Cuvânt și iubire

Este o mare bucurie când ai şansa de-a întâlni în această viaţă, oameni deosebiţi, oameni de mare sensibilitate şi fineţe, oameni pe care atunci când îi cunoşti mai bine, simţi că te îmbogăţeşti sufleteşte şi spiritual.

Un astfel de OM este Vasilica Grigoraş care prin publicarea cărţii Odă prieteniei, Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, la Editura Oscar Print din Bucureşti, 2015, mi-a demonstrat că adevărata prietenie dăinuieşte peste timp şi distanţe.

Mi-a plăcut, întotdeauna, să ştiu, să mă informez, să văd şi să cunosc lumea aceasta, şi mare şi mică, spre bucuria sufletului meu. Am vizionat multe filme documentare care prezintă bogăţiile şi frumuseţile Pământului pe care-l populăm.

Nu demult am văzut un serial despre insulele care alcătuiesc Noua Zeelandă – insule cu păduri virgine, cu ape bogate, repezi şi cristaline, cu cascade uluitoare, cu o floră şi o faună bogată şi mult diferită de cea a Europei. E un pământ la marginea Pământului, binecuvântat şi de o frumuseţe de nedescris.

În acest „rai pământesc” s-a „pierdut” pentru câteva luni şi Vasilica Grigoraş în anul 2013, invitată fiind de buna sa prietenă încă din anii studenţiei.

Rodul şederii în această parte a lumii s-a materializat în publicarea cărţii Odă prieteniei, Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă.

Având şansa să facă multe călătorii cu familia prietenei sale, dar şi cu a altor români stabiliţi acolo, a înregistrat vizual imaginile unice ale acestui colţ de lume.

Fin observator al omului dar şi a societăţii umane Domnia Sa ne prezintă stratificarea socială a lumii din această zonă; oameni din înalta societate, clasa de mijloc şi cei de jos, o lume multinaţională şi a băştinaşilor maori. O societate bine organizată, cu legi bine întocmite, o lume care le respectă cu stricteţe. Şi ca şi oriunde în lume, nici acolo nu este pădure fără uscături, unde oamenii acţionează contrar societăţii în care trăiesc, totuşi o lume cu un nivel de viaţă material destul de ridicat, care poate să-şi permită o vacanţă frumoasă, să-şi asigure necesarul existenţei familiei, o lume care iubeşte natura cu farmecul ei, cu bogăţia şi diversitatea ei. O lume fericită.

Ceea ce m-a surprins la această carte, bine scrisă, cu un umor fin şi de calitate, sunt două aspecte.

Autoarea surprinde lumea aşa cum este, în mişcare şi se opreşte asupra edificiilor şi a clădirilor impozante, cu instituţiile ei, cu vechimea şi arhitectura ei: clasică, neoclasică, barocă. Acest lucru  demonstrează că Vasilica Grigoraş s-a informat atent, s-a documentat şi ne-a transmis imaginea societăţii din Noua Zeelandă cu tot ce are mai reprezentativ şi frumos; o lume pe care a descris-o după ce a cutreierat Insula de Nord în toate punctele cardinale; o lume a oraşelor cu magazine mici dar şi cu malluri, cu oameni de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale, dar o lume amabilă care preferă plăcerea discuţiilor de orice natură, o lume sociabilă din care nu lipseşte nici peisajul copiilor ce se joacă cu o minge în ţărâna drumului ca la noi în România.

Bun psiholog, autoarea descrie cu atenţie oamenii apropiaţi ei dar şi pe cei pe care îi întâlneşte întâmplător, descriind modul lor de a gândi, de a acţiona, de-a se îmbrăca şi comporta, oameni veseli care iubesc viaţa, o lume cu destul echilibru în tot ce face şi întreprinde care se doreşte a se întâlni în această natură mirifică încărcată de parfumul florilor exotice, specifice acestui colţ de lume.

După felul în care autoarea descrie toate cele văzute, ai dori să ajungi acolo, pentru scurt timp, dar să te bucuri de frumuseţile uluitoare ale acestui pământ, o lume incredibilă, descrisă cu acurateţe şi sensibilitate, dar corect din punct de vedere social, cultural, spiritual, arhitectonic dar şi sportiv.

Cartea Vasilicăi Grigoraş se citeşte cu plăcere şi interes şi este binevenită în peisajul culturii româneşti, pentru toate vârstele şi categoriile sociale, mai ales pentru tinerii doritori să cunoască şi să se informeze, să se îmbogăţească spiritual.

Este o carte interesantă şi relaxantă, bine alcătuită, plină de informaţii utile uşor de lecturat care îţi trezeşte curiozitatea şi dorinţa de-a te informa.

Prof. Nela Grigoriu

Iluzii

 

 

Le pierdem,

Le regăsim,

Le uităm,

Le reclădim,

Călătorim cu ele în depărtări

Ne întoarcem apăsaţi de alte chemări

Plutim pe iluzii

Ca pe nişte covoare fermecate

Ne hrănim cu ele absorbiţi,

De farmecul lor divin

 

 

Atât de vag

 

 

Atât de vag

Îmi aminmtesc de tine

Erai doar o fetiţă

Cu o simplă rochiţă

Şi o vestă înflorată de mama brodată

 

 

De cândnd ne-am cunoscut

Şi eu şi tu am crescut

Ai devenit întâi o domnişoară

Apoi o doamnă de curtat

Iar acum te-am revăzut

În chip de bunică

Floricele albe îţi acopereau tîmplele

Şi nici vorbă de rochiţă

Sau vestă înflorată

Porți un costum cenușiu, cam  uzat,

În picioare nişte şlapi

Ești tu şi totuşi alta

Viaţa te-a preschimbat

Iar eu îmi amintesc  de tine

Tot mai vag

 

 

Trec anii prin noi ca nişte săgeţi

Urcăm în vîrstă acoperiţi de troiene albe de  zăpezi

 

 

O  himeră e viaţa,

Te plimbă dintr-o iarnă în alta

Îți dă aripi ca să zbori

Dar nu pentru multă vreme

Ci doar așa de cu  seară până-n zori

 

 

Nu-mi cere copilăria

 

 

Cere-mi ce vrei,

Avere, lacrimi, orice durere,

Cere-mi ziua şi noaptea de ieri,

Cere-mi clipa de mîine

Braţul şi pumnul să lupte

Cere-mi tot ce ţi se pare de preţ

Nu-mi cere copilăria

Anii de joacă

Şi hîrjoană

Culorile din curcubee

Şi visurile plăpînde

Şi iubirile mele flămînde

 

Avere printre alte averi

Este copilăria,

Ce nu cunoaşte spaime, invidii, răutăţi

E pură, jucăuşă, avidă-i de purităţi

 

 

 

Piatra din vis

 

 

E aceeaşi piatră mare,

colţuroasă, pe la canturi roasă

îmi apare în fiecare vis

nu ştiu ce-i de zis

E un semn al veşniciei

ori, dimpotrivă, o umbră

a ruinei?

Visăm tot felul de bizarerii

ne aflăm în labirinturi argintii

sau pe tărâmuri neumblate de cei vii

urcăm pe coasta unui deal ,

coborîm în văi pe jos, fără cal

Ce vrea să zică visul?

nelinişti ascunse în priviri,

zboruri peste îndepărtate zări

 

 

Eu visez o piatră mare, colţuroasă,

pe la canturi roasă

Dar dimineaţa visul se destramă

într-o scoică aurie

soarele mă saltă în lumea vie

deci, nu e păcăleală

uit de vise, uit de piatră,

cobor treaptă cu treaptă,

pe un tărîm unde fost-am şi în ajun

mă aşez tihnit la micul meu dejun

 

 

Harry Ross

Israel

„Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă.

Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să vadă.

Și nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înțeleagă.”

