Cuvânt și iubire

După logica noastră de oameni căzuți, modul cum acționează moartea e de neînțeles. Tot omul este păcătos, dar dintre acești pacătoși, sunt oameni ( mireni, preoți, monahi) care sunt o binecuvâtare pentru cei din jur. Și totuși au parte de necazuri și de un sfârșit cu suferințe, sfârșit pe care-l îndură cu demnitate. Și nu numai din aceștia mari , ci și din cei mici care nu s-au hrănit cu si n-au ajuns încă la măsura răutății lumii.

N.G

‹‹ Toate pedepsele sunt vãzute ca venind de la Dumnezeu, platã pentru pãcate. Cu toate acestea Dumnezeu nu pedepsește, aici, toate pãcatele. Oamenii așa ar vrea. Fiindcã ei nu pot rãbda, se întreabã: cum mai rabdã Dumnezeu? Mulți, din cauza acestei rãbdãri divine, își pierd siguranța în existenþa lui Dumnezeu. De aceea, știind Dumnezeu slãbiciunea credincioșilor și desfrâul rãutãții, mai intervine din când în când, cu întâmplãri înfricoșate între oameni.

Nu pedepsește toate relele aici și imediat, precum nici nu rãsplãtește tot binele aici și numaidecât; – cred cã din urmãtoarea rațiune:
Dacã ar pedepsi toate relele aici, ar putea însemna cã lumea aceasta e singura care existã. Dacã ar pedepsi toate relele imediat, ar însemna cã se teme de puterea rãului, care, nepedepsitã imediat, i-ar periclita stãpânirea lumii.
Dacã ar rãsplãti tot binele aici, ar însemna același lucru, cã existã numai lumea aceasta. Dacã ar rãsplãti tot binele imediat, ar însemna cã sufletul existã numai în lumea aceasta, cu alte cuvinte sufletul n-ar fi nemuritor; deci Dumnezeu trebuie sã se achite urgent de îndatorirea ce i-a fãcut-o omul.
Cã Dumnezeu uneori pedepsește rãul și uneori rãsplãtește binele, e ca sã știe omul cã rãul se pedepsește și binele se rãsplãtește.
Dacã o face rar în lumea aceasta, e semn cã o face sigur în cealaltã. Dacã uneori nu rãsplãtește binele dreptului e semn cã-i lucreazã rãbdarea. În amândouã cazurile Dumnezeu așteaptã sfârșitul omului: în ce sfârșește omul; fie cã a fost multã vreme bun, dar pierzând rãbdarea în nevoințele binelui, își pierde socoteala și deci plata, fie cã a fost multã vreme rãu „și venindu-și întru sine” se întoarce cãtre Dumnezeu, și cele de pe urmã ale omului au ultimul cuvânt.
O rãsplatã aici și imediatã, pentru toate faptele, ar dãuna libertãții omenești. Rãul nu s-ar face de frica pedepsei. Binele s-ar face din interesul rãsplãții. S-ar micșora ceva din slava lui Dumnezeu și s-ar micșora și prestigiul ființei omenești.
Iatã prin urmare la ce climat de libertate și dragoste dezinteresatã vrea Dumnezeu sã-și ridice fiii, la sensul lor metafizic, cel ascuns în Dumnezeu, care Duh este și Iubire și Adevãr, și acestea fac și pe oameni cu adevãrat liberi și cunoscuți și lor înșiși ca atare. Bixadul Oltului 10.11.1949››

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, „Cuvinte vii”, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006, pp. 189-190.

Nicusor Gliga    3/3/2015

Un om bătrân, vorbind cu Dumnezeu

 

Cad tulburări de vânt, din Univers
Pe prispa unei case-mbătrânite
Uitări de timp se spulberă viclean
Pe paiele din curte, înnegrite

 

Un om bătrân, priveşte către stele
Oftând candid, a muguri de cuvânt
Şi-mpreunând a mâinilor durere
Şi-apleacă capul alb, către pământ

 

„De ce eşti Doamne-atât de-ndepărtat” ?
Îşi spuse-n şoaptă omul, tremurând
„De ce, tot ce-am iubit ne-ai nimicit” ?
Suspină trist, cutremurat de-un gând

 

O cucuvea se-agită-ntr-un copac
Prin satul părăsit, se plimbă umbre
Un dor din spaţiu pare-a fi strigat
De voci streine, printre cruci prea sumbre

