Cuvânt și iubire

Cap. VIII

Da, am ieșit cu bine la liman. A fost de învățătură, dar și de satisfacție. Făcusem o gafă de neiertat și totuși, la întoarcerea la cursuri, am regăsit atmosfera de la plecare. N-am făcut un pas înainte, dar nici n-am dat înapoi. Babi asta era o enigmă pentru mine. Arăta cum arăta, adică trăsnet, atrăgea privirile roi, dar nu mă lăsa singur, la timpul cât îl petreceam împreună, te puteai și plictisi unul de altul de atâta cumințenie, dar continuam ”parteneriatul” nostru, fără ezitare. Ocoleam cuvântul ”împreună”, nu ca să nu mă audă cineva, dar, în principal ca să nu-l audă ea. Vorba ei ”cum împreună?!…” Ei, prietenii continuau să mă tachineze, să mă întrebe ce a făcut ea la Arad, la practică, dar știind unde băteau, îi ignoram. Simțeam că ne respectă, că pentru ei eram ”împreună”, ceea ce-mi conferea o postură de siguranță, fiind, în general scutit de ingerințe. Ea, ca de obicei discretă, nu făcea nicio aluzie la practică, cu o singură și nevinovată excepție, când, tam-nesam m-a întrebat ce mai știu de Pițigoi. Eu, care mă liniștisem, am avut, dacă nu un șoc, atunci măcar o presimțire. ”Habar nu am, n-am scris, nu mi-a scris…un episod infantil…” ”Ei, chiar infantil nu prea a fost…nu trebuie să te jenezi…să-i spunem un accident adolescentin fără urmări, nu?!” ”N-a fost nimic, chiar nimic care să merite să mai fie semnalat, pe bune!” ”Stai liniștit, nu mă interesează, doar nu suntem ”împreună”, vorba ta preferată.” ”Aș vrea să fie vorba mea preferată, dar mi-ar trebui susținerea ta, nu?!” ”Asta nu!…suntem colegi și atât!” ”De acord! Sunt în minoritate…” ”Cum adică în minoritate…Ce eu sunt mai multe?!” ”Păi ești…Ești Babi, ești colega mea, ești mâncată din ochi de alții, ești Muza mea, să știi că scriu versuri dar le și rup, ești tot ce am mai frumos pe lume…Da, ești multe!” ”Tu chiar ești lud…nu poate vorbi omul cu tine…sărmane, ești atăt de singur încât nu pot răzbi cu tine…suntem mulți amândoi, cu tot atât de multe idei diferite fiecare ceea ce nu ne poate aduce ”împreună”…clar?!” ”Clar, frumoasă prințesă…” ”Vezi?, iar o iei razna…Ce prințesă?!…” ”Am spus, frumoasă, nu oricum, și chiar ești…de aceea sunt, nu știu cum să spun,…după tine. Mai bine n-o spun!”
Cam în acest spirit curgeau lucrurile între noi și, încet, încet, am mai depășit o iarnă. Era a doua, după toți, eram ”împreună”, noi mergeam cot la cot, și atât, dar ne simțeam bine, dovadă că, noi continuam ”parteneriatul” colegial. Și am dus-o așa până prin iunie când vremea frumoasă a permis organizarea spectacolelor în aer liber, prin Parcul Trandafirilor, care urma cursul Begheului, începând de nu știu unde și oprindu-se prin Fabric. Noi îl cam știam pe de rost. Rigoletto, sub cerul liber, pe o scenă judicios amenajată, cu bănci pentru spectatori. Printre aceștia, studenții era chiar fruncea. Cântau, marele bariton Goangă și tenorul de excepție Bădescu, alături de formația îndrăgită a Operei din Timișoara. Studenții năvăleau fără probleme, adică, fără probleme, alergând împrăștiați de colo-colo, imposibil de oprit. Noi am încercat să ne strecurăm ținându-ne de mână, dar cum alergatul în doi nu ne prea ajuta, am fost invitați să ne oprim pentru controlul biletelor. ”Ce bilete, tovarășe?! O conduc în față pe fiica lui Jean Bădescu…trebuie să asiste la spectacolul tatălui ei din primul rând, printre invitații protagoniștilor…Hai, Zău, că am întârziat și așa prea mult!” ”Hai, treceți și nu mai încurcați circulația…avem destule pe cap!” Am ajuns la bănci, ne-am înghesuit, n-am întâmpinat rezistență, dar nici de prea multă politețe nu am avut parte. Era bine, abia că puteam sta și noi ca o pereche, ca niște ”împreună” fără obiecții din partea fetei lui Bădescu. Pot spune, și acum, după atâta amar de vreme, că simțeam furnici la fiecare intrare a orchestrei, la fiecare intrare a soliștilor. Erau grozavi! Goangă era la el acasă. Tuna pe scena deschisă neavând nevoie de acustica unei săli. Bădescu idolul vremii, cu vocea lui de tenor dramatic, obliga asistența la o liniște care venea, parcă, din altă sferă. Se juca cu acutele concurând cu orice tenor de factură lirică. Când Goangă a început monologul cu ”O natură, ce om netrebnic ați făcut din mine..să nu poți, să nu vrei decât a râde…”, explozia care plutea în văzduh s-a dezlănțuit ca o furtună de neoprit. Numai vocea lui Goangă nu a avut de suferit. Trecea de la dramatism la umila îndurare cu o naturalețe de mare artist. Rolul lui Rigoleto părea creat de Verdi pentru el. Era fascinant, era de nedescris. Tot spectacolul era pregătit la un superlativ greu de prins într-o viață de om. O spun acum, când atracția pentru spectacolul de operă mi-a oferit șansa de a-mi îmbogăți ”repertoriul” meu de audiție nesperat de mult. Dar, să mă întorc la spectacol, să mă opresc la scena cvartetului din fața geamului tavernei. Din interior răsuna vocea ușuraticului Duce, cu acea ”La donna e mobile…” atît de fredonată de asistență la plecare. În față, nefericitul Rigoleto, copleșind cu dramatismul vocii sale, participarea întregului cvartet.” Conform libretului, scena trebuia să se desfășoare într-o atmosferă dramatică, în mijlocul unei furtuni dezlănțuite. Și, furtuna s-a dezlănțuit. Tunete și fulgere înspăimântătoare, asociate cu o ploaie torențială, ne-au apropiat unul de altul. Babi, speriată, mi-a strâns mâna cu o forță nebănuită. Spectacolul coborâse parcă din Iad. Totul continua fără nicio intenție de a opri spectacolul. Soliștii au dat un examen greau de imaginat, la cote de supranatural. Un fulger, ieșit din comun prin intensitate, i-a luminat fața înspăimântată, ne-am privit, i-am mângâiat obrazul și am primit un sărut pe obraz. Apoi ne-am sărutat de-adevăratelea. În acel moment, încă mulțumind Cerului pentru furtuna, parcă trimisă pentru noi, mi-am spus că, vrea, nu vrea, vom rămâne ”împreună”. Ce credeam eu era una, dar ceea ce nu am făcut, era alta. Am evitat acest cuvând magic, neștiind ce mai credea ea. Important a fost că după spectacol, cu ploaia oprită din senin, uzi leoarcă, am hoinărit până noaptea târziu, eu ținând-o după umeri, ea căutându-mi privirea și, parcă, sărutul care întârzia. Eram o pereche ce se ascundea de gura lumii, ca și cum o mai puteam opri. Important este că nu ne bârfeau, ci ne admirau, invidiau pozitiv. Mai puțin grijuliul unchi Andrei.
A fost un moment important acel spectacol cu Rigoleto, mai ales că se apropia practica de vară și speram să evit situația din anul I. Și am rezolvat-o ”împreună”, alegând Zlatna, alături de un grup de la Anorganică, plin de vervă, de voie bună. La acea oră Zlatna nu ne spunea mare lucru. Știam că era într-o zonă muntoasă, bogată în rezerve minerale, cu o industrie metalurgică cam arhaică, dacă nu chiar jalnică, cum ne-o prezentau asistenții însoțitori. O zonă poluată.
Am plecat cu grupul, veseli, zgomotoși de veseli. Trenul era al nostru, chiar dacă mergeam la clasa a II-a. De la Timișoara la Arad, de acolo la Sebeș, apoi cu alt tren la Alba Iulia. Treizeci și ceva de kilometri până la Zlatna i-am făcut cu autobuzul. Era și o mocăniță arhaică, dar nu s-a potrivit programul. Știam că o vom face pe parcurs. Era romantic. Zlatna, de la cuvântul slav ”zoloto”, aur, simbolica denumire a regiunii, cunoscută și exploatată de pe timpul romanilor pentru aur, a păstrat în memoria istoriei noastre denumirea de Ampelum. O regiune de o frumusețe rară, având baza așezată, parcă, pe linia ferată dintre Deva și Sebeș, și forma unei căciuli îndreptate spre Nord, în cadrul căreia se înghesuie minunate bogății minerale în frunte cu mineralizațiile de cupru și aur. Zona întreagă nu știu dacă ocupă o suprafață mai mare de 3000 kmp, ascunzând în subsolul ei bogății minerale deosebit de valoroase, dar și creatoare de surse de poluare datorate tehnologiilor de exploatare și prelucrare pretabile la acea vreme. Zlatna, ca atare, este așezată într-o depresiune ce desparte munții Metaliferi, din Vest, de munții Trascău din Est, întinzându-se precum o limbă lungă, pe cursul râului Ampoi, pe vreo 25 de kilometri.
