Cuvânt și iubire

                POD

 

Între timp și spațiu am făcut un nod,

Sfoara o întind parcă ar fi un pod,

Lumile-și dau mâna cred că s-au văzut

Nu vorbim acum de necunoscut…

 

 

Trăirile toate au vibrații înalte,

Șeile pe cai s-au pornit să salte

Câmpul înflorit, parcă-i duminică

În acest decor eu sunt doar furnică.

 

 

Nu mai sunt nici ziduri, pietre de hotar

M-am pierdut cu firea, e un lucru rar

Inima doar cântă în acorduri calde,

Portativul ăsta pare că mă arde…

 

 

Cerul s-a îmbrăcat cu stele aprinse

Gândurile albe parcă ar fi ninse,

Prin seninul clipei mă despart de mine

Și zbor fără aripi, visul mă mai ține…

 

SĂRUTUL

M-am îndrăgostit de buzele tale

frumoase, roşii, voluptoase,

aidoma unei piersici

altoite cu o cireaşă.

 

Când am început să te sărut

gura ta avea gustul

fructului pasiunii.

 

Totul era atât de activ şi real

de parcă doi îngeri

făceau dragoste pe limba mea.

 

Atunci am înţeles

dece a păcătuit

Adam…

 

 

LE BAISER

Traducere în limba franceză:

Adina Rosenkranz-Herscovici & Sara Herscovici

 

Je m’épris de tes lèvres

belles, rouges, voluptueuses,

telles une pêche

et une cerise confondues.

 

Lorsque je me mis à t’embrasser

ta bouche avait le goût

du fruit de la passion

 

Tout était si vif, si réel,

comme si deux anges

faisaient  l’amour sur ma langue.

 

Alors je compris

pourquoi Adam

avait péché…

 

 

IL BACIO

Traducere în limba italiană:

Simona Puşcaş

 

Amo le tue labbre
Belle rosse, voluttuose,
come una pesca

innestato con la ciliegia.

Quando ho iniziato a baciarti
la tua bocca aveva il gusto

dell’ frutto della passione.
Tutto era così attivo e reale
come se due angeli

fecevano amore sulla mia lingua.

Poi ho capito
perché Adamo

ha peccato…

 

 

EL BESO

Traducere în limba spaniolă:

Gabriela Căluţiu Sonnenberg

 

¡Me enamoré de tus labios

Bonitas, rojas, voluptosas,

parecen un melocotón

injertado con una cereza.

 

Cuando empezé a besarte

tu boca tenía sabor

a fruta de pasión.

 

Todo era tan activo y real

como si dos ángeles

hacían el amor en mi lengua.

 

En aquel entonces

he comprendido

¡porqué Adán pecó…

 

 

DER KUSS

Traducere:

Ligia Gabriela Janik

 

Ich habe mich in deinen Lippen verliebt

sinnlich, schöne, rote,

ähnlich einem Pfirsich

gekreuzt mit einer Kirsche.

 

Als ich dich anfing zu küssen

schmeckte dein Mund

nach einer Passionsfrucht.

 

Alles war so aktiv und real

als ob zwei Engel

auf meiner Zunge Liebe machten.

 

Damals habe ich verstanden

warum Adam

gesündigt hat…

 

 

A CSÓK

Traducere:

 Papp Csila
Szerelmes lettem ajkaidba
szépek, pirosak, teltek,
akár egy cseresznyével

oltott barack.

Amikor elkezdtem csokolni
ize akár a Maracuja,

a golgotavirág gyümölcse
Minden annyira valós és élthü
mintha két angyal szeretkezne
nyelvemen.

Akkor értettem meg
Ádám miért

vétkezett…

 

 

THE KISS

Traducere în limba engleză:

George Roca

 

I fell in love with your lips

beautiful, red, voluptuous,

like peaches

adorned with cherries.

 

When I began to kiss you

your mouth tastes like

the fruits of passion.

 

Everything was so lively, so real,

as if two angels

were making love on my tongue.

 

And then I understood

why Adam

had sinned!

——————————

George ROCA

14 iulie 2015

Sydney, Australia

Valorile culturale, în decursul istoriei, au avut un destin aparte, ajungând, în urma unui îndelungat proces de diferenţiere, la o structură autonomă şi la o destinaţie proprie. Atracţia sufletului uman pentru artă – forma cea mai cristalizată a valorii estetice –  a fost întotdeauna datorat în parte şi faptului că ea a rămas şi rămâne, de neînlocuit, oricât de măreţe şi uluitoare uneori ar fi cuceririle spiritului în alte direcţii. Însă, au fost accidente istorice care au influenţat în negativ operele de artă. În acest context, una dintre trăsăturile specifice umanităţii o constituie aceea de a atribui tuturor lucrărilor – atît naturale cât şi celor construite şi creeate- un sens, de avea faţă de ele o atitudine, în concluzie, de a nu rămâne neutră din punct de vedere axiologic.

S-a discutat, dea-lungul istoriei, nu de puţine ori, despre caracterul veşnic al frumuseţii, despre perenitatea capodoperelor, subliniindu-se mai ales, de unii exegeţi, faptul că durabilitatea se constituie istoriceşte şi are ea însăşi o evoluţie. De aici decurge că a statuia existenţa unor valori estetice fixe, imuabile este la fel de greşit ca şi a le subordona mecanic momentului, cum s-a procedat în perioada realismului socialist de la noi şi a le judeca doar prin prisma ideologiei şi a măsurii în care exprimă evenimentele sau ambianţa concretă în care s-a născut. Filosoful grec Constantin  Tsatsos spunea că este bine ca scriitorul să exprime epoca sa, dar vai de acela care exprimă numai epoca lui. Una este să exprimi epoca, şi alta să exprimi moda epocii în care te exprimi şi trăieşti. De fapt, intervine aici o complexă interrelaţie între concret-istoric şi general uman astfel încât un Eminescu, Brâncuşi sau Enescu sunt mari tocmai că, exprimându-se pe sine, îşi exprimă epoca şi pătrund în acelaşi timp în esenţa umană. Universalitatea nu înseamnă desprindere de solul naţional şi social-istoric în care opera s-a născut şi trăieşte ca atare. Dar ce ne facem cu scriitori care au exprimat numai epoca şi ideologia politică a momentului? Cum sunt: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman „Bărăgan“, reportajele lui Toma George Maiorescu (Călătorie prin vreme, Zeii desculţi, etc.), prozele lui George Bălăiţă (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte), Mihai Beniuc cu romanul „Pe muchie de cuţit” şi poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu (Fata care spune da!, Morţii nu mint niciodată), Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca, 1949, Minerii din Maramureş, 1951, Cântec pentru legea cea mare,1949), Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura (Absenţii, Feţele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sîmburelui), Nicolae Breban, D.R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniştii, cronicarii de carte, dar şi de arte plastic şi-au irosit timpul abordând astfel de cărţi, promovându-le la îndemnul „sarcinilor de partid”“.

Prin acest fenomen au trecut, nu numai scriitori de la noi, dar şi din alte ţări europene. În Franţa, Sebastien-Roch Nicolas de Chamfort, scriitor din perioada Revoluţiei franceze, i-a fost susţinător, dar, care a criticat şi moravurile şi excesele Revoluţiei, fapt ce nu s-a întâmplat la noi în perioada realismului socialist. În Germania nazistă Erich Kastner în romanul său „Fabian” (1931) critică morala burgheză, militarismul şi fascismul. A fost arestat de multe ori de Gestapou, dar a continuat să acuze regimul lui Hitler. La noi, scriitorii, artiştii plastici, au pactizat cu regimul criminal comunist, ridicând în slăvi, în operele lor şi practicând cultul personalităţii, pe Stalin, Ana Poker, Dej, Ceauşescu şi consoarta sa. Unii din aceştia, lucrând în edituri, redacţii, au făcut jocul propagandei regimului comunist. Astfel, se fac vinovaţi de genocid intelectual.

În perioada interbelică scriitori francezi, italieni, germane şi spanioli au cochetat cu regimurile nazist şi comunist din URSS. George Orwell, pe numele lui adevărat, Eric Arthur Blair, nuvelist talentat, în 1937, pentru a lupta împotriva elitismului şi a tiraniei călătoreşte în Spania unde se alătură grupului ce luptă împotriva Generalului Francisco Franco. El intră în POUM (Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă) un partid socialist fondat pe ideile lui Troţki care se axa pe răscoala clasei mijlocii şi se situa împotriva Partidului Comunist Spaniol, care credea în colaborarea cu clasa mijlocie. Experienţele sale din timpul războiului şi faptul că fusese împuşcat în gât şi în mână îi întăresc ura pentru totalitarism, inclusiv pentru stalinism. Cu toate că fusese rănit foarte grav (o perioadă îi este imposibil să vorbească) reuşeşte să scape cu Eileen din Spania înainte să fie pronunţată condamnarea pentru trădare. Şi în Franţa, scriitorii au vibrat la evenimentele politice şi  sociale, participând activ la ele, sau scriind despre ele în operele lor.

