate liber diverse teme de istorie şi filosofie. Unii profesori, specialişti, predau tinerilor – copii ai unor oameni de seamă ai cetăţii, lecţii de retorică şi de ştiinţe exacte. Învăţămîntul, la început, a fost particular, apoi a devenit şi o obligaţie asumată de cetate pentru locuitorii fruntaşi ai acesteia, astfel că, împreună cu educaţia, a devenit o misiune a cetăţii pentru a creşte şi a avea, prin învăţămînt public, cetăţenii pe care şi-i dorea în viitor cetatea. După secolul XV, un grup de umanişti italieni au redefinit termenul academie drept instituţie în care se reuneau umaniştii pentru a discuta şi a face un schimb de păreri referitoare la viaţa culturală a epocii, mersul înainte al culturii în lume. În vremea lui Constantin Brîncoveanu, la 1694, în Bucureşti exista Academia Domnească – ca o renaştere a Aulei Zamolsiene, şi la Iaşi a existat Academia Mihăileană. Ulterior, a devenit o modalitate, loc, punct în care se studia opera unui maestru deja consacrat, de regulă, sculptor, pictor, în care discipolii trebuiau să-şi însuşească toate cunoştinţele, luînd drept model pe maestru. În secolul următor, Europa, îndeosebi Franţa, a cunoscut fenomenul şcolilor academice din care au crescut mari poeţi, artişti, pictori, sculptori şi muzicieni, în general, artişti de mare clasă şi cu vocaţie europeană şi universală. Jean-Baptiste Colbert, cunoscut om de stat, a fondat vestita instituţie Academia Regală de Pictură şi Sculptură în secolul XVIII. Academia Regală Britanică a fost fondată la Londra în 1768. Ulterior, termenul de Academie a denumit o instituţie de învăţămînt superior în care accesul era permis doar studenţilor eminenţi care doreau să se specializeze în diverse domenii artistice sau ştiinţifice, tehnice, militare, culturale, în general.

Academia DacoRomână este o organizaţie nonguvernamentală, cu profil de cercetare fundamentală, în principal, a problematicii tempologiei – ca ştiinţă a timpului – filosofiei, conştiinţei temporale, a dacoromânisticii – ca ştiinţă despre conştiinţa naţiunii dacoromâne, a acţiunilor şi inacţiunilor acesteia de la începuturile ei pînă în viitorii posibili şi dezirabili, a comterristicii – ca ştiinţă a problemelor globale (internaţionale) percepute din perspectiva dacoromânisticii, a istoriei, a ştiinţei conducerii-managementului, a dreptului, a sociologiei, ştiinţelor sociale în general, a economiei, a tehnicii, a strategiei şi artei militare, a lingvisticii şi educaţiei permanente. În baza ideii din 9 mai 1985, ca un ecou în timp al cunoaşterii zamolsiene, de la prima obşte care a creat o naţiune ancestrală, a fost înfiinţată la 23.11.1991, dosar 751/PJ/1991 la judecătoria sect. 1, Bucureşti, pe timp nelimitat, ca societate independentă, neguvernamentală, non profit, la adunarea membrilor fondatori de la Căminul cultural din localitatea Traian-Ialomiţa, cu denumirea FUNDAŢIA TEMPUS şi a acţionat pentru îndeplinirea programului propriu. Prin modificări succesive ale Statutului şi Programului şi absorbţia, la 9 mai 2008, a ACADEMIEI DACOROMÂNE (A.D.R. – fostul Institut Naţional pentru Românitate şi Românistică – INPROROM, fondat la 1 Decembrie 1990 la sediul Vetrei Româneşti din Bucureşti, provenind dintr-un grup-aparte al ”Alma Mater” – societatea universitarilor cu sediu în Bucureşti, ca urmaş al Societăţii cultural-ştiinţifice ”Renaşterea Daciei” fondată la 1 octombrie 1949 la Sarmisegetuza şi a Cercului de studii ”Deceneu” din anii 60-70, apoi transformat, în fine, în Academia DacoRomână la 9 mai 1995), ea a devenit dintr-o fundaţie sătească, una cu vocaţie naţională, europeană şi chiar globală, rămînînd cu rădăcinile la Traian-Ialomiţa, alături de membrii fondatori din România şi activînd prin membrii săi – oameni de valoare pe mai multe continente.

