Soneria răsună în hol. Deşi era în aşteptare şi ştia bine cine trebuie să fie, Emanuela tresări puternic. Din doar doi-trei paşi, ajunse la uşă. O deschise cu mare grabă, deosebit de precipitată. Era într-o stare de agitaţie pe care nu şi-o înţelegea şi nu şi-o putea stăpâni. Nerăbdarea o năpădise şi emoţiile o copleşeau. Tocmai se gândea la Adrian. Regreta enorm că nu este acasă, că nu-i este alături, mai ales acum, când avea atâta nevoie de el…
– Ai venit Simona? Ce bine. Hai, intră! îşi întâmpină ea prietena şi, imediat după ce aceasta trecu pragul, închise uşa în mare grabă, încercând vizibil să-şi ferească privirea şi intră grăbită în bucătărie, scuzându-se. Apucă cele două ceşcuţe pentru cafea şi, imediat după ce le ridică, abia salvă una din ele să nu-i cadă. Ambele mâini îi tremurau foarte rău. Cu greu le-a adus şi le-a aşezat pe o măsuţă.
Simona observase starea Emanuelei de cum intrase pe uşă. I-o citise pe chip. A făcut eforturi să se abţină de la orice remarcă, ştiind că prietena ei nu ar dori să fie descoperită şi stârnită mai rău de cât era în acel moment. Gândea îngrijorată că, totuşi, nu este chiar atât de simplu după cum părea la prima vedere. Privind-o atent când aşeza ceştile pe măsuţă, a înţeles că lucrurile au scăpat puţin de sub control. Şi-a dat seama că prietena ei avea nevoie de o eliberare pentru a face faţă evenimentului ce urma să aibă loc. S-a apropiat uşor de Emanuela şi i-a prins bărbia cu două degete, aşezându-şi cu blândeţe cealaltă mână pe umărul ei:
– Spune-mi, draga mea! Ce ai păţit luptătoareo? Te-au copleşit emoţiile, da? Ai adunat atâtea în sufletul tău… şi acum nu mai ştii ce să faci cu ele. Eşti un singur om, draga mea! Cât vei mai aduna de la toţi? Hai, spune-mi! Ce te apasă? Ce-i în sufleţelul tău chinuit, draga mea?
Nemişcată, Emanuela o privea pe Simona, ca şi când nu ar fi văzut-o şi nu ar fi auzit-o. După câteva clipe lungi, expresia chipului i se schimbă şi lacrimile începură să-i şiroiască pe obraz. Ruşinându-se de prietena ei, încercă să-şi ferească privirea întorcându-şi capul, dar Simona îi fixase strâns bărbia între cele două degete şi o ţintuia cu privirea.
– Nu ştiu, Simona, începu Emanueala să vorbească în şoaptă. M-am trezit foarte bine, dar, dintr-o dată, m-am întristat, continuă ea întărindu-şi vocea. Mi-am pus tot felul de întrebări: dacă nu iese bine…, dacă nu ştiu ce să fac acolo, dacă nu mă ajută nimeni… Mă gândeam şi la Adrian. Aveam atâta nevoie să fie şi el aici! Câte sacrificii şi, în definitiv, pentru ce să muncească atât de departe? Pierdem atâtea lucruri importante pe care am putea să le facem împreună! Oare se merită? … Apoi, mă mai gândeam la finuţa mea… Îmi ziceam că, uite: dă Dumnezeu copii celor ce nu au nevoie de ei, celor care nu ştiu să preţuiască darul primit…
Emanuela spuse totul dintr-o răsuflare. Se întoarse la ceştile pentru cafea şi îşi şterse înciudată lacrimile cu dosul palmei, destul de supărată pe ea însăşi, după cum obişnuia în asemenea situaţii. Cunoscând-o destul de bine, Simona ştia ce urmează şi se pregăti să-i însoţească replica:
– Gata! se auziră cele două voci, ale Simonei şi Emanuelei, reunite.