Literatura europeana dintre cele doua razboaie, mai ales cea din deceniul al doilea, care nu se intoarce pur si simplu la izvoarele clasicismului si ale traditiei, ca cea din Franta, reprezentată de exemplu de Anatole Francé care moare in 1924 la varsta de 80 de ani, trei ani dupa ce a primit premiul Nobel, se caracterizeaza asa cum am vazut prin încercarea de a evada sub orice formă. Gustul pentru introspectie la baza caruia regăsim moda filosofiei freudiste si influenţele bergsoniene, se trage din aceasta tendinta generala de privilegiere a individului si a cunoaşterii acestuia faţa de o lume care îl striveste si în care el nu se mai recunoaşte. De aceste idei sunt legate în mod direct opera lui André Gide, cea a lui François Mauriac al carui roman Thérese Desqueyroux, publicat in 1924 este departe de a fi o simpla analiza critica a societatii bordeleze, cea a lui Marcel Proust mai ales al carui roman de excepţie In cautarea timpului pierdut, început in 1913, incununat in 1919 cu premiul Goncourt, se termina cu ultimul volum Timpul regasit aparut postum in 1927. În aceeasi categorie pot fi introduşi scriitori ca irlandezul James Joyce, romanciera britanică Virginia Woolf, germanul Thomas Mann după desprinderea sa de naţionalism si împăcarea cu fratele sau Erich, romancier si el, austriacul Robert von Musil al carui Om fara calităţi publicat parţial în 1930 si 1933 (Conta­minarea nu va aparea decat in 1934 dupa moartea sa) scoate în evidenţa, dincolo de evocarea plina de dezamagire a societatii austro-ungare de la începutul secolului, o profundă luciditate intelectuală.

Aceasta pasiune pentru introspectie nu impiedica marile nume ale literaturii si ale artei să se intereseze de epoca lor si să participe la dezbaterea daca nu chiar si la lupta politică. Aşa se întamplă cu André Gide al carui individualism dezinvolt se estompează temporar în faţa aderării chiar dacă pâna la urma doar sentimentală, la cauze care se bazează pe solidaritatea dintre oameni: anticolonialismul ilustrat în „Călatorie în Congo” carte publicată in 1927 în urma unei vizite in aceasta colonie franceză, apoi comunismul la care renunţă repede dupa ce autorul intoarcerii din URSS a văzut cu ochii săi prăpastia dintre realitatea stalinistă si speranţele trezite de „lumina strălucitoare” venită din est. Aceeaşi reacţie şi la Romain Rolland, cu toate ca acest anticonformist nu a aşteptat anii douăzeci pentru a-şi face cunoscute pledoariile patetice în favoarea pacii, a dreptăţii şi fraternităţii umane (publicarea în 1915 a cărţii Deasupra învălmaşelii provocase în Franţa un uriaş val de proteste naţionaliste). Autorul lui Jean-Christophe nu salută cu mai puţin entuziasm inceputurile revoluţiei ruse apoi, după ce aceasta se angajează pe calea sangeroasă a „glaciaţiunii” birocratice, înţelepciunea lui Gandhi. incercarea sa de a realiza o sinteza între tatăl revoluţiei bolşevice şi apostolul nonviolenţei, l-a adus într-un impas care însa nu ştirbeşte cu nimic caracterul emblematic al căutarilor întreprinse şi care coincid cu aspiraţiile pacifiste şi egalitariste ale multor oameni din generaţia sa.

În anii 1930, extinderea crizei în întreaga Europă, avântul regimurilor totalitare şi confruntarea dintre marile ideologii ale momentului – democraţie liberală, socialism reformist, comunism, fascism – zdruncină viaţa culturală a bătrânului continent şi determină tot mai mulţi intelectuali să se angajeze în bătălie. În momentul în care, în Franţa, extrema dreaptă coalizată se pregăteşte să ia cu asalt Republica, în Spania, războiul civil face ravagii, Hitler atrage Europa într-o serie de acţiuni de forţă care vor declanşa al doilea război mondial, iar Stalin îşi supune ţara unui regim de teroare organizată, puţini sunt scriitorii şi artiştii care „deasupra învălmăşelii” mai pot încă să-şi caute rădăcinile într-un umanism fratern care să treacă dincolo de frontierele statale şi de opoziţiile politice aşa cum au făcut-o Jules Romains în „Oameni de bună-voinţă” sau Roger Martin du Gard în „Familia Thibault”. Dificultăţile momentului ca şi acel air du temps îi împinge pe creatori spre angajarea politică, pe unii în domeniul exclusiv al culturii, pe alţii în cel al acţiunii militante.

Astfel, în Franţa, după 6 februarie 1934, scriitori, artişti, savanţi aparţinând diferitelor grupări de stânga pun bazele Comitetului de vigilentă al intelectualilor antifascişti care a jucat un rol considerabil în crearea „Frontului Popular”. În 1935, în timpul războiului din Etiopia, scriitori şi ziarişti de dreapta semnează un „manifest pentru apărarea civilizaţiei creştine” şi se declara împotriva sancţiunilor împotriva Italiei. Dar războiul din Spania din 1936-1938 este cel care mobilizează cei mai mulţi intelectuali şi artişti, unii dintre ei în calitate de combatanţi – André Malraux angajat în „Brigăzile internaţionale” -, alţii ca martori prezenţi la faţa locului (Georges Bernanos, la început de partea naţionaliştilor apoi împotriva acestora denunţându-le crimele în „Marile cimitire sub lumina lunii”, americanul Ernest Hemingway, corespondent de război şi autor al romanului-mărturie  „Pentru cine bat clopotele?”, publicat în 1940 şi care vă cunoaşte un succes mondial, Robert Brasillach de partea franchiştilor) sau pur şi simplu prin operele lor cum sunt „Guernica” lui Picasso, Prevestirile războiului civil de Salvador Dali, afişele care cereau ajutor pentru Spania republicană ale lui Juan Miro etc.

Atracţia exercitată de regimurile totalitare asupra unei părţi a intelectualităţii europene din anii treizeci este unul dintre aspectele majore ale acestei perioade. În ceea ce priveşte comunismul, am văzut că puterea de atracţie a Revoluţiei din Octombrie a fost considerabilă depăşind cu mult cercul restrâns al membrilor P. C. şi exercitându-şi influenţa asupra unui număr mare de „tovarăşi de drum” cărora le va trebui uneori mult timp pentru a se rupe de „realitatea socialistă”. Pactul germano-sovietic din 1939 va îndepărta mulţi militanţi şi simpatizanţi ai partidelor comuniste, dar odată cu crearea unei Europe hitleriste, aceştia vor avea ocazia să se reabiliteze în cadrul Rezistenţei şi să-şi atragă o nouă generaţie de prozeliţi.

În ceea ce priveşte fascismul şi nazismul, fascinaţia a fost la fel de puternică, cu aceleaşi adeziuni ideologice şi angajamente variind în funcţie de grupurile şi de indivizii luaţi în discuţie. În Franţa, intelectualii cu adevărat „fascişti” nu formează decât un grup restrâns din care se desprind câteva personalităţi strălucite ca Drieu La Rochelle şi Brasillach. Dar alături de fascişti declaraţi exista şi o nebuloasă de intelectuali influenţaţi de fascism, unii susţinători ai unui nihilism violent antisemit ca Céline, alţii susţinând pur şi simplu o apropiere de dictaturi dintr-o pasiune pentru ordine şi pentru anticomunism (acesta este cazul majorităţii reprezentanţilor intelectualităţii tradiţionale), în sfârşit alţii dornici să introducă în Hexagon unele elemente de inspiraţie fascistă (corporatismul pentru extrema dreaptă, clericala, un executiv forte şi un patriotism trufaş pentru majoritatea membrilor din Ligi etc.).