ACADEMIA DACOROMÂNĂ (A.D.R.) este principala parte componentă autonomă a Fundaţiei A.D.R.”T.D.C.” Este, totodată, continuatoarea şi legatara unică a Institutului Naţional pentru Românitate şi Românistică (INPROROM).       Ca şi Fundaţia de care aparţine (şi in care este anvelopată prin unificare pentru a fi protejată de interdicţii absurde) este o instituţie independentă de stat sau de partide politice, non-profit, de interes public naţional şi internaţional, de cercetare în domeniile fundamentale ale ştiinţei, culturii, artei şi tehnicii, independentă în acţiunile ei înfiinţată de Fundaţia ADR”T.D.C.” (fostă Tempus, Traian – România). A.D.R. se constituie ca o societate a oamenilor liberi, care au conştiinţă de dacoromâni şi care militează pentru eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti zamolsiene pe Terra noastră comună.

Are trei secţii: Tempus, DacoRomânia şi ComTerra, fiecare cuprinzînd cîte 7 centre de cercetare fundamentală, 21, în total).

Scopul fundamental al A.D.R. este cunoaşterea, cercetarea, crearea, stimularea, promovarea, apărarea şi eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti de pretutindeni, pe Terra noastră comună. Creată din nevoia unor clarificări privind problematica omului, a timpului, privind geneza, identitatea naţională şi culturală, dacoromânistica, privind stimularea creativităţii, cercetarea, apărarea drepturilor şi libertăţii omului, privind problemele conducerii şi ale dreptului într-o lume globală, a cunoaşterii şi acţiunii în general, A.D.R. îşi propune să colaboreze cu persoane fizice şi juridice din ţară şi din străinătate care au preocupări comune, pentru conceperea şi realizarea de proiecte interdisciplinare de interes naţional, european şi internaţional.

Obiectivul strategic al A.D.R. este pregătirea spirituală a renaşterii pentru reîntregirea naţiunii dacoromâne de pretutindeni în contextul valorilor umane temporale, europene şi universale. În acest sens, A.D.R. colaborează cu academii, instituţii de stat şi private de cercetare, de învăţămînt, religioase, cu Partidul României Europene – P.R.E. (care va deveni Partidul Dacilor Liberi –D.L. ori acesta va fi un partid nou, de sine stătător, cu care împreună ar lupta pentru o DacoRomânie liberă într-o Europă liberă). Pe primul, P.R.E., l-a înfiinţat, din propria iniţiativă a membrilor fondatori, Senatul Academiei DacoRomâne, tot aşa cum a înfiinţat şi alte organizaţii şi instituţii cultural-ştiinţifice din România şi vecinătăţile sale, oriunde trăiesc dacoromâni. Pe al doilea partid l-a iniţiat şi fondat, fiind încă în curs de structurare temeinică, aşezată.

Fundaţia este una militantă, are ca temei atît adevărul, cît şi acţiunea eficace şi militează pentru stimularea acestora în cercetarea ştiinţifică, în creativitate, învăţămînt, în educaţie permanentă, în promovarea şi apărarea drepturilor şi libertăţii omului şi ale naţiunii dacoromâne pe Terra noastră comună. A.D.R. contribuie, independent de stat, la întărirea legăturilor dacoromânilor din ţară cu dacoromânii din afara frontierelor ţării şi acţionează pretutindeni pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii dacoromâneşti sub aspect etnic, cultural, lingvistic şi religios, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt ei în momentul de faţă.