– Profetul

 

  

   Filosoful german Georg Wilhelm Hegel (1770-1831), reprezentantul idealismului în filosofia secolului XIX-lea, având o natură profundă și sistematică,  a denumit frumosul – idee a frumosului. Cu alte cuvinte, frumosul trebuie conceput ca idee sub formă de ideal. Frumosul fiind idee, este și adevăr. Diferă prin faptul că adevărul ca atare există, iar „ideea trebuie să se realizeze și exterior, și să câștige o anumită existență prezentă, ca o obiectivitate naturală și spirituală”, frumosul afirmându-se prin aceasta ca aparență sensibilă a ideii. Rațiunea nu poate cuprinde frumosul, sensibilul fiind cu totul altceva decât conceptul – specific rațiunii. Rațiunea are caracterul ei finit, pe când frumosul este infinit și liber. Conceptul nu permite existenței exterioare a frumosului să urmeze propriile-i legi, ci hotărăște din sine întruparea și forma în care apare – realizând sensul propriu al frumosului. Legătura însă există prin subiectivitate, unitate, suflet, individualitate.

   Platon, prețiosul filosof grec, considera că mulți tineri poartă în suflet, ca o ființă divină, sămânța creației și când ajung în floarea vârstei, dintr-o dată sunt cuprinși de dorința zămislirii și nașterii,  caută frumusețea în care ar putea procrea și de îndată ce întâlnesc un suflet frumos, îi stăpânește dragostea. Din copilărie, este de părere Platon, că este bine a căuta frumosul: „După aceea va prețui frumosul sălășluit în suflete, mai mult decât frumusețea ce ține de corp”.

   Frumusețea este o calitate a corpurilor, sufletul fiind acela care o simte și inteligența noastră o recunoaște, iar  dragostea îi întinde brațele. Frumusețea se leagă de dragoste și invers, dragostea se leagă în mod firesc de frumusețe.

   Filosoful grec Plotin (205-270) afirma că „un lucru lipsit de formă rămâne urât atât timp cât el nu este părtașul unei idei sau unei forme”. Deci ideea pune în ordine părțile, combinându-le pentru a realiza un întreg frumos: „este ca și cum o putere naturală, procedând în felul artei, ar da frumusețea…”. Ne pronunțăm asupra frumuseții numai după ce am primit-o cu dragoste. Când descoperim o frumusețe a corpurilor, ne putem servi de ea ca de un reper pentru celelalte frumuseți. Frumusețea se bazează pe simetrie, o simetrie a părților una față de cealaltă și în raport cu întregul. Deci ființa frumoasă nu va fi ceva simplu, ci ea se va compune din mai multe părți, care combinându-se, vor da un frumos general. Dar, frumusețea nu este numai cea a vederii, ci și a sunetului, a mirosului, sunt și activități frumoase, legiuiri frumoase etc. Sufletul are și el frumusețile sale, cum ar fi virtutea, o frumusețe mult mai reală decât toate cele trupești. Emoția produsă la frumos este însoțită de înmărmurire, mirare fericită, dorință, precum și – întotdeauna – de dragoste. Aceste simțăminte pot privi și lucrurile invizibile. Plotin descrie și urâțenia: „Este ca și cum un om vârât în noroiul unei mocirle, nu ar mai arăta frumusețea sa și nu s-ar mai vedea din el decât noroiul cu care este uns; urâțenia a ajuns prin el, prin adăugarea unui element străin și, dacă el trebuie să redevină frumos, lucrul lui va fi de a spăla și a se curăța pentru a fi ceea ce este. Vom avea dreptate să spunem, deci, că urâțenia sufletului vine din acest amestec, din această fuziune și din această înclinare către corp și materie”.

   Dragostea, spun unii, înalță spiritul. Ea are nevoie de muze care să-i inspire pe creatori. Sunt întâmplări care includ dăruirea totală și multe au sfârșit tragic, dar indivizii au trăit un timp fericit, înălțător. Literatura a consemnat multe povestiri de iubiri exemplare. Legăturile de dragoste au fost puternice, au dus la amplificarea forței creatoare de frumos. Inspirați de aceste iubiri, creatorii au dat lumii frumuseți dăinuitoare; sacrificiul lor a fost de multe ori – suferința.

   În „Simpozion” Platon surprinde și definește caracterul obiectiv și nu subiectiv al frumosului atunci când afirmă: „un frumos ce trăiește de-a pururea, ce nu se naște și piere, ce nu crește și scade; ce nu-i într-o privință frumos, întru alta urât; câteodată da, alteori nu; pentru unii da, pentru alții nu. Frumos ce nu se înfățișează cu fața, cu brațe sau cu alte întruchipări trupești, frumos ce nu-i cutare gând, cutare știință; ce nu sălășluiește în alte ființe decât sine; nu rezidă într-un viețuitor, în pământ, în cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rămâne el însuși pentru sine, pururea identic sieși ca fiind un singur chip; frumos din care se împărtășește tot ce-i pe lume frumos, fără ca prin apariția și dispariția obiectelor frumoase, el să sporească, să se micșoreze ori să îndure o cât de mică știrbire”. Înseamnă că astfel definit, ceea ce e frumos nu e frumos în funcție de altceva, ci este frumos în eternitate și pentru sine.

   Mă gândesc de multe ori la bărbații sau femeile care se îndrăgostesc de partenerii lor, fiecăruia plăcându-i altceva, dar la bază având totuși principii estetice. Ele mențin normalitatea. Este poate revelația de care pomenea poetul Lucian Blaga, de faptul că poți privi și te poți îndrăgosti dintr-o dată de o persoană sau de o operă de artă, poți privi dar ochiul lăuntric nu se deschide pentru primire decât într-o bună „zi”, când „revelația îți cade în poală ca o minune”, întrucât materia este pătrunsă de spiritul nostru. Natura pe care o privim, se bucură de stările noastre sufletești pe care i le oferim cu dragoste. De multe ori ea, natura, ne oferă exemple uimitoare de dragoste.

   Sunt oameni care știu ce înseamnă dragostea! Unii nu o pot explica, fiindcă este un sentiment  puternic, pe care îl trăiesc mulți dintre noi, adevărat, cu intensități diferite, dar nu suntem lipsiți de el. Viața nu poate fi concepută fără dragoste. Este o atracție a sufletelor, a ceva din apropierea noastră sau chiar poate exista de la depărtare.

   Dragostea este o formă, o formă de adevăr, iar adevărul se află în același plan emotiv cu frumosul. Cu cât o ființă evoluează, cu atât mai mult ea caută să își manifeste dragostea în frumusețe, într-o formă spirituală. Simbolul dragostei este inima și acest simbol datează dinaintea epocii de gheață, reprezentând un semn al apropierii, afecțiunii și iubirii. Sfântul Apostol Pavel vorbind despre dragoste, spunea: „…credința, nădejdea și dragostea. Dar mai mare dintre acestea este dragostea” (1 Corinteni 13:13).

   Un om adevărat este un om care generează dragoste asemenea unui generator de putere. El este un om bun, corect, politicos, manierat, avid de cultură, acordă respect celui de lângă el, societății în care trăiește, prin respectarea legilor ei. În acest mod omul trăiește bucuria de „A fi” și iată cum sunt toate, unele de altele legate!  Biblia ne învață: „Să ne iubim unii pe alții, căci dragostea vine de la Dumnezeu…” (1 Ioan 4:7).

   Filosoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) credea că putem afla adâncurile ființei noastre prin voință. La el voința=luptă =suferință, aceasta fiindu-ne viața ! Suferința de multe ori înseamnă sacrificiu și sacrificându-te ai ajutat pe altul, ți-ai înălțat ființa. Toată scara înălțării, adică evoluția se datorează voinței, iar fermentul voinței este dragostea. Să fim convinși că nu ne naștem în zadar, că nu suferim în zadar, că trebuie să încercăm să fim mai buni, mai modești, mai iubitori unii față de ceilalți, să dăm orgoliul la o parte, conștientizând, în primul rând, scurtimea acestei vieți. Dar, tot el, referitor la politicieni, afirma că „politicianul are exacerbat impulsul înnăscut omului de a domina, de a supune pe alții, impuls prezent în toată lumea animală”. Politizând, Hegel a concluzionat diferențierea: „Toate artele au produs minunile lor, doar arta de a guverna nu a produs decât monștri”.     