Primul lucru care ne-a izbit neplăcut a fost mirosul greu de sulf din atmosferă. Un combinat metalurgic vechi, Ampelum Zlatna, producea pe lângă cupru de convertizor, acid sulfuric, diferiți sulfați, aluminiu. Începuturile prelucrării cuprului se află la jumătatea secolului al XVIII-lea. Ceea ce am prins noi era rezultatul transformărilor din anii cincizeci când, în locul vechilor cuptoare de prăjire a minereurilor sulfuroase au apărut primele cuptoare Lurgi și altele cu vatră, permițând obținerea de mate cuproase cu aur și argint. Acest combinat constituia principala sursă de poluare plasând Zlatna în fruntea topului centrelor industriale poluante din Ardeal. Era partea cea mai neplăcută a prezenței noastre ca studenți-ingineri practicanți. Mai era și atitudinea deloc binevoitoare a personalului tehnico-muncitoresc față de ”filfizoni” ca noi. Nu că ne sinchiseam, dar deseori eram supuși unui ”examen” sui generis, provocator. Partea bună de care beneficiam sta în laptele antidot de care beneficiam și pe care am învățat să-l bem ca apa, fără nici un alt suport alimentar. Salvarea o găseam în biscuiți cu rahat, pe care le procuram la Alba Iulia unde făceam curse cu mocănița, prilej de relaxare binevenită. Mocănița avea o istorie veche de peste 100 de ani, Zlatna fiind prima localitate din Ardeal care a beneficiat de o ”Mașină cu Aburi” de 16 CP.
Eram tineri, scăpați de ani de zile de adolescență, ne consideram maturi, dar ne comportam uneori precum copiii mai mari. Relațiile dintre noi erau excelente, singurul ”cuplu” din grup, acceptat ca atare, era cel dintre mine și Babi, însă, realmente, din decență, nu ne depărtam de grup. Eram mereu împreună, dar față de Timișoara, unde cutreeram orașul doar în doi, aici nu ne puteam permite așa ceva. Am folosit cuvântul ”cuplu” pentru a evita atât de controversatul ”împreună”, respins cu atâta hotărâre la Timișoara, de Babi, bineînțeles, chiar și după spectacolul cu Rigoleto.
Am pomenit de locul fruntaș ocupat de Zlatna între cele mai poluate orașe din Ardeal, dar trebuie să spun, că pe această relativ mică suprafață a căciulii mineraliere, cum am numit-o, au existat multe alte locuri demne de luat în seamă, chiar și acum, când scriu aceste rânduri. Și spre Brad, la Gura Barza, și spre Abrud, și mai ales dincolo de Abrud, la doar 10 -12 km distanță, la celebra exploatare minieră de la Roșia Montană. De-a lungul vremii s-au aplicat tehnologii care mai de care mai poluante, ca să pomenesc doar de două: amalgamarea aurului și extracția prin cianurare. Atât Mercurul, cât și Cianura, folosite așa cum s-au folosit, cu o imprudență crasă, cu incompetență condamnabilă, dictate doar de considerente strict ”economice”, au contaminat zone largi exploatate, dar și zone adiacente. Iazurile de decantare stau și astăzi mărturie a pericolului ignorat și pot ridica probleme serioase de oportunitate în intențiile de redeschidere a lucrărilor prin aceleași procedee tehnologice distrugătoare. În astfel de zone hoinăream în căutarea splendorilor peisagistice și a aerului curat, fără nicio atenționare profesională. Nu că nu era o poluare nimicitoare, ci, din păcate, păcat criminal, nu era permis subiectul la dezbatere. Ne consideram maturi, dar în domeniul protecției, eram niște copii naivi, trimiși în jungla incompetenței îndrumătorilor noștri.
Dar, să revin la imaturitatea maturității noastre, etalată pe parcursul întregii luni cât a durat practica. Am mai spus-o, întreaga zonă se bucura de un peisaj magnific, iar pentru noi, asta prima. Ne băgam fără teamă prin locuri recunoscute ca oaze ale iadului, convinși de imunitatea vârstei ce o aveam. Chiar și în perimetrul combinatului metalurgic, împinși de curiozitate, de inedit, și de nevoia luării unor notițe pentru rapoartele de încheiere ale practicii, ne ”băgam” peste tot, asmuțind clasa muncitoare și atoteștiutoare, împotriva noastră. Nu era o problemă știind că, acolo, nu ne vom mai întoarce. De fapt practica asta ne ajuta în lupta ulterioară cu repartițiile de absolvire.
În acest perimetru prea puțin ademenitor,se mai întâmplau și ”evenimente” mai puțin familiare pentru de-alde noi. Mi-aduc aminte de o situație care, cu toată ”maturitatea” noastră, ne-a lăsat cu gurile căscate. Am întâlnit un puști de vreo 3-4 anișori, drăguț foc, care se juca prin împrejurime, de unul singur, stârnind râsul unor găligani mai mari. Puștiul împingea cu mâna stângă chiloțeii în jos și, cu m1âna dreaptă se freca de zor, pe unde nu-i voie. Intrigat, unul dintre noi l-a întrebat ”Ce faci tu, acolo, Neluțule?!” ”Mă futez” ”Ce ai spus?!…de ce faci asta?” ”Îmi place, mă gâdilă…” Nu eram noi la vârsta ușilor de biserică, dar am rămas, fete și băieți, într-o stare totală de confuzie. Găliganii râdeau hohotind, ceea ce ne-a trezit cumva la realitate. ”Măi, băieți, de ce faceți așa ceva cu un copil?!…al cui e?” ”Nu vă băgați…are părinți…râd și ei…” Pentru noi, cât eram noi de trecuți prin viață, cât eram de prieteni între noi, întâmplarea a fost un șoc și a creat o stare de jenă. Avertismentul găliganilor era însă fără echivoc. ”Veniți voi cu aere de ingineri să ne apostrofați!?…” Cel puțin asta am înțeles noi.
Bine, Zlatna avea și o altă fațetă, care arunca zona combinatului, cumva, în afara ”orașului”, marginalizând-o, trimițând-o în lumea mahalalelor. Economic prezenta un interes de netăgăduit, dar cultural-turistic era un avertisment malefic. Zlătnenii se lăudau însă cu un trecut al locului ce vizează chiar epoca bronzului. Muzeul de arheologie era o mândrie prin numărul impresionant de exponate. Epoca de ”aur” a exploatării prețiosului metal de către romani, istoria așezării romane Ampelum, existența unei bogate activități miniere desfășurate neîntrerupt din a doua jumătate a secolului XVIII și până-n zilele noastre, toate reflectate în materiale de o importanță istorică deosebită, confereau credibilitate mândriei celor care populau acest colț dăruit de Dumnezeu și hăituit de Diavol. Și natura, despre frumusețile căreia am tot pomenit, atunua vălul de ceață sulfuroasă care ridica semne de întrebare în sufletele de nestăpânit ale turiștilor ”incorijibili”, cum se autointitulau chiar ei. Dintre multiplele rezervații naturale care atrăgeau drumeții ”bolnavi”, una m-a impresionat fără rezerve. Cheile Caprei. Cu un an înainte mă desfătasem hoinărind, urcând și ”coborând” prin Cheile Turzii, un spectacol de neuitat, cu întâmplări și mai și. Cheile Caprei, un unicat al comorilor oferite de natura Zlatnei, de care administrativ aparțin, ca întregul sat Feneș de altfel, sunt de dimensiuni relativ mici, pe o lungime de cca. 1 km, unde ”prăpastia” pe firul căreia te încumeți să mergi, la sute de metri adâncime, te înfioară prin apăsarea ce o simți exercitată de pereții, abrupți, sălbatici, calcaroși, prelucrați de vremea în asociere cu ploile și vântul nelipsit pe această văioagă. Superb și puțin înspăimântător, pentru niște amatori mândri doar de cărțile lor de vizită cu impresionantul ”student-inginer” și de un dor nelimitat de viață. Într-adevăr, gândirea noastră, visurile, nu aveau opreliști. Vorba spectacolului cu Rigoleto, nici