FIII LUCEAFĂRULUI
Lumi eminesciene la Lawrence şi Eliade
George Anca
„Ca un luceafăr…”
„Lumea iese din scenă”.
Din şcoală, ne urmăresc ultimele cuvinte ale luceafărului-geniu – „în lume mea mă simt / Nemuritor şi rece”. Din prima poezie publicată, din prima strofă aflasem că „se stinse un luceafăr”, Aron Pumnul. Citim într-un manuscris: „Un luceafăr, un luceafăr/…/ În viaţa-mi de-ntuneric/…/ cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept”. Dimitrie Vatamaniuc numără 19 subvariante la varianta (… după model german) Iar când voi fi pământ, printre care:
Luceferi în cetini
Luceferi pe veci
Luceferi dulci pe lac
Luceferi ce apar
Luceferi blând răsar
Luceferi blânzi ce rar
Se strecură-n cetini
Luceferi ce s-aprind
Luceferi mari de foc
Luceferii de foc
Întrebat, pe e-mail, de la Universitatea din Târgu-Mureş, ce titlu are comunicarea mea, am răspuns, din Washington Convention Center: Lumile lui Mircea Eliade (literatura vs ştiinţă?). Am precizat, după câteva momente: Lumile eminesciene ale lui Eliade (româneşti, luceferi?). Cititor, în India, al lui D.H. Lawrence, mi-am amintit de morning star – Quetzalcoatl, din Plumed Serpent şi am început să pregătesc un paper cu titlul (intenţie): Lumi eminesciene la Eliade şi Lawrence (luceafăr). Îmi argumentam, cumva gen critical fiction, legătura dintre cei trei, destul de ilustrabilă în ce-i priveşte pe români. Pentru traducătorul în româneşte al Revoltei în deşert a colonelului Lawrence (şi cu un articol despre geniul personajului interpretat, mai târziu, în film de Peter O’Toole), ar putea scandaliza tăcerea asupra scriitorului afin D. H. Lawrence, şi totuşi, încă în Şantier, Eliade evocă: „La Uttarapara, zemindarul mă primeşte iarăşi în biblioteca lui magnifică, şi îmi arată ultimele achiziţii, printre care şi Lady Chatterley’s Lover”. D. H. Lawrence, se vedea, într-o scrisoare, „queer and desolate in my soul – like Ovide in Thrace” (starea o transferă şi unui personaj feminin de roman). Şi fără a substitui pe Ovidiu lui Eminescu, tema independentă a luceafărului (şi apocalipsului?) se oferea ca un subiect tentant. S-a spus, de altfel, că Ovidiu este „un D.H. Lawrence al antichităţii”.
Cum se întâlnesc lumile celor trei? Eliade vorbeşte de Brahma locas comparabile subînţeles lumilor eminesciene, Lawrence îşi asumă cosmosul (chiar „împreună” cu Eminescu).
O călătorie prin lumea lumilor lui Eminescu n-are, probabil, sfârşit, continuându-se până şi în „tăcerea”-deconstruire pecetluită pe creaţia lui mai cu seamă în postmodernism. Poetul nostru împărtăşeşte „damnarea” cu Ovidiu, Eliade, Lawrence. Înainte de a privi luceafărul fiecăruia, ne amintim din universul de formulări-lume eminesciene:
Fără naţiunea mea nu e lume
Mundus sensibilis şi inteligibilis – Mundus phaenomenon, mundus noumenon
Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte
ARBORE
… Adeseori m-adâncesc în noaptea acestui suflet bătrân şi rece, în marea lui cea adâncă şi întinsă… căci alta-i lumea ce-o vezi cu ochii – şi aceea tristă, şi alta-i lumea ce-o vezi în oglinda speranţei şi în visul cel frumos al trecutului – şi aceea-i frumoasă… alta-i fundul cel amar al mării, alta-i faţa apei cea lucie. Adeseori iau de la basmu, de la păzitorul cel posomorât al trecutului, cheile lui de aur şi deschid porţile inimii mele. Adeseori, în sufletul meu, întorc înapoi roata cea uriaşă a timpului cu codrii să-i de secoli, cu popoarele sale… Cu creştinătatea şi Păgânătatea sa… Într-un loc îmi place să opresc roata… să privesc cu tot estasul lumea ce se-ntinde înaintea ochilor! Lumea… Roma! Roma, coroana de marmură a pământului, cu împăraţii ei mari ca Dumnezeii seninului. // Pe tronuri cu trepte multe, îmbrăcaţi în aur, fruntea lor încinsă cu luceferi, privesc la lumea îngenuncheată la picioarele lor. (Ştefan cel Tânăr)
Şi inima-i bătrână din nou o mai inspiră,
De cugetă lumi nouă – cum cugetă o liră
Mira, Doamna lumii, ar fi încă femeie, şi eu vreau ca iubita sufletului meu să fie o zeitate, să domnească peste mult mai mult – adică peste inima mea. Inima mea, acest pustiu nemărginit populat de urmele durerii, de lumile palide ale trecutului, tu ai înflorit-o cu zânele râzânde ale viitorurilor. /…/ tu nu ştii că bătăile astei inimi sunt orologiul după care se-ndreaptă o lume, lume necunoscută, a cărei Dumnezeu sunt eu – bătăile astei inimi sunt destinul unei lumi – la tremurul ei tremură lumea – la zâmbetul ei se-nsenină pustiurile sale – şi când orariul stă – timpul stă – timpul neci nu mai esistă căci se topeşte-n vecinicie şi lumile inimei mele s-a stins//ca o clipă. (Mira)
Minunaţi ginii ai pământului cari luciţi în fier, cari pâlpâiţi flăcări, cari zvâcniţi în inima omenească, cu voi vreau să înving lumea.