În sfârşit, în jurul acestui nucleu închegat pentru care Italia şi Germania constituie până la urmă un model, exista o întreagă gamă de atitudini individuale, ale unor grupuri sau reviste care, fără să-şi exprime explicit dorinţa de a înlocui Republica parlamentară cu un regim dictatorial, îşi afirmă ostilitatea faţă de aceasta şi vizează o revoluţie spirituală care i-ar reda naţiunii franceze vitalitatea şi ar fi în măsură să se opună celor doi Leviatani materialişti care ameninţa Europa: comunismul rusesc şi hipercapitalismul „Made în USA”. Reviste cum sunt „Combat” sau „L’ordre nouveau2 („Lupta” şi „Noua Ordine”) la care colaborează numeroşi intelectuali de dreapta (J.P. Maxence, Jean de Fabregues, Thierry Maulnier etc.) şi în mai mică măsură şi într-o altă perspectivă Esprit (Spiritul) a lui Emmanuel Mounier, îşi au rădăcinile în acea căutare a unei „a treia căi” ce caracterizează spiritul „nonconformiştilor din anii treizeci”.

Evident, ca şi fascismul însuşi, admiraţia mai mult sau mai puţin discretă pentru regimurile autoritare şi totalitare de dreaptă nu se limitează doar la Franţa, chiar dacă în această ţară atracţia exercitată de dictatura neagră şi de cea brună a fost cea mai puternică. În Anglia de exemplu, regimul lui Mussolini a avut încă de la început în lumea intelectuală linguşitori zeloşi, iar regimul Führerului şi-a avut şi el adepţii săi. Dacă pentru T.S. Eliot, Wyndham Lewis, Roy Campbell şi W.B. Yeats „iluzia fascismului” s-a risipit în ajunul războiului, aceasta l-a determinat pe poetul Ezra Pound să aleagă exilul în Italia unde va conduce în timpul războiului emisiuni ale posturilor de radio fasciste. În 1945 el va fi arestat de aliaţi şi va sfârşi până la urmă prin a înnebuni.

Nici criticii literari, eseiştii, foiletoniştii au căzut în capcana ideologică comunistă. În Ungaria, Gyorgy Lukacs, critic literar, estetician şi filosof ungar, a fost reprezentantul de seamă al esteticii marxiste din secolul XX. El a fundamentat un sistem de estetică autonomă întemeiat pe principiile materialismului dialectic şi istoric. Aşa cum a făcut-o la noi Ovidiu S. Crohmălniceanu prin cursul de „Istoria literaturii române” (1963), „Literatura română între cele două războaie mondiale” (1967-1975), „Pentru realismul socialist” (1960), şi în numeroasele articole publicate în presa literară condusă de scriitorii colaboraţionişti care promovau ideologia PCR-ului, Gabriel Dimisianu („Prozatori de azi”-1970, „Valori actuale”-1974), D. Micu („Romanul românesc contemporan”, „Realizări, experienţe, direcţii de dezvoltare”, „Literatura română de azi”-1965), N. Manolescu („Literatura română de azi”-1944-1964, apărută în 1965) şi multe alte articole, cronici în care a promovat volume de versuri şi proză, scrise în spiritul realismului socialist.

În prezent, puşcăriaşii, de după gratii, devin scriitori, pe motivul scăderii pedeapsei, după ce au făcut afaceri cu statul, furând din averea tuturor. Oare aceste cărţi vor oglindii realitatea de azi, sau fac acelaşi rău pe care l-au făcut cărţile scrise în secolul trecut în spiritual realismului socialist, slujind regimul criminal?

După aceste sumare exemple, pot scrie că opera de artă este un semn caracteristic pentru un anumit mechanism de gândire, al unor anumite grupuri şi perioade istorice alături de toate celelalte produse ale culturii şi trebuie judecată ca atare.

Nu au scăpat de colaborarea cu regimul comunist nici artiştii plastici. Aceştia au promovat în unele lucrări plastice realismul socialist, cum sunt: Florian Lazăr Alexie, ceramist, Corneliu Baba, Marcel Chirnoagă, Paul Erdos, Liviu Florean, Lidia Mihăescu, Eugen Popa, Paul Sima etc.

…Şi mai este un rău făcut. Cele două Istorii ale literaturii, semnate de doi critici care au inclus în coperţile acestora mastodonţii promovaţi de regimul comunist, cei care au scris în spiritual realismului socialist. Astfel, urmaşii noştri sunt educaţi în spiritul acesta. Aceste „Istorii” sunt un pericol educaţional şi social. Operele, ca tendinţe pot fi totuşi surprinse câteva dintre trăsăturile pe care le dobândesc valorile estetice în present, trăsături pe care, fără îndoială, un istoric le va putea reconstitui mult mai bine în viitor.

Opera de artă este – cum scria Tudor Vianu – limitat simbolică şi în acest sens nu se poate vorbi niciodată de o semnificaţie unică, ci dimpotrivă de o mare varietate de interpretări şi înţelesuri în funcţie de individ, grup social sau epocă istorică. Coexistenţa în timp a unor opera dintre cele mai diferite, provenind din epoci istorice diferite, face că tabloul să apară şi mai complex, astfel încât marele număr de unicate artistice să se înfăţişeze în mod caleidoscopic celui care se apropie de ele.

Fiecare epocă aduce cu sine o problematic umană proprie şi în condiţiile contemporane apar premisele dispariţiei înstrăinării şi a efectelor dezumanizante ale unei lumi dominată de obiecte care ajung să-şi subordoneze individual. Caracterul formative al operei constă în faptul că ea este un factor esenţial de cunoaştere şi înrâurire a gândirii şi sensibilităţii umane având un rol specific în înfăptuirea progresului social. Integrarea valorii estetice în istorie va fi cu atât mai direct şi mai efectivă cu cât ea va răspunde democraţiei şi a nevoilor sociale în continuă transformare.

 

Al Florin ŢENE

Cluj-Napoca

25 iulie 2015

 

 

începem împătrirea

 

începem împătrirea de pe urmă

nicio cobe ne pe dobe

jucăm în lobodă slobodă

ni se nemureşte usturoiul

 

numai voi beţiei sticluiţi ferment

circulaţia vă bate firmament

povestesc şi costul mistic mi-l amin

domul karmă orga cina fără cin

 

şi s-or devibra în copcier cepoase

aş lăcrima lacrime de raia

până m-ar întoarce stomac

scatoalca proteicei corcituri

 

aş mai şti şi cine-şi ţine-n braţe somnul

progeniturii blonde măricele

cu vise mai de drag şi două

făcându-se femeia şi fecioara ei

 

pozele aterizate pe ţipla învârtită

pe bagaje maşinal planeta

liniştii dacă nu există nu suntem

şi tocmai eroizam tulburătorii

 

marca mobilului casa de modă

de vacanţă un snobism cu bombe

ne ţigănim volens nolens de ce n-or fura

şi tata mare bâzâloncul din drac

 

taică te-a trăznit Dumnezeu de bun

ce erai să crezi în el nebun

să credem şi noi în tine ca tine sus

de trăznet carbonizat

 

n-am suflu din tinereţe de când nu mă

mai opresc şi cotcodăceala ouălor

are lumea rând la codobaturi

ne împuşcă dacă avem noroc

 

văzând şi făcând ci păcat

de preamultele rele intenţii

o duşmănie toată România

pe cumpenele samsarilor

 

tocmai că norocul ne-ar petrece

ca-n fine de luceafăr ucis

şi să ne începem devorarea

cu devoratorii din veac

 

pe o dreptate harnică porunci

neascultate răzbunând

ne-am şi trezi cu cântec

înainte marş Parkinson

 

anistorismul cui te întreabă Barbule

uite bade în oglindă castelul casta

mai veche dimie bisericoasă

tâmplele şi ale Gherghinei

 

aşa dacă le iei la rând

mori şi nu-ţi trăieşti nimicnicia

din fir a păr cât îţi bagă pe gât

deştepţii din pentada grada

 

conferinţa mea despre Eminescu auzit

la Ioan Alexandru Harbhajan Singh Vinod

n-ai vorbit de Eminescu să mă omoare

un cod de prioritate româno-indiană

 

ăla Cain ăla el şi Eminescu

zisesem în gând obraznicul

mai şi cita pe Sartre ca mine

cu experienţa cu adevărul Gandhi

 

umflam nu potul pedanţa impedanţa o indianitate

pe gustul analitic nu stocul tot un film

mai un somn mai o proiecţiune de ispăşire

escapismul cununiei de toamnă

 

luxaţia Luxiţei pe gheaţa uliţei

ne socializă pe picioare de lut

cu pesimism până la invitaţia

în lux şi furculiţă fiartă

 

dacă aş aduna m-aş aduna şi nici Adonai

nu m-ar mai întărâta luceferiza

ne datorăm o palmă de întruchipare

arată şi nerăsărită frigului

 

puterile neglumeţe iar tremur

cina din cer beţie de tată

că mama mai şi plângea

nouă iapa bătrână în şa

 

neştiinţa făcutului pe diferenţialele

de prisos ale aşteptării tonalităţi

de alergasem tot aeroportul Marsiliei

să nu pierd şi omisesei Constanţa nu pe mine

 

vedem condamnarea pe cer ceaţă

luna nouă pe albi călare

noapte şi zi pe deşălate

iarna de la noi du-o

 

destulă sănătate pe viaţă

de n-am lăsa-o cu moarte

instantanee pretext şi

viaţa noastră omorârii continue

 

cafea v-aş bea din respect vara

Florenţa iarna Milano şi

la Roma tocmai când Lia

sunase că mă vor pe acolo

 