Aceasta din urmă se uită surprinsă la Simona, neaşteptându-se la reacţia prietenei sale şi izbucniră amândouă în râs. Efectul urmărit de Simona fusese obţinut. Emanuela prinse ibricul cu mâna dreaptă şi turnă cafea în cele două ceşti. Nu-i mai tremurau mâinile. Tensiunea interioară ce părea s-o doboare, dispăruse. Îşi băură cafeaua discutând în linişte ultimele detalii.
– Ştii…? Mi-ar fi plăcut să putem merge să botezăm fata la biserică, să aibă şi ea parte de acel botez complet, în cristelniţă…Uf! Multe mi-aş fi dorit eu…, dar îi mulţumesc Lui Dumnezeu şi pentru atât! Mă bucur că El îi oferă şi ne oferă această şansă: ea să primească Sfânta binecuvântare a Botezului şi eu să împlinesc voia Lui.
– Ştiu, draga mea! Te înţeleg foarte bine, dar eu zic să te mulţumeşti cu ceea ce ţi se oferă şi să nu te mai gândeşti la alte situaţii sau dorinţi. Da? Gata!
Emanuela sorbi grăbită ultima gură de cafea, căutând ceasul cu privirea…
– Cât este ceasul? Vaaai! Ai dreptate… Este deja nouă fără un sfert. Trebuie să ne pregătim. La zece fără un sfert vine Angela cu băieţii. Tu mergi cu fata, da?
– Da. Merge şi Cristina. Chiar este încântată. Abia aşteaptă, mai ales că… vrea să o vadă pe “mami doi” cum botează fetiţa aceea mică…
Când venise Emanuela în Iaşi, Cristina avea doar un an şi şase luni. Timpul a trecut şi ea a crescut, fiind aproape cât Emanuela, acum. Obişnuia să-i spună acesteia: “mami doi”. Acum, în vârstă de treisprezece ani, merge cu Emanuela oriunde şi doarme de multe ori la ea, fiind foarte apropiate.
– Dacă nu mai ai nevoie de mine, Emanuela, merg să ne pregătim şi noi.
– Nu, nu mai am, poţi merge… Grăbiţi-vă!
Emanuela făcu un duş rapid, îşi aranjă repede părul, se îmbrăcă punându-şi un costum deux pieces, albastru-indigo, cercetându-se în oglinda din hol. Mulţumită, trase aer în piept privindu-şi ceasul cu nerăbdare. Era nouă şi treizeci de minute. Apropie toate bagajele în hol şi verifică banii. Inventariind cu privirea totul, se convinse că nu a uitat nimic. Se îndreptă către micuţul ei altar, fixă icoana cu privirea şi trase profund aer în piept. După ce eliberă aerul îşi făcu cruce şi rosti cu voce tare:
– Iartă-mă, Doamne! Iartă-mi mie toate fărădelegile mele şi curăţeşte păcatele mele, curăţeşte sufletul meu să mă pot apropia de acest copil, de această fetiţă cu suflet curat, să mă apropii în bucuria ta şi cu folos pentru ea! Doamne ajută ca totul să fie bine! Şi curăţeşte şi pe cei ce fi-vor prezenţi acolo şi dă-le, Doamne, gând bun, gând curat! Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!
Odată rostită această rugăciune, aşa cum a ştiut ea s-o adreseze lui Dumnezeu, Emanuela îşi mai făcu o dată cruce şi se mirui cu mir sfinţit de la Biserica Mitropoliei, obţinut atunci când a fost la Sfânta Cuvioasa Parascheva.
O bătaie în uşă o scoase din acea linişte ce o cuprinsese. Venise sora ei, Angela, cu amândoi copiii: Ionuţ şi Andrei.
– Hei, “nănuţă”! Eşti gata? Te aşteaptă finuţa. Să mergem! o îndemnă Angela cu vorba şi cu gestul, foarte bine dispusă.
Cei doi băieţi au înşfăcat bagajele şi au plecat la maşină. Angela a luat şi ea ce a mai rămas, iar Emanuela, după ce a verificat dacă a rămas ceva neluat, a încuiat uşa şi a bătut în uşa Simonei, atenţionând-o să iasă şi să coboare.