Sălbatec fulger răsculat împotriva lumilor şi esilat de univers în spăimânta lui într-un veşted corp de om.
Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi – roşii gigantice făclii –
Şi-apoi se sting. Nimicul linţoliul se întinde
Pe spaţiuri deşarte, pe lumile murinde (Mureşanu)
Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer
O, Adonai! al cărui gând e lumea
Muzica sferelor: Seraphi adoară
Inima lumilor ce-o înconjoară
Ah! îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!
Ca un luceafăr am trecut prin lume
(Citatele sunt extrase din: Eminescu Opere, vol. I-V, Ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999)
Lumi eminesciene ritmează Mircea Eliade în Secretul doctorului Honigberger – „Este o lume nouă, dar rămâne totuşi o lume … lumea spectrală… lumea supranormală… lumea noastră… zborul lui Buddha… zborul însemnă, în limbajul simbolic şi secret, capacitatea omului de a transcende lumea simţurilor şi, deci, de a avea acces în lumile nevăzute… lumea întreagă, în totalitatea ei, o vedea – ca să citez din manuscrisul lui – ’cu totul contrarie decât pare unui om în stare de veghe’ … lumea celaltă… lumea cunoscută-n extaz, ’cu totul contradictorie celei pe care o vedem cu ochii trupului’ … ’noua viziune pe care o dobândeşte iniţiatul prin acest ochi’ nu are nimic de a face cu lumea formelor şi a iluziilor, ci se referă exclusiv la lumea spirituală, adică are acces la niveluri suprasensibile”.
„Lucifer e în deplină libertate numai în Răsărit” (Meditaţie asupra arderii Catedralelor).
Din lumile lui D.H. Lawrence: „Vrem să scăpăm de ’universul’ nostru mic, înghesuit şi maşinal, şi să revenim la marele cosmos însufleţit al păgânilor ’neluminaţi’ ”… „Suntem una cu cosmosul”… „ ’lumea’ se sprijină pe cifra doisprezece, numărul doisprezece este esenţial pentru tipul de cosmos stabilit. Ciclurile evoluează sprijinindu-se pe cifra şapte”. „Luceafărul de dimineaţă a fost întotdeauna un zeu, de când au început să existe zei. Însă atunci când cultul zeilor muribunzi şi renăscuţi a devenit frecvent în toată lumea veche, cam în jurul anului 600 e.n., el a ajuns să-l simbolizeze pe zeul cel nou fiindcă domneşte în amurg, între zi şi noapte, şi din acelaşi motiv se presupune că este stăpânul ambelor şi stă în toată strălucirea cu un picior pe întinderea nopţii şi cu celălalt pe lumea zilei, cu un picior pe mare şi cu celălalt pe uscat. Ştim că noaptea era o formă a aburilor sau a şuvoaielor” (Apocalipsul, Holding Reporter, 1993, traducere de Radu Paraschivescu). Apokalypto, filmul lui Mel Gibson din 2006, relansează zeul aztec Popol Vuh, sfârşitul lumii fiind programat pentru 21 decembrie 2012.
Domnişoara Christina
Motto-ul din poemul filosofic Queen Mab de Shelley (altfel nelipsit de „luceafăr” – „And Vesper’s image on the western main/Is beautiful still”, canto IV; ori, în The Revolt of Islam, XXVI: „A blood-red Comet and the Morning star/Mingling their beams in combat) ales de Eliade pentru romanul său Domnişoara Christina – spre deosebire de cel în bengali la Maytreyi – nu pare direct legat, aici, de povestea răsturnată a Luceafărului eminescian. Totuşi, „The perefect semblance of its bodily frame” este ceea ce caută mai orice personaj eliadian, mai orice bărbat iubind câte două femei, una reală, alta ideală, fie şi strigoaică. „Nu i-au mai găsit corpul să i-l îngroape/…/ oamenii spun că s-a făcut strigoi/…am să străpung inima strigoiului”. „Şi totuşi, din bezna dezgustului, se împlânta tot mai adânc otrava atât de dulce a aşteptării; dezmierdări cum nici în vis…/ ’Nu mai vreau să fiu în vis, îi continuă domnişoara Christina gândul. Nu mai vreau să fiu rece şi nemuritoare.”