ploaia torențială, nici fulgerele și tunetele înspăimântătoare nu ne puteau influența, și nici opri, în pornirile noastre romantice, pline de dragoste. Visam și iubeam. În ceea ce mă privește, eu chiar asta făceam și nu mă puteam plânge. Nu eram ”împreună” cum ziceam sau vroiam eu, dar eram alături. În practica de la Zlatna ne-am simțit bine, și ”împreună” și în grup. Și cei din grup se săturaseră să tot facă aluzii. Acceptaseră statutul. Nu mă recunoșteam în adolescentul de altădată, dar mă simțeam bine ca matur. Începusem să visez la mai mult. Ne-am înfruptat din tot ce avea Zlatna să ne ofere. Babi era încântată de Biserica romano-catolică ”Sf. Ioan Nepomuc”, o adevărată surpriză pentru ea, eu, mândru de Biserica Ortodoxă ”Adormirea Maicii Domnului”, zidită în secolul XV-lea, gotică la început, barocă mai apoi, cunoscută pentru pictura murală din interior, aparținând și ea secolului XV. O admiram pentru pioșenia ei față de catolicismul romano-catolic, nu vedeam nimic rău în apartenența mea familială la ortodoxism, le asociam pe amândouă în ceea ce astăzi, când scriu, numim Ecumenism Creștin, și nu căutam explicații în a noastră apropiere. Și în familia ei existau greco-catolici, inclusiv mama, împreună cu întreaga ramură a Grozeștilor, născuți la Battonya, în Ungaria, expulzați la Unirea de la 1 decembrie 1918, ramură trădătoare, după opinia mea de adolescent, din Ardealul anilor 1700 și nu mai știu cât. Atitudinea de atunci, și a ei, și a mea, astăzi s-ar încadra în ceea ce numim ”Toleranță! Eu, am trecut-o cu convingere la dragoste la prima vedere. ”Dragoste”, ”împreună”, iar umblam pe un teren minat, dar eram atât de convins de ”dreptatea mea”, încât o cultivam, cu convingere, în sufletul meu. Și a venit timpul, bună sau nu, practica ne-a făcut bine la amândoi. Ne-am întors la Timișoara cu tot tamtamul stârnit de excesul nostru de exuberanță. La acea vreme nu prea știam ce-i oboseala. Vorba ungurului, în traducere românească, ”o fo’ bine, dar o fo’ destul”. Timișoara ne-a primit cu brațele deschise, cu străzi, cu parcuri, cu serviete inutil de pline, mai mult și mai nou, cu mersul ținându-ne de mână, cu tot ce a urmat. Ne sărutam rar pe stradă, dar se mai întâmpla. Fiind o toamnă frumoasă iar piețile pline de fructe, în special struguri, am reluat drumul spre Piața Unirii, a Domului cum era cunoscută, obișnuință căpătată primăvara, odată cu apariția cireșelor. Toamnă, frumoasă toamnă! Ne-a împins mai departe. Am luat tramvaiul din Fabric și am pornit în direcția Pădurii Verzi. Era prima tentativă. De la capătul liniei am luat-o pe jos, printr-un interminabil maidan, plin de pietre, greu de străbătut. Pe dreapta clădirea dărăpănată a unui spital, pe stânga câteva blocuri de locuit, modeste ca înfățișare. Noi, în mijlocul acelei, să-i spunem, pieți. Ținteam cu privirile imaginea unei liziere de pădure și iuțeam pasul, în doi, la braț. Brusc m-am pomenit prins pe după gât, am văzut doi ochi strălucitori și un zâmbet cum nu mai cunoscusem altul și, și ne-am sărutat ca niciodat, cu ochii închiși, orbi la ce se petrecea în jurul nostru. Un zgomot precum cel de pe stadioane, de aplauze vreau să spun, a pus capăt desfătării. A deschis ochii, s-a lăsat ușor pe călcâie, până atunci stătuse în vârful degetelor, m-a privit jenată și a murmurat un ”hai, să mergem, te rog, râd de noi…” ”Nu râde nimeni, fîi ca mine, zâmbește și agită-ți mâinile în semn de mulțumire! Hai!” În clipa aceea ne-am simțit ca la un meci a lui Poli, la marcarea unui gol…Nu aplauze, ci vacarm. ”Vezi, toți sunt cu noi! De fapt ne îmbrățișează în felul lor. Sunt bolnavi amărâți, lipsiți de orice spectacol. Le-am oferit unul pe cinste…Și ei sunt de acord cu al meu ”împreună”…” ”Iar vii cu ”împreună”?…de unde ai scos asta?!” ”Din sărutul tău și răspunsul meu…Nici nu vreau altceva decât să fim și să rămânem ”împreună”…” M-a luat la braț și nu ne-am mai oprit decât după ce am depășit liziera…Era frumos, era un aer curat, copacii erau rari, la început, s-au îndesit, iar ici și colo, au apărut cioturi de trunchiuri tăiate cu drujba, la înălțimea unui scaun mai săltat. Am săltat-o pe un astfel de taburet și m-am aplecat s-o sărut. ”Ce faceți voi acolo?! Unde vă credeți? Ce sunteți?” ”Studenți, ce să fim?!…am venit să ne relaxăm, nu se vede?!” ”Actele la control!” ”Aiurea, ai mai văzut studenți umblând cu acte? Ne știe toată lumea. Mâine îți aduc o trupă de studenți să înveți să-i recunoști și să-i respecți…” ”Mă ameninți?”…”Studenții nu amenință, tovarășe silvicultor. Ai grijă de cei care taie pomii, nu de cioturile astea. Sunt bune de odihnă, dar nu pentru pădure!” ”Hai, cărați-vă de aici! Să nu vă mai prind…” ”Important e să nu te prindă studenții…Și fii mai blând.”
Am plecat dezamăgiți, Babi speriată, eu furios pe propria-mi neputință de bărbat…am făcut același parcurs, am trecut pe lângă spitalul ”bunei cuviințe”, am făcut un semn de mulțumire cu brațele înălțate, am primit un singur răspuns, bolnavii noștri fiind la odihnă. A fost o experiență ”memorabilă” pentru doi neinițiați în relațiile cu oamenii, cu neprevăzutul unor atitudini. ”Iubire, data viitoare te invit la gazda mea unde ne vom săruta în voie. Sunt zile când toată lumea este plecată, lume formată dintr-o mamă singură și o fiică de vârsta noastră, îndrăgostită foc de un campion la înot. Și ei au avut parte de un incident neplăcut, chiar în Parcul Trandafirilor, sub clar de lună, pe o bancă. Trei indivizi i-au bruscat, campionul, bine făcut, i-a aruncat pe doi peste gard dar a încasat un cuțit în spate de la al treilea. L-a costat cariera de sportiv de performanță. Și asta în plin oraș, orașul invidiat pentru liniștea-i proverbială. N-a fost prea bine primită invitația mea și s-a soldat, totuși, cu un ”mai vedem noi!”
Eram așa de plini de noi încât zilele care au urmat n-au cunoscut nicio schimbare în programul nostru curent. Ne plimbam, ca să nu spun, hoinăream, aceleași trasee, aceleași popasuri prin parcuri cu o singură precauție. Nu mai căutam băncile din zonele întunecate. Din contra, la semiumbră, urmam cutuma instaurată tot de unii ca noi, și-i imitam în lipsa lor de prejudecăți sărutându-ne în voie, în văzul trecătorilor. Unii ne zâmbeau, poate cu invidie, alții se strâmbau, provocând zâmbetele noastre nonșalante. Progresele făcute de Babi mă trimiteau în al noulea cer. Chiar că mă simțeam ”împreună” cu ea, dar fără să mai insist asupra expresiei buclucașe. Iarna lui 1952/1953 ne-a limitat mult câmpul de manifestare la vedere a sentimentelor, dar ne-am descurcat, aplicând deviza nespusă a lui ”mereu Împreună”, oriunde se putea. O primăvară timpurie dar plină de ”noi probleme”, ne-a așteptat cu brațele deschise. Venea anul, fără practică, dar cu perspectiva a două luni de convocare militară, la arma chimică, care ne privea doar pe noi băieții. Reușita practicii de la Zlatna, cu toate minusurile pe care vârsta a știut să le ignore, a ridicat speranța unei noi aventuri în grup. Era vizat Combinatul de la Târnăveni, un alt gigant al poluării, dar important prin diversitatea activității chimico-industriale. Lovitura primită prin hotărârea instruirii băieților într-o unitate militară, printr-o convocare de două luni, ne-a dat peste cap planurile noastre de petrecere a vacanței ”împreună”. Eram așa de abătuți încât, pentru a nu știu câta oară, resimt și acum, când scriu, prezența acelui ”nefast”, ”N-a fost să fie!” Am așteptat sosirea verii lui 1953 cu emoția neîmplinirii visului nostru, dar și cu speranța puerilă într-o minune, a revocării hotărârii guvernamentale. Repet, ”N-a fost să fie…”