Au trecut pe la florăria unde vorbise pentru lumânare. O exclamaţie de surpriză din partea Emanuelei, îi confirmă vânzătoarei faptul ca munca ei nu fusese în zadar…
– Este deosebită, adică… este exact cum mi-am dorit! îşi confirmă ea exclamaţia.
Lumânarea era împodobită cu boboci de trandafir alb si roz, tiul de culoare alb şi roz şi panglici fine din aceleaşi culori, dar de lungimi diferite. Plăti fără să mai ia bonul de casă şi fără să uite a-i lăsa un mic bacşiş vânzătoarei, semn de mare mulţumire. Salută şi plecă în grabă.
Au ajuns la spital în timpul programat şi, totuşi, au urcat în grabă la etajul unu. Au fost întâmpinaţi de asistenta de etaj şi infirmiera de serviciu.
– Bună ziua, salută Emanuela cu zâmbetul pe buze! Ce face finuţa mea?
– Este bine, doamna Romaşcanu şi, cred eu, chiar… nerăbdătoare. De dimineaţă este, toată, un zâmbet. Este o minune de fetiţă! Dar, poftiţi! Mergeţi înăuntru…! Dacă aveţi nevoie de ceva…, suntem aici. Ne veţi găsi, negreşit.
Intră în salon. Fetiţa era cu privirea aţintită la uşă. Probabil îi auzise şi îi recunoscuse vocea…O primi cu un zâmbet pur, cald, care o topi pe Emanuela. Pe patul alăturat era o cădiţă de baie, albastră, din plastic. Salonul fusese aranjat în aşa fel încât să încapă mai multe persoane. Emanuela se jucă puţin cu finuţa ei, apoi ca şi cum aceasta ar fi înţeles tot ce-i spune, îi explică faptul că trebuie să stea cuminte pentru că nănuţa trebuie să pregătească tot ce trebuie la botez. Apoi, veselă, începu să scoată din pungi cele aduse şi să le înşire pe alt pătuţ, în anumită ordine: săpunul alb şi prosopul pentru preot – pentru a-şi spăla mâinile, iconiţa pe care preotul o va sfinţi, crijma de botez , adică acea bucată de pânză albă, dreptunghiulară, necusută, netivită, care se mai numeşte şi pânză mir, după tradiţie, ce nu trebuie să fie nici mai mică nici mai mare de 1,5 metri, care reprezintă viaţa copilului şi pe care naşa aşază copilul primit de la preot, după botez, adică după ce este scos din cristelniţă, Această crijma, împreună cu prosopul pentru copilul botezat, hăinuţe şi alte accesorii, formează trusoul bebeluşului. Toate acestea, fuseseră adunate cu grijă acasă şi împachetate, iar acum Emanuela le aşeza meticuloasă în ordinea folosinţei lor.
Mai alături, într-un colţ al salonului, Angela şi cu Simona s-au ocupat de despachetat platourile cu gustări şi prăjituri pentru personalul din spital, aşezându-le pe o masă special aranjată în acel colţ al încăperii. Tot acolo, au aşezat pahare de unică folosinţă pe o tavă şi sucul. Emanuela a prins crijma în jurul lumânării, legându-o cu acea faşă roz.