Avatar feminin al Luceafărului, Christina preia replicile fetei de împărat (de la prima, la ultima întâlnire), în atmosferă insinuîndu-se autoral şi o stanţă de rol feminin din Strigoii:
„Mă dor de crudul tău amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde”
„Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea să o culci?
Tu, zeu cu ochii negri… O, ce frumoşi ochi ai…
Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai…
Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai –
Las’ să mă uit în ochii-ţi ucizători de dulci!”
Ritualul luceafărului – ca şi al Şarpelui (în romanul cu acest titlu) – are ceva de operă, de înscenare epistemică, la nivel de arii poetice (anti)macabre, început snob-boiereşte cu lectura în franceză, din carte – …„Je pourrais pour ton sang t’abandonner ma vie/Et mon ame” – pentru a suprapune, din memorie, în delir, Luceafărul, până la strofa de mai sus, „Mă dor de…”, „cele mai frumoase versuri din Luceafărul”. Recitalul în transă al doamnei Moscu este partea luminoasă din vraja de roman erotic-thanatic al destrigoirii.
The Plumed Serpent
În the Plumed Serpent, D. H. Lawrence rescrie mitul lui Quetzalcoatl, şarpele cu pene care uneşte cerul cu pământul, moartea cu învierea în chip de luceafăr.
„Then the drum began softly to beat, as if of itself. And a man began to sing, in a small voice:
The Lord of the Morning Star
Stood between the day and the night:
As a bird that lifts its wings, and stands
With the bright wing on the right
And the wing of the dark on the left,
The Dawn Star stood into sight. /…/
‘Listen!’ said Ramon in the stillness. ‘We will be masters among men, and lords among men. But lords of men and masters of men we will not be. Listen! We are lords of the night. Lords of the day and night. Sons of the Morning Star, sons of the Evening Star. Men of the Morning and the Evening Star.
‘We are not lords of men: how can men make us lords? Nor are we masters of men, for men are not worth it.
‘But I am the Morning and the Evening Star, and lord of the day and the night. By the power that is put in my left hand, and the power that I grasp in my right, I am lord of the two ways.
‘And my flower on earth is the jasmine flower, and in heaven the flower Hesperus.”
Ceyks şi Daedalion
Lucifer creştin – deşi însuşi Cristos s-a văzut ca luceafăr – este mai adesea luat drept Satana, de Dante, Milton, Goethe. Diferit, Shelley îl laudă pe Dante ca „the Lucifer of his age”. Ca exilat, Eliade preferă pe Dante lui Ovidiu, iar Lawrence se simte Ovidiu şi crede luceafărului mexican. Păgânismul, cosmismul, erotismul, genialismul, ritualismul par elemente comune luceafărului la Eminescu, Lawrence, Eliade. Mai nimic din Satana miltonic. Eos, Usha, Quetzalcoatl generează continuu parcă o lucerferie antiapocaliptică faţă de luceferismul satanic în vogă.
În antichitate, Hesiod, Homer, Virgiliu, Ovidiu, Seneca plătesc tribut lui Eosphoros-Lucifer. Ovidiu creează genealogia mito-tragică a lui Lucifer în Metamorphoses, pe care o reîntâlnim în modernitate, inclusiv în contextul prezentului colaj comparatist.
Keyx domnea în Trachina fără vărsare de sânge şi pe faţa împărătească purta strălucirea tatălui său, chiar dacă atunci, când Peleus, fratricidul, venise să-i ceară adăpost, el plângea cu durere pierderea propriului său frate, Daedalion, acesta metamorfozat în erete când se aruncase de pe o stâncă pentru că Diana, jignită, îi ucisese cu o săgeată fiica, pe frumoasa Chione. Keyx , pe cărarea păcii, şi Daedalion, războinicul, erau fiii stelei care trezeşte zorii (Eosphoros/Lucifer) şi părăseşte ultimul cerul. (Metamorphoses, 11.270).
Neînduplecat pornind pe mare, nu pe uscat, să consulte oracole, Keyx îi spune soţiei sale atât de iubită Alcyone: Ard cu lucirea tatălui meu în jurământ, dacă îmi îngăduie Fata (Moirai, Fates) mă voi întoarce până ce luna să-şi umple de două ori orbita. (Metamorphoses, 11.42).