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

11 ianuarie 2015

JERIO

Mai sunăm, Jerio, pleznim saună, falii sinucigașe. Procuror refuzat de masoni, că nu crede în Dumnezeu. Obsesia Florenței, cu singagoga de un verde legionar. Scriu tot și public memorii, voila. A, nu dormeai. Cine are misiune, pe ce asasini? Dead sleep. Din mafii. De-a machedonii. Proști nu e toată lumea, la Mișu Varză, reparații imposibile. Iraq explosion.

Din când în când, ne sfătuim în agonie, privindu-ne ucigașii, hipnoză impozabilă, sauvons nous. Foame de noi în gura lupului. Poduri peste praf, în iad. Renunțare inversă ashramurilor. Toți sub un satanism afin, familiar, vieți ferfeniță uscate de secetă.

Am privit zilele din urmă prafurile de peste nații orbisem de neputința subjugării sugrum zgurum drum durum măciucă prepeleac eres vivat abjectatorul ubicuu condamnare autoprescrisă mă cunoscui conclavului așezare codobaturii în atribuita cavernă sub radon excalibur din humă d-asta făceam noi pule abia nu ne-am conversat huma infantă om vorbi tarantulă

*

tot tu cântând umbrelor verzi de pe fața lui Buddha te-apucași să ieși după ce te plantonase artista și gândurile astea de acum le regret tot eu trapă robia înglobându-ne minus regăsirea Basarabiei uitară-ți de căldură te auzi cheie în ușă caz lege umbra n-ajunge represiunea în real la Dubai mai cald ca la București

meus Idomeneus binecuvântez deconstructorul numele ca o masonerie sub arendași printre gâște cociorva băgării în groapa comunistă a se radicaliza copiii lui frate-tău că ginerele ne scapă o expoziție familii de teroare la sigur reversând arcadă în țara lui Brâncuși mi-s calculele ude Arhimede sună-te răspuns dintre trefle Eifel

ieri ne privisem de două ori în lumina ochilor cataractă pe orbirea vedică pelasgos năpăd concurențialitatea haiticului păpușerie pe sfori trase poligonal n-ai armata nu-ți dau fata

alte capre vizitii scopiți avem puținătatea vârfuitoare nonpiramidei nu se mai ține până la parastas respectul repirația otrăvitoare de-o seducție trădată mă și iau de cât mă dau pe seama halucinației haloul prafului de gheață mă tăiai din Gorj îmi tăie și Gorjul gâtul te căutasem prin asprimea greziilor trovante urmărându-mi călăuza Kalașnikov la anu’ în Argentina la toamnă Voivodina

pe coasta luncii distrugere din plin cârligele pelin ne înhămam la comori mori triș târâș gest gestant pancreator pantocrator te deritualizezi din aceeași direcție mă dai mă iei și dracul se plictisește vedenia se ia după altcineva invidie amantele îngenuncheate sub frescă numere candid osificându-ne fir ruputred călătorie încetinită simfonic filosofări la gura țevii ține-mă gângurire în leagănul golului o matematică diacul șopti cantorului răriți greierii țânțarilor o lăcustă

îmi căutasem umbra de pasăre niente păi decimarea m-o fi lansat lansetă hobby hobbit în foi de elfi ondin stratosferă povestindu-ne nimicuri concentraționare salvindu-ne torționarii roluri reversibile dumnezeire captivă numărătoare gama mahmură mură maha mahăr har pahar

mai veseli dușmanii imnuri numai satanei mai o caricatură respectocid de pedepsit în orice variantă scriind din pierderea conștiinței într-o reverie a evanescenței mecanice în oglinzile strâmbe ale cuantelor din zodiile foștilor munți bucla ireversibilității amintirea prisosinței neavând voie a ne striga pe nume cu mâinile legate și capetele cozoroc ne-om fi gândind ce păcatele baiera o fi ceva de capul nostru să ni-l taie repetat tăindu-ne suflarea că n-am avea loc de noi să-i salutăm

*

în așteptarea înnodării în finitudine ne povârnim de-ai deraierii albe disparențe ce ne-a fost dat de neîncercată pronie ne-a greșit cerul am greșit pământul nu tu naufragiu nu tu imperiu rare avalanșe tracii exilați în Roșia Montana replicile nu mai au niciun vino-ncoace clorul ondulează creierii din satul cu porci

Horus apasă zodie în moștenire cine infamându-ne la refuz Biafra retezarea evenimentelor pe o rază Razelm cine-aș fi indiferenței pleaznă nu ne-am mai mătura covrigul până la anu’ de maur fata s-ar lăsa așteptată Zeno lui Alburnus cu popa Mera pe tabel Clarvius Narcisse nu murise tăiat nu tetradoxină Vidacuta Horomszek Trei Scaune Noe beat Moise dă de argint fundat la ce vârstă pe ce senilitate ne-om lăuda dezvățat comă pe ron Rhone iar Neamț Vorkuta danful propagandei de odinioară pe România 1 pachetul de fete drăguțe al lui Iliescu dorința de moarte a lui Charles Bronson și gata regina Victoria fumează canabis cu olandezii LevinFeliz drace de când nu mai boxați nici voi o visasem nediabetică fără mezinul mort de leucemie nu vă mai măritați cu bătrâni de-a crima cu pași pe sub el poder federal caniculatorul secund second to die

cu Italia ne-om întoarce și voi veți încerca politica ai cui frați și tichia pe ce cărări variantive cras adică mă las și de căpățâna a mia pe avatar pe lăudate comă comatoși vederomani brotoși mai numătă-te seara pe la noi Sirete Prute

*

Bârlea, la urgență. Damian cere date prin Dumitru. Dinu mă va filma și pe mine la 10. Micescu n-a fost ostil dar proprietar. Nu v-am văzut așa trist nici la moartea tatălui. Biserici așezate în cruce -Reformată, Albă, Lutherană, Catolică. Florin se face senator în decembrie. Cati ne vede ai răcnelii. Dik o incineră pe Maria. Kar fără mamă. Știe engleză, are 2 m. Ambasadă. Vecina crezuse că e vorba de Europa. Subliminalitate cașcaval. Contextul pe ciupite. Ne-am crampona oarecum. Fronturile mișcă. Brâncuși nu e constituțional. N-om fi făcut nici noi armata. Cloaca reunită. Represiunea din mausoleu. Eu sunt învățat cu întunericul. Vâslă biserica. Avea un embrion format în el. The heretic anthem.

mormântul tatălui nostru cale ne ești în pământ fie universitatea ta nemasonică pe o credință dialectală niciun proverb nicio învățătură nu cale pe care merge amurgul agon contracarat retragerii generale crucea mare că dracu e bătrân aducere aminte anomică ficțiune ziaristică nonficțiune literară postliteratură moare poporul rămâne epopeea preotesele își fac o idee Medee pe promenoar cumani în Kumaon căpitanul Eneas

Mie mi-e frică de viitor. Mă las cocoloș. Calul din hazna, ăla sunt eu. Mai umani animalele-lule. Coyoții mi se pleoștiseră creștini în sânge. Un pistol, mă scap, ai zvârlit pistolul spre mine, l-am luat. Nu știu ce amestec are Vasile Sotiru când îmi scoateți oasele din izvor. Mi se duse tot cheful de predare, de indieni, de editură, dar voi nu sunteți sănătoase, fetelor. Ai făcut sex fără să-ți dai seama, ba încă. Nici ziare nu ți-aș mai citi. Mi-ai bătut la mașină, pe masa de pinpong de pe Roma, mitul lui Zalmoxis. De neplătit.