    Mai sunt ființe care trăiesc cu dragoste în suflete, cu respect și blândețe pentru cei din jur, oameni care știu să se stăpânească, induc echilibrul în societate, văd clar și judecă lucid. Când comportamentul nostru este moral, sufletul este plin de dragoste, războiul din interiorul nostru precum și cel din afara noastră, se potolesc. Este necesar, dumnezeiesc să cauți liniștea, și să te poți odihni în celălalt, adică în omul de lângă tine.

   Lucian Blaga spunea: „Orice colț sufletesc din noi are atâta rezonanță pentru tot ce se petrece în noi, încât de multe ori mi se pare că fiecare idee are o inimă care bate pentru ceva și fiecare simțământ un cap care cugetă”.

   Uneori totuși ne întrebăm dacă mai trăim într-o lume cu oameni care iubesc și care sunt iubiți. Lumea a devenit din ce în ce mai puțin doritoare de dragoste. Lipsa de dragoste ține de zona întunericului. Din păcate am intrat în această zonă care se tot întinde, cuprinzând tot mai multe suflete. Dragostea nu poate sta alături de ură, indiferență sau dispreț. Nepăsarea față de cei din jur, față de viața lor, este mai rea decât starea de păcat, fiindcă păcatul poate avea remușcări pentru faptele comise și omul se poate întoarce la Dumnezeu, dar omul nepăsător este un om fără remușcări, fără repere.

   Mai există dragoste la oamenii aleși să reprezinte acest popor așezat și cu bun simț, sau doar interes, egoism, grandomanie și prefăcătorie? Ce-i împiedică să spună adevărul, de ce folosesc minciuna?, m-am întrebat și tot eu mi-am răspuns: Urmările! Musca aceea de pe căciula lor! Unde mai este picul de onoare pentru a părăsi funcția din cauza greșelilor, nerespectării legilor? Iată răspunsul dat la propunerea demisiei, preluat din Jurnalul. ro :  „O demisie la acest nivel de responsabilitate și implicit, asumarea unei vinovății, care nu există nu pot fi nici monede de schimb politic, nici artificii mediatice”. Măi, să fie! Unde mai există respectul când pronunți : „s-a dus ca surda în horă…” – expresie jignitoare la adresa șefului statului. Talentatul jurnalist Dan Cristian Turturică califică aceste răspunsuri drept „amestec de prostie și vanitate grobiană”.

   Da, este adevărat se poate stăpâni prin lege sau prin forță (Manu Militari!), iar forței îi lipsesc în totalitate virtuțile. Zidul de beton al cumetriei politice având la bază interesul propriu, înfumurarea, corupția de grad înalt, separă funcțional conducătorii, de popor. Cine vă susține, domnilor?

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

 

 

 Am ajuns într-o situație critică. Se pare că barometrul politic a ajuns la presiunea maximă. Butoiul de pulbere este gata să explodeze în orice moment. Nemulțumirea maselor a ajuns la apogeu. Guvernarea actuală a atins cel mai jos rating de la 90 încoace, asupra ei planând ca sabia lui Damocle fenomenul miliardului furat cu toate că acest buboi se cocea de mult timp dar acum a răbufnit. Începutul furturilor pornește după anii 90 de la guvernele Sangheli, Ciubuc, verii Țopa ș.a. Conform procurorului general C. Gurin din a. 2004 (pe timpul guvernării comuniste) au început delapidările în proporții mari. Guvernarea comunistă a folosit BEM-ul lui Gachkevici (președinte BEM) după bunul ei plac (creditarea campaniilor electorale, creditarea unor persoane docile cum a fost cazul Z. Greceanîi, soțul căreia a luat un credit “nerambursabil” de 150 mln lei pentru privatizarea fabricii de vin “Cojușna”, feciorașul O. Voronin cu partenerul său de “bussines” V. Plahotniuc, dar și Reidman, Dodon ș.a. După a. 2009 procesul a continuat cu unii actori vechi (Plahotniuc ș.a.) dar și alții noi, mai flămânzi. Acum însă buboiul a răbufnit. Nimeni nu contestă faptul că actuala guvernare este responsabilă de cele întâmplate. Fiind la guvernare ei trebuiau să stopeze furturile și să-i tragă la răspundere pe hoți. Culmea, unii dintre acești “proeuropeni” și-au băgat mâna până peste coate în haznaua statului, compromițând iremediabil ideea de integrare europeană. Din păcate omul de rând pune semnul egalității între furtul Secolului și integrarea europeană. Anume acesta este cel mai mare păcat al actualei guvernări.

Indiscutabil, ultimele evenimente (punerea sub arest a liderului PLDM V. Filat sub învinuirea de corupție) au provocat o lovitură – o lovitură mortală partidului și, în general, centru-dreptei. Centru-dreapta practic nu mai există ca forță de decizie, centru-dreapta a murit. Pe segmentul de centru-dreapta a apărut un gol și există pericolul real (conform legilor naturii) ca el să încline spre stânga unde există un centru puternic (PD).

Problema liderilor partidelor continuă să fie o problemă serioasă în Basarabia. PPCD după o activitate majoră de trezire a maselor a fost îngropat de liderul lui Iu. Roșca. PFD – cea mai mare speranță a intelectualității, a fost și el îngropat de liderul lui. Din păcate și cu PLDM s-a întâmplat același lucru. Implicarea PLDM în Furtul Secolului, punerea sub arest a liderului lui V. Filat, au dat o lovitură de moarte partidului. Fiind după îndelungul îngheț comunist de opt ani, un partid promițător, cel mai puternic partid de centru-dreapta de orientare europeană, în ce s-a transformat acum? Iar vina o poartă numai liderul partidului. În loc să devină un erou național, care a integrat acest colț de țară în marea familie europeană, el a ajuns unde a ajuns. Întrunind la începuturi o echipă tânără, profesionistă, puternică și pragmatică (chiar dacă uneori părea nu suficient de patriotică, cel puțin în declarații (din păcate avem suficiente partide care doar în declarații sunt patriotice) rând pe rând din ea au plecat cei mai buni: V. Nagacevschi, un foarte bun jurist (din păcate ulterior intrat în slujba lui Plahotniuc!); A. Tănase, prim vicepreședinte al Partidului, un foarte bun specialist ales ulterior președinte al Curții Constituționale, a plecat și el; A. Godea, vicepreședinte, a plecat, constituind un partid; și mai recent Iu. Leancă, prim vicepreședinte, un foarte bun diplomat și prim ministru; M. Sandu, cel mai bun ministru al educașiei; A. Carpov ș.a. Fără ei partidul a slăbit considerabil. Acum și liderul lui se află sub anchetă. Adus la această stare mai poate să se ridice acest partid la înălțimea de odinioară? Puțin probabil.

Și imaginea PL-ului este serios șifonată de acest megafurt cu toate că nu cred să fie implicat vreunul din liberali în acest megafurt însă, participând în coaliția de guvernare alături de cele două partide cu probleme (PD și PLDM) și ținându-l pe D. Draguțanu prea mult în funcția de guvernator al BNM atunci când pentru toată lumea era clar că acest megafurt nu putea să aibă loc fără știrea guvernatorului, o bună parte a populației îl pune alături de cele două. Acest lucru l-au demonstrat și ultimele sondaje. În eventualele alegeri anticipate PL în cel mai bun caz (din păcate! În ultimii 8 ani întotdeauna am votat Partidul Liberal!) ar putea doar repeta succesul din alegerile trecute și asta doar după o anumită reformare a Partidului prin aducerea lui D. Chirtoacă în fruntea Partidului.

