„Fiecare suferă cât simte și mai ales cât înțelege”
– N. Iorga
Suferința este o stare pe care nimeni nu vrea s-o trăiască pentru că este percepută ca o nedreptate. Ea nu se învață din auzite, ea trebuie trăită pentru a ne da seama de puterea cu care ne poate transforma. Suferința poate fi fizică sau psihică. Cea trupească produce durerea care de cele mai multe ori trece fără să lase urme, sau ne scoate din această viață; cea sufletească ne marchează cumplit, ea însumându-se celorlalte suferințe avute de-a lungul vieții. Suferințele sufletești, ca niște mici ființe, parcă se caută să se adune, să stea de vorbă, amintind, comparând, cântărind, căutând un loc unde să-și reverse preaplinul spre eliberare. De cele mai multe ori, nu suntem cruțați de noi suferințe, paradoxal însă, fiecare revărsare, ieșire, ne schimbă, ne întărește.
Suferința se abate asupra noastră deseori. Cu cât este mai sensibil omul, cu atât este mai sortit suferinței, cu atât mai des va fi atins în viață de durere, de întristare și amărăciune. Când se abate asupra noastră, ne înspăimântăm, protestăm, considerând că suferința este nemeritată și nu-i înțelegem sensul, fiindcă uneori chiar este de neînțeles, inuman fiind.
Suferințele, fie ele trupești, fie sufletești, se instalează ca o ruptură, ca un dezacord într-o armonie.
Când un om simte că suferă trupește ori sufletește, trebuie să conștientizeze că nu numai el suferă și că orice suferință – fără excepție –, are în primul rând o anumită cauză și un anumit sens și că nu suferă numai el, ci și mulți oameni din jurul său, până la urmă – întreaga lume. Suferințele de cele mai multe ori nu pot fi evitate și trebuie să ne împăcăm cu ele, să le acceptăm cu demnitate. Poate chiar să fie considerate ca dar primit din partea Divinității, fără de care spiritul nostru, cultura, nu ar fi îmbogățite. Suferința dă omului un scop, ea poate revela o direcție în viață care să ducă nu numai la o posibilă vindecare, ci și la iluminare, la atingerea fericirii într-un plan neîntrezărit până atunci. Sigur că nu întotdeauna se întâmplă așa. Ar fi, însă, motivul pentru care, odată instalată suferința, omul să nu deznădăjduiască. Orice suferință trebuie spiritualizată într-un mod.
Considerat ca întemeietor al misticismului german, J. Eckhart (1260-1327) spunea : „Oricât de mare ar fi suferința, fii conștient că ea trece mai întâi prin Dumnezeu; El este primul în suferință. Și prin acest adevăr, înțelege că o suferință oricât de mică care îl atinge pe om, ea îl atinge cu mult mai mult pe Dumnezeu. Astfel Dumnezeu îndură pentru un bine pe care l-a prevăzut și dacă tu ești dispus să suferi ceea ce suferă Dumnezeu și trece prin El pentru a ajunge la tine, această suferință devine într-adevăr divină, disprețul devine onoare, amărăciunea devine dulceață și bezna cea mai adâncă devine cea mai limpede lumină. Totul își ia savoarea de la Dumnezeu și ajunge divin, căci tot ceea ce atinge această fiinţă se conformează lui Dumnezeu, pentru că ea nu caută nimic altceva. Iată de ce, în amărăciune, acest om îl simte pe Dumnezeu ca pe o supremă dulceață”. Vorbind în continuare despre suferință, amintește cuvintele lui Solomon: „În zilele suferinței să nu uiți zilele fericite”, adică atunci când ești în suferință amintește-ți binele și bucuria pe care le mai ai.
Fericitul Augustin spune: „Pentru Dumnezeu, răbdarea în suferință este mai prețioasă, mai bună, mai înaltă și mai nobilă decât tot ce i se poate lua omului împotriva voinței sale. Dacă Dumnezeu este cu mine în suferință, ce aș mai putea să vreau în plus, ce altceva mi-aș mai putea dori? Eu nu vreau nimic altceva și nimic mai mult decât pe Dumnezeu”.