Maledetti discariche. Sex hidral. Tir cosmic. Cobise curul ăleia pe-a lor din opt. De nu s-or lăsa kaghebiști. Acum iar pianista pe clapă. Nicio fantă. Terebentină fumată. N-ai setcă. Părăsind. Mankurți. La vale. Și goală moarta, rugbista. Nici iradiați. Cum levănțică? Ordine vechi, pelin. Lăsare de sânge sau existență. Puțin spus trădători. Ar șuta cu moarta. Madama. Departe de Pluto.

Citeam în picioare din manuscris. Buzinschi, așezat cu spatele, asculta, la un timp încuviințând cu fum vânt și foc fulger, asta e a lui Lușion sau Escu, de-al nostru, de-al lui, a refolclor. Mă bucuram pe loc de joc, de răbdare și apreciere, abia mi-a mutat nasul din spurcăciuni. Și văzusem versuri pentru aer printre cărți. Popa vorbise lung. Închisoare. Și noi.

Cancer goethean. Ce-om Chomski. Ursul pe oase. Sentiment nemțesc, semit, bravo, Petrică, să se gâdile Nestor homeric prin aparatul auditiv pentru orbi. Debitez după plan. Cu Eliade, rămâne cum am vorbit. Vremurile ne merită, ni le distribuie croncanul, le scapă în vulpe, cocălar.

până-n Chicago frați de-o aplanare degringoelanzi mi-ar fi păcatul amintire de moarte ce nici panseurile camusiene tuberculoza amorurile cafeneaua am să vă iubesc toată viața de nu mi-o mai înțeleg nici cât se subtilizează agonic o universitate popoească juridică de unde și nesfântul proces vom lua act de seriozitate pus la cale condomion mă vei verifica în cinci minute manipulant cred pe nerăsuflate o apă hăul așteptându-ne îl prevedem și ne vedem bucurându-ne de ce nu rămânem gândul al doilea autodistrugere nu stai de vorbă neam dus o păcătuire îmblânzită zero târzie ispășire fără senzor chiar să fi fost degeaba foi de ceapă sub curul femeii de la Cerniza muzica se scutură din nuc

Ave ole. Finism. La ce în Târgoviște? Sangre ardiente. Killing philosophy. Vise cu Ionuț. Filme amnezice. Limbi avatare. Scleroza chefului. Cruce din cercuri. Spovedanie fără cuvinte. Înviere săptămânală. Trădare fără voie. Mama lumii. Umor la persoană. Caraula raliului. Glume afrodisiace. Ne ținem în viață din interes. Ne căutăm de păduchi. Ne-ar ferici torționarii. Călăuziți-vă depresia după ce se face în viață cu filologia. Întrebați mamele de fete. Studenții m-or deochea nu numai în India.

a cui toleranță s-o mai corupe fetelor scena regretă retro crestează sub limbă plumbii tuturor împușcăturilor fiume fumul mă revărsa fatum călător cor orbirea muzicală morții de foame prostituând revers ce va să vină versus începutului ce s-a vărsat scapătă frenezii umanităților hebride îți vâslisem țeasta țestoaso nu mă mai vizita vizitiu feciori neînsurătorilor dictați-vă abstinența cuțitului armuri ar muri în muri lemuri bată-vă batav rem brand ador codor de pridvor sărăriul sângeriu sângeriul sărăriu

Depresia și încă se diversionează. De fason reînchipuit. Lipsea cinzeaca, ne apucam la vedere. Om profera truisme indianiste. Ori vrem să și cumpăram, cine se vinde. Treaba voastră, v-am cumpărat. Ne putem pupa reci. Vă salut și sar pagina. Ne-om cositori frăția de tinichea. Înflorim și nu în țintirim nedezburuienate corole, coamă ne-rebrand-ramayanică. Vayu poate mâine cu preotesele mironosițe de nevoie, universaliile pe netovărășie, marfă drog-drag-drug de dat în cap. Lasă morala pe roata nemțească ursului a măsura tot secondhandul calapod. Ne poreclim sărăcia frumusețe și dă-i acceptăm darul umilirii oricui de oricine până tot nu te mai bagă în seamă nimeni, o indianitate și până-n Argentina tango.

ne fiara intersectează vizionările forțați vedeniei absorbante neant să nu-ți mai ardă nicio palmă te prinzi calafatismului ai crăpat vadul cu nevastă-ta simple consumații până mai apoi ocolisem pădurea mă proptisem în roată pe firul târgului argo mă duc la telefon curăț mere la cafea pe tine să te învârtă soarele fărsthand nici nu mă mai salutași promisiunii poate uitate de ieri lăsată amor cartea teatrelor asiatice opărită de isai ce mai interzicem onorată instanță să spunem că nu avem voie nimic hamartia ba hybris anagnorisis ba abhijnana peripatetia nu acum catharsis păcat tragic stigonomancie

Nimic nu vindecă. Nu-ți place mânarea de spital. Îți place să predai. Tragedia. Funeral Rites. Fiecare pagină, ou în talisman. Țineam curs, cui, visam monografie, frazare infinită. The Miser, măști, erinii, pendul de cunoaștere deformantă. Euforia năruirii unui dinte automat estic în capul cui? Prihana hanului nemaitătar, fără curent electoral, a cămin de înălțimi, numai fata dinTeleorman-Galaction printre târgovișteni MHS, treaba voastră. Învăț euforia năruirii unui dinte. De mii de ani că e beat și face tot mai urât, culcă în loc să se culce. De ce să mă mai las înțelept în râs de dus? Rămasul cât m-o mai duce cu compensație de recunoaștere printre studenți. Întuneric, nici lună, vag vlăsie. Dentiști și polițiști temându-se unii de alții. Am regresat cât să ne visăm atunci, mai atunci, de se omorau cu zeii pe drum de întors spre noi, căzând spre centru.

acoperă opera frunzele ajută-le ocol de centru mai gata așternutul scuturării sst turnăm corvoada deutoronomului asonant triagonistul numai feminizare pe Ampoi nu avem pneuma contaminată altarului l-am povesti gândind pe metazalmoxian vedeți și voi transliterarea hologramică erupând cratere de premiu în Dionysia celor trei din Jupiter Saturn tot zei apoi biete planete și înapoi în tangibilitate plictisitoare abstragere ne amintim uitarea neauzirii înainte care pe ce cărare coarne înflorite coapte gravitate pe capacul izvorului o furnică mă ciupește din partea locului nașterii fantezie abstinentă rară antichitatea mai neamului orașe pe fir de avatar maraton ne în cetate zei siamezi cât să te minunezi pe limba românească la Tărtăria Darius al vostru nu vă cicăl Balzac muza Paris nu vă răspopii în jurnalistul Aristofan piatră din Soracte în Socrate ne-om reliteraturiza voisem să plec nu iar în India pentru preotese Pandele al sibilelor ne-or apuca fălcile coerenței prăpăstuirea năpăstuirii m-am grecizat post-India amor de carne divină tăcere incarnată carpilor demi diem

Oferim această sfântă cruce bunătății poporului român creștin de două mii de ani. Pupat dublu, nu triplu, cor, albăstrimi în aur. A zis o vorbă românească, apoi greacă. Ne mântuim în Domnul. Bun samarinean, agapi iubire de rănit, femeile topite, libertatea nu este suficientă, din socialism în jungla capitalistă, dacă nu este iubirea, nădejdea spre mântuitor mai mult decât spre oameni. Pașii mei, după gândul tău. Viața de aici pregătește viața de dincolo, asta e ortodoxia. Corabia ortodoxiei noastre românești să străbată valurile lumii. Axios. Șorț. Dignus est. Duminica samarineanului, 100 Stăniloae, 17 Teoctist, cuvântul de învățătură Ciubotea și Anastasios, de la microfon Visarion. Le mie parole non passerano. Credo in solo dio. Fato questo in memoria di me. Sobe verzi, melodii folk, riministe, soarele afară, noi înăuntru.