 

Bătrânul strânge ochii-nlăcrimaţi
Iar palmele le-ntinde a rugare
Un câine trist, ce zornăie din lanţ
E singura din lume, arătare

 

În satul părsit, lumini nu sunt
Doar stele, felinare peste lume
Căci cei ce-au fost, acuma sunt pământ
A Unicei Creaţii, simple glume…

 

Din noaptea-ntunecoasă vin uitări
Ce murmură pe uliţi pustiite
A vieţii-ntunecate lungi cântări
Se strecură prin casele-adormite

 

Nimic n-a mai rămas nepărăsit
Ce-a fost sublim, acuma-i doar muzeu
Printre tăceri, se-aude suspinând
Un om bătrân, vorbind cu Dumnezeu …

 

Sandu Cătinean din Bonţida

 

Accesul pietonal în istoria banului

(pamflet în grai popular)

 

  –         Tu, Sanedere!

  –         Ie, tu Vasalie!

  –         No, amu,  mă luă la zor poliția Călare locală. Acu, nița. Zece minuta.

Că de ce mei io prin centru istoric la Maramu Banu Mare Călare. Pe două roate. Pai, zac: am mai mars. A, ai mai mers. Și, ai mai mere? Ie. Apa, asta ie 1000 de pâini amendă. Și tot așe. Ca di se fac eu infracțiuni din astea ieftine. Păi, zac, nu ie niciun semn. Ba nu l-ai văzt. Păi, pe unde să mei? Pe strada. Nu prin centru istoric. Măi, oameni buni. Bine.  Zic. Nu mai mei. Da să știti de la mine că eu mei cu grije. Că m-au călcat mulți la viața mea. Nu stiți ce fac aștia cu bolizii? Cu blindatele? Cu avioanele? Cu toate mărcile de consumuri? Și  așa, înlemnesc când văd cum se merge azi. Și sunt cu ochii în patru,  de câți neatenți îmi ies în drum. Și plecarăm multămiți. Că nu ne dădurăm/ luarăm amenda.

Și mă uitai în jur. Numa coșuri de gunoaie. Numa terase de fumat și beut. Numa un culorut pentru oameni, de preumblat. Numa fântâni. Să curgă numai lapte și miere. La toate festivalurile gratis. Populare. Europene. Terriene. De năvălit după tinerețe fără bătrenețe, în stradă.

Și  cam înjurai, mă Sanedre. Demenții ăștia din Consiliul Babilonului Siliconului.  Ca una zic: adeca: pas cu pas, și la o adică,  cei cu  spița la spița, încasează amendă drastică. Nu e voie. Că e prea regenerabil și sănătos  In loc de martiflușuri istovitoare pe jos. De Te-ologi.  Pentru  Cruciada Copiilor Universali.

       Și cătai indicatoru, mă Sanedere. Era unu acolo. Lângă prefectură. Pe el scria mare: Acces pietonal. Și un om mare, cu unul mic, lângă el. Acum, eu ce sa zic. Semnul ăsta nu îl știam. Mie ca oralist, fără minimă morală, măcar,  îmi  sugera altceva: acces cu pietate. Adică, mă omule, măi. La pas. La spiță. La balon. La trotinetă. La cărucior. La bicicleta. La luat în brațe, sau în cârcă. Dar ai grija. Meri cu pietate. Să nu calci ca pe piatră. Că sub ea, pământul  rabdă, atâta iarbă. Și dacă l-ați vedea, cum respiră, când ridici pietrele de pe durerea sa…

 

24 martie 2015

 

Jianu Liviu-Florian

Institutul de Sociologie “Dimitrie Gusti” al Academiei Române vă invită vineri,

27 Martie 2015, ora 12.00

la Conferinţa publică

“Şcoala Sociologică de la Bucureşti şi întregirea statului român”

Prezintă lucrări spre dezbatere

Dr. Ioan C. Popa – sociolog, publicist, diplomat:  Dimitrie Gusti şi Problema Basarabiei

Dr. Ion Constantin – istoric, diplomat, cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST):  Artizanii unităţii naţionale – Basarabia. Un proiect în perspectiva Centenarului Unirii

Dr. Ilie Bădescu – Institutul de Sociologie: Statul naţional întregit în lumina “conştiinţei martirice”

Conferinţa are loc la sediul de la Casa Academiei, Calea 13 Septembrie, Nr. 13, Bucureşti