Rudolf Steiner, filosof, ezoterist, artist, pedagog și gânditor social austriac (1861 – 1930) despre care psihiatrul englez Anthony Storr (1920-2001) afirma: „În timp ce maniera lui Einstein de a percepe lumea prin gândire a fost confirmată experimental și matematic, cea a lui Steiner a rămas intens subiectivă și nu se pretează la confirmare obiectivă”, R. Steiner deci, spunea : „Vine o vreme în care în omenire se prefigurează sentimentul că ea nu se mai poate înțelege pe sine. Începe o căutare pentru cunoașterea entității omenești. Ea nu poate fi satisfăcută prin ceea ce oferă prezentul. Se merge istoricește înapoi, în vremuri anterioare. În evoluția spirituală a omenirii apare Umanismul. Se tinde spre Umanism nu pentru că l-am avea pe om, ci tocmai pentru că l-am pierdut”.
Filosoful francez Emmanuel Levinas (1906-1995), gânditor original, s-a ocupat în lucrările sale de „figura celuilalt și a alterității”, considerând că „Sacrul nu se manifestă decât acolo unde omul îl recunoaște și îl acceptă pe celălalt”.
Într-un articol din „Observatorul cultural” din noiembrie 2015 intitulat „Emmanuel Levinas Etica Prima” se menționează: „Conceptul de bază al vocabularului levinasian este acela de responsabilitate. […] Celălalt contează mai mult decât mine, trece înaintea mea, eu având față de el o responsabilitate „nelimitată” (responsabilitățile mele sporesc pe măsură ce sunt asumate). Intervenția mea este însă o asumare gratuită, în sensul că ea nu se întemeiază pe „grija reciprocității”. Eu sunt „ostaticul” celuilalt, adică răspunzător. Nu te poți spăla pe mâini dacă celălalt suferă, chiar dacă el nu suferă din cauza ta. Altminteri te afli în fața întrebării lui Cain: „Sunt eu paznicul fratelui meu?” (Geneza, IV, 9). Din acest articol reiese că Levinas înlocuiește cuvântul dostoievschian „vinovat” cu „responsabil”.
În concluzie, suferința ar fi o fisură în comuniunea cu ceilalți, și care include responsabilitatea.
Uciderea este un păcat strigător la cer și care provoacă o suferință îngrozitoare, atât celor care sunt uciși, cât și a celor aflați și legați sufletește de cei uciși, adică celorlalți. Uciderea înseamnă curmarea vieții cuiva, distrugerea chipului lui Dumnezeu. „Să nu ucizi” spune una dintre poruncile lui Dumnezeu, ci „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, dar în zilele noastre, sintagma lumii antice „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” cunoscută și sub denumirea de „legea talionului”, este pusă din nou în valoare. Uciderea este un act de maximă violență, posibil prin dobândirea unor stări sufletești pervertite.
Incidentul din seara altei zile de vineri 13 noiembrie a.c. în capitala Franței, s-a dovedit a fi un act terorist, criminal premeditat și executat, în urma căruia au murit peste o sută de oameni și alte sure au fost rănite. Câtă suferință a lăsat în urmă acest act criminal? Poate fi ea măsurată, recompensată? Cum se va pune capăt acestor acte criminale, acestor ucideri în masă? Cum se va elimina violența din viața noastră pământeană? Cum și cine va fi în măsură să stopeze uciderile? Unde ne mai este iubirea de aproapele nostru?
„Dacă omenirea nu poate pune ordine în idei, cum ar putea spera să pună ordine în lucruri?” se întreba filosoful, laureatul premiului Nobel, italianul Francesco Orestano.
Din nou lumânări, lacrimi și tristețe…
Vavila Popovici – Carolina de Nord
Moartea nu există