În situația în care se află PLDM nu are nicio șansa de a mai rămâne stâlpul unei potențiale alianțe proeuropene. Acest lucru îl înțelege foarte bine Kremlinul și emisarii săi la Chișinău Dodon și Usatîi, care cer insistent organiyarea alegerilor anticipate. Anacronic este și faptul că cei doi se află în topul recentelor sondaje. Este sub orice limită a normalului (dar astfel de abateri de la normal nu ar trebui să ne mai mire atunci când un hoț, unul dintre principalii suspecți în furtul miliardului, I. Șor câștigă detașat primăria Orheiului, un altul – și mai detașat cea de a doua ca mărime (după Chișinău) primăria municipiului Bălți) ca un nimeni, un vântură lume, un individ legat cu lumea interlopă, care acum se comportă în Chișinău ca un “bratan” dintre cei certați cu legea, un trimis al “țarului roșu” să fie lider în sondaje!!! Într-atât de dezamăgit este electoratul de prestația așa numiților democrați proeuropeni încât poate face o mare greșală în viitoarele alegeri (cum a mai făcut-o în a. 2001, aducândui pe comuniști la putere tocmai pentru opt ani!).

Ce ar trebui să întreprindă adevărata elită politică din acest colț de țară uitat de Dumnezeu? În primul rând ar trebui să se pătrundă de gravitatea momentului și să găsească o soluție. Pentru toată lumea a devenit clar că o viitoare coaliție proeuropeană nu mai poate fi creată doar din cele trei partide aflate la putere (evident după purificarea lor), iar PLDM, chiar dacă va intra în parlament în viitoarele alegeri nu va mai putea fi stâlpul unei viitoare coaliții. Unicul partid cu pondere într-o viitoare coaliție rămâne, cu regret, doar PD. În situația actuală doar tragerea la răspundere pentru furtul miliardului a oligarhului V. Plahotniuc ar aduce un oarecare echilibru pe segmentul de centru. Referitor la PLDM, resuscitarea cadavrului ar fi contraproductivă, ar fi pierdere de timp acum când există pericolul real de venire la putere a acoliților Moscovei. Deci este strict necesară constituirea unei noi forțe de centru-dreapta. Cine ar putea constitui o astfel de forță? Cu toată stima față de ceea ce a făcut până acum Platforma DA însă un partid creat în baza acestei Platforme nu are șanse la mari succese într-o perioadă scurtă de timp. Cu regret Platforma DA nu are lideri incontestabili (majoritatea sunt veniți din fostul PPCD, asupra altora atărnă sabia lui Damocle sub fenomenul verilor oligarhi Țopa). Celelalte partide extraparlamentare de pe dreapta – centru-dreapta sunt prea slabe (au demonstrat în repetate rânduri alegerile precedente) pentru a rezolva problema apărută pe centru-dreapta – dispariția PLDM ca stâlp al unei potențiale alianțe proeuropene. Atunci care ar fi soluția?

În opinia mea, care știu că se află în disonanță cu a multora, o soluție reală și cea mai bună în situația creată, ar fi susținerea proiectului lui Iu. Leancă. Am scris despre acest lucru de nenumărate ori. Oponenții lui Leancă (dar de aceștia se găsesc atât în fostul său partid (însuși Filat chiar și în ultima sa alocuțiune în fața parlamentului a demonstrat acest lucru) cât și în rândul unor pături ale populației este considerat complice al unor decizii greșite ale AIE3: cedarea aeroportului și problemele legate de cele trei bănci) îl declară o creatură a lui Plahotniuc și fac acest lucru prea insistent (probabil, pe unii ia deranjat seriozitatea cu care a pornit acest partid și succesele obținute în recentele alegeri generale locale la doar trei luni de la fondarea lui).

Să încercăm să judecăm la rece. Să nu uităm că Iu. Leancă a fost prim ministrul unui guvern format strict după algoritmul partinic (cât făcea doar iețirile ministrului finanțelor V. Lazăr (foarte vizat în afacerea cu aeroportul și în problemele BEM), care se supunea doar șefului său de partid (mai bune zis lui Plahotniuc!)), iar în spatele lui se afla șeful de partid V. Filat, care putea în orice moment să-l retragă din funcție. El era cu mâinile legate, în orice moment fiind posibilă moțiunea de cenzură. În aceste condiții el a trebuit să fie foarte abil (ia ajutat probabil calificarea sa de diplomat), abilitatea lui nefiind întotdeauna înțeleasă). Grație acestei abilități dl Iu. Leanca a reușit (în pofida unor rezerve din partea unor membri ai coaliției (chiar și propriul șef de partid V. Filat nu a fost aliatul său cel mai apropiat în ceea ce a făcut (acest lucru îl vedem astăzi când Filat nu l-a dorit pe Leancă în fruntea noului guvern după alegerile din 30.11.2014, preferândul pe un nimeni precum Gaburici) totuși să rezolve multe: să semneze cele trei acorduri extrem de importante pentru noi (acordul de asociere, de liber schimb și liberalizat de vize) (nefiind mai buni sub diferite aspecte decât ucrainenii și georgienii noi am obținut regimul liberalizat de vize, atât de dorit de ei. Dânduni-se atât de ușor această favoare nu știm să prețuim); a reușit să facă foarte mulți prieteni pentru Basarabia (Republica Moldova era o poveste de succes a parteneriatului estic) (peste 30 de oficiali europeni, inclusiv de prim rang, ne-au vizitat în perioada guvernului Leancă, pe când în a.c. – doar 2 – 3 și acelea mai mult cu scopuri de control).

Un alt atu al lui Iu. Leancă a fost declararea luptei cu corupția la cel mai înalt nivel, presimțind în caz contrar un final trist al guvernării democrate. “Electoratul ne-a dat încă o șansă. Dacă nu vom porni lupta cu corupția la cel mai înalt nivel electoratul se va întoarce de la noi” declarase Iu. Leancă îndată după alegerile din 30.11.2014. În acest scop el a invitat compania americană Kroll pentru a investiga la prima etapă cazul furtului miliardului și am aflat și noi câte ceva despre acest megafurt, chiar dacă unii “deștepți” spun că nu a adus nimic nou investigația Kroll (poate pentru ei nu însă pentru noi – da. L-am auzit pe unul din liderii Platformei DA A. Năstase care declarase același lucru. Desigur, cei de la compania Kroll, săpând adânc (sperăm!), s-ar putea să dea pe lângă numele lui Plahotniuc, Filat, de asemenea, de numele verilor Țopa, a lui Voronin, Dodon, Greceanîi ș.a.).

Deci, proiectul Iu. Leancă este o șansă pentru noi în situașia creată. Însă succesul acestui proiect va depinde cât de coparticipativi vor fi cei care pot contribui la acasta. În primul rând o am în vedere pe dna M. Sandu, cu care a conlucrat în trecut, pe dl I. Sturza, care cred că e momentul să nu mai rămână în poziție de așteptare (poate comodă pentru el însă absolut neproductivă pentru această așchie de popor), dar și partidul PLR, M. Godea ș.a. Numai astfel ar putea fi evitată venirea la putere a lui Dodon și Usatîi, ar putea fi creată o contrabalanță lui Plahotniuc, care chiar dacă nu mai este în PD îl va conduce din umbră (cum a făcut până acum!) atâta timp cât se va afla în libertate. În caz contrar riscăm să ajungem în abisul estic, din care nu ne vom mai putea rupe încă 50 de ani. Luminează-i Doamne pe cei care sunt în stare să schimbe ceva în acest colț de șară atât de prost guvernat, să reabiliteze ideea integrării europene atât de compromisă de guvernarea actuală.

Să ne ajute Dumnezeu să ieșim și din această belea așa cum am ieșit din atâtea situații dificile până acum!

 

 

Valeriu Dulgheru

 

 

Update: În timpul cutremurului din 22 februarie, 2011, care a zguduit din temelii Insula de Sud a Noii Zeelande, o placă mare de beton a strivit autoturismul în care se afla interlocutoarea noastră, Elsa Easton-Wright. Aceasta a scăpat printr-un miracol, ajutată de către soţ să iasă din maşina complet distrusă, după cum declara în filmuleţul de mai jos:

https://www.youtube.com/watch?v=X1j0Db_fTY8

Interviu realizat în Arizona, cu Elsa Easton-Wright, despre compatibilităţi şi diferenţe între Statele Unite, Australia şi Noua Zeelandă.