încă o dublă şi ajung în 2006 mă iau de dârlogi

mi-oi fi dorind un timp de netrăit

extensii de somnolenţă suza nomo

nu-mi întorc sângii perenitatea

 

când am dansat singur pe zăpadă

cu bradul în pădurea Cavedago am fost eu

nu ieri alaltăieri alte asemănări

cu personajul personal îmi uit

 

ponton poltron să şezi pe tron aton

apele nemaicurgătoare stelelor stătute

o rarefiere a sfârşitului de lume

parcă nu ne-ar veni la socoteală glia

 

plimb limba pelinului pe limb

nestrâmbătatea înfieze-mă

din centru pe raza rătăcirii

cu fatalitatea limanului

 

colecţia de bancuri ale criminalilor

pârâţi îl căutau animalele

nu-şi dădeau seama îl credeau

bun tocmai pe teroristul Humayun

 

nici o ofertă la parafurie

farfuria nici plină nici goală

capul mi s-a aplatizat

un disc de brânză topită

 

înceată referinţă tranşarea în tranşeu

a luptei mai mult morţi de plictiseală

pe saturaţia de caracatiţă

ne plăcuse cucuta de Cucuteni

 

ce alţii dacă nouă ne miroase

nu ţiganiada plumbul dacului

supăraţi de calicia prostului

cu spinarea scuipată colant

 

mai curioasă libelulă peste lăcustă urs pe rus

păstrăvăria în criză câinii la grătar

ia animalelor maul pe cunoscute

într-o rărire hibernală în draci

 

n-am sinea nu ruşinea împăcării

în pungăşita încercare martir

avându-l pe Iancu lasă că

la furat nu te duci de psihologie

 

vă vin femei în prag din Andalo

a vă spune două cuvinte paganelle

şi a ne interesa de ale noastre

din Andalo în alandala dalmată

 

lucruri mari diferite fraţilor

meritarea trăitei finale

în persoană spre avatarul

de graţie al patriei mamale

 

săracul arestat pe prima

pagină în zorul ultimei ce relative dreve

întoarce-te pe partea verde

până la primăvară hoarde

 

du-ţi şi brăduţi şi drăguţi în copca

seninătăţii parabolice cu interpret

nu epicizez vreo insinuare

şi cât să ne rezervăm

 

adică tango sânge de cap ce cântec

a mai compune tânărul mărului

văd eu şi la examen crampa teoretizată

o bunăvoie de trecut timpul

 

nici o clipă de planuri tam-tam

implantat săptămânalităţii transcrie

ghettoizarea serândurilor pe teşire

creştete imposibile scrisului lui Anca

 

pe când cu degetele pana pielii stilul literei

şi întârziere convalescenţa nemaisosită

dinţii scoşi strângându-se în moară

ne simpatizăm dezveninarea

 

deşteptele-alea de nu le-aş pune

să dea şi ele din gura scrisului

măcar a vascrisului bârfelnic

să le văd atunci înclinul

 

mulţi negri de-o rasă cu toţi ceilalţi

celulari în pantofi şi blugi

concentrări mondiale risipă de margini

un coclaur păcănitoare păcălindu-l

 

apatic Malpensa comparabil

ştiutului casnic în trezire

că nu ne-o fi picnit ceaţa la sol

ne-ai anunţa fără parasol

 

plecam ieri nu mă mai suiam pe dom

iar căzut ce legendă adeverind

cât să vă povestesc şi poze cu

sfinţi de pază câte unul câte mulţi

 

aerul umanizat câte-un leu

culcat cilindric rare care

ne stilizăm zilnicia stingândă

de-o pedanterie netematică

 

pretenţia mi-o hrănesc închipuit

greşesc în intimitate şi mă susţin

de cu o scriere încă şi publicată

în acelaşi global Cişmigiu

 

om fi noi pe mal cu Africa

ni s-o fi întunecând raiul

o benignitate potentantă

cu fata coadei linse

 

poate nu vrei să (mă) anunţi nea Gheorghe

doreşte în nori vorbeşte Moscova bis

tocmai că am tăcut de-al dracului

nici n-am mai ţipat din gură de Arbatov

 

su sociodemocrazie ed egualitarismo

Berlusco sinistra e miseria e morte

Albero paradiso per i martiri cristiani e per i guerrieri islamici

eros e discordi eros e thanatos

 

Pado-Schio Pio proselitismo la liberta di persuadere

hoopla danza con la guera Condi în 2008 zice Dick

Maradona si esibisce in 100 Rimbalzi sulla Pancu

noi donne amiamo il tango noi uomini il tanga

 

foaia cu mămică Medeei oedipice

şi mai că-mi plec ajungerea pre

mă şi contrez nonsensului

ce m-a născut adâncă tinereţe

 

mi-a mai rămas avionul pe foile aste

leşinată confesionalitate poate construcţie

după deconstruirea de capul Saharei

când în fine voi fi înţeles la moacă

 

mai simplă spălăceala ampicilină mânjit ilicit

mă primirăţi sub 15 băsc băşit nu mă

mirosirăţi capul cât îmi mai rămâne

umerii nu-l mai cărăbănesc

 

îmi prelungisem euforia sângelui

acum pe a terorii bucuroase

când va mai fi ea România mare iar frig

şi pumni la loc de o întoarcere belă

 

treabă de ger pe uşa autobuzului

la fenestrină mai stăm de vorbă

Enescu la venire născătoarea Iliescu

la întoarcere din două una Condi

 

nu adică te-am găsit (decât) poezie pe oranj

giulgiu îngheţatului de fugă în lene

precum ne grămădiră părinţii în lume

şi eu mă scriu pe peretele Israel

 

aluzii rare ore duble ori

întreruperi de aluzia lusiadă

caravana retro colaps

lapsus calami calamar

 

om auzi cochetărie tensionată

în harabaua aproape rece

cum am vâjâi urechile schiului

de bine ce ne globalizăm sportiv

 

ţine-mă costo la preţ de cost

comunicare raportoare

de-o atenţie când merge

pe neînchise intangibilitate

 

tocmai când mă cred ce necaz

de ne râs mai lasă business

la venire pe finestrină la cerere

de-o pleoşti pe a coridorului

 

ai noştri sub ai lor de plecare

ce invitaţii vor mai fi rămas

în sufrageria sufragiului

calambururi pe viaţă habsburge

 

găsisem patima compătimită mită

indiscutabilă sapienţă fizică scrii

come no vorba ăstuia mi raccomando

păi stai de vorbă mână pupată

 

stanţa instanţa de drum aripat

stinsă ziua dintâi a ultimei săptămâni

cu o zi în Italia pe întâmplate

şi-mi rămâne evanghelismul la ochi

 

am căzut formal m-am ridicat viral

tango band Tanzi Nestor Kirkhner

pe frazare cu Jorge Luis Borges

pe prima în il Giornale Sara

 

vesta de salvare vagente înot în pământ

aripa ceţii pe aripa nevederii aripii avia

din Pavia şi câte povestite nepovestitele

de-a profetizabile gesturi nouăzeci de grade

 

papagali acelaşi rol din replici de var

varieteu conclasabil balamuci

pământul jos un orb în maţe

cu bastonul ceaţă de laţe

 

sus ăl mai soare cruce pe alb

nunţi de natură vaporoasă grunjind

ajung să mă respect dacă nu fac întrebarea

per partire usa la testa keep your head up

 

am tot renunţat să dau din coate

până la sfârşit de cursă mă calcă

o iapă moartă pe bătături şi ex voto

fără ani înainte sar pe pârtie

 

piaţa nu mă ţine n-o ţin pentru noua

Europă vechea Românie prepostcomunistă

joaca ne îngroapă în necunoştinţă

mai schiţez eu ceva de-a caietul

 

simţirea imortală incomensurabilitate

zăpada din pădure plagiată de nori

brazi razele soarelui cetini

dansul din aripi washingtoniene

 

nespusă susţinerea câte un pumn lui Gică

pe nevăzute bă mă făcurăţi

să nu mă mai jeneze anii

pe la mijloc bine plutonul vostru

 

ghergher chercher clercler

pas fals nimeni în Europa

o latinitate la offside

stăm într-o caracatiţă de cratiţă

 

conace gonace ruini împrospătabile

şi-n Chindia îmi conăscusem mormânt

pe undeva sondată de-al turlelor

de vreme până mai târziu şi dicteu

 

cap la cap aşteptările până la una

saturaţia adaptării de-o bobeam

atâta soare deasupra norilor

cum şi a norocului diaspora

 

simplific lucrurile de sentiment

te întreb care e făcătura aia

după ce mi-aţi murit nici melancolie

o indiferenţă condamnare la moarte

 