Vor participa şi urmaşi ai membrilor Sfatului Ţării

Se va lansa lucrarea “Scrieri” de Ion Buzdugan, Chişinău, 2014, Editura Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Ed. îngrijită de Mihai Papuc şi Teodor Papuc

Portalul Basarabia-Bucovina.Info va expune proiectul realizat cu sprijinul CNSAS

Artizanii Unirii – Martirii Basarabiei în imagini şi documente  realizat cu sprijinul CNSAS şi al Arhivelor Naţionale de la Bucureşti şi Chişinău

Sursa: Sociologia Azi

Victor Roncea
Jurnalist
Roncea.Ro
Editor
ZiaristiOnline.Ro

Oceanul timpului

Văd un ocean ce freamătă
Sub boarea tropicală
Doi negri care bat zâmbind în toba ancestrală.
Mă legăn lin pe un vapor,
A timpului epavă,
Mă-ntorc în Europa mea,
Şi negrii gem în cală.
Oceanul timpului trecut…
Din valuri care trec
Pornesc din larg, pe plaje mor,
Destinul şi-l petrec.
Tu sclav, tu înger, tu ateu,
Aţi fost, sunteţi un val
– Cu toţii v-aţi oprit, de nu,
Vă veţi opri pe-un mal.
Căci din ocean m-am rupt şi eu în noapte de cuvinte..
Şi negrii-n tobă bat zâmbind
Cu-a mele oseminte.

Mugurel Pușcaș

Iunie 1980, Tg-Mureş

(din volumul Rug de stele)

 

RUGUL POEZIEI
Mugurel Puşcaş e un îndrăgostit de poezie. De două decenii îşi caligrafiază stările lirice, arde pe rugul poeziei. Autorul Rugului de stele trăieşte în lumea cifrelor, nu şi în limitele acestora. Mereu evadează, caută în poezie o compensaţie, o salvare, în speranţa regăsirii. Mugurel Puşcaş scrie poeme, pe care şi le datează, din perioada liceului şi a studenţiei clujene în atmosfera optzecismului contaminant. De altfel, cele mai multe poeme din acest volum datează din acei ani, urmând un traseu care mai include, geografic, Reghinul, Târgu-Mureş, Miercurea-Ciuc, Predealul, Constanţa … şi, nu în ultimul rând, Ruşii Munţi, axis mundi al poetului, locul unde cerul e mai aproape, stelele mai pline de strălucire.
Nu ştiu dacă vreodată Mugurel Puşcaş a ambiţionat să facă din poezie un destin. Rug de stele recuperează un timp al mărturisirilor poetice, iară pretenţia unei angajări literare. Cartea e mai degrabă actul de identitate al unei existenţe care are şi o dimensiune poetică. Metafore sublime se intersectează cu versuri doar candide, uneori inocente, ecouri din lecturile sale poetice articulându-se într-un imn închinat, în primul rând, iubirii. Nu lipsesc nostalgia unui timp şi loc mitic – copilăria şi satul natal -, elogiul anotimpurilor, ludicul, parodicul. Nimic din ce-i omenesc nu-i e străin poeziei lui Mugurel Puşcaş. Poezia e biografie, e hârtia de turnesol a existenţei. Sinceritatea este, de aceea, încă un atribut al confesiunii lirice la autorul nostru. Muzicalitatea e firul roşu al rostirii lui Mugurel Puşcaş, care nu se fereşte de locurile comune ale poeziei, postmodernitatea sa fiind în fapt întoarcerea la vârsta clasică a poeziei.
Dacă ar fi să-l aşez într-o descendenţă poetică, cea mai evidentă este cea bacoviană, dar în poezia sa răzbat ecouri din mai mulţi poeţi, din a căror substanţă şi-a hrănit speranţa şi încrederea în poezie care este, cu siguranţă, cea care i-a salvat sufletul lui Mugurel Puşcaş.
Într-un calm al ambiţiilor poetice reghinene, cu siguranţă, e un loc important şi pentru Mugurel Puşcaş, autor indiscutabil înzestrat cu har poetic, chiar dacă nu şi-a urmat, prioritar, această chemare. Prin adunări, scăderi, înmulţiri, împărţiri, integrale … poezia lui Mugurel Puşcaş e un câştig fără TVA. (Nicolae Băciuţ, prefaţa volumul Rug de stele)

TROIENE

 

Umbla gândul meu hămesit după tine

Cerşind măcar o oprire în troiene

Măcar o amăgire a focului mocnit din paie

Cât să nu îngheţe de tot răsuflarea celui singur

Adulmeca mirosul trupului tău

Lăsat în urmă, piele lepădată de şarpe

Poteci de întuneric despica în jungla viscolului

Care-i fura din ospăţ ultima nebunie

Gândea gândul că s-ar întoarce acasă

Simţea deja căldura însoţirii cu uitarea

Dar nu era decât delirul îngheţului.