Viaţa ne fixează anumite repere şi ne redefineşte în funcţie de împrejurări. Câteodată ne redescoperim pe noi înşine şi comparăm, cu ochii de acum, situaţiile de altădată. Ne dăm seama că suntem deja altfel şi dacă mergem până în detaliu, înţelegem că acest “altfel” înseamnă şansa de a fi ajuns la maturitate şi de a fi depăşit un mod superficial de a ne raporta la realitate.

O poveste vie despre cum este să te înţelegi pe tine însuţi, să-ţi exprimi ideile, să-ţi asumi responsabilitatea faptelor, să-ţi găseşti locul care ţi se potriveşte, să-ţi defineşti un „canon” pentru mai departe, să dovedeşti că pricepi semnificaţia armoniei interioare – este şi povestea Elsei Easton. Deşi s-a născut în Statele Unite într-o familie mixtă – din mamă americancă şi tată neozeelandez -, părinţii ei au decis, din motive personale şi financiare, să abandoneze “pământul făgăduinţei” pentru Noua Zeelandă, la vremea când fiica lor abia învăţa să facă primii paşi. Anii au trecut şi au adus cu ei, la un moment dat, o transformare dramatică pentru Elsa, un eveniment ce i-a schimbat stilul de viaţă de până atunci şi i-a refăcut şi reaşezat priorităţile, dându-i sentimentul că asistă la restaurarea propriei sale existenţe. Fiecare zi ce a urmat a fost pentru ea o şansă de a aduna mai multă lumină în suflet, de a se simţi împlinită, de a-şi preţui şi a-şi respecta semenii.

Elsa Easton locuieşte în prezent la Christchurch, în South Island, însă distanţa nu o împiedică să revină destul de des în America, mai precis în Arizona, unde o aşteaptă bunicii şi rudele din partea mamei. Ori de câte ori ajunge aici se delectează făcând shopping şi savurând mâncărurile specifice bucătăriei din această zonă, iar pe americani îi consideră un popor extrem de generos şi de ospitalier, cu principii şi valori creştine profunde şi solide. Şi apreciază în mod deosebit această latură a fiinţei umane pentru că ea însăşi îşi ghidează viaţa după astfel de principii, iar la biserica de care aparţine – în Christchurch, South Island – este asistenta personală a pastorului.

Octavian Curpaş: Elsa, am dori să te prezinți, în câteva cuvinte. Am înțeles că te-ai născut în Statele Unite și la scurt timp după aceea familia ta s-a mutat în Noua Zeelandă. Din ce motive ați ales să părăsiți Statele Unite pentru Noua Zeelandă?

Elsa Easton: Tatăl meu este neozeelandez și a cunoscut-o pe mama în timpul studiilor pe care le urma la Colorado University, unde venise cu o bursă. S-au mutat împreună, în California, iar eu m-am născut la Santa Barbara. Când am plecat în Noua Zeelandă abia învățam să merg. Mama se îmbolnăvise de cancer. Părinții mei au hotărât să abandoneze America, din motive financiare.

Octavian Curpaş: Din câte am înțeles, încă mai ai rude care locuiesc în Statele Unite.

Elsa Easton: Așa este. Familia mea este formată, în proporție egală, din americani și neozeelandezi, ceea ce îmi oferă un motiv în plus de a călători. Trebuie să recunosc, însă, că ar fi mai bine dacă ne-am afla mai aproape unii de ceilalți.

Octavian Curpaş: Te rog să ne prezinți diferențele dintre Statele Unite și Noua Zeelandă. Prin ce se deosebesc cele două state?

Elsa Easton: Noua Zeelandă este o țară foarte frumoasă, cu plaje aurii, munți cu crestele acoperite de zăpadă, păduri luxuriante și ape limpezi. Populația nu depășește patru milioane de locuitori și cred că unul dintre cele mai bune lucruri care ne caracterizează, ca neozeelandezi, este acela că suntem relaxați și avem un simț al umorului unic. Nu suntem atât de dinamici ca americanii, în sensul că nu ne interesează la fel de mult aspectul material al lucrurilor, nu tânjim să deținem tot ce este de ultimă oră pe piață. De asemenea, ne remarcăm prin creativitate și prin atracția pentru călătorii.

Octavian Curpaş: Prin ce se deosebesc neozeelandezii de americani?

Elsa Easton: Americanii sunt un popor extrem de generos și de ospitalier! Pot să spun că m-au copleșit întotdeauna cu felul lor de a fi. Neozeelandezii sunt cunoscuți pentru faptul că știu să fie prietenoși, însă nu cred că se disting printr-un efort special de a-i face pe ceilalți să se simtă bineveniți.

Octavian Curpaş: Ai vrea sa ne descrii orașul Christchurch, Noua Zeelandă?

Elsa Easton: Christchurch este un oraș frumos, cu 340.000 de locuitori, situat pe coasta de est a South Island. Eu locuiesc la zece minute de mers pe jos până la plajă și la 90 de minute de condus până la pârtia de schi. Avem multe parcuri și clădiri vechi, remarcabile. Verile sunt toride și secetoase, iar iernile aspre și însorite. În oraș nu ninge mai mult de o singură dată pe sezon, însă pe dealurile din împrejurimi cade mereu zăpada.

Octavian Curpaş: În ce domenii ai lucrat până acum? Cu ce te ocupi în prezent?

Elsa Easton: Am lucrat ca logoped și ca profesoară și pot spune că mi-au plăcut ambele job-uri. În iulie 2008, biserica de care aparțin mi-a propus să mă angajeze, mai ales că eram deja implicată în slujire/leadership, fiind și destul de familiarizată cu oamenii și cu proiectele din comunitate. În octombrie am devenit asistenta personală a pastorului nostru și consider că pentru mine, este cea mai bună slujbă din lume.

Octavian Curpaş: Când ai devenit creștină? Ce anume te-a condus la Hristos?

Elsa Easton: Am devenit creștină, m-am născut din nou și L-am urmat pe Isus din toată inima, în urmă cu patru ani. Până la convertire am fost pierdută în lume, de aceea a trebuit să duc o luptă serioasă cu dependența de alcool și cu problemele privind imaginea de sine, care era „la pământ”. Am trecut printr-o perioadă dificilă, când sănătatea mea a avut de suferit de pe urma consumului de alcool, însă Dumnezeu m-a vindecat în mod miraculos și atunci am înțeles că El nu este sever și distant, așa cum credeam. Îi sunt atât de recunoscătoare pentru faptul că nu a renunțat la mine și mi-a auzit strigătul inimii!

Octavian Curpaş: Cât de des vii în Statele Unite? Ce îți place să vizitezi în Arizona?

Elsa Easton: În America încerc să vin o dată la doi sau trei ani. Bunicii mei locuiesc în Sun City și sunt persoane foarte speciale pentru mine. Mi se pare important să petrec un timp cu ei, mai ales că înaintează în vârstă. Îmi place să fac cumpărături și mă declar încântată de bucătăria de aici, așa încât, faptul că locuiesc în altă parte, mă avantajează din acest punct de vedere.

Octavian Curpaş: Cum sunt percepute sărbătorile în Noua Zeelandă, în comparație cu Statele Unite, de exemplu Crăciunul?

Elsa Easton: În Noua Zeelandă, majoritatea locuitorilor au o vacanță de două sau trei săptămâni, în perioada dintre Crăciun și Anul Nou. Aproape toți sărbătoresc Crăciunul, însă puțini sunt conștienți de semnificația nașterii lui Isus, un asemenea eveniment ajungând să fie mai degrabă o ocazie de a petrece timp cu familia. Pentru că la noi este și vară, obișnuim să mergem la plajă și organizăm și un barbeque. Chiar dacă locuințele nu sunt excesiv de împodobite nici în interior, nici în exterior, un astfel de obicei începe să devină tot mai popular și în Noua Zeelandă.

Octavian Curpaş: Prin ce se deosebește biserica din Noua Zeelandă față de cea din Statele Unite? Cum ai descrie mișcarea creștină din Noua Zeelandă?