Ne plimbasem prin Connaught Place, pe Chattra, urci și bem un ceai, îl sunăm pe Theban, dacă nu te grăbești cu internarea de mâine a bătrânului, cum că te-ar fi lăsat soră-ta-n baltă, cu finanțarea gramaticii sanscrite. Vatamaniuc, la Rădăuți. Cântați, la noroc, ai lui Streinu, prin misterele Târgovoștei. Silvia Păun la terapie intensivă. Împușcare în formă de biserică. Nu mai sângerez lapte. Nu crezi că războiul va stopa terorismul. Redgrave revopsește mormântul. Resângele pe politică. Am umplut toată casa.

Verissimus Germanicus Maximus. Vergil murise la 55, nereușind să-și ardă mss Eneida, de plânsese împărăteasa Octavia auzindul citind din cartea a 6-a cu moartea fiului ei Marcellus. Când îmbrăca el toga virilis, Lucretius murea, poate la 43 și nu nebun de băutură de amor. Epictet, stoicul: ți-am spus că așa o să faci – i-a zis stăpânului său Musonius după ce acesta îi rupsese piciorul tot lovindu-l, el n-a scris, a vorbit, auditorii simțeau ce voia el să simtă ei, Arrian luase notițe ca după Nae sau Istrate, Encheiridon or Manual, direct discurs. Ca Plotinus din Ammonius și Porphirius din Plotin, Enneade, din orb, întors Mesopotamiei, cu meditație până-n inzi. Pârvan, atât există pe lume cât se poate aminti, vatra avatarului, eugenie canibalică, Kaliless, riks in Morse. Li se îndrăgostiseră cancerele, fulgii, cangurii, trăiască-ne Ionică și Cristina în Darwin, la a doua vedere-coup-de-foudre. Mi-e de Horațiu în Lalage. Extinct our future in dodo. Străzi din Voiculescu. Absență hindu pe renunțare vergiliană, see the caverne, weltschmertz papist, adio Dido pe șoseaua București.

șleahta călare ne face una cu Ghencea

tingirile ne sună stingerea

linguri ne inscripționează Stane

Laden în eden cu Anthony Eden

la masă cu Istrate Micescu

I was decriptating event prediction by subliminality desire-time-space if not just the golden number. Trying to be a hypertext not making dependent my woman. Eye into eye for eye. Absence of tragedy because of no death but avatars information.

ne-am împăca ne-am împăia

de dragul zăpezii

pline de trupuri zburătoare

am și spânzura de arcul

fără săgeată ramayanic

George Anca

„Dacă am făcut descoperiri valoroase în viață, aceasta se datorează mai mult răbdării și atenției decât oricărui alt talent.”

 Isaac Newton

Spuneam… da!, spuneam că s-a dovedit nevoia de schimbare a  modului de a gândi și a simți, dar și cel de a acționa. Și mai vorbeam despre decența necesară politicienilor, cu alte cuvinte despre necesitatea schimbării mentalității lor, astfel ca ei să servească cu adevărat interesul colectivității. Ei, politicienii, au obligația să vegheze asupra „căilor”, să asigure aplicarea ordinei lumești și respectarea dreptății umane. Greșelile lor „sunt crime, fiindcă în urma lor suferă milioane e oameni nevinovați…” spunea poetul nostru Mihai Eminescu.

   Este necesară schimbarea, fiindcă schimbare înseamnă mersul înainte, înseamnă progres, înseamnă atingerea unui echilibru, înseamnă mulțumire în final. Dar orice schimbare trebuie pregătită, adică gândită temeinic, făcută cu răbdare, logică și iubire. Răbdare se cere de asemenea din partea celor care așteaptă schimbarea, adică li se cere a avea puterea de a îndura încercările vieții și de a aștepta când trebuie și cât timp trebuie, ducerea ei la bun sfârșit. Despre omul răbdător se știe că nu provoacă furtuna, ci creează liniște în jurul său, alungă norii. Să ne plecăm urechea la cuvintele înțelepte: „Unde nu este răbdare, acolo nu este nici iubire”, spunea Sf. Grigorie cel Mare, răbdarea fiind cea mai puternică armă în ispite. Și ispite sunt multe. Pentru spiritualitatea creștină viața este o permanentă mergere înainte, spre culmile desăvârșirii, ea însemnând nu numai urcușul unor trepte, ci și o luptă, iar calea este cea a virtuții. Întru această înțelegere a legii interioare a sufletelor, acel numit bun simț trebuie să se manifeste în acțiunile noastre. Putem vorbi, de data aceasta, de o „ramă” în care încadrăm principiile noastre sufletești. În această accepțiune, sensibilitățile de orice fel ale omului de lângă noi nu pot fi lezate, incluzându-le desigur și pe cele religioase și, nimic nu poate justifica, de partea cealaltă, răzbunarea, spiritul revanșard prin ucidere, acțiuni egale cu ale omului primitiv, dominat de instincte. Din punct de vedere legislativ un articol din Declarația Drepturilor Omului specifică: „Nimic nu trebuie să îngrădească libera exprimare, atât timp cât aceasta respectă libertatea și demnitatea persoanei”.

   Probleme noi inundă societățile, și ele vin în valuri puternice, gata să frângă malurile. Ajungem să amintim cuvintele lui Alvin Toffler: „Conducătorii – chiar și cei mai buni – se dovedesc neputincioși, întrucât instituțiile prin intermediul cărora trebuie să acționeze sunt perimate”. Dar oamenii?

   Sunt multe de făcut, un conducător trebuie să aibă o „ceată” în jurul lui, care să ajute cu idei la luarea unor decizii de schimbare. Timpul trece foarte repede, problemele sunt multe și deciziile se cer luate. Pentru cei care așteaptă și critică toate mișcările, este mult mai ușor decât pentru cei care s-au urcat în „trăsura cu cai”. Nu mai spun de „vizitii” aleși, în care se pun toate speranțele. Lor, celor angajați în conducerea acestei lupte li se cere a fi exemple de virtute, iubitori de Dumnezeu și de oamenii pe care-i conduc.

   În această luptă pentru cu caracter virtuos, fiecare om, spunea Părintele Dumitru Stăniloae, „se angajează benevol, din proprie inițiativă, dintr-o dorință de desăvârșire”, iar încercările sau necazurile sunt cauzate de abaterea unora de la calea cea dreaptă a vieții virtuoase. Oamenii și în special cei care ne conduc trebuie să cugete, să-și facă timp pentru cugetare, pentru a face lucruri potrivite firii lor, dar și firii celor pe care-i conduc.

   Se poate întâmpla oricui să rostească sau să dea răspunsuri pripite, sau să acționeze în mod pripit, fără a gândi prea mult. De aceea, ar trebui să ne rezervăm un timp pentru a gândi vorbele și acțiunile, a nu ne grăbi să spunem sau să facem ceea ce ne vine imediat în minte. Nu întotdeauna primul gând este și cel mai bun. Sigur că acest timp pentru fiecare persoană este diferit, funcție de viteza conexiunilor care se fac în minte, dar pentru un rezultat bun al celor spuse și apoi făcute, el este necesar. Pauza, acea tăcere, poate fi cu adevărat „de aur!”. Alții nu au răbdare să asculte, din cauza firii lor, dar de cele mai multe ori din lipsă de înțelegere, nesituându-se pe același nivel de cunoștințe cu ceilalți.

    Împlinirea unei dorințe sau a unui ideal întotdeauna necesită curajul de a suferi întru așteptare. Sfântul Apostol Pavel arată că răbdarea este „o roadă a duhului alături de alte virtuți”. În general suntem nerăbdători. Ne grăbim și ne motivăm întotdeauna graba, cu argumente plauzibile sau mai puțin plauzibile, deși nu ar trebui să ne grăbim niciodată a face ceva fără a ne documenta, adică a cunoaște, analiza în profunzime problemele și a gândi asupra lor. Înțelepciunea poporului român a creat proverbele: „Graba strică treaba”, sau „Încetul cu încetul se face oțetul”, sau „Oțetul tare vasul său și-l strică”( iuțeala poate dăuna), sau „Cu încetul, încetul, agurida se face miere”( cu răbdare se poate obține binele).