 

 

AROME DE IARNĂ

 

Ninge ascuţit şi aspru în vârtejuri de vânt

Peste mirosul  lemnului verde proaspăt despicat

Înfăşurat în vălătuci de cenuşă

Amestec de lumină şi întuneric

La porţile vraişte ale dimineţilor

Diamante rănesc privirea în răgazul amiezii

Din albul ţintuit cu săgeţi de soare

O moină plăpândă însoţeşte amiezile

Cu aromă de piele tânără spălată de ploaie

Cerul în asfinţit

Se răsfrânge zmeuriu pe acoperişuri

Şi intră verde hialin în noapte

Ca într-un măr crud

Nori negri furişaţi prin vârful salcâmilor

Umbresc faţa lunii

Vaietul vulpilor zgârie uşile închise

In spatele lor aromă de chihlimbar

Răspândită de fosforul  vetrelor aprinse.

 

 

PASĂREA DE GHEAŢĂ

 

Şi  iar văd pasărea zburând

prin cupola bisericii goale

nici un sfânt nu bate din aripile

pictate pe ziduri

săi însoţească întoarcerea.

Rătăceşte prin culori de vitralii

loveşte necunoscute orizonturi dure

aude doar pocnetul ca de grindină

al trupului ce-i desparte memoria

de relieful necunoscut al prezentului

pe care ghearele nu reuşesc să-l agaţe.

Clipele de odihnă îi alunecă

Picătură cu picătură din trup

Pe altar, dimineaţă, o pasăre moartă.

 

 

MOARTEA PĂSĂRII DE GHEAŢĂ

 

Pasărea de gheaţă învelită-n culori,

Rătăcită din roiul visului

M-a ales să-i alin plecarea din clipă

Cu basmul focului sacru,

Mi se topea în palmă transparenţa culorilor

Şi se prelungea în buza umedă a nopţii

Împuţinându-i trupul,

Fluturi negri, bezmetici, cu pântecul greu

Se izbeau de zidurile albe ale bisericii

Lăsând pete întunecate

În neostenita capcană a mişcării

Până când roata luminii a-nflorit

Vitraliile de deasupra altarului

Şi am văzut pasărea cealaltă, de sânge

Rătăcită în zbor

Căutându-şi ieşirea din fereastră în fereastră

Sub privirea indiferentă a îngerilor.

 

 

PRIVEGHI

 

Ramurile desfrunzite ale copacilor

Ţeseau norii sparţi de cornul auriu al lunii

Vântul murmura cu glas de zăpadă

Dansul sirenelor nopţii,

Tăceam amândoi ca-n templu

Paşii se auzeau înfundat

Sub arcada înaltă a vremii,

Belşugul miresmelor albe

Cădea ca spuma cascadelor

Şi în mâinile noastre împreunate

Se topea răsuflarea suspinului,

Liniştea noastră sălbăticită

Prin albăstrimile nopţii

Tot acolo eram, acelaşi cântec

Închipuia imaginea rătăcirii,

Sub coroane de argint ascundeam

Paloarea sângelui, umbra destrămată

A nebuniei, gloria cărnii

Îmblânzită de calmul unui tandru priveghi.

 

 

BOCET

 

Aspră floare de oţet

mă sufoci  încet încet

din fundul butoiului

din pierderea boiului

vinul dulce s-a gătat

se aşterne de iernat

de iernatul sângelui

în carnea pământului

dulce floare de salcâm

ce n-aş  da să mai amân

despărţirea de pârjol

să mai stau cu trupul gol

soră macilor din grâu

ştimă apelor din râu

floare –amară de măceş

falsă umbră de cireş

n-am pe cine păcăli

să se ducă în pustii

să se ducă-n locul meu

unde toţi se duc mereu

să mă lase aşteptând

să-mi vii tu din când în când.