Elsa Easton: Nu am avut ocazia să vizitez prea multe comunități din America, așa că nu sunt în măsură să fac o comparație. Un procent foarte mic dintre neozeelandezi frecventează în mod regulat biserica, de aceea nu beneficiem de o moștenire creștină la fel de puternică, în comparație cu cea din Statele Unite. Destul de mulți membri își reduc preocupările spirituale, însă Dumnezeu ridică oamenii care poartă în suflet flacăra pasiunii pentru Numele Lui. Cred că, în general, urmașii lui Hristos își doresc o mișcare creștină autentică sau nimic! Propria mea comunitate se confruntă în mod constant cu provocarea de a-L prezenta pe Isus locuitorilor din orașul nostru, oraș pierdut, oarecum, prin dorinţa de a fi autentici, reali, de a purta cu noi prezența lui Dumnezeu și în afara clădirii bisericii, dincolo de ziua de duminică, acolo unde se află cei rătăciți. Ce împuternicire înfricoșătoare și minunată avem!

Octavian Curpaş: Ai vizitat o biserică românească, Living Waters din Arizona, pe 28 decembrie 2008. Care au fost impresiile cu care ai plecat?

Elsa Easton: M-am bucurat cu adevărat să asist la serviciul divin de la aceasta biserică. Îmi place să aud cântând românește și m-a impresionat modul în care s-au rugat împreună în acea biserică. Am simțit prezența lui Dumnezeu și am apreciat felul în care fiecare a venit la mine și s-a prezentat. Am întâlnit o comunitate foarte prietenoasă.

Octavian Curpaş: Locuiești în South Island, în ce constă diferența dintre nord și sud, în Noua Zeelandă?

Elsa Easton: În North Island clima este în general mai caldă, în special iarna. Nu cred că oamenii sunt diferiți, deși am descoperit că în Christchurch ne simțim cu toții mai relaxați, în comparație cu persoanele pe care le-am cunoscut în zonele din nord, unde am locuit. În privința situației economice, îmi pare rău, nu știu să vă spun prea multe!

Octavian Curpaş: Ce îți displace în Noua Zeelandă, în comparație cu Statele Unite?

Elsa Easton: Nu pot să afirm că există ceva ce mi-ar displace în Noua Zeelandă, din contră, mi se pare un loc minunat! Mă neliniștește însă creșterea infracționalității, față de perioada copilăriei mele, deși, probabil că acest lucru se întâmplă în majoritatea statelor lumii. America o percep câteodată, ca pe o lume superficială… Cred că mi-ar fi greu să fiu sinceră cu mine însămi, dacă ar fi să locuiesc aici.

Octavian Curpaş: Ce ar avea America de învățat de la Noua Zeelandă, ce ar trebui să schimbe în bine?

Elsa Easton: Mi se pare grea întrebarea! Am auzit că americanii au doar două săptămâni de concediu pe an, ceea ce mi se pare insuficient!

Octavian Curpaş: Câte săptămâni de concediu au neozeelandezii?

Elsa Easton: În Noua Zeelandă avem patru săptămâni de concediu, iar ca profesoară am fost răsfățată, vacanța era de aproximativ zece săptămâni pe an.

Octavian Curpaş: Care este poziția neozeelandezilor față de studiile academice? Pun preț pe educație? Câte universități sunt recunoscute pentru standardele lor academice?

Elsa Easton: Cred că avem un sistem de învățământ de calitate, obligatoriu până la vârsta de cincisprezece ani, după care studiile costă, astfel că, cei ce urmează universitatea se dovedesc a fi în general, foarte dedicați, tocmai din acest motiv. După părerea mea, încă te poți descurca destul de bine atunci când vine vorba să îți găsești un job, chiar dacă nu ai urmat o facultate și cred că acest lucru contează. Nu toți excelăm la învățătură. Două dintre universitățile noastre sunt cotate foarte bine în raport cu standardele internaționale.

Octavian Curpaş: Care sunt acestea?

Elsa Easton: Universitatea din Auckland este considerată, peste tot în lume, cea mai bună din Noua Zeelandă, iar Universitatea din Canterbury a obținut calificativul „bine” pentru cercetare. Acestea fiind spuse, părerea mea este că poți realiza o estimare statistică într-o manieră pozitivă! Taxele sunt probabil, extrem de rezonabile, conform standardelor internaționale, așa că nu se impune să renunți la stilul tău de viață obișnuit pentru a te descurca cu banii.

Octavian Curpaş: În Noua Zeelandă ai avut ocazia să cunoști români?

Elsa Easton: Nu.

Octavian Curpaş: Am înțeles că sora ta locuiește în Australia. Cum ți se pare această țară?

Elsa Easton: Australia este minunată! Cred că locuitorii de acolo nu se deosebesc prea mult de cei din Noua Zeelandă. Țara este mult mai întinsă și clima mai caldă. Merg în vizită la sora mea o dată la doi sau trei ani.

Octavian Curpaş: Prin ce se deosebesc locuitorii din Noua Zeelanda de cei din Australia?

Elsa Easton: Australienii sunt mai deschiși (nefiind vorba de o atitudine de corectitudine politică).

Octavian Curpaş: Cum îi percep neozeelandezii pe australieni și invers?

Elsa Easton: Majoritatea neozeelandezilor emigrează în Australia, pentru că acolo există mai multe șanse de a găsi un job bun. Relațiile dintre cele două state sunt de calitate și datează din vremea războaielor mondiale, în schimb, este un lucru știut că ne tachinăm reciproc.

Octavian Curpaş: Dar este proverbul: „Cine se tachinează, se iubește!”Ai mai vizitat și alte țări până acum?

Elsa Easton: Nu încă.

Octavian Curpaş: Ce planuri de viitor ai, ce alte ţări ți-ai propus să vezi?

Elsa Easton: Anul acesta intenționez să merg în Tailanda, într-o călătorie misionară, cu un grup din Christchurch. Mi-ar place să ajung cât de curând și în Tanzania. Din păcate, nu am suficient concediu pentru a mă putea deplasa în toate locurile pe care aș vrea să le văd!

În încheiere, Elsa Easton le recomandă cititorilor noștri să nu înceteze să creadă în Dumnezeu și să vadă în El pe Cel ce se îngrijește de orice nevoie a noastră, cu atât mai mult cu cât datorită crizei economice, Statele Unite trec printr-o perioadă de mari provocări. Rugămintea ei este ca toți să se apropie și mai mult de Creator, indiferent pe ce valuri îi va purta viața.

 

Octavian D. Curpaş, Phoenix, Arizona

Alexandru Cosmin Codreanu (A.C.C.): Bună ziua Mihaela Ionela Badin. Corespondăm de aproape un an. După ce te-ai acomodat în Ecuador, m-am hotărât să îți promovez povestea și să încerc să îți aflu percepția asupra comunităților de români din Spania și Ecuador pe care le cunoști bine. Pentru început, ne poți spune câteva cuvinte despre tine?

Mihaela Ionela Badin (M.I.B.): Desigur. Sunt jurnalistă, licențiată la Universitatea din Zaragoza, Spania. Am 32 de ani. Am lucrat atât în presa scrisă, cât și în radio, pe tot teritoriul spaniol. Am fost membră a unei asociații românești în Zaragoza, prin intermediul căreia am încercat să păstrăm și să facem cunoscută străinilor cultura și obiceiurile românești. Am fost de asemenea voluntar al unei asociații spaniole, Afedaz; această asociație ajută pe bolnavii de Alzeimer. Activitatea mea în cadrul acestei asociații a fost de jurnalist și fotograf. Am locuit în Spania timp de 12 ani. Familia mea, la rândul ei, este și ea împărțită prin Europa. Acum 10 ani am cunoscut un băiat ecuadorian, cu care sunt într-o relație la ora actuală. În vacanța de vară din 2012 am vizitat Ecuador pentru a treia oara. Atunci am primit o ofertă de muncă în Cuenca. Ținând cont de faptul că prietenul meu este ecuadorian, am acceptat job-ul fără să mă gândesc prea mult. În prezent lucrez ca director de comunicare și relații publice la o multinațională cu sediul în Cuenca, Ecuador. Am în echipă 9 persoane, cu care mă înțeleg de minune. Debutul a fost mai dificil deoarece nu „acceptau” ca „șefă” o femeie, și străină pe deasupra. În octombrie voi începe un master la Universitatea de Azuay.