   Lucrarea virtuoasă a schimbării fiind grea și putând fi însoțită de necazuri, grăbindu-ne să luăm decizii s-ar putea ca ele să nu fie dintre cele mai bune, mai potrivite. Aprecierile grăbite sunt făcute de oameni incapabili de a înțelege în profunzime lucrurile și ele pot să  perturbe deciziile și chiar drumul ales. După umila mea părere, și aici trebuie să intervină o schimbare. Mi-aș permite să spun: Săriți la gâtul celor vinovați, celor care refuză schimbarea mentalităților ținând astfel pe loc mersul înainte al societății și respectați-i pe cei ce se străduiesc să facă o schimbare în bine! Sunt greutăți și oricât ar încerca cineva să le evite și să se ferească de ele, să recunoaștem că fac parte din arsenalul zilnic al vieții. Pentru ele trebuie avută înțelegere, păsuire.

   Așadar, criticile, așteptările cu privire la viață, trebuie însoțite de răbdare, coordonate într-un mod care să ne permită să ne gândim creativ la viitor; să nu dăm totul la o parte, cu furie, fără judecată și să ne grăbim să înlocuim cu ceva care nu poate demonstra soliditate, pentru a nu ajunge în situația de a fi dezamăgiți. Dar nici a tolera un rău existent, complăcându-ne în situații neclare prea mult timp sau, a fi intoxicați cu sentimentul neîncrederii, al îndoielii, sau de cel al nepăsării. Lipsa de entuziasm, spunea și Dostoievski, este semnul pierzaniei: „și diavolul și nebunia îi așteaptă chemarea”.

   De încercările prin care trecem și vom trece, nu se poate eschiva nimeni. Este foarte important însă, modul în care le judecăm și le înțelegem, le cântărim și le depășim. Adevărate sunt afirmațiile lui  Constantin Noica: „Viața este un dozaj; ești din când în când inteligent, sau ești mai inteligent azi decât ieri”. Poate și de aceea ne trebuie, în cele mai multe momente ale vieții, răbdare, bunătate, înțelepciune; să fim continuu penetrați de spiritul pozitiv care, pentru sociologul și filozoful francez Auguste Comte (1798-1857) – fondatorul filozofiei pozitivismului – filozofie ce nu mai caută explicarea cauzelor obscure ale fenomenelor, ci se mulțumește cu studiul datelor experienței -, constă în „a vedea pentru a prevedea” – a studia ceea ce este, pentru a conclude la ce va fi. În fond, realitatea materială a existenței se află sub imperiul substanței gânditoare a sufletului nostru, lumea exterioară fiind legată de lumea noastră interioară.

   Același filozof francez, în discursul său despre spiritul pozitiv, specifica destinația necesară întregii noastre existențe, atât personală cât și socială, „îmbunătățirea continuă, nu numai a condiției noastre, dar și a naturii noastre […] Dogma progresului nu poate, deci, deveni îndestulător de filozofică decât în urma unei exacte aprecieri generale a ceea ce constituie mai ales această îmbunătățire continuă a propriei noastre naturi, obiect principal al progresului uman.”, accentuând în lucrarea sa asupra faptului că inteligența și sociabilitatea servesc ca mijloc și scop de realizare, prin ele distingându-se umanitatea noastră, de simpla animalitate. Scopul filozofiei lui era de natură practică – progresul umanității –  pe care, se spune, o iubea cu „pasiune mistică”. El arăta necesitatea educației prin care se poate realiza reforma sufletească în sensul spiritului pozitiv, altruismul luând locul egoismului. Și  nu trebuie uitat că educația se clădește pe moralitate; numai cu ea se poate crea orice edificiu  solid.

   În concluzie, referindu-ne la situația din țara noastră, parcă nu am dori schimbări pripite, ci profund gândite, nu am dori neliniști, judecăți nedrepte și lipsă de răbdare din partea celor care este normal să aștepte cu credința că toate se vor rezolva în bine, sau măcar vor porni pe căi bune și drepte. Și vorba dramaturgului român Ion Luca Caragiale: „Nițică răbdare!”să avem.

   Fac o digresiune de la subiect, spunând că există libertatea, valoare fundamentală a societăților noastre, cucerită din greu și care trebuie protejată, iar rama ei de aur, cum îmi place să spun, trebuie să fie decența. Există în lume eroism, excentricitate, fanatism, dar există și sfințenie, și cumpătarea la braț cu răbdarea, cu acestea din urmă ajungându-se la mult doritul echilibru sufletesc, în urma căruia „Ziua soarele nu te va păli și noaptea luna nu te va vrăji” (psalm 121). Oricum, unei ofense nu-i răspunzi cu ură și crimă, ci cu argumente, în același mod, cu iertarea ce conferă putința ei înălțătoare, salvatoare, sau chiar cu ignorarea, care poate avea o notă de noblețe. Cine mai ține cont de toate acestea? Răzbunarea și-a întins aripile negre. S-ar dori uneori dialogul, argumentarea, dar ele pot să existe între oameni cu același nivel de cultură, altminteri poți vorbi în van. Nu oricine poate gusta o glumă, poate râde; alții se încruntă și lovesc, voind să-și impună modul lor de a gândi. Unde mai sunt inteligența și sociabilitatea necesare progresului, când fanaticii zdruncină unitatea, libertatea, progresul omenirii, creând rupturi în societate, acționând în numele unei idei sau a unei religii, pe care probabil nici nu o cunosc îndeajuns? Dar, mai presus de aceste atacuri barbare, criminale, trebuie să se știe că libertatea gândului, a cuvântului, nu vor putea fi ucise, grafitul condeiului nu se va termina niciodată!

Vavila Popovici – Carolina de Nord

Ambasada României în Canada

Joi, 8 ianuarie 2015, Ambasada Romaniei a gazduit o intilnire a scriitoarei Veronica Balaj cu romanii din Ottawa. Seara literara a fost organizata de Asociatia Romano-Canadiana din Ottawa-Gatineau. Din partea ARCOG, Cristina Mihai si Madalina Voina au prezentat-o pe Veronica Balaj publicului. In continuare, scriitoarea a vorbit despre opera sa, a citit citeva poezii si a raspuns la intrebarile celor prezenti. La sfirsitul intilnirii, Veronica Balaj a oferit carti cu autograf participantilor. ARCOG multumeste Amabasadei Romaniei pentru sprijinul acordat.

Veronica Balaj – ambasador Maria Ligor

Veronica Balaj este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania si membra asociata a Asociatiei Canadiene a Scriitorilor Romani. Detine mai multe premii literare, dintre care mentionam Premiul de Excelenta al Uniunii Scriitorilor din Romania pentru romanul Baltazara. Poeta, prozatoare si jurnalista, Veronica Balaj are o opera bogata, ce include cartile Parisul fara mine (1991), Sarbatori amanate (1992), Cu îngerul la arat (1997), Cafeneaua anticarului (1999), Intre alb si noapte (2000), Baltazara (2001), Carnavalul damelor (2005), Scut iluzoriu (2010), Ierusalim-Jerusalem (2013), Cina lupilor (2013) si Orasul alb (2014).

A consemnat,

Adrian Costea de la Ecouri, Ottawa

Sursa: http://bentodica.blogspot.ro/2015/01/veronica-balaj-medalion-de-scriitor-la.html

Traian Stoicoiu este unul dintre intelectualii români care au avut curajul să părăsească România după instaurarea comunismului şi să se remarce într-o societate liberă, în care scara valorilor era respectată. Medic chirurg de excepţie, cu încă două specializări în palmares – cardiologie şi radiologie –, ajunge unul dintre cei mai renumiţi medici din Canada, fiind cunoscut drept cel mai bun specialist în chirurgie din Calgary-ul acelor vremuri. Dumitru Sinu l-a cunoscut la Cluj, pe când se antrena cu sârg la suta de metri: „Nu există ca tu să nu-i baţi pe toţi! Ai picior iute, de căprioară” – îi spunea Stoicoiu, tânărul medic de-atunci, fost fotbalist de performanţă de odinioară, cu care nea Mitică se intersecta deseori pe terenul de sport. Medic chirurg şi, în acelaşi timp, asistent universitar la Facultatea de Medicină clujeană, în puţinul timp liber ce-l avea la dispoziţie, Traian Stoicoiu se relaxa făcând sport. Dumitru Sinu participase la mai multe competiţii şi doar o singură dată ieşise pe locul doi, în rest, era numai primul. De-aici să i se fi tras, oare, lui nea Mitică agilitatea cu care a fugit din România în toamna lui 1948? Se prea poate! Complexele antrenamente care-au urmat în competiţia cu viaţa de refugiat, de-abia atunci începeau… Deşi aveau preocupări diferite, prietenia lui Dumitru Sinu cu doctorul Stoicoiu a fost una specială. Astăzi, la mai bine de 12 ani de la trecerea în nefiinţă a lui Traian Stoicoiu, nea Mitică mă pofteşte la ora aducerilor aminte şi îmi povesteşte despre omul, profesionistul dar mai ales despre prietenul Traian Stoicoiu.