 

 

RĂGAZUL DINTRE IUBIRE ŞI MOARTE

 

Când opiumul somnului

Îşi pierde tăria

Şi apa îndoielii se strecoară

Printre ruinele simţurilor

Până în tărâmul visului

Unde oricând poate să explodeze întunericul

Când zilele sunt spălate cu praf

Şi nopţile sunt fructe secate de miez

Când ai pierdut sprinteneala suferinţei

Şi gustul furtunilor de sânge

E semn că undeva ai rătăcit drumul

Şi acum vieţuieşti

În răgazul dintre iubire şi moarte.

 

 

DE CÂND AI PLECAT

 

De când ai plecat

ceasul îşi roteşte săbiile prin carnea mea

jalnic fachir amăgindu-mă

cu spectatorii tăcuţi dintr-o vază

flori ofilite de refuzul tău

într-un anotimp care mi-a destrămat cuvintele

ce nu mai ajungeau la tine.

De când ai plecat

vocea mea nu mai are contur

silabă de silabă rătăcind în exil.

Trupul meu a încremenit în carapace de plumb

Pe care nimic nu-l atinge.

Prin odaia unde cândva înflorea nebunia zâmbetelor

Doar timpul se-ndoaie

De dorul tău.

 

 

RESEMNARE

 

Câtă răbdare sau câtă minciună

Poţi să înfiezi când nici amintirile

Nu mai au miezul reavăn,

Când se usucă glasul plânsului

Şi cad dorinţele una câte una,

Muguri otrăviţi de pojarul brumei.

Când înserarea nu mai miroase

A tanin, nici plecările nu se mai

Jupoaie din carne

Nemiloase ca talazul năprasnic.

Ce curaj îţi trebuie  să mai respiri

În orele dezumflate

De la marginea visului

Sau ce teamă…

Când îţi înfiezi în fiecare zi

Masca resemnării

Şi-o hrăneşti cu cea mai ieftină pâine,

Necurmată întoarcere a visului

Pe altarul de lumină

Al apropiatei înălţări.

 

 

ÎN PARTEA CEALALTĂ

 

Vom afla atunci, că am trecut ultima vamă

Când firea cunoscută a lucrurilor

Va fi inversată

Şi îndărătul va deveni înainte, când toţi cei deja plecaţi

Cu toată uitarea lor

Ne vor sta în faţă

Precum cocorii în vârful cârdului,

Iar noi, vom veni din urmă

Învăţând cum să continuăm moartea

În partea cealaltă

Proaspăt înlănţuiţi în galera timpului.

 

 

MEMORIA ÎNGERILOR CĂZUŢI

 

Libertate a zborului doar înapoi

Şi doar prin sângele propriu

Ca amintirea poemului zbătându-se

În labirintul grâului, macii înşelători

Fulgerând potecile înflorite ale cărnii,

Clipa de beţie topită în miezul grădinii

Amintirea cerului violet

Asfinţit de octombrie răsfrânt în iazul păstrăvului sălbatec.

Amintirea florilor de măceş spuzind mărăcinişul grădinilor

Fragi în fâneţe

Năpădite de căldura după amiezilor,

Ploaie de mai, roua frunzişului crud al pădurilor,

Pedepse ale prăbuşirii, amintirile

Singurul zbor permis prin rănile rămase

În memoria îngerilor căzuţi,

După smulgerea aripilor

 

 

COŞMAR 

 

În visele cele mai cuminţi

Când numai depărtarea de casă

Nălucea aspru ca apa sărată

Băută în arşiţa setei,

Când plecările nu cădeau în plânset

Şi toamnele erau felinare de fosfor

Călăuzind trecerea vântului

Prin risipa albă

A florilor de volbură înmiresmate de ger

Când universul întreg era căptuşit cu braţele mamei

Chiar şi atunci

În visele cele mai curate

Se strecura ca o arătare stranie

Spaima surpării cerului întunecat

Vârtejul morţii ca un sorb

Alcătuit din roata arămie a stelelor în mişcare

 

 

SINGUR ÎN ROIUL CUVINTELOR

 

Cutreier halucinante trotuare

Aglomerate cu trupuri rătăcind

Prin spaţiul simţurilor

Ca seminţele în capsule de mac

Anonim în roiul cuvintelor

Inventez tăceri cu sensuri ascunse

Inventez priviri

Scormonind prin rugina depărtărilor

Inventez cărări labirintice ale rostului

Dar nimic nu înlocuieşte drogul vieţii

Spaima pierderii sale

Îmblânzeşte tânguirile gândului

Adoarme amăgirea visărilor

Şi stinge urma focurilor de artificii.