în luni cât în ani azi e luni

şi nu fac decât să mă întorc

în triumfătoare neputinţă

patriot ca Leopardi şi Eminescu

 

psihogramă cu garnitură la şansă

p-ăsta-l bătu soarele-n cap Veneţia

Adriatica Pula Zagreb Bucureşti

cerul adriatic marea cumulată calzo

 

caldo smara araldo pe duse

aduse concomitenţa supuneri

împleticirilor verbale nime

nu-n ţiuitul liniştii opliniştii

 

insule arhipelag de-a fior încălzit

nelocuire colorată pescăreşte

şi tu vapor ca luna pe Andalo

chiar seamănă şi restul inseminării

 

Odiseu fantezia caravanelor insulare

din ce zăpadă ne tragem turbulenţa

plictis de munţi şi valuri ah insulele

orezării vâslite costală ceară

 

domul zdrenţelor contractate cărunt

am scris ce mi-am auzit şi cu ochii

voci cu nemiluita aliluiesc

vale dilatărilor incognito dolomite

 

adio la zăpadă pe ziua de mâine

saţ candid sfera sfertului permis

murim cu noi în necorespundere

şi ce de nepremieri pe râcă

 

le zic carte şi-o fi poezie de voci

mai mult munţi Balcanii de jos

cerul pe ei rărime albastră

până mai numărăm soarelui pete

 

n-are cine te întrece dragoste din ce berbece

cine n-a auzit de mine nici n-a vrut

nici eu n-am auzit munţilor

cetnicii distraşi navigaţiei

 

celnici ălor cetnici şi o noapte

pe acasă după nouă trentine

treimi împietrite religios fojgăială

plăcile tectonice sub tsunami

 

şi mitsubishi ţuşti muşti fruşti

pe-a norilor cordanţă iar

cotoroanţa împrăştiată cântec

nici calmul nu se mai merită

 

scrisori lui Momajandadi

presei abstract nota mea

telefon de intervievare

sfătuiri pe rezonabilitate

 

în ’90 m-am dus cu fata în tv

basarabiologul mort de tânăr

punea întrebările şi în bibliotecă

a la Micescu la adunare

 

prea multe lucruri frumoase sub mare urâciune

o mare frumuseţe de n-ar urâţi lucrurile

adevărat internaţional mă făcuse mme Dando

de mă desfăcuse brentanul italian

 

i-am dat un namaste şi i-a plăcut

eu cu India studenţii mei cu Valahia

şi mai recităm tot religie

de ornamentaţie exotică

 

să mă pronunţ dar nu-mi sunt cititor

oi fi prins la minte ceva mai de greb

degrab’ convers restituitorilor

li s-a urcat la cap împărăţia

 

vulturi bufniţe gorilem pumn cherem

decapitale vestale Bethleem

teanc de capete ţuculesciene ochimi

un Andaman tot Hanuman hău uman

 

cerbar curb crab barcaz carbonizat

lectura spargerii de nori în Braille

din Brăila nu mi-ai răspuns Lupaşcule

şi o maşină călcă lupul spre Roma

 

a cincia oară în Italia cât în India o viaţă

referenţialitate încă românească

să-mi dau singur la cap

în onoarea desfrunzirii norilor

 

la venire mai multă mâncare ca la prima

ce interes ar avea italienii să mă returneze gras

cu greva mâncării bune pe a trenurilor

Florenţa nu s-a prins că i-am dedicat La Gioia

 

ţigani cerşesc în Italia italieni muncesc în România

revers vizitabil şi altădată

ne-om mări nu numai pretenţiile

China nu numai economic şi editorial

 

la româno-italieni mai va ba da pe engleză

vreme bună zici a la pe sus trei grade

până la urmă cresc necomunicaţii

cât că lumea a aflat că am ceva de zis

 

chiar de spus plotoniere Dobrică

ne nemuri Liviu amândorura

din rămaşi poate nu numai răi

şi câtă potcoavă necailor

 

o viziune cu plecaţi cardinali şi dincolo

o cavalcadă un târâş o transfuzie

nu te uita transpoziţie populaţională

regenerări de-a dragostea de viaţă

 

mai mare pământul de sus ca de jos

încet la pas decât în zbor benefic

închinătorii bombastici ne sară

şi s-o mai ducem pân’ la toamnă

 

năruiţi în transparenţa glacialităţii

inşi curanţi curenţi în săpăligă

pune tu verbul de coloratură

de nu m-ar rescrie şi hotentoţii

 

plictisiţi de confortul casaling

mai trageţi o tură băsească

şi mâine-poimâine de bine

fiindu-ne om mormăi da

 

care-n Elias asociaţia provensalitatea

Eminescu în sanscrită de ziua lui

şi a Indiei cum ne-am alinia

dacă nu se şi înfiinţează miniştri

 

Cuvântul a fost creat din raţiunea de comunicare dintre oameni, cu scopul de a numi creaturi sau fiinţe, obiecte şi fenomene, şi a vorbi despre ele atunci când acestea nu sunt prezente. Limbajul omului este compus din cuvinte legate între ele, cuvinte care exprimă teamă, dorinţă, bucurie, nemulţumire, etc. O categorie de exprimare prin cuvinte este expresia sensibilităţii sufleteşti. Când creatorul-artist, se foloseşte de cuvinte – împletite armonios între ele – pentru a trezi în inchipuirea admiratorilor tablouri vii din lumea înconjurătoare, întamplări, gânduri sau sentimente ale oamenilor, lucrarea pe care o realizează se numeşte compoziţie literară. Cântul, poezia şi naraţiunea sunt instrumente prin care omul îşi exprimă sentimentele sufleteşti pe cale orală. Fenomenul trece din suflet în creier apoi este eliberat de acesta prin vorbire. Uneori eliberarea acestor sentimente a necesitat, în afara transmiterii lor pe cale orală, o comunicare scrisă pentru a fi conservate posterităţii. Parerea mea este că poezia a apărut cu mult înaintea scrisului. Aceasta a fost transportată în timp prin tradiţia populară orală, iar apoi, la momentul oportun, scrisă pentru a se păstra. În acest fel ni s-a transmis de la sumero-akkadieni „Epopeea lui Gilgamesh”, apoi la noi, colinda populară “Caloianul”, sau balada noastră naţională „Mioriţa”.

Am ţinut sa precizez acest lucru, deoarece, dupa cum ne dezvaluie William Warriner* în cartea sa „101 Corporate Haiku”, acest gen de poezie „japoneza” (sic!) cu formă fixă a apărut pentru prima dată în China, sub formă orală (mai) primitivă, având tot timpul să se dezvolte şi să se sofistice pe parcursul timpului. De aceea, cele şaptesprezece silabe care alcătuiesc poezia nu sunt întotdeauna necesar un număr arbitrar.

În Japonia, haiku (俳句 – haika=versuri), a apărut pentru prima dată în secolul al XVI-lea. Mai târziu s-a răspândit în întreaga lume devenind foarte populară. Istoria genului, ne reaminteşte de mistica orientală şi de maeştrii zen-budişti care şi-au exprimat gândirea sub formă de simboluri, mituri, paradoxuri şi imagini poetice.