Cristina, Andrei şi Ionuţ, au venit tiptil să-i şoptească Emanuelei că au sosit “părinţii” fetiţei şi că stau, undeva, pe hol…, sprijiniţi de un calorifer. Emanuela a ieşit să vorbească cu ei. S-a apropiat şi s-a oprit indignată la doar un pas de ei. Şocată vizibil de modul în care erau îmbrăcaţi, în special femeia, care purta un tricou până sub sâni şi pantaloni scurţi, arătând în acest fel o iritaţie dizgraţioasă pe abdomen, i-a rugat să o însoţească şi mergând la o infirmieră a rugat-o pe aceasta:
– Vă rog, doamnă! Poate aveţi un halat, ceva, să-şi pună pe ea…, femeia aceasta… Nu poate apărea în faţa preotului aşa… şi cu acele iritaţii, defilând pe aici…! Doamna asistentă, vă rog şi pe dumneavoastră, schimbă Emanuela direcţia şi rugămintea către o asistentă ce tocmai intrase pe uşă, să vă daţi cu părerea despre… infecţia acestei doamne…! Priviţi aici!… Credeţi că poate prezenta un pericol pentru fetiţă? Potrivit tradiţiei, va trebui să-i pun, la un moment dat, fetiţa în braţe şi…
– O voi examina, mă voi ocupa de ea, dar dacă o dezinfectez şi îi dăm apoi ceva să pună pe ea, nu cred să mai fie probleme…
– Vă mulţumesc frumos! Ocupaţi-vă, în acest caz, de ea…! Vă mulţumesc din suflet, doamna asistentă! exclamă Emanuela uşurată şi plecă foarte liniştită în salon.
– Doamne ajută! Binecuvântat fie numele Domnului! se auzi salutul şi binecuvântarea preotului, care tocmai intra în salon.
– Sărut-dreapta, părinte! răspunseră într-un glas Emanuela şi celelalte persoane prezente acolo.
– Fiţi binecuvântaţi! le răspunse preotul, făcând semnul crucii în direcţia lor. Este pregătită să intre în lumea creştinilor? întrebă el, imediat, întinzând mâna în pătuţ şi atingând obrăjorii fetiţei. Aceasta îi răspunse cu un zâmbet, de parcă ar fi înţeles că pentru ea venise.
Fără veste, încăperea se umplu de îndată. Pe lângă cei ce o însoţeau pe Emanuela, veniseră asistente, infirmiere, doctoriţa Străinu, funcţionarul de la Registratură şi alte două – trei persoane necunoscute, probabil medici ai secţiei.
Preotul făcu un semn blând cu mâna către cei prezenţi. Toată lumea tăcu de îndată şi în liniştea ce puse stăpânire pe salon, el vorbi:
– Dragi creştini, ne-am adunat aici, într-un mod mai puţin obişnuit, pentru a săvârşi Taina Sfântă a Botezului, pentru a primi în rândul creştinilor acest sufleţel, această fetiţă. Totul se face prin marea milă a Bunului Dumnezeu şi prin Lumina aruncată de către El asupra acestei femei, asupra acestei creştine ce i-a aflat povestea şi a dorit, fără întârziere şi fără urmă de tăgadă, să-i lumineze calea, să o scoată din întuneric considerând că doar prin botez va reuşi asta. Ce înseamnă de fapt botezul, dragii mei? Prin săvârşirea tainei botezului, copilul este creştinat, i se iartă toate păcatele. I se iartă păcatul strămoşesc, de la Adam şi Eva, cei ce de la început au călcat porunca dumnezeiască. Tot prin botez, copilul primeşte şi Darul Duhului Sfânt. Botezul poate fi săvârşit o singură dată la fel cum, doar o singură dată, omul se naşte venind pe lume din părinţi trupeşti.
Iată şi de ce, aşa cum presupun că ştiţi şi dumneavoastră, naşii copilului devin părinţi spirituali ai copilului. Ei mărturisesc, se leapădă de păcatul strămoşesc, de cele rele şi se închină lui Iisus, creştinând copilul. Ei iau de la părinţi un păgân şi vor aduce înapoi un creştin. Naşă, am înţeles că naşul este plecat cu serviciul departe, peste hotare… Având în vedere că botezul nu se face în Sfânta biserică, înţelegem situaţia şi admitem lipsa dumnealui. Dumneavoastră, naşă, ştiu că sunteţi botezată, dar vă întreb: v-aţi spovedit? V-aţi împărtăşit?
– Desigur, părinte!