 

 

SETE

 

Dacă ai fi o picătură de apă

Şi ai cădea de pe ram asemenea unei frunze

O sete nemărginită m-ar purta după tine

Până în pântecul altei lumi.

 

 

TRĂDARE

 

Descopăr o trădare

Crescând din neputinţa mea

Ca un cuţit blestemat

Tăindu-şi singur venele

In amăgire nu-i scăpare

Cum nu izvorăşte apa bună de băut

În fântâni părăsite

Fiecare zi macină câte puţină iertare

Până la fundul sacului

Din care seminţe roase de molii

Nu mai dau rod

Nu mai dospesc rătăciri

Se tot îngustează drumul

Pe care n-a mai umblat demult

Slobodă bucuria

Şi oricât ai drămui otrava iubirii

Niciodată nu ajunge până la capăt.

 

 

TABLOU

 

Pete arămii de soare în amurg

Strălucind prin frunzişul întunecat al arinilor

Mirosul de frunză strivită al apei

Curgerea ei clipocind cu tresărire

De trestie verde

Unda molatecă din scobitura malului rupt

Împletit cu rădăcini

Copilul subţiratic şi negricios

Ieşind din şuvoi lângă bolovanul alunecos

Pe care se caţără săgeata trupului

Înălţată spre frânghia salciei,

Balansul larg pe deasupra ochiului

Verde şi cald în rotire blândă

Jerba de stropi acoperind scufundarea,

Zvâcnetul trupului ridicându-se

Împletit cu mătasea broaştei

Moliciunea de catifea a îmbrăţişării

Cu mireasma de frunză putredă

A înserării,

Timpul acela înrămat într-o

După amiază de duminică

Expus pe umbra năruită a înverzirii

 

 

ULTIMA ORĂ

 

Cred că până-n ultima clipă

Voi respira la subţioara fricii

Ca puiul sub cloşcă sau ca animalul care se retrage

Din faţa pericolului,

Cred că partea de animal din mine

N-a depăşit instinctul de turmă, promisiunea biblicelor ospeţe

Nu mi-a îndestulat foamea

Şi nici nu mă lepăd în bună voie

De cele cinci simţuri,

În urma preumblării mele

Nu s-a răzvrătit niciun strigăt

Destul cât să spargă tiparul încolonării,

Măcar ultima clipă de-ar fi

Anafura în stare să ospăteze

Halucinaţia eliberării.

 

 

NUMĂRĂTOARE

 

Să zicem ca la numărătoare

Anii îţi vor ieşi mai mulţi

Decât am locuit eu în anotimpuri.

Să zicem că vei uita

Şi chipul tânărului dinaintea căruia

Nedumerit, ai aprins candela învierii

În nopţile de Paşti ale copilăriei.

Să zicem că uneori, chiar te încearcă

Ispita invidiei

După tinereţea mea, nesfârşită.

Eu, fiule, întotdeauna

Voi fi mereu mai bătrân ca tine cu o naştere

Care a sângerat memoria timpului.

 

 

MORI DE APĂ

 

Cu sângele meu, sălbăticit

În frunzişul pădurilor

Am otrăvit vârful săgeţii, apoi

Te-am aşteptat  în leagănul munţilor,

Unde veneai tu, la vânătoarea

Cu morile de apă,

Unde veneai tu, însetat

Să te îmbeţi cu licoarea păstrăvilor,

Te-am ademenit cu respiraţia ciutei

Până la cuibul ecoului

În care s-a zămislit tăria întoarcerii,

Acolo, am băut împreună otrava clipei

Împărţită în jumătăţi egale

Şi de atunci rătăcim

Într-o risipă a chemării,

Repetate ecouri înflorind

Peste adâncuri de timp.

 

 

SCRISOARE

 

Doamnă veşnicie,

Pe planeta Pământ s-a abolit sclavia.