Haiku are menirea ca să transcedenteze limitele impuse de limbajul uzual şi gândirea linear-ştiinţifică care tratează natura şi fiinţa umană ca pe o maşină. Este aproape obligatoriu ca să indice un moment, o senzaţie, o impresie sau o situaţie dramatică luată din natură. Este la fel ca o fotografiere a unor momente specifice ale naturii. Enunţarea lucrării, în general a celor şaptesprezece silabe trebuie să se realizeze pe o singură respiraţie. Colecţiile tradiţionale de haiku sunt aranjate în funcţie de anotimpurile anului şi de aceea conţin, în general, cuvinte de sezon, care se numesc kigo, cuvinte care precizează perioada calendaristică a lucrării. Astfel haru desemnează primăvara, vara este reprezentată prin natsu, toamna prin aki şi iarna prin fuyu. Fiecare din formele sezonale are subdenumiri sau combinaţii precum:

Haru tatsu – începutul primăverii

Haru meku – semnele primăverii

Yuku haru – sfârşitul primăverii

Sakura – timpul florilor de cireş

Natsu kinu – începutul verii

Hachisu – mijlocul verii

Natsu no hate – sfârşitul verii

Hana natchibana – timpul în care înfloresc portocalii sălbatici

Zuku aki – începutul toamnei

Kure no aki – sfârşitul toamnei

Momiji katsu chiru – căderea frunzelor

Shimotsuki – noiembrie

Shivatsu – decembrie

Mutsuki – ianuarie

Hatsu yuki – prima zăpadă

Haiku

Haiku, sau haikai, este in general, dar nu obligatoriu, o poezie cu formă fixă alcatuită din trei versuri de câte 5, 7 şi respectiv 5 silabe (în total 17 silabe) fără rimă sau ritm ci numai cu aliteraţii şi asonante. Caracteristicile haiku-ului sunt libertatea inspiraţiei, concentrarea expresiei, constrângerea exercitată de forma fixă şi poanta finală, marcată de un umor ce nu exclude melancolia sau chiar tristeţea. Mai mult decât inspiraţie, pentru a compune un haiku, este necesară meditaţie, efort şi percepţie.

În cartea sa „How to Write, Share, and Teach Haiku”, William J. Higginson enunţă: „Scopul primar al citirii sau scrierii unui haiku este ca să împărtăşească momente din viaţa noastră care ne-au marcat cu experienşe sau percepţii pe care noi le oferim sau le primim cadou (de la viaţă). La cel mai înalt nivel, acesta este marea menire a artelor şi în special a literaturii. Haiku, apare, întotdeauna, acolo unde sunt persoane în tangenţă cu lumea sensurilor lor şi cu răspunsul simţămintelor lor la aceasta”.

Mulţi poeţi au tratat cu mult respect fenomenul haiku, dar asta nu înseamnă că se impune o barieră între acesta, producător sau cititor. Haiku nu este totuşi ceva asemănător Luceafarului venit din altă sferă! Este un fenomen literar normal, accesibil tuturor celor cu simţire şi aptitudini. Termenul „haiku” a fost construit din două caractere chinezeşti care înseamnă „expresie jucăuşă”. Unele haiku-uri sunt simple ghicitori, două rânduri compunând întrebarea, iar un rând răspunsul. Totodată este o veche tradiţie ca haiku să enunţe o satiră, atunci primind denumirea de senryu.

În poezie, ca şi în viaţa noastră de toate zilele, ne permitem să ne abatem de la reguli. Nici chiar poeţii clasici nu au respectat întotdeauna formula de cinci – şapte – cinci silabe. În secolul al XIX-lea un poet japonez pe nume Shiki a compus o serie de haiku-uri cu cincisprezece până la douăzecişicinci de silabe.

 

Haibun***

Interesant este faptul că haiku se metamorfozează (complementează) şi în alte forme literare, precum „HAIBUN” (俳文 – haikai scrieri), o combinaţie dintre poezie (haiku) şi proză. Haibunul este compus dintr-o proză scurtă poetică, descriind de obicei imagini din călătoriile autorului. Hirocki Soto spune: „Haibunul este o filă dintr-un jurnal de călătorie”. Obligatoriu trebuie să conţină in interiorul textului său unul sau, mai rar, chiar două haiku-uri, si un haiku (chiar o tanka) ce inchide haibunul, având un caracter concluziv, de obicei surprinzător prin mesajul abordat de autor. Haibunul original japonez a fost creat în secolul al XVII-lea de către călugărul-poet japonez Matsuo Basho. Acest gen literar a penetrat în Europa doar spre sfârşitul secolului XX.

Compoziţia haibunului, evidenţiază deci, o proză în care naraţiunea aparţine unor momente speciale din viaţa autorului. Aceasta ia diferite forme precum: proză scurtă, eseu, autobiografie, jurnal de călătorie, ş.a. Poezia care o însoţeste, adică versurile haiku, poate lua două forme:

• prima, reprezentând un sumar a ceea ce se exprimă în proza aferentă, dar fără a se repeta cuvinte şi imagini cuprinse în aceasta;
• a doua, în concordanţă cu proza, ne duce cu un pas înainte pentru a întregi subiectul. Unii autori creează astfel, haiku aferent reprezentând fantezii sau vise, unele legate de memoriile trecutului, altele de previziuni şi dorinţe de viitor.

Tanka****

„Proza Tanka”, având aceeaşi origine japoneză, se înrudeşte cu Haibun-ul. Este o combinaţie dintre „Poezia Tanka” (waka (和歌, în japoneză poem”) şi proză. Termenul „tanka” a fost creeat la începutul secolului douăzeci de către poetul şi criticul literar (1867-1902) cu scopul de a moderniza „waka”. Având aceeaşi motivaţie, tot el a inventat şi termenul „haiku”, din termenul arhaic „hokku”!

În încheiere, putem spune că specia literară haiku şi rudele sale apropiate, haibun şi  tanka, s-au sofisticat şi au devenit cunoscute în Japonia, începând cu secolului al XVI-lea, reprezentanţii cei mai de seamă fiind Kobayashi Issa, Matsuo Basho, Masaoka Shiki şi Yosa Buson. În literatura europeană şi americana modernă au strălucit poeţi ca Amy Lowell, Conrad Aiken, Ezra Pound, Robert Frost, W.B. Yates, Paul Claudel, William Warriner, Bill Higgins şi alţii. În literatura română creatorul de excelenţă în domeniu, a fost talentatul poet, regretatul NIchita Stanescu, care a excelat în haiku.

—————————————————

* WARRINER, William, 101 Corporate Haiku, Addison Wesley Publishing Company, Boston, Massachusetts, USA, (Perseus Books, N.Y.), 1994, 101 p.

** HIGGINSON, William J., HARTER Penny, How to Write, Share, and Teach Haiku, Editura Kodansha International, Bunkyō, Tokyo, Japonia, (Kodansha USA), 1989, 331 p.

*** Wikipedia – Haibun (http://en.wikipedia.org/wiki/Haibun)

**** Wikipedia – Tanka (http://en.wikipedia.org/wiki/Tanka_(poetry)

 

 

George ROCA

2000-2015

Sydney

 

„Sentimentul național este acela care asigură existența popoarelor”

– Nicolae Titulescu

 

 

  Interesant este cum, în timp, gândirea politică schimbă sau nuanțează definițiile unor noțiuni. Astfel      Dicționarul lui Șăineanu, ed. 1929, pe care l-am avut până de curând în biblioteca personală, definea   simplu Naționalismul ca fiind caracterul propriu unei națiuni.

   DLRLC (1955-1957) îl definește ca ideologie și politică reacționară care susține interesele burgheziei exploatatoare, prezentându-le ca interese ale întregii națiuni, cu scopul de a sparge uni­tatea de luptă a clasei muncitoare, instigând la ură națională, la asuprirea altor națiuni sau a minorităților naționale.

   DN 1986 îl definește ca politică și ideologie care urmăresc întreținerea izolării și ațâțarea urii de rasă și naționalitate. Tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni.

   Dex ’09 2009 definește naționalismul ca fiind ideologie și politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în sec. XVIII-XX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale.

   Iluștri reprezentanți intelectuali ai naţionalismului românesc au fost considerați Nicolae Iorga și Constantin Rădulescu Motru.

   Iulian Chifu, doctor în Științe Istorice, specializarea Istorie Contemporană, în lucrarea sa „Naționalismul între doctrină și ideologie” spune că Naționalismul este o doctrină relativ nouă, a secolelor 19-20, pe considerentul că el a fost formulat şi introdus în politică, în economie, în dreptul internaţional public, în sociologie, în urma ideilor lansate de revoluţia franceză. De fapt, la origine, doctrinele naţionaliste au urmat celor patru clasici: Charles Peguy (1873-1914) lansează teoria unui naţionalism umanist, creştin, deschis, la baza căruia este voinţa de a păzi Franţa de distrugerea unui viitor război prin salvarea universului tradiţional; Charles Maurras (1868-1952) fundamentează naţionalismul integral, bazat pe monarhie, reinterpretând istoria Franţei şi ajungînd la concluzia că monarhia reprezintă singurul regim de care Franţa are nevoie. Patria este identificată cu naţiunea şi cu regele, monarhia ereditară fiind garanţia stabilităţii politice, regele având puteri depline, fără a fi jenat de un Parlament. În concepţia sa, monarhul absolut nu poate fi tiran, deoarece reprezintă naţiunea, conduce pentru binele comun şi nu din capriciu personal; Maurice Barres (1862-1928) asimilează naţiunea patriei tradiţionale, pericolul fiind tot ceea ce este străin; Johannes Fichte (1762-1841) dă naştere unui naţionalism rasist determinat de necesitatea renaşterii naţiunii germane, pentru a se elibera de sub tirania lui Napoleon I.