Ca instituţie autonomă în cadrul Fundaţiei Academia DacoRomână ”Tempus DacoRomânia ComTerra”, în care problemele de ştiinţa conducerii, de drept, filosofia, istoria, lingvistica, artele, tehnica, creativitatea, în general, sunt la ele acasă, A.D.R. desfăşoară acţiuni publice prin manifestări săptămînale, joia după amiaza (de regulă, după orele 16) în locuri prestabilite. Aceasta priveşte şi latura universitară, prin sesiuni de comunicări şi dezbateri privind cursurile de tempologie, dacoromânistică, comterristică, ştiinţa conducerii, conform Planului anual din Programul Fundaţiei TDC.

Recent, Fundaţia Academia DacoRomână a reactivat Societatea Carpaţii, bine cunoscută în vremea generaţiei lui Mihai Eminescu. Ea îşi propunea, în secret (azi, discret) renaşterea Daciei Mari. De regulă, activează în fiecare joi a saptămînii. În prima joi a fiecărei luni, între orele 16-18: 1 oră predare – prezentare a temei de cercetare fundamentală, 1 oră dezbateri de tempologie-istorie-filosofie, creativitate, ştiinţa conducerii-management, dacoromânistică-sociologie şi drept, educaţie permanentă. În a doua joi, Laboratorul de creaţie Hasdeu T.D.C. – creaţii originale, lansări de carte, filme, întîlniri cu scriitori, artişti plastici, oameni de cultură, compozitori, regizori, actori, critici etc. În penultima joi, probleme comterriste (globale, ale Terrei comune), numite şi probleme internaţionale. Iar în ultima joi, probleme naţionale – cele mai grave. În joia din lunile cu cinci joi, şedinţe care privesc soluţionarea problemelor de managemant cultural intern şi extern.

Nu este o academie în sens clasic, încă, dar tinde de peste un sfert de secol să devină o academie modernă, fiind susţinută financiar de editura cu acelaşi nume, care lucrează în cheie zamolsiană. Este o continuatoare a curentelor daciste, clasice, din cultura română (N. Densuşianu, B.P. Hasdeu, M. Eminescu şi alţii, respectiv din 1 oct. 1949 a Societăţii cultural ştiinţifice Renaşterea Daciei, a cercului Deceneu etc, alături de alte cîteva zeci, poate sute, de organizaţii din ţara şi din străinătate. Dar, mai întîi de toate, se mîndreşte a fi urmaşă a şcolii zamolsiene denumite Aula zamolsiană – Andronicon – prima universitate populară din lume (despre care vorbea, cu patos, preotul cercetător istoric Dumitru Bălaşa), cu studenţi care se reuneau la umbra unor copaci bătrîni în jurul învăţaţilor vremii, precum şi a Academiei Domneşti de Bucureşti, 1694.

Desigur că le suntem datori Hestiei – care a predat Legile Belagine lui Zamolse înainte cu 10 000 de Christos, lui Pitagora, Socrate, Platon şi Aristotel, dar mai presus de toate şi de toţi, toată istoria îi este datoare lui Zamolse pentru că el a creat această şcoală a nemuritorilor în DACOROMÂNIA, reuşind o unificare spirituală a dacoromânităţii cu 10 000 înainte de Christos, mai înainte de marile catastrofe din anii 7 500 î.Chr., pregătind spiritual (re)unificarea politico-militară naţiunii dacoromâne sub sceptrul marelui rege Burebista.

Revenind în vremurile noastre, trebuie să afirm, fără modestie, că ideea de Academie DacoRomână în structura actuală a fost a mea, în spiritul vechilor tradiţii, astfel că primii fondatori am fost Geo Stroe, George Ursa, Augustin Deac – al doilea om care a aderat întru totul la idee, Constantin Mocanu, Dumitru Bălăieţ, Ion Cristescu, Mihail M. Pîrlog, Ion Stepanescu, Ion Şuţa, Paul Lazăr Tonciulescu, Gh.D. Iscru, Nica Leon etc. A se vedea lista acelor fondatori care nu mai sunt printre noi, anexată prezentei lucrări.

Primul om care a văzut primul statut al Academiei redactat de subsemnatul şi recunoscut în instanţa judecătorească a fost preotul D. Bălaşa, la prima mea întîlnire emoţionantă, faţă în faţă, cu părintele în Rm. Vîlcea. A fost prilejuită de o activitate culturală, cînd a devenit totodată, acceptînd cu bucurie, şi primul preşedinte de onoare al Academiei DacoRomâne.