Am hotărât să trimit vestea

Prin curierul care va veni

Să mă ridice din toiul cărnii mele

De care n-aveţi oricum trebuinţă

Şi să mă facă rob al veşniciei

Doamnă, eu nu vreau să vă cer înapoi

Carnea naşterii mele

Înlănţuită între cei care se cutremura

Şi cei care cârcotesc

Cum că n-aţi fi tocmai stăpână pe graniţe,

Cred că v-aş putea chiar iubi

Dacă mi-aţi da libertatea ca la plecare,

Să aleg o singură clipă din viaţă

Pe care s-o locuiesc la nesfârşit.

 

 

CA O PISICĂ PÂNĂ…

 

Cu spaima ta de necunoscut şi de suferinţă

te-ai încolăcit ca o pisică

într-un tablou pe ce mi l-ai vândut

pe o promisiune halucinantă

pe un tablou scris cu privirea

repetat zilnic până capătă contur, până devine ramă,

ca o pisică îmi treci acum prin poem

până în inimă, unde îţi torci liniştită spaimele

într-un fir de păianjen, într-o plasă

aşteptând răbdătoare să devorezi prada.

 

 

NAUFRAGII

 

N-ai teamă, visul nu se stinge,

o să răsară iar un fluture

în rama unei ferestre

care să umple ziua

cu foşnetul discret al polenului

ce amăgeşte moartea.

Prin culorile risipite de lumină

în tâmpla lumii, mereu

se va lipi gândul

de sângele cuibărit

în atâtea naufragii efemere.

 

 

LAGUNA

 

O să-ţi vrăjesc aripile

Din tăceri am să-ţi urzesc întoarcerea

prin geamul deschis, ca intrarea într-un cuib.

N-o să mai las  înăuntru nicio uitare

doar începutul  va fi mereu bătaia inimii

nici luna, nici răsăritul

nu vor risipi pulberea clipei

dilatată într-o lagună

ascunsă de vederea unui mâine flămând

gata să ne mestece gustul rătăcirii.

 

 

CĂDERE

 

Mi-ai speriat zborul

cu bruma  picurată pe aripi

am retezat năucită aerul îngheţat

până în marginea cuibarului

unde zămislisem de atâtea ori

raze de lumină.

Dimineaţa, pleoapele au desenat clipe

în care n-am mai încăput amândoi.

Orbi, am căzut din visare

Fiecare în colivia lui.

 

 

ÎNDRĂZNEALĂ

 

Îţi voi colora zborul din ce in ce mai rar

Ca pasărea de gheaţă dispărând în tăcere.

Mai agonizez în iubire

până când răsuflarea îmi va pieri

până când din trup  va rămâne

doar umbra singurătăţii

până când inima va curge de tot

în otrava adevărului

ca pasărea de gheaţă mă voi topi

sub îndrăzneala

de a-mi fi apropriat prea mult zborul

de lumina ta înşelătoare.

 

 

SPERIETORI

 

Au început amânările să nu mai încapă în cadrane

se suprapun una peste alta

locul visărilor este ocupat

de mucegaiul cuvintelor căzute

în lupta umbrelor cu îngerii de pe cruci

şi dacă ţi-ar întinde mâna

închipuirea vreunei salvări nepermise

doar pielea ţi  s-ar mai lua de pe oase

ca o pelerină roasă de molii fluturată inutil,

ca o sperietoare pe care şi ciorile o ignoră

ştiu ele mai bine unde se ascund roadele

şi unde cochiliile goale.

 

 

CUIB

 

De n-aş fi cascadă

Aş putea fi un cuib

În care ţi-aş adăposti

Toate visele.

 

Ştefania OPROESCU

 