   Politologul român Alina Mungiu Pippidi a făcut o clasificare a naționalismului, în lucrarea despre „Tipurile de naționalism dezvoltate în spațiul românesc”, acestea fiind: naţionalism liberal; naţionalism conservator; naţionalism fundamentalist ortodox sau mistic; naţionalism revoluţionar. Citez: „În perioada de după crearea statului naţional avem un naţionalism conservator, ai cărui ideologi sunt Iorga şi Motru, şi unul mistic, cu accente revoluţionare, care identifică esenţa românismului cu ortodoxismul, descris ca stare de a fi, în care voinţa de a deveni altceva este absentă. Din această perspectivă, o notă esenţială a naţiunii este confesiunea, Nae Ionescu contestând practic faptul că naţiunile occidentale multiconfesionale ca francezii, germanii sau englezii pot fi calificate ca atare. […] Naţionalismul revoluţionar de tip Crainic sau Cioran se desparte, prin accentul pe care îl pune asupra voinţei, de Nae Ionescu şi fundamentalismul ortodox. «Naţionalismul nostru, scria Cioran, trebuie să plece din dorinţa de răzbunare a somnului nostru istoric, dintr-un gând mesianic, din dorinţa de a face istorie». Şi tot Cioran se despărţea de naţionaliştii conservatori, scriind: «Găsesc că, în România, singurul naţionalism fecund, creator şi vitalizant nu poate fi decât unul care nu numai că ignoră tradiţia, dar o neagă şi o înfrânge». Tuturor acestor tipuri de naţionalism le urmează naţionalismul comunist al lui Ceauşescu. […] Naţionalismul este şi va rămâne singura ideologie cu o bază veritabilă populară din România post-comunistă. De ideologia naţionalistă, în grade diferite, sunt atinse toate partidele din sistemul politic post-comunist – din simplul motiv că acele condiţii de bază, care făceau din ne-naţionalişti o minoritate între cele două războaie mondiale, sunt neschimbate şi astăzi, când statul şi naţiunea sunt în continuare, aproape în întregime, de creat sau de recreat”.

   Dr. Călin Georgescu, membru al Clubului de la Roma și președintele Centrului European de Cercetare de pe lângă Clubul de la Roma, subliniază că Naţionalistul român adevărat acţionează din dragoste, nu din ură, cum susțin unii. Nu este însetat de răzbunare, ci de dreptate; „A fi naţionalist român înseamnă să fii, fără rezerve, un apărător al statului-naţiune. Naţiunea este vatra comunităţilor organice – familie, parohie, sat, comunităţi voluntare gen bresle, cooperative –, fără de care nu poate exista o societate stabilă, prosperă şi dreaptă. În ultimii 25 de ani, naţiunea noastră a fost fragmentată în mici „bisericuţe“ cu interese divergente. Dintr-un popor unit suntem pe cale să devenim o populaţie dezbinată care şi-a pierdut rostul”. Naţionalismul românesc al secolului XXI, spune dumnealui, respinge în mod hotărât naţionalismul expansionist, fie el teritorial sau cultural, considerandu-l o formă de imperialism întrucât vrea să-şi exporte ideologia şi să controleze interesele economice în statele vecine sau chiar în unele mai îndepărtate. „În locul naţionalismului expansionist, naţionalismul românesc va promova un naţionalism creştin – creştin în sensul în care provocările acestor timpuri (provocări economice, ecologice, sociale sau de altă natură) îşi găsesc soluţia în felul nostru de a fi creştin, în general, şi creştin ortodox în particular. […] Nu putem reveni la dreapta rânduială românească dacă scopul nostru ultim, ca persoană şi colectivitate, nu este căutarea, mai întâi şi cum se cuvine, a Împărăţiei lui Dumnezeu începând de aici, din lumea aceasta. Mai presus de toate, avem nevoie de solidaritate în virtutea unui ideal comun care este din această lume şi de dincolo de ea”.

La toate aceste  opinii adaug vorbele scriitorului Liviu Rebreanu: „A-ți iubi țara nu înseamnă a fi naționalist”. Poate ele spun mai mult…

   Măturisesc că am moștenit biblioteca tatălui meu, în care se afla și cartea lui Constantin Rădulescu Motru – „Românismul – Catehismul unei noi spiritualități”, Românismul fiind definit ca spirit românesc, sentiment național al românilor, iar Catehismul – expunere a principiilor religiei creștine, sub forma de întrebări și răspunsuri. O carte – format mic – cu doar 215 pagini, o esență a gândirii autorului, acum cu foi îngălbenite de timp și friabile, pe semne citită și răscitită de către dragul meu tată și apropiații săi prieteni. Și așa cum spunea un scriitor contemporan, cărțile de acest gen „primesc o valoare suplimentară precum un vin vechi”.  Mi-a legat-o tatăl meu, să o pot păstra pentru zilele când voi avea timp, dar și mintea probabil, să o răsfoiesc, să o înțeleg… Și mult mai târziu de anul apariției acestei cărți – 1939, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II, bulevardul Lascăr Catargi, 39 – am reușit să o deschid și să mă adâncesc în gândirea celui care a scris-o, filozoful, psihologul, omul politic Constantin Rădulescu Motru (1868-1957), deoarece fiecare carte este o ființă care îți vorbește și tu vrei, sau nu vrei să stai cu ea în brațe și să o asculți…

   Voi face, așa cum am promis în alt articol, o scurtă incursiune în primul capitol al acestei cărți, capitol intitulat „Introducere”, text expus pentru prima oară la conferința ținută la deschiderea cursurilor „Institutului Social român” din Chișinău, în octombrie 1935, dar nu înainte de a arăta că C. R. Motru, bun cunoscător al filozofiei kantiene, și-a construit propria filozofie care a fost recunoscută prin originalitate și care și-a făcut drum în scrierile sale. Capitolele următoare, de care voi face abstracție în acest eseu, vorbesc despre nașterea spirituală a secolului nostru și despre Românism în detaliu.

   În primului capitol, deci, se vorbește în principal despre spiritualitate, contribuția științei la spiritualitate

și despre Românism, C. R. Motru considerând că secolul al XIX-lea a fost pentru români „școala spiritualizării ieftine”, motivând că aceasta s-a făcut precum în întreaga Europă „continent al diletantismului spiritual”, o spiritualitate fără rădăcini în viața popoarelor. În intelesul bisericii creștine, consideră autorul, spiritualitatea ar fi „o inițiere la opera Dumnezeirii”, iar în înțeles mai larg, „un complex de idei și sentimente prin care societatea își justifică credința într-o ordine perfectă și eternă, pe care ea este sortită a o realiza pe pământ”. Această credință poate avea formele: pur religioasă, morală, estetică sau științifică. Legat de aceasta, consideră drept stare bolnăvicioasă complexul de inferioritate existent la unele popoare: „Opus funcțiunilor sufletești care constituie spiritualitatea, ar putea fi considerat complexul de inferioritate, care s-ar găsi la popoarele pentru care nu există nimic sfânt”. Naționalismul, în opinia lui, ar fi fost spiritualitatea de dinaintea marelui război mondial, care a stăpânit gândirea românească, dar și fapta. Românismul, însă, ar fi spiritualitatea specifică celei europene, ea corespunzând timpului său, așa cum naționalismul a corespuns vremii anterioare.

   Gândirea, spiritualitatea oamenilor schimbându-se după marele război mondial, a dus la „prăbușirea tronurilor, ridicarea de baricade și crize economice-financiare”. Lumea s-a convins de dependența individului față de societate prin legile eredității, înțelegând mai bine și realitatea popoarelor ca totalități: „Puterile unui popor sunt hotărâte nu numai de aptitudinile sufletești și biologice, ci și de mediul de viață al poporului: teritoriul și vecinătățile acestuia. Teritoriul condiționează viața economică, iar vecinătățile viața politică și culturală”. C. R. Motru consideră că lumea care punea pe individ înaintea totalității vorbea de democrație înțelegând egalitatea de șanse pentru îmbogățire, armonizarea de neînfăptuit a intereselor individuale; lumea nouă înțelege prin democrație organizarea politică în care sănătatea, morala și munca celor mulți sunt ocrotite pentru întreg poporul. El întrevedea un realism în spiritualitatea nou ivită, datorită cunoștințelor noi în biologie și psihologie, viitorul fiind „cel ce iese din realitățile românești, el fiind românismul întrevăzut de Alecu Rusoo și Mihai Eminescu”.