A.C.C.: Spune-ne mai multe te rog despre familia ta. A afectat distanța relația dintre voi?

M.I.B.: Relația noastră de familie nu a fost afectată în niciun moment. Ne iubim la fel de mult și ne vizităm de câte ori avem ocazia. Mama, stâlpul fundamental al familiei, a știut să ne educe ca să nu ne uităm unul pe altul. Acum 12 ani, după ce am intrat la facultate în Brăila, părinții mi-au oferit o excursie scurtă în Spania. Și destinul și-a făcut de cap. Nu m-am mai întors în țară la timp. M-am stabilit acolo deoarece am descoperit o altă lume și un alt stil de viață. Mă fascina. Bineînțeles, am trecut prin greul imigrantului, dar acest lucru nu m-a împiedicat să-mi continui studiile superioare. Tata locuiește în Italia de mulți ani. Și-a refăcut viața acolo. O soră și un frate locuiesc în Linz, Austria. Alta soră în Zaragoza, Spania, iar mama străbate distanțele dintre Brăila, Linz și Zaragoza. În prezent este o bunică fericită și încearcă să își împartă timpul între copii cum poate. Cealaltă soră, pe moment, s-a stabilit în România, dar Spania este a doua ei casă.

A.C.C.: Ai plecat din România imediat după terminarea liceului. Cât de greu a fost să urmezi cursurile de jurnalism la Zaragoza în limba spaniolă?

M.I.B.: Mai întâi a trebuit să învăț limba spaniolă foarte bine. Am urmat nenumărate cursuri, de la ajutor de bucătărie până la educator de timp liber. Și bineînțeles am citit foarte mult în limba spaniolă. Orice. Mă consider o persoana autodidactă și foarte curioasă. Până la urmă nu mi-a fost chiar așa de greu. În toți anii de facultate am obținut bursă de studii. Nu știu dacă aceasta este o situație comună, însă profesorii mei au fost extraordinari. M-au tratat la fel ca și pe colegii mei spanioli, iar lucrul acesta m-a ajutat să progresez.

A.C.C.: Ai simțit că procesul tău de integrare în societatea spaniolă a fost mai facil decât a altor români emigrați la o vârstă mai înaintată sau care, emigrați de tineri în Spania, nu au urmat cursuri la școli și universități locale?

M.I.B.: Da, eu m-am integrat chiar din primul moment. Consider că studiile nu sunt primordiale pentru a te integra, cu toate că te ajută. Este mai important să ai o gândire deschisă, să fii prietenos, să îi respecți pe cei din jur și să înveți limba țării unde locuiești.

A.C.C.: Este procesul de integrare în societatea gazdă întârziat de numărul mare de emigranți români în Spania, acest lucru reducând practic interacțiunea totală între conaționalii nou sosiți și oamenii și cultura locului?

M.I.B.: Poate fi o cauză. Românul, în general, emigrează de nevoie. Ajunge în țara gazdă cu dorința de a câștiga ceva bănuți pentru a-i trimite familiei. Prima dată interacționează mai ușor cu un conațional. Și bineînțeles, nu prea este deschis altei culturi. O prietenă dragă îmi spunea: „cultura trece prin stomac”.

A.C.C.: În perioada 2000-2012, prin prisma muncii tale de jurnalist, ai fost implicată în documentarea migrației și comunității române în Spania. Care a fost dinamica acestora în timp?

M.I.B.: Da. Eu am analizat imaginea românilor în presa spaniolă între anii 2002-2012, prin intermediul Universității din Zaragoza. Existau câteva cercetări legate de imigrația românească în Spania, dar niciuna nu analiza imaginea lor în mass media. În plus, viziunea presei era distorsionată, dar juca un rol fundamental în crearea opiniei publice. Astfel, presa spaniolă, încă din anul 2002, a relaționat criminalitatea cu imigranții români. În acel an, în Spania locuiau 66.226 români. Era o comunitate relativ mică în comparație cu imigranții din Ecuador, Maroc, etc. Dar, isprăvile câtorva „ciobănași mioritici” ne-au adus pe prima pagină a ziarelor spaniole. Și acolo am rămas mai bine de cinci ani. Chiar dacă nu o numeau direct, de multe ori cuvintele „din Est”, „imigrant ilegal”, „fără documente”, „extracomunitari”, „mafia din Est”, etc., făceau aluzie la naționalitatea română. Cu timpul, și cu munca titanică a multor asociații românești, s-a schimbat această percepție. Presa a început să se intereseze și despre cultura românească. Au apărut nenumărate reportaje, atât în presă, cât și în televiziune, despre sărbătorile noastre de iarnă, despre călătoriile pe care le făceau spaniolii pe meleagurile noastre, despre mâncarea noastră tradițională, despre marii noștri scriitori, etc. Ne-au ajutat enorm de mult studenții români din facultățile spaniole. Prin intermediul lor a fost stârnită curiozitatea și dorința de a ști mai multe despre vecinul de bloc, colegul de muncă, prietenul român. De asemenea, cu timpul s-a demonstrat că imigrația românească nu a crescut criminalitatea în Spania, ci dimpotrivă, ratele de delincvență au scăzut în ultimii zece ani, după cum relatează investigațiile făcute de Ministerul Apărării Spaniol.

A.C.C.: Cât de unită și de bine reprezentată pe plan local este comunitatea românească din Spania?

M.I.B.: Acum, după mulți ani, este foarte unită. Exista numeroase asociații care încearcă zi de zi să reprezinte cu succes comunitatea românească. Acest lucru nu este mereu pe placul tuturor, dar consider că suntem mai bine reprezentați ca niciodată. La alegerile din luna mai am avut doi candidați români la europarlamentare din partea unui partid politic spaniol. Până acum cinci-șase ani comunitatea românească se rezuma la tâlhării, prostituție, muncă ilegală, etc. După cum am menționat mai sus, situația s-a schimbat. Noi înșine am schimbat-o.

A.C.C.: Că tot a venit vorba, în opinia ta, ce sprijin a avut comunitatea românească din Spania din partea autorităților române în perioada în care românii nu aveau o imagine atât de bună?

M.I.B.: Bună întrebare! Îți voi răspunde nu numai cu opinia mea, ci și cu testimoniul multor români pe care i-am intervievat de-a lungul acestor ani: niciuna. Până în anul 2007, când România a intrat în Uniunea Europeană, nu a existat niciun fel de sprijin din partea autorităților române pentru a schimba imaginea negativă pe care o duceau fără vină românii în spate. În anul 2008, Guvernul român a început o campanie de primenire a imaginii numită „Hola, soy rumano: juntos haremos un buen equipo” (Bună, sunt român: împreună facem o echipă bună). Este singura până la ora actuală. Din păcate nu știe nimeni cât de eficientă a fost această campanie, deoarece nu a fost publicată nicio evaluare la sfârșitul acesteia.

A.C.C.: Ce crezi că au în comun și ce au specific comunitățile românești din Spania și Italia?

M.I.B.: Valul de români care a invadat Spania și Italia s-a produs din nevoia de o viață mai bună. Atât limba spaniolă, cât și limba italiană, se învață relativ repede. Există cerere pe piața forței de muncă din străinătate în anumite sectoare cum ar fi agricultura, construcțiile și menajul. Munca era foarte bine răsplătită și apreciată. În prezent, românii reprezintă principala comunitate de străini în cele două țări.

De asemenea, din diverse studii reiese că românii din Spania sunt mai bine reprezentați decât alte naționalități la nivel asociativ.

A.C.C.: A începe o nouă viață în Ecuador nu este ușor. Din ceea ce văd se pare că integrarea ta locală foarte merge bine, acest lucru fiind stimulat și de viața ta privată.