———————————-

OPROESCU Ştefania, (Dorina-Ştefania Cristea), născută la 1 ianuarie 1949 în comuna Pătârlagele, Jud. Buzău. Autoarea îşi începe studiile primare în comuna natală urmând liceul din aceeaşi localitate. Continuă studiile universitare la Institutul de Medicină şi Farmacie Iaşi, postuniversitare în specialitatea Expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă. Debutează la revista „Porto Franco” în 1990 cu poezie sub îndrumarea lui Ion Chiric. Debut editorial: 1996 – volum de poezie „Naştere perpetuă”, urmat de volumele „Potcoave de catifea” (2001) şi „Singurătatea nisipului” (2004), toate la Editura Zedax, Focşani. Publică eseuri, proză scurtă poezii în „Jurnalul de Vrancea”, „Gazeta vrânceană”, „Salonul literar”, „Pagini medicale bârlădene” şi „Oglinda literară”, demonstrând o 6 vie preocupare estetică. Din anul 2000 este secretar de redacţie la „Oglinda literară”, folosind experienţa căpătată anterior la „Jurnalul de Vrancea”. În aceeaşi perioadă frecventează Cenaclul „Salonul literar” şi este membru fondator al Cenaclului „Duiliu Zamfirescu”, ambele din Focşani. A fost remarcată de revistele „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Amurg sentimental”, „Renaştera culturală” şi „Opinia Buzăului”. Participă la diverse festivaluri din Iaşi, Brăila, Buzău, Tecuci, Bârlad, susţinând recitaluri poetice din opera proprie. Referinţe critice: S-au exprimat despre opera scriitoarei: Magda Ursache, Liviu Grăsoiu, Gheorghe Istrate, Adrian Dinu Rachieru, Constantin Miu, Marin Ifrim, Valeria Manta Tăicuţu, Victor Sterom, Ludmila Bârsan, Emilian Marcu, Marius Chelaru, Constantin Ghiniţă şi alţii.

PUNCTUL PE  „I”

 

• Ce ghinion… Să vrei să pui punctul pe „i” şi să te împiedici într-o virgulă.
• Adversarul a fost încercuit. Cu creta!
• Mulţi au puţin, puţini au mult. Nu s-ar putea inversa? Ba da: puţini au mult, mulţi au puţin…!
• Tu în ce secol te-ai trezit azi dimineaţă?
• Nu te lăsa vândut de duşmani, prietenii o fac mult mai bine (Mihai Batog Bujeniţă).
• Un denunţ făcut la timp face cât zece anchete.
• O dată deschisă o sticlă de vodcă, trebuie terminată obligatoriu (regulă rusească).
• Oamenii pot fi toleranţi, dar legea nu!
• Cei care nu înţeleg un fenomen îl consideră miracol sau conspiraţie.
• Niciodată nu am căutat munca grea, dar m-a găsit ea pe mine (Beatrice Vaisman).
• O oală goală face mai multă gălăgie decât  o oală plină.
• Nici o alianţă nu supravieţuieşte Victoriei (din înţelepciunea popoarelor).
• Ne autoamăgim, dar după aia ne auto-dezamăgim…
• Intelectualii nu au ce căuta în politica.
• Câteodată îmi pare tare bine că oamenii au inventat pictura: e bună pentru suflet (Liviu Lăzărescu).
• Îi ia o mulţiume de timp până ia o hotărâre pripită.
• Iar am câştigat experienţă. Ce să fac cu atât de multă experienţă?
• Nici o dictatură nu a rezolvat atâtea probleme câte a creat (Liviu Antonesei).
• Nu toleraţi intoleranţa!
• Pe aeroportul din Tel Aviv e un afiş: „Mai veniţi şi frumoşi, că deştepţi suntem destui” (anecdotă).

 

 

SĂ FIM SERIOŞI

 

• Cine e singur nu are pe cine da vina.
• Şi ateii înjură de toţi sfinţii.
• Gândirea superficială poate fi acoperită cu o tăcere profundă.
• Unii mor din greşeală. Dar, gândiţi-vă domnilor, cât de mulţi se nasc din greşeală…
• Poruncile s-au înmulţit incredibil de mult. Cine le mai poate ţine minte pe primele zece?!
• Fiecare rămâne cu amintirile pe care le merită.
• Cu vârsta, actul sexual se transformă într-un document sexual.
• S-a prezentat o doamnă elegantă, între două vârste secrete.
• Proştii sunt oameni ca şi noi, fără nici o deosebire.
• Steagul alb se murdăreşte cel mai repede.
• Cea mai răspândită virtute este cea a inerţiei.
• Ţi-a slăbit memoria? Începe să spui numai adevărul.
• Sunt mult mai numeroşi cei care mustră conştiinţa altora.
• Mai bine discriminat decât incriminat.
• De când memorez mai greu, uit mai uşor.
• Axiomă – mai uşor poate ajunge un milionar filozof, decât un filozof
• milionar.
• Cât de modestă pare ridichea… Şi totuşi, îşi dă aere!
• Nimicul este inepuizabil.
• Ea a fost la Amsterdam… El s-a dus la Amsterdama…
• Eu nu am simţul umorului?! Să fim serioşi!

 

Dr. Dorel SCHOR

Duminică, 22 martie 2015

Tel Aviv, Israel