Corabia fiindu-i distrusă de furtună, cu mâna ce odată a purtat sceptrul, Ceyx se prinde de o scândură, cerând în zadar ajutor de la tatăl soţiei sale, Aiolos/Eol, şi de la propriul tată, Eosphoros/Lucifer. Un val negru îl îneacă în timp ce el o tot cheamă pe Alcyone. Tatăl său, acel Lucifer de ziuă, arăta stins şi ascuns, neputând părăsi cerurile, îşi învăluia faţa îndurerată într-un acoperământ des de nori plângători. (Metamorphoses, 11.452). Din graţie divină, cei doi soţi sunt prefăcuţi în păsări (alcioni – poate pescăruşi, poate albatroşi; cf. Ovidiu, Metamorfoze, 1972, traducere de David Popescu)
Lucifer ne întâmpină peste tot în cărţile (liberi) lui Ovidiu:
Metamorphoses:
Lucifer et caeli statione novissimus exit. (II)
quanto splendidior quam cetera sidera fulget
Lucifer, et quanto quam Lucifer aurea Phoebe (II)
dum Lucifer ignes (IV)
Lucifer ortus erat (IV)
Lucifero cadit Eurus (VIII)
Quae dum Lucifero genitus miracula narrat (IX)
Ars amatoria:
Roscida luciferos cum dea iungit equos
Tristia :
Lucifer ortus erat. ( I)
Lucifer albus equo!( III)
Lucifer amborum natalibus affuit idem (III)
Ex Ponto:
qualis ab Eois Lucifer ortus aquis (II)
Fasti:
non habet officii Lucifer omnis idem. ( I)
Quintus ab aequoreis nitidum iubar extulit undis
Lucifer, et primi tempora veris erunt. ( II.)
nec tamen haec ultra, quam tot de mense supersint
Luciferi, quot habent carmina nostra pedes. (Fasti, II, 567-568)
Restat ut inveniam quare toga libera detur
Lucifero pueris, candide Bacche, tuo (III)
Tres ubi Luciferos veniens praemiserit Eos,
tempora nocturnis aequa diurna feres. ( III)
Sed iam praeteritas quartus tibi Lucifer Idus
respicit; hac Hyades Dorida nocte tenent. ( IV)
Lucifero praeveniente, dies? ( V)
muneris est tempus qui Nonas Lucifer ante est (VI)
et vigil Eois Lucifer exit aquis ( VI)
Lucifero subeunte Lares delubra tulerunt ( VI)
Heroides:
iam noviens erat orta soror pulcherrima Phoebi
et nova luciferos Luna movebat equos; ( XI)
ut tibi luciferas adferat illa manus? ( XX)
praevius Aurorae Lucifer ortus erat; ( XVII)
ut tibi luciferas adferat illa manus? (Heroides XX)
Arundhati
Cătălina-Kate-Christina iubesc până la identificare avatarică luceafărul blând şi atotputernic în dedublarea sa cosmic-erotică. Prin 1980, când Eliade a salutat (într-o scrisoare către noi) versiunea sanscrită a Luceafărului eminescian, Dyviagraha, de Urmila Rani Trikha, va fi avut în minte personajul său Domnişoara Christina, – …avatara divyagraha … – dar poate şi pe divina Arundhati, întruchipare a luceafărului vedic şi a şarpelui spiral kundalini, soţie ideală – a lui Vashista – invocată de Sita în Ramayana lui Valmiki.
La D.H. Lawrence, Kate se abandonează luceafărului dincolo de lumea tauromahic-militară, dincolo de bine şi de rău, în rol de Malintzi:
„So, when she thought of him and his soldiers, tales of swift cruelty she had heard of him: when she remembered his stabbing the three helpless peons, she thought: Why should I judge him? He is of the gods. And when he comes to me he lays his pure, quick flame to mine, and every time I am a young girl again, and every time he takes the flower of my virginity, and I his. It leaves me insouciante like a young girl. What do I care if he kills people? His flame is young and clean. He is Huitzilopochtli, and I am Malintzi. What do I care, what Cipriano Viedma does or doesn’t do? Or even what Kate Leslie does or doesn’t do!” (The Plumed Serpent, XXV)
Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern, îngână pe Ovidiu. După cum indienii Pawnee se ştiu născuţi de fiica luceafărului de dimineaţă masculin (Marte) şi a luceafărului de seară (Venus).
Plecarea în lume, cu iubita, are, pentru Cătălin, un tâlc momentan antipărintesc şi anti-luceafăr:
Vom pierde dorul de părinţi
Şi visul de luceferi.
(Eminescu, Luceafărul)
„Ca să-ți pierzi capul, trebuie să-l ai.” 