Preşedintele de onoare în eternitate al Academiei DacoRomâne este marele Nicolae Densuşianu, iar primul Testament Zamolsian, Biblia membrilor A.D.R. este lucrarea sa monumentală, DACIA PREISTORICĂ.

În fiecare an, în ultima joi a lunii noiembrie are loc sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice şi dezbateri publice a FADRTDC dedicată Zilei naţionale a tuturor dacoromânilor, 1 Decembrie. În luna iunie, în a treia joi are loc, de drept, şedinţa conducerii FADRTDC pentru ajustarea PROTEMDACOM-12 050 şi Planului Academiei DacoRomâne pe anul în curs. Pentru comparaţie, reamintesc faptul că azi, Academia Franceză este Academie literară franceză, întemeiată în 1634 de cardinalul Richelieu, pentru păstrarea standardelor estetice literare şi stabilirea limbii franceze. Uneori, s-a străduit, în mod aproape absurd, să purifice limba franceză de împrumuturile străine. Numărul membrilor este limitat la 40. Academia Regală de Arte este Academia naţională britanică de arte, fondată în 1768 de către George III. Numărul este limitat la 40, iar numele membrilor sunt urmate de iniţialele R.A. (royal academician). Academia Română este cea mai importantă instituţie de cultură şi ştiinţă din România, înfiinţată în 1866, sub denumirea de Societatea Literară Română. Primul preşedinte al ei a fost I. Heliade Rădulescu. Scopul ei era elaborarea şi publicarea dicţionarului, gramaticii şi regulilor ortografice ale limbii române moderne. Cei 181 de membri – titulari, corespondenţi sau de onoare – aleg în rîndurile lor şi personalităţi din străinătate.

Academia DacoRomână – instituţie autonomă în cadrul Fundaţiei ADR”TDC” fiind liberă, se subordonează idealurilor naţiunii dacoromâne şi nu statului, fie el şi românesc, atunci cînd mai este… prin urmare, seva ei vine din istoria – chiar preistoria DacoRomâniei şi din setea trecutului, în general, şi mai ales din inteligenţa prezentului cu perspectiva viitorului renaşterii dacoromâneşti…

Are numai 100 membri titulari, un număr nelimitat de membrii fondatori, de onoare, corespondenţi şi asociaţi. Pentru continuitate, am creat o pepinieră în localitatea natală, o ”minicademie” a premianţilor din Liceul tehnologic Traian: ACADEMIA ZAMOLSIANĂ ”PRIMII ÎN TIMP” – AZPIT, chiar la Traian, în sediul Fundaţiei. Poate participa orice premiant din ţară şi din comunităţile noastre de pretutindeni. Este o continuare, după anul 2013 a anilor de cursurilor bilunare – Primii în timp, din 2007, în cadrul Festivalului Timpului, TEMPUSFEST, cu unele intermitenţe pe timp de iarnă, compactări experimentale reluate pentru vreo 7 promoţii de premianţi, pe clase. Desigur, a acestea au fost invitaţi şi şcolarii mai răsăriţi, acordul scris al părinţilor lor. Micii academicieni de azi, autonumiţi cercetători tempusieni ai lui Zamolse au înaintaşi vreo 25 de premianţi Tempus – Primii în timp care sunt, îşi exercită profesiile alese, ca oameni liberi, ori mai sunt studenţi, liceeni, unii chiar în comună… şi sunt dovada propriei lor curiozităţi şi deveniri, ai setei proprii de cunoaştere, ai luptei de a reuşi în viaţă, de a fi fericiţi că sunt primii la învăţătură la şcoală, în viaţă, în profesie. Totodată – prin spiritul lor activ, întreprinzător, cunoştinţelor şi reccomandărilor primite îşi vor croi singuri drumul în viaţa către profesia pe care o doresc, orientîndu-se de mici către locul de muncă preferat conform principiului ”omul potrivit la locul potrivit”.

Viaţa întru zamolsianism, ca dacoromân, este eternă, pentru că eternitatea s-a născut, este valoarea zamolsiană vie, omul este academicianul celor văzute şi nevăzute – simbolul înţelepciunii a tot şi a tuturor celor care s-au aflat, se află şi se vor afla în DacoRomânia de la începuturi pînă în viitorii previzibili şi dezirabili spre orizonturile lumii.

La 21 iunie 2016 am sărbătorit, împreună cu ei, trei ani de la fondarea acestei miniacademii, pe baza unui program întocmit şi împlinit de ei, pentru ei, urmare a celor 10 ani de cursuri Primii în timp la sediul privat definitiv al AZPIT în Clubul Tempus şi în Aula Zamolsiană, în sediul cultural din centrul comunei. Iar, conform tradiţiei,  în săptămîna a doua din septembrie 2016, ediţia a XVI-a Festivalului Timpului – TEMPUSFEST. În proiect, pe planşetă, se află un sediu nou, conturat în forma unui om răstignit orizontal, pe Terra cu braţele şi picioarele ancorate într-un cerc cu o circumferinţă segmentată reprezentînd infinitul, privind cerul înstelat ca fiu al Cerului pe Terra. În capul acestuia se află un ”T” semnul timpului – Tempus nemuritor – gîndul nemuritor al lui Zamolse.

—————————————

STROE, Geo, FUNDAŢIA ACADEMIA DACOROMÂNĂ, ”Tempus DacoRomânia ComTerra” de la vis la realitate, Editura DacoRomână T.D.C., 2016, Bucureşti, 101 pagini

Şi lacrimile mă apasă, Te rog, măicuță, ia-mă-acasă,
Mi-e inima însângerată,  Fiindcă mi-au pus sârmă ghimpată.
Adesea lumea mă întreabă: – Tu eşti orfana basarabă,
Cea despărțită pe nedrept.  De la al mamei sale piept?”

(Lucia Stegărescu. Liceană)

Ce face dreapta? Dormitează. Reformatarea stângii ar trebui să fie un semnal pentru reformatarea dreptei. Este absolut clar că centru-dreapta în forma actuală nu poate deveni un pol puternic pentru a contrabalansa polul de stânga. Ca o hârtie de turnesol au fost rezultatele primului tur al alegerilor prezidenţiale! Din toate cioburile de pe centru-dreapta trebuie să renască ca pasărea Phoenix Mişcarea Naţională Proeuropeană, capabilă să stopeze revanşa stângii. Luând în consideraţie rânza moldovenească, bat-o s-o bată, optimă ar fi constituirea a unui unic partid de centru-dreapta şi a unui partid de dreapta. Pe centru-dreapta avem: PAS cu un lider deja format şi susţinut de electorat, PLDM (cel de altă dată nu mai există, există doar cioburi), PPEM, PPDA, PPDM, partidul „Acţiunea Democratică”, Mişcarea Populară Antimafie ş.a. Constituirea pe acest segment a unui singur partid puternic ar putea fi atrăgător pentru o parte din susţinătorii PDM în momentul când partidul va fi incorporat totalmente în polul de stânga.

Pe dreapta avem: PL, PLR, PNL, Partidul Verde Ecologist, Partidul „Dreapta”, majoritatea ieşite din fostul partid puternic altădată PL. Se cere de urgență o reformatare a acestui segment cu implicarea majoră a organizaţiilor social-politice precum „Sfatul Ţării”, „Acţiunea 2012”, BUN,  a organizaţiilor de tineret „Tinerii Moldovei”, „Onoare, Demnitate şi Patrie”  şi crearea unui singur partid proUnire. Orice altă soluţie va fi un eşec al opţiunii naţionale. O situaţie similară a fost în alegerile din 2001 când din cauza că partidele PL, PSL, PNŢCD, PCRM, PFD, PPCD, aşchii din PPCD şi PFD nu s-au unit au „dăruit” comuniştilor 21 mandate de deputat. Ulterior, în a. 2002, au fuzionat însă era prea târziu. Mintea moldoveanului cea de pe urmă! Numai o astfel de reformatare a dreptei ar putea realiza doar cu susţinerea centru-dreptei Reunirea de la 2018.