– Este foarte bine şi am luat act de mărturisirea dumneavoastră. Aprindeţi, vă rog, lumânarea! Lumânarea, dragii mei, simbolizează lumina ce este adusă în sufletul celui botezat. Naşa se va întoarce cu faţa către apus, preciză preotul cuprinzând cu privirea întreaga adunare, ţintuind apoi chipul naşei.
– Naşă, întoarce-te cu faţa la apus! Eu te voi întreba de trei ori: Te lepezi de Satana? De fiecare dată îmi vei răspunde: Mă lepăd de satana!
– Am înţeles, părinte! Sunt pregătită, răspunse Emanuela cu hotărâre.
– Va sosi momentul în care va trebui să spui Crezul, de trei ori, cu faţa către răsărit… Cunoşti şi poţi spune Crezul, naşă?
– Da, părinte! Îl voi spune, răspunse Emanuela, la fel de hotărâtă.
– Atunci, să începem, hotărî preotul…
Au fost mai multe intervenţii şi rugăciuni rostite în taină de preot. Nimeni nu le-ar putea urmări, memora şi povesti. Emanueala era foarte atentă la cele două mari momente în care ea, ca naşă, va trebui să intervină. Până atunci rememora fiecare gest şi lucrare pe care trebuia să o facă: dezbrăcarea copilei, primirea ei după botez, înfăşarea după ce preotul o va mirui şi altele.
Cu gândul la toate aceste momente, tresări puternic auzind întrebarea: Te lepezi de satana? şi de toate lucrurile lui? şi de toţi slujitorii lui? şi de toată slujirea lui? şi de toată trufia lui?
– Mă lepăd de satana! răspunse ea netulburată şi repetă încă de două ori răspunsul la întrebarea preotului.
Ajungându-se la momentul rostirii Crezului, Emanuela se întoarse cu faţa spre răsărit şi cu glasul gâtuit de emoţie începu, întâi mai încet, apoi cu voce tare făcu să se audă în tot salonul şi dincolo de uşă, răspicat, fiecare cuvânt:
„Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute
Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut,
Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut….
…………………………………………………………………………………….
Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică;
Mărturisesc un Botez, spre iertarea păcatelor;
Aştept învierea morţilor;
Şi viaţa veacului ce va să vie.
Amin!“
Şi Emanuela repetă de încă două ori, făcându-şi cruce la fiecare început şi sfârşit.
Preotul, după ce s-a spălat foarte bine pe mâini şi s-a şters, a sfinţit apa, făcând agheasma pentru botez şi sfinţirea untdelemnului. Apoi a luat fetiţa în braţe şi, deasupra cădiţei cu apă călduţă, a stropit-o cu agheasmă şi untdelemn, amestecate, de trei ori, rostind:
– Se botează roaba lui Dumnezeu Daniela Nela, în numele Tatălui, Amin; si al Fiului, Amin; si al Sfântului Duh, Amin; la a treia stropire adăugând: acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin!
Emanuela ţinea lumânarea aprinsă într-o mână şi crijma, pe braţele întinse. Îşi primi fina pe braţe, de la preot, înfăşurând-o cu această pânză. După rostirea altor rugăciuni, preotul a revenit şi a uns trupul fetiţei proaspăt botezate cu Sfântul şi Marele Mir, care este a doua Taină a Bisericii, zicând aceste cuvinte: Pecetea darului Sfântului Duh. Amin! După ce i-a tuns puţin păr în semnul crucii, ca semn că s-a lepădat de omul cel vechi şi s-a îmbrăcat în cel nou, preotul a împărtăşit-o cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Acum Daniela Nela era creştină, primise cele trei Sfinte Taine deodată: Botezul, Mirungerea si Sfânta Împărtăşanie. O privea atentă printre pleoapele aproape închise pe naşa ei, care o strângea drăgăstoasă în braţe şi se pierdea, la rândul său, cu privirea în ochişorii micuţei, parcă uitând de restul lumii, nevăzută şi neauzită de urechile ei, într-o legătură sfântă, binecuvântată de Dumnezeu…
~ Va urma ~
Olguţa Luncaşu Trifan
Februarie -01 – 2015
Iaşi