   C.R. Motru critică faptul că viața socială a fost întrețesută cu prea multe iluzii și am adoptat cu prea mare ușurință legi civile și politice nepotrivite tradiției noastre, în ideea că așa ne vom europeniza mai repede, uitând de interesele vitale ale totalității noastre ca neam, neînțelegând totodată că Europa a adoptat o nouă spiritualitate care ne cerea „să fim ceea ce suntem: pe rădăcinile noastre proprii; cu destinul nostru propriu”. Și exemplifică sănătatea proastă a poporului, preoții care au admis obiceiuri păgâne, reprezentanții școlilor care și-au diminuat dăruirea pentru școlari din dorința de a pleca din sate spre oraș etc. Consideră că naționalismul a încurajat laudele ipocrite, atribuind numai calități poporului și oamenilor din jur, situații care au dus de foarte multe ori la deziluzii, iluziile denaturând de multe ori realitatea din jur și chiar gândirea oamenilor. Noua spiritualitate cerea curajul de a auzi și a spune adevărul, de a  gândi și a exprima gândurile în mod sincer, „de a nu se minți pe sine însuși”. Ce minunat îndemn:„Omul se înalță deasupra bestialității prin virtualitatea pe care i-o pune în suflet sentimentul religios”.

   În încheiere C. R. Motru pune accentul pe spiritul realist al omului și rezumă Românismul în felul următor: „Să înțelegem spiritul vremii în care trăim”; înălțarea unui popor vine prin cei aleși, „prin munca celor cu inteligență și caracter. Fiecare popor își are destinul preformat în vocațiunile fiilor săi”.

   Ideile lui C. R. Motru au trezit reacţii diferite, în raport de ideologia sau curentul filosofic de care a aparţinut fiecare comentator. Istoricul al religiilor, filozoful Mircea Eliade (1907-1986) s-a pronunțat asupra cărții: „Românismul d. Motru este istoric, nu etnic. […] Într-un asemenea « românism » cred foarte mulţi oameni” şi enumeră pe Camil Petrescu, E. Cioran, L. Blaga, Şerban Cioculescu, un asemenea românism, spune el, ,,este, de fapt, justificarea tuturor oamenilor oneşti, muncitori, optimişti din această ţară.[…] Alături de profesorul N. Iorga, d. Rădulescu-Motru este incontestabil omul cel mai viu, cel mai creator şi cel mai original al generaţiei de la 1900. (…) Şi d. Iorga şi d. Motru, au fost trădaţi de generaţia ai cărei şefi spirituali sunt”.

   Sociologul, profesorul Constantin Schifirnet (n.1945) vorbind despre C. R. Motru drept creator de sistem filozofic, spune că el a avut capacitatea de a se schimba în raport cu epoca în care a trăit, schimbarea nefiind oportunism, ci faptul că a fost un spirit vizionar, dornic de reformism, atent la tot ce se întampla în evoluţia societăţii timpului său, sesizând necesitatea unui mod propriu de a gândi realitatea naţională. Îl consideră primul folozof român „atât prin formație cât și prin acțiunea de construire a unei culturi filozofice și a unui mediu filozofic”, corectând în acest fel imaginea nedreaptă datorată criticului George Călinescu. Legat de spiritualitate şi naţionalism, în ideea că noii spiritualități europene nu-i mai corespunde naționalismul pe care l-a urmat, citează afirmația lui C. R. Motru: ,,Căci naţionalismul nostru de până acum este o concepţie de împrumut, care a putut să-şi aibă oportunitatea sa politică în trecut, care însă nu poate fi un crez al vieţii noastre româneşti. […] Suntem români. Să avem curajul să ne cunoaştem ce suntem şi să ne prezentăm lumii aşa cum suntem”. Apreciază cartea „Romanismul”, în care autorul demonstrează cum românismul – o formă inedită a identităţii noastre – este spiritualitatea nouă în care trebuie să se înscrie poporul român, aşa cum rezultă din câteva dintre aserţiunile lui, printre care exemplifică: ,,Românismul nu este o spiritualitate pe înţelesul bătrânilor, ci numai pe înţelesul tinerilor. […] Românismul nu este fascism, nu este rasism, nu este antisemitism, ci este pur şi simplu Românism. El iese din credinţa că pe români îi leagă laolaltă o realitate cu mult mai adâncă decît aceea constatată prin simţurile fiecărui român în parte. […] Românismul nu este nici xenofobism, cum s-a afirmat de unii, nici ortodoxism, cum s-a afirmat de alţii, ci este un naţionalism, mai adîncit sau mai integralizat în cerinţele vremii. […] Este naţionalismul ieşit din condiţiile istorice ale Europei, diferenţiat după natura poporului nostru. […] Fiecare popor constituie un unicum pe lume. […] Românismul e o manifestaţie a realităţii istorice româneşti. […] Naţionalismul fiecărui popor este o existenţă originală şi nicidecum copia unui model universal”.

   Psihologul Constantin Georgiade (1898-1991) considera că această carte ,,este o revelaţie prin cuprinsul, observaţiile şi ideile sale”, Românismul fiind ,,o profeţie” despre neamul românesc, o lucrare de mare sinteză sociologică, „o contribuţiune la sociologia culturii europene şi la cunoaşterea desvoltării economice a Statelor europene”. După  Constantin Georgiade, cartea este şi o critică a istoriei statelor din Occident.

   Politologul, profesorul Ghiţă Ionescu (1913-1996), democrat convins, spune că „Românismul domniei sale este o linie medie, este admirabilă atitudine a sincerităţii şi a bunului simţ”.

   Cartea, în întregimea sa, nu a avut numai ecouri pozitive. O cronică nesemnată se pronunţa numai negativ despre această lucrare a lui Motru: ,,Tot un făclier antinaţional al ţărănismului, profesor şi acesta, d. Rădulescu-Motru, şi-a cristalizat de curând gândirea politică într-o carte de filosofie socială intitulată Românismul. Ce este românismul, nu se prea înţelege lămurit din lucrarea d-lui Motru…”.

  Teologul Ioan N. Beju (1906-1994), constata că o asemenea carte ,,…deşi pleacă din lagărul celor bătrâni, se ocupă de probleme ce frământă generaţia tânără”, dar ,,Bătrânul profesor, pe care ne-am obicinuit a-l considera printre gânditorii noştri de elită, procedând subiectiv, îşi dă în petec la sfârşitul unei cariere închinate gândirii şi prosperităţii”, pentru că nu acceptă ideea că românismul şi ortodoxismul coincid, în opinia lui fiind entităţi diferite.

   Naționalismul, la ora actuală, poate avea implicații majore asupra securității europene, „el este în același timp factor al integrării societale și politice, dar și impuls distructiv, generator de conflicte ireductibile”, scrie doctorul în filozofie Mircea Naidin (n. 1967) într-un eseu. El se ocupă de asemeni de gândirea lui Jurgen Habermas (n. 1929), cel mai important și influent filosof german contemporan, unul dintre principalii intelectuali publici din Europa, creionat de unii ca idealist, dar și criticat de alții ca fiind oarecum demodat pentru zilele noastre, care consideră că s-a intrat într-o „constelație postnațională a istoriei”, ceea ce face ca statul național să devină dependent de forțele economice și politice. Pentru el, Naționalismul – aidoma lui C.R.Motru – este o soluție care și-a epuizat utilitatea și nu mai prezintă soluții viabile pentru problemele sociale contemporane, problema crucială pentru Uniunea Europeană fiind „o Constituţie care să consacre democraţia postnaţională şi să asigure patru performanţe: ocuparea satisfăcătoare a forţei de muncă, corelarea eficienţei pieţei cu dreptatea socială, înzestrarea Uniunii cu competenţe de decizie, formarea unei identităţi europene în realitatea practică a vieţii oamenilor”.   Oricum am gândi, o societate umană nu poate exista în afara unui ideal, așa precum fiecare individ îl are. Veșnic căutăm o lume mai bună, mai dreaptă, mai sigură și mai frumoasă.

   Și revenind la autorul cărții aduse în discuție, mai amintesc pagina transcrisă din amintirile lui C.R. Motru, de către Constantin Noica (1909-1987) în cartea sa „Între suflet și spirit”, în care tânărul filozof, nehotărât pentru cariera pe care trebuia să o aleagă, scria: „Suntem așa de înapoiați noi românii, că orice specialitate aș lua, nu voi putea ajunge la ceva de seamă…”, Noica adăugând sfatul pentru tinerii pe care-i încearcă aceeași amărăciune, să existe în ei „aceeași vitalitate, aceeași putere de a depăși resemnarea și de a lucra cum a făcut-o acest exemplar rar de muncă și productivitate, care a fost și este Constantin Rădulescu Motru”.

 

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord