Pe medicul-poet Dimitrie Grama l-am ,,cunoscut” pentru prima oară în anul 2006, pe când lucram la editarea volumului O antologie a literaturii nemţene, o carte document, o carte de suflet, purtând semnătura regretatului scriitor Laurian Ante.
Mărturisesc că un vers al poetului Laurian Ante, a fost mereu în gândul meu, în toţi aceşti ani de activitate editorială: ,,Chiar dacă suntem săraci, vieţii nu avem voie să-i rămânem datori”… Se pare că acum, în anul 2014, viaţa nu vrea să îmi rămână datoare şi îmi oferă posibilitatea de-al ,,reîntâlni” la mare distanţă geografică (şi geopolitică), pe poetul Dimitrie Grama.
Interesantele articole, adevărate eseuri, apărute în revista Neamul Românesc, cât şi prietenii din alt ,,timp istoric” m-au edificat asupra credinţei literare a poetului Dimitrie Grama. Ştiam că medicul de notorietate europeană Dimitrie Grama, născut la 25 octombrie 1947 la Reşiţa, după perioada suedeză, petrecută la Stockholm – unde a obţinut un Master of Science la Facultatea de Ştiinţe şi a absolvit Medicina la faimosul Institut „Karolinska“ se stabilise în Danemarca, dar cu stagii profesionale şi în alte ţări europene: doctor chirurg la diverse spitale renumite, cum ar fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia Saudită, iar acum este rezident în Gibraltar. Prin anii 1985-86 a publicat câteva poezii în ziarul lui Virgil Ierunca, ,,Limite”, la Paris, iar din anul 2000 a publicat cărţile: Făptura cuvântului, Vânătoarea de umbre, Elegiile depărtării, Suflete atârnate de catarge, Pasărea melancoliei, Neguţătorul de imagini, Voi lua cu mine noaptea, Dă-mi mâna ta, străine, Bastian şi alte confidenţe, poetul creând o poezie singulară, de o factură inedită, încadrată cel mai adesea ,,cotidianului mistic”.
Îndrăznesc să-i pun şi eu câteva întrebări, poate incomode, dar fireşti:
Emilia Ţuţuianu: Dragă Dimitrie, dacă a trebuit, fatalmente, să alegi exilul sau calea pribegiei prin Occident, de ce ai ales Danemarca, micuţa patrie a filosofului Sören Kierkegaard precum şi a fizicianului Niels Bohr (care a fost şi fotbalist în echipa naţională daneză) cel care a calculat şi magnetonul (momentul mecanic al electronului) alături de marele nostru fizician ieşean (român, deci) Ştefan Procopiu? Aşadar: de ce Danemarca şi acum ai ajuns, iată, la porţile Mediteranei, în Gibraltar?
Dimitrie Grama: Sufleteşte şi mintal am ales calea pribegiei pe la vârsta de 14 – 15 ani, atunci când, fără să caut, fără să mă străduiesc în vreun fel, am văzut adevărata faţă a comunismului.
În cartea ,,Ilidia”, care în mare parte este autobiografică, am încercat să mă reîntorc în copilărie, tocmai poate pentru că, acum la a treia vârstă, voiam să-mi explic mie însumi de ce am făcut ceea ce am făcut.
Copil cu origine nesănătoasă, am încercat cu disperare să fiu acceptat de societatea mea, care, pe vremea aia, era şcoala primară şi atunci când până la urmă am fost şi eu făcut pionier, nu numai că am acceptat îndoctrinarea comunistă, ci am devenit un tânăr luptător comunist. Această perioadă de confuzie a durat vreo trei ani, de la vârsta de unsprezece ani şi până pe la paisprezece ani. Atunci realitatea mi s-a arătat în toată cruzimea ei şi m-a schimbat pentru totdeauna. Mi-a deschis ochii şi m-a forţat s-o ,,vad” despuiată de minciună omenească. De atunci încoace, ascult discursul ,,omului” şi îl accept doar când sunt convins că acest discurs este sincer, fără ambiţia parvenirii şi că este folositor umanităţii în general şi mai ales folositor acestei planete care ne găzduieşte, printre milioanele de specii şi pe noi oamenii. Da, cum spui, am ales calea pribegiei şi de multe ori cred că sunt un pribeag profesionist, sunt unul care îşi tot căută locul de odihnă şi nu-l poate găsi, până când, bag sama, odihna eternă îl va găsi şi odihni în îmbrăţişarea ei rece. În anul 1969, făcând parte din Echipa Naţională de Atletism, după un concurs internaţional la Stockholm, am rămas acolo, în Suedia, cu doar ce aveam pe mine şi vreo 150 de dolari.
După vreo cinci zile, din întâmplare, m-am întâlnit cu un alt fugitiv din acelaşi lot, Valeriu Raut, săritor de triplu salt. S-a mirat să mă vadă acolo, dar mi-a destăinuit că ,,m-a bănuit” că vreau să fug din ţară, deoarece ştiam limbi străine şi nu prea aveam de-a face cu ceilalţi sportivi. Planuri de emigrare sau de fugă în Vest nu se discutau pe vremea aia nici cu cei mai buni prieteni!
În orice caz, în Suedia am reuşit să-mi fac toate studiile şi acolo am întâlnit şi alţi români de excelenţă: Prinţul Cantacuzino, Paul Lahovary, Magda Mantu Ljungberg, Sergiu Celibidache şi pe Mihai Palade, când a venit la Stockholm să primească Premiul Nobel. Eram student la medicină atunci şi Palade ne-a ţinut o lecţie la Karolinska. Am vorbit cu el câteva minute pe româneşte.
Tot în Suedia am început să-mi notez gândurile şi să fiu mai ordonat cu ceea ce scriu, mai ales acele scurte frânturi de text, pe care acum le numesc poezii.
Ciudat că-l aminteşti pe Kierkegaard! Unul din vechii mei prieteni de când eram student la Cluj, Adrian Arsinevici, mare sportiv şi el, are 6 dan în karate şi e stabilit la Arhus în Danemarca de prin 1973, este cel mai bun traducător în limba română a lui Kierkegaard..
În Danemarca am ajuns târziu, în 1996, primind un post de chirurg şef în sudul Danemarcei. Îi sunt foarte recunoscător Danemarcei cu berea ei bună, care m-au ajutat să fiu foarte ,,productiv” în ale scrisului!
Gibraltarul, ca şi probabil celelalte locuri, nu l-am ales eu, ci el m-a ales pe mine acum vreo cinci ani şi de atunci mă tot încordez şi mă screm să mişc Pilonii lui Hercules, mai acana, mai înspre noi. Nu plec de aici până nu reuşesc!
Emilia Ţuţuianu: Cum explici – pentru noi cei mai puţin iniţiaţi – cununia, armonia transcendentală – dintre medicină (mai ales, chirurgie) şi poezie, în întreaga ta creaţie?… România este cunoscută mai cu seamă în Europa, dar nu numai! prin operele unor savanţi poeţi sau savanţi filosofi (cazul unui Ştefan Lupaşco, fiind de departe revelator!), dar sinteza dintre o lirică non-creştină şi sapienţială şi prestaţia (praxis-chirurgicală) unei ştiinţe (medicina) se poate întâlni mai rar. Cum explici ,,cazul” Dimitrie Grama?
Dimitrie Grama: Mai demult timp am observat că lumea, mai ales doctorii încearcă cu disperare să facă nişte legături între medicină şi alte creaţii artistice: muzică, literatură, pictură şi sculptură. Eu nu cred că doctorii, mai ales generaţia actuală, ar avea vreun avantaj genetic sau cultural faţă de alte meserii, oricare ar fi ele şi, proporţional, doctorii nu produc mai multă artă in comparaţie cu, hai să zicem „omul de rând”. Şi dacă ne uităm cu atenţie la cei care sunt amintiţi în istoria literaturii/artelor, sunt oameni care nu erau numai doctori, ci erau, aşa cum erau mai toţi oamenii educaţi în antichitate şi evul mediu: matematicieni, preoţi, fizicieni, filozofi sau avocaţi. Cred că multe legături poezie – medicină se fac din simplul motiv că grecii antici, ca să facă economie de zei, l-au intitulat pe Apollo ca zeu al poeziei şi al medicinei şi pe Pallas Athena zeiţă a poeziei dar şi a vindecării rănilor de război. Deci este vorba de o confuzie veche…. Sunt câţiva doctori care au excelat în vers şi proză şi pe care îi cunoaştem doar pentru că ne-au lăsat mărturia cuvântului, gândului şi sufletului scris. Rabelais, von Schiller, Bulgakov, Cehov si John Keath, cel care ne spune din ţinuturile nefiinţei:
,,Here lives One
Whose Name was written
in Water”
Îmi place mult şi Voiculescu. Îmi place foarte mult. Nu, doctorii obişnuiţi sunt nişte tocilari, unii mai talentaţi alţii mai tăntălăi. Obişnuiţi înainte vreme să fie ridicaţi în slăvi de ,,prostime” acum, în această eră modernă în care egalitatea este cea care defineşte orişice, doctorii se simt neglijaţi, se simt prost trataţi că li se acordă semnul de egalitate cu alţii, vezi doamne, lor inferiori.
De aceea poate se organizează în diverse mişcări ,,doctoro-culturale” şi se expun pieţei nu ca poet sau scriitor, ci ca ,,doctor-poet”, ,,doctor-scriitor”! Cred că este vorba de nesiguranţă atunci când încerci să expui mai mult decât este necesar.
Un doctor bun este un doctor bun fără să fie nevoit să adauge ,,doctor violonist bun” şi invers.
Prin anii 1975-80, fiind prin Franţa, am auzit de Ştefan Lupaşco şi am încercat să înţeleg filozofia lui. Ceea ce am înţeles era doar partea matematică, ştiinţifică a ambiţiei lui de a lămuri discursul filozofic. Bine, la fel ca majoritatea filozofilor moderni şi Lupaşco cade pradă dialogului filozofic absurd, de neînţeles şi până la urmă fără importanţă practică.
Vorba lui Cioran: ,,poţi să vorbeşti mult mai multă filozofie cu orice cioban din Carpaţi decât cu filozofii Parisului”.
În concluzie, cred că orice fiinţă umană are caracteristicile şi talentele pe care le poate asimila şi folosi. Sunt oameni cu ,,talente ascunse” sau cu ,,potenţial”, dar aceste însuşiri nu au nici o valoare dacă nu sunt expuse şi criticate. Pe lângă însuşiri, cel care se expune publicului, trebuie să aibă curaj sau niţică nebunie. În continuare se descoperă opere-capodopere anonime. Păcat că acei creatori nu au avut curajul să împartă atunci, în timpul vieţii, creaţia lor cu semenii lor. Sau poate că aşa a fost mai bine pentru ei, putând să-şi continue munca în arta lor, neconturbaţi de părerile unora şi altora. Nu toţi caută gloria! Mediocrităţile sunt cei mai avizi după glorie.
Eu am avut norocul să-l întâlnesc pe Virgil Ierunca care edita ziarul „Limite” la Paris şi el m-a încurajat să scriu şi să public.
Mai apoi, scriitorul nemţean, Laurian Ante mi-a adunat materialul şi ajutat să public primele cărţi de poezii. Nu cred că fiind doctor sau chirurg am avut o mai mare inclinaţie spre poezie sau artă ci mai curând fascinaţia ştiinţifică, fizica şi matematica, mi-au adunat şi cristalizat gândurile şi m-au obligat să le expun aşa cum le-am expus.
Emilia Ţuţuianu: Cum arată o zi din viaţa ta, Dimitrie?
Dimitrie Grama: O zi din viaţa mea se remarcă prin nespectaculosul cotidianului urban şi deci banalitatea preconizată lasă spaţii imense pentru surpriză şi vis. Mă trezesc ca un automat, niciodată nu am avut nevoie de ceas deşteptător şi cred că există şi alţii ca mine care posedă un ceas interior programat instantaneu, programat doar de simpla dorinţă sau necesitate de a te trezi. Fără acest ceas poate că aş prefera să rămân în vis pentru totdeauna şi să nu mă mai trezesc.
În afară de munca de la spital, nu-mi fac planuri. În afară de lucrurile legate de meserie, nu am avut vreodată ambiţia să termin ceva ,,la termen”, să citesc, să mă documentez, sau să scriu un anumit număr de pagini. Nu sunt disciplinat în acest sens şi am avut mult timp o admiraţie pentru oamenii care puteau să-şi planifice ziua şi să respecte acea planificare. Acum mi-am pierdut admiraţia pentru astfel de oameni!
De mic copil am fost învăţat să nu mănânc micul dejun. Primeam, de obicei, o ceaşcă de ceai ,,rusesc” sau o cafea cu lapte, iar mai târziu, depinde de veniturile familiei, mâncam un „corn” sau vreun covrig la şcoală, în pauza mare. Această obişnuinţă, pe care unii o critica că ar fi nesănătoasă, mie mi-a priit şi chiar m-a avantajat în munca de chirurg, unde deseori eşti nevoit să-ţi păstrezi calmul şi concentraţia mintala ore în şir, fără să mănânci. Apoi, nu doar ore, ci zile întregi, pot să ,,ard gazul”, fără să-mi pese că sunt nefolositor omenirii sau mie însumi.
Dacă din întâmplare îmi vine vreo idee sau vreun gând interesant, încerc să-l notez, chiar dacă sunt la clinică, faţă în faţă cu un pacient, sau la restaurant. Multe idei interesante sau versuri le-am pierdut prin diverse buzunare sau nu le-am notat crezând că o să mi le amintesc mai târziu.
Seara mă pregătesc să adorm şi cel mai bine adorm acum la televizor ascultând diverşi idioţi care ne tratează pe noi de idioţi şi încearcă să ne vândă tot felul de aiureli: propagandă politică, democraţia americană, drepturile homosexualilor, problema palestiniană şi cea ucraineană, educarea liberă a copiilor, ş.a.m.d.
Mă ţin treaz programele ştiinţifice despre univers şi filmele ştiinţifico-fantastice, filme de o naivitate clară, dar care şi acum fascinează copilul ascuns în mine.
Mă fascinează în continuare medicina şi mai ales genetica cu toate că, la sfatul profesorilor de la Karolinska şi Uppsala, am fost educat/antrenat să devin şi să profesez ca şi chirurg. M-au păcălit cu vorbe dulci; „Dimitrie, ai mână bună şi judecată de chirurg”.
Din când în când citesc sau recitesc anumite cărţi. Tocmai acum citesc cartea lui Paul L. Nunez: Brain, Mind, And the Structure Of Reality şi în paralel recitesc cărţile lui von Rezzori: Memoirs of an Anti-Semite şi An Ermine in Czernopol.
Emilia Ţuţuianu: Nunez trezeşte interesul prin abordarea profundă a echilibrului între cunoaștere și ignoranță: Ce știm cu adevărat despre noi înșine și universul nostru?… Un subiect interesant care nu poate fi abordat superficial. Ce mai lecturezi, mai citeşti poezie?
Dimitrie Grama: Citesc rar poezie şi aproape deloc teatru.
Am lipsuri mari în privinţa literaturii şi cu toate astea dorm bine! Cred că sunt destul de inconştient privitor la ce şi cum este important pentru un om de cultura. Nu sunt membru în nici o asociaţie literară sau culturală şi deci ziua mea obişnuită este lipsită de întâlniri importante, lipsită de „simpozioane şi prezentări”. Nu mă pot lăuda, ca alţii că am participat la întruniri importante şi nu prea am multă experienţă în experienţa altora.
La sfârşit de săptămână, dacă nu mă dor prea tare spatele şi încheieturile, mă duc să joc golf. De obicei şi Livia, soţia mea, vine cu mine. Se supără pe mine dacă îi comentez loviturile, se supără tare, cu toate că eu îi vreau binele fiind jucător mult mai bun.
Mi-am dat seama că nu-i bine să comentezi strădania altcuiva, chiar dacă ai cele mai bune intenţii…
Cam aşa îmi trec zilele şi rog cititorul să mă scuze pentru banalitatea în care trăiesc.
Emilia Ţuţuianu: Un prozator se exprimă prin scris ca o justificare a incursiunilor filosofice în domeniul epic. Perpessicius consideră că romancierul nu uită niciodată că misiunea lui este să facă faţă fiecăruia: nenorocitul şi bogatul sunt egali în faţa condeiului său – pentru el ţăranul are măreţia mizeriei sale, după cum bogatul micimea ridicolului său, bogatul are pasiuni, ţăranul are nevoi. Prin prisma profesiei, ca medic – şi încă, chirurg – ai avut avantajul să studiezi toate ,,plăgile” societăţii în care trăim. Să fie această incursiune în domeniul liric, o evadare?
Dimitrie Grama: Cred că-i destul de greu de explicat cum şi de ce un om oarecare alege o anumită formă de expresie literară. Înţeleg că pictorul sau sculptorul încep să-şi cultive un talent evident şi anume, reproducerea naturii şi a formelor existente. Ei pot să deseneze, lucru greu, pentru mine aproape imposibil. O frunză, un purcel sau o casă, dacă le desenez eu, arată cam la fel!
De asemenea marii compozitori, prin care muzica curge ca un izvor de o nesecată frumuseţe! Poetul şi el, dacă este vizionar şi mai ales dacă poate sintetiza esenţialul în câteva cuvinte, are un ,,dar”.
Cred că majoritatea celor care scriu, fac acest lucru cu cele mai bune intenţii şi îşi publică proza cu speranţa că împart ,,ceva” cu altcineva, cu un străin oarecare şi de asemenea cred că majoritatea celor care scriu găsesc oameni care le apreciază rândurile, găsesc adepţi. Chiar dacă un singur cititor te ,,descoperă” şi te citeşte astăzi, cine poate să prevadă ce se va întâmpla mâine?
Pe van Gogh nu l-a ,,descoperit” şi nu l-a cumpărat nimeni în timpul vieţii şi totuşi ce păcat şi pierdere ar fi fost dacă el nu persevera….?!
De mic copil am asistat la un „dialog” filozofic, întreţinut de tatăl meu cu fratele lui. Nu am înţeles multe atunci, la fel cum numai în parte înţeleg acum ce vreau să spună diverşi şcolari pretenţioşi, care în tratate grele încearcă să încurce şi să complice lucrurile, numind această activitate filozofie.
Perpessicius nu poate fi luat în serios! El confunda ţăranul cu nevoia-măreţia şi bogatul cu pasiunea şi micimea, dar ce te poţi aştepta de la unul care confunda mereu noţiunile: legionar – comunist, etc. Cred că a fost un bun comerciant, un om care s-a orientat şi s-a adaptat ,,pieţei”. A ştiut să se vândă bine!
Apoi mai cred că majoritatea oamenilor experimentează cu „Evadarea”, care bine-nţeles face atunci parte din cotidianul fiecărui individ şi poate că nu este o ,,evadare”, ci mai degrabă o regăsire, o re-întregire. Experienţa mea de doctor şi de chirurg cred că m-a învăţat să fiu atent la om şi la nevoile lui. Să-l iau în serios şi să încerc să-l înţeleg şi atunci când, din cauza bolii, devine agresiv în neputinţa lui, dar şi atunci când, scăpat de belea, hiperbolizează meritul doctorului.
S-ar putea ca, fără să-mi dau seama, experienţa mea de doctor să mă fi ajutat să judec anumite personalităţi, dar acest lucru nu prea l-am folosit în ceea ce scriu. Eu, după cum poate ai observat, scriu poezie simplă, proză simplă, fără personaje complicate psihic sau social.
De multe ori mă întreb dacă nu cumva această cunoaştere a omului, de la măruntaie până la ochii frumoşi şi schizofrenie, mai mult mă încurcă decât să mă ajute. Cumva parcă complică lucrurile şi eu încerc să le desluşesc.
(partea I)
Interviu realizat de Emilia Ţuţuianu
~ Va urma ~
http://melidonium.ro/2015/01/12/voi-lua-cu-mine-noaptea/