M.I.B.: Într-adevăr, prietenul meu este ecuadorian. Familia lui m-a primit extraordinar de bine. Suntem împreună de zece ani, ceea ce a făcut ca eu sa cunosc în detaliu cultura ecuadoriană.

A.C.C.: Ce reacții au avut membrii familiei și prietenii la aflarea deciziei tale de a emigra în Ecuador?

M.I.B.: Decizia de a veni aici am luat-o acum un an, când am primit o ofertă de muncă foarte bună în Cuenca, Ecuador. Pot spune chiar mai mult decât o ofertă, o oportunitate. Familia mea are o mentalitate deschisă și în niciun moment nu au încercat să îmi influențeze decizia. Prietenii mă sprijină necondiționat. Mai ales că acum au în agendă o nouă destinație turistică.

A.C.C.: Ai apucat să vezi mai multe țări din America de Sud până acum? Ce crezi că are Ecuador specific față de vecinii ei?

M.I.B.: Da, cunosc puțin Venezuela și Peru. Ecuadorienii sunt mai modești și mai prietenoși. Ce-ți pot spune despre țara unde locuiesc? Este minunată și pe deasupra, exotică. Ziarul New York Times relatează ca este a șaptea destinație turistică din lume și prima din America Latină. Reprezintă casa Insulelor Galapagos si leagănul biodiversității. Mulți străini, printre care australieni și americani, se stabilesc în Ecuador după ce ies la pensie deoarece întâlnesc aici o calitate a vieții excelentă la un preț rezonabil. Clima este agreabilă, nu exista iarnă, iar mâncarea este sută la sută sănătoasă. Eu de obicei cumpăr fructele și legumele de la piață, direct de la producători. Astfel, roșia are gust de roșie, așa cum o gustam în grădina bunicilor.

A.C.C.: Deși pentru foarte mulți acest lucru poate părea o curiozitatea, există comunitatea românească semnificativă în Ecuador, aceasta fiind bine reprezentată pe plan local. Ne poți spune câteva lucruri despre românii din Ecuador?

M.I.B.: În Ecuador, în prezent locuiesc aproximativ 50 de români. Avem o pagina de Facebook unde încercăm să interacționăm unii cu alții. Suntem împrăștiați pe întreg teritoriul Ecuadorului. Majoritatea românilor de aici au venit din dragoste. Au parteneri de viață ecuadorieni. Mulți au și copii. Este relativ ușor să obții un permis de muncă și rezidență în Ecuador. La început primești o viză de trei luni, după care o poți obține pe cea de șase luni. De asemenea, dacă dorești să-ți construiești o viață aici, poți obține viza de muncă, de profesional sau chiar pe cea de protecție în urma căsătoriei cu un național.

A.C.C.: Care este profilul tipic al românilor emigrați în Ecuador? Cum și de ce au ajuns acolo? Există o diferență notabilă între numărul femeilor și cel al bărbaților de etnie română din Ecuador?

M.I.B.: Încă nu am o evidență „precisă”, însă cred că suntem mai multe femei. La fel ca și mine, româncele și-au cunoscut în Spania soții și, datorită crizei economice aprige, au decis să-și încerce împreună norocul la jumătatea lumii. De asemenea, în Ecuador au venit doctori, ingineri și profesori români. Au un loc de muncă foarte bun și sunt apreciați pentru valoarea lor profesională și intelectuală. Avem și câțiva români întreprinzători, o reprezentanță a UE, un consul onorific și un preot. Quito, capitala țării, este orașul care găzduiește cei mai mulți români din Ecuador. Dar și Guayaquil, Manta, Machala au românii lor. În Cuenca, unde locuiesc eu, nu cunosc încă niciun compatriot.

A.C.C.: Sper ca acest interviu să crească vizibilitatea comunității românești din Ecuador și, cine știe, să ajute la consolidarea acesteia. Îți dorim numai bine și sperăm să păstrăm legătura.

M.I.B.: Și eu mă bucur că am reluat legătura. În măsura în care vă pot fi de folos, păstrăm legătura.

A.C.C.: Cu siguranță ne vom reauzi, Mihaela. Îți mulțumim pentru timpul acordat.

 

Alexandru Codreanu

www.prodiasporaromana.org

 

Înainte de a te gândi unde să te muţi din locul în care te afli, fă o vizită în Uruguay. Foarte posibil să nu-ţi mai doreşti să părăseşti zona. Nu pleca din Uruguay fără să vizitezi Coasta Aurie (The Golden Coast), care în ultimii ani a devenit un loc cel puţin interesant pentru mulţi americani şi europeni. Primitor, prietenos, dar şi sigur, oraşul apare ca un paradis cu un cadru liniştit, departe de marile metropole aglomerate şi zgomotoase. În plus, Uruguay are un centru financiar solid, cu o economie care în ultimii ani s-a aflat în curs de dezvoltare, în ciuda problemelor economice din restul lumii. Ca urmare, ţara continuă să atragă investitori străini şi din ce în ce mai mulţi pensionari. Iată de ce Uruguay poate deveni ţara ideală unde te poţi stabili, acum sau la bătrâneţe.

Stabilitate şi securitate

În diferite momente din istorie, Uruguay a fost parte a Spaniei, Portugaliei şi Braziliei. Uruguay se bucură astăzi de o democraţie stabilă precum şi de un sistem judiciar independent. Ţara se bucură de cel mai scăzut nivel al corupţiei din America Latină. Prin urmare, în cazul în care alegi să te stabileşti în această ţară vei avea parte de linişte şi vei evita tulburările sociale şi politice din alte părţi ale lumii. În timpul celui de-al doilea război mondial mulţi nemţi şi elveţieni s-au refugiat în Uruguay, ţările din America de Sud fiind cel mai puţin implicate în conflictele mondiale şi “uitate” de terorişti.

O reîntoarcere la simplitate

Coasta Aurie a început să atragă atenţia familiilor bogate din Montevideo care căutau o oază de linişte unde să se retragă la pensionare. Până la sfârşitul anilor 1930, zona intrase în atenţia investitorilor europeni dornici să găsească terenuri nedescoperite din afara Europei. Costa de Oro a rămas cunoscută ca staţiunea perfectă pentru clasa de mijloc care îşi putea permite o casă de vacanţă. Astăzi, popularitatea acestui loc, parcă rupt din rai, este din nou în plină ascensiune. Pensionarii din America de Nord au descoperit stilul de viaţă atractiv şi liniştea pe care o oferă staţiunea. De asemenea, oraşul Montevideo este un loc propice pentru cei care prestează servicii pentru turişti.

Preţuri mici

Coasta Aurie se bucură de cel mai mic cost de trai de pe coasta uruguayană. De asemenea, preţurile proprietăţilor sunt mici, astfel încat pensionarii pot trăi liniştiţi. Dacă ai proprietatea ta, o sumă de 1300-1500 de dolari/lună este suficientă pentru un trai decent. În cazul în care alegi să stai cu chirie, vei avea nevoie de maximum 2200 de dolari/lună pentru o bătrâneţe liniştită. Costa de Oro este o zonă cu foarte puţine apartamente. Vei vedea doar cateva blocuri de maximum 4 etaje în toată staţiunea. Localnicii preferă casele şi nu e de mirare, mai ales că preţurile sunt foarte mici. Dacă vrei să scapi de tensiunea şi aglomeratia din oraşele României sau Americii şi alegi să te retragi pe Coasta Aurie îţi poţi achizitiona o casă pe malul oceanului care costă între 85.000 şi 120.000 de dolari.

Servicii medicale de calitate

Toţi cetăţenii din Uruguay au dreptul la îngrijiri medicale de calitate, prin intermediul sistemului national de sănătate, inclusiv rezidenţii străini. Nu există restricţii. În cazul în care preferaţi serviciile suplimentare din sistemul privat, vă puteţi înscrie într-o clinică privată. Abonamentul într-un astfel de spital nu costă mai mult de 100 de dolari pe lună. În categoria ţărilor dezirabile de locuit, din America de Sud, în care se mută mulţi americani şi canadieni, se află şi Chile, Argentina, Brazilia şi Ecuador.

Oana Dumitroiu

www.business24.ro