Unii pun la îndoială posibilitatea Reunirii în 2018 a Basarabiei cu România. E adevărat însă la o mobilizare majoră a forţelor naţionale şi la o turnură favorabilă Reunirii (aşa cum a fost la 1859 şi 1918!) a situaţiei social-politice din regiune Reunirea este posibilă. Acest lucru îl înţeleg chiar şi adversarii Unirii. Nu în zadar Dodon este deranjat atât de mult de acest curent care ia avalanşă. Gradul de sărăcire a populaţiei va continua, iar decalajul între nivelul de trai în Republica Moldova şi România (actualmente salariile, pensiile sunt în raport de aproximativ 1:5) se va adânci. Acestea vor fi, la rândul lor, argumente proUnire pentru moş Ion. Dar pentru al convinge pe moş Ion în aceste adevăruri va trebui de lucrat. Deosebit de fructuoasă în acest sens a fost activitatea tinerilor. Vara trecută Tinerii Moldovei au făcut un lucru foarte util: au organizat Caravana Unirii cu genericul „Cunoaşteţi Ţara!”. Pe parcursul lunii iulie grupuri de tineri s-au aflat în sute de sate din Basarabia, aducând mesajul Reunirii, avantajele Reunirii. Peste o sută de mii de basarabeni au vizitat cele mai frumoase locuri din Ţară. În această frumoasă acţiune un aport deosebit l-au adus fraţii noştri din Ţară. L-aş menţiona în acest sens pe prorectorul de la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” din Iaşi, Cezar Oprişan, prof. dr.ing. şi mare patriot, care s-a implicat major în organizarea cazării acestor basarabeni. Dacă vom fi organizaţi, dacă ne vom mobiliza la maxim, dacă vom lăsa la o parte toate interesele de grup, de gaşcă, de partid, repunând în prim plan interesul naţional, Reunirea este posibilă. Avem o generaţie de aur care poate realiza Reunirea. Trebuie cu toţii să punem umărul la edificarea acestei multaşteptate construcţii. Şi conjunctura internaţională ar putea fi favorabilă Reunirii. Chiar dacă declaraţiile iresponsabile din vară ale ambasadorului SUA la Chişinău au bulversat societatea basarabeană există totuşi un document serios din partea SUA în favoarea Unirii, este vorba despre puţin cunocuta rezoluţie 148, prin care se hotărăşte că Guvernul SUA trebuie să susţină eforturile Moldovei de negociere a reunificării României cu Moldova făcând referinţă la o serie de documente. De ce nu a fost exploatată în interesul naţional această rezoluţie? Este o întrebare fără răspuns. Istoria îl va judeca pe cei care au rata această fericită oportunitate. Rezoluţia nr. 148 a Senatului SUA este un document de o importanţă politică excepţională şi trebuie să stea la baza oricăror negocieri viitoare pentru realizarea Reunirii Moldovei cu România.

Există alternativă Reunirii? Categoric nu! În următorii ani gradul de sărăcie în Basarabia va deveni insuportabil, corupţia va continua să înflorească (drept dovadă este ce s-a întâmplat până acum: furtul miliardelor, lipsa paşilor concreţi de luptă cu corupţia ş.a.), instabilitatea politică îi va speria în continuare pe investitorii străini, instabilitatea în regiune va avansa din cauza pretenţiilor geopolitice ale Rusiei. Priveam deunăzi un film de groază despre cum ar putea evolua evenimentele în Balcani într-un viitor apropiat. Dar deoarece calea preferată a ruşilor spre Balcani întotdeauna (cel puţin în ultimii 250 de ani!) a trecut prin Ţările Româneşti este foarte clar că Rusia va continua să pedaleze pe planul său de creare a Novorosiei. Basarabia separată de Ţară în orice moment va putea fi înghiţită de această nouă structură a Rusiei. Doar Reunirea cu Ţara ne mai poate salva!

 

 

Valeriu Dulgheru