Chirurg la Cluj, pribeag în Occident

Traian Stoicoiu s-a născutla Caracal, judeţul Romanaţi la 18 martie 1907, într-o familie de intelectuali. Bunicul său fusese judecătorla Tribunaluljudeţului Romanaţi, iar părinţii, cadre didactice. La zece zile de la naşterea lui Traian, Matei şi Maria Stoicoiu, părinţii săi, pleacă din Caracal, fiind repartizaţi la şcoala din Vladimir – în sud-estul Gorjului, la 50 de kilometri de Târgu Jiu, unde la 1780 se năştea Tudor Vladimirescu. Astăzi localitatea îi poartă numele. Dela Vladimir, tânăra familie de dascăli se mută însă din nou, stabilindu-sela Copăcioasa, satul natal al lui Matei Stoicoiu, mai aproape de Târgu Jiu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se refugiază în Moldova, de unde revinla Copăcioasa, în 1918. Trei băieţi şi două fete aduseseră bucurie în familiei Stoicoiu: Nicolae, Traian şi Virgil (care, rând pe rând, vor părăsi România, urmându-şi destinele spre lumea liberă) şi fetele, Zoe şi Iuliana. Nea Mitică îi cunoaşte pe Traian şi pe Nicolae. Nicolae Stoicoiu era inginer chimist, fost coleg de facultate cu doamna Sonia Bunescu şi cu Traian Niţescu – doi cunoscuţi şi prieteni ai săi. Nicolae şi soţia lui, Marioara, îi sunt, o perioadă, oaspeţi în California. Doctorul Stoicoiu, la care Nicolae, fratele său, venise în vizită, fiind foarte ocupat şi implicat în munca de chirurg, ce nu era tocmai uşoară, îl roagă pe Mitică Sinu să se ocupe de ei şi îi ducela Long Beach, unde locuia vechiul său prieten. După cum am arătat în capitolul despre inginerul Stoicoiu, acesta rămâne mai mult timp pe pământul american, dar spre sfârşitul vieţii se întoarce în România. Pe Virgil Stoicoiu, avocat de profesie, nea Mitică îl întâlneşte la Paris, dar nu-l cunoaşte prea bine. I-l prezentase Traian, de la care aflase că era pasionat de politică. Traian Stoicoiu a absolvit facultatea de medicină în 1935 şi. începând cu anul 1937, face parte din corpul profesoral al facultăţii, ca asistent universitar. Tânărul cadru universitar, care fusese şi fotbalist de performanţă, independent şi sigur pe sine, dar cu idealurile spulberate de orânduirea ce tocmai se instalase ca o volbură peste lanul său de vise, aparţine unei generaţii pentru care verbul a fugi (din România) devenise o obsesie… Clujul acelor vremuri tulburi nu făcea notă discordantă faţă de alte centre universitare din ţară, devenite teatre de desfăşurare a acţiunilor mişcării legionare şi rezistenţei anticomuniste. Cei mai înverşunaţi dintre studenţi şi intelectuali aderau la doctrina legionară, alţii, simpatizau doar, fără a se implica direct, la fel ca Traian Stoicoiu. Începând cu mijlocul lunii mai 1948, comuniştii au început vânătoarea, şi, fără excepţie, au arestat masiv legionari get-beget şi simpatizanţi ai acestora, ceea ce i-a determinat pe mulţi să părăsească ţara. Tânărul medic avea o educaţie aleasă, remarcându-se întotdeauna prin distincţie şi respect pentru cei din jur, iubindu-şi profesia şi dedicându-se acesteia. Trăia în Ardealul măcinat de animozităţi ce se manifestau între români şi etnicii maghiari, induse de însăşi situaţia din ţară – o Românie lovită de ciuma roşie şi frământată de mişcările de rezistenţă anticomunistă. Sătul de situaţia incertă din România, în clocotul mişcării anticomuniste şi când pericolul arestărilor în rândul celor care nu agreau regimul era iminent, doctorul Stoicoiu renunţă la statutul de medic chirurg şi părăseşte ţara, ajutat de faimosul fotbalist de origine maghiară, Iuliu Bodola.

Iuliu Bodola a fost unul dintre cei mai mari fotbalişti pe care i-a avut România. Născutla Braşovla 26 februarie 1912, debutează în oraşul natal,la Braşovia Braşov, apoi va jucala CA Oradea, Venus Bucureşti, Ferar Cluj şi, în final,la MTK Budapesta.Are 48 de selecţii în echipa naţională a României, pentru care înscrie 30 de goluri şi 13 în echipa similară a Ungariei. Participă cu echipa Românieila Campionatele Mondialedin 1934 şi 1938. Fostul său coechipier dela Venus Bucureşti, regretatul Ilie Savu îl caracteriza astfel: „…făcea ravagii printre adversari, având un şut necruţător şi lovind mingea la fel de bine cu ambele picioare”. Are în palmares 112 goluri marcate în prima divizie românească şi alte 85 de goluri în prima ligă ungară. Traian Stoicoiu o avusese pacientă pe mătuşa lui Bodola. Cum nu era naţionalist şi nu se alinia curentului antimaghiar al vremii, între el şi Bodola se născuse o relaţie de prietenie care-i va folosi ulterior, la plecarea din ţară. Bodola juca din anul 1946 la MTK Budapesta. Aflând intenţia tânărului medic, se oferă să-l ajute şi, la 18 august 1948, Traian Stoicoiu trece graniţa maghiară, în maşina personală a fotbalistului. Traversează Ungaria şi de aici ajung în Austria, de unde medicul român va pleca apoi spre Franţa, via Germania. După mai bine de un an, este prins la graniţa germano-franceză, unde face zece zile de puşcărie, dar reuşeşte să ajungă la Paris, în luna octombrie 1949. Urmează o perioadă de căutări, de emoţii şi examene pentru echivalarea studiilor, timp în care lucrează ca asistent medical la un spital dintr-un orăşel din apropierea Parisului. În momentul obţinerii dreptului de liberă practică, profesează ca medic, în acelaşi spital, iar în martie 1951 părăseşte Franţa şi pleacă în Canada, oprindu-se pentru început în Quebec.

Cu trei specializări în medicină – doctor la Calgary, Alberta

Ajuns în provincia canadiană Quebec, după aproape trei ani de la plecarea din ţară, Traian Stoicoiu va lucra la un spital din Montreal. Perioada de şedere în capitala provinciei este una destul de agitată. De-aici, doctorul Stoicoiu începe colaborarea la radiourile diasporei şi are intervenţiila Radio EuropaLiberă. Nu poate profesa chirurgia, pentru că în Quebec exista un articol de lege, conform căruia medicii chirurgi nu aveau dreptul să opereze, decât după cinci ani de la stabilirea în Quebec. Traian Stoicoiu nu stă pe gânduri şi se mută la Calgary (provincia Alberta), unde se stabilise inginerul Traian Niţescu, prietenul său din studenţie, o reală personalitate în domeniul prelucrării şi comercializării produselor petroliere, preşedintela Petrofina, una dintre cele mai prestigioase companii de profil din lume. Traian Niţescu părăsise România într-un mod inedit: trecuse Dunărea înot în Iugoslavia, împreună cu soţia sa, care neştiind să înoate, traversează apele fluviului ajutată de un cauciuc şi de soţul său, înotător desăvârşit. Nea Mitică Sinu auzise de aventura lui Niţescu în lagăr la Kovacica, unde inginerul român era cunoscut ca fiind un intelectual de mare clasă, cu un curaj de admirat. Nu-l văzuse însă niciodată, până în Canada. Aici îl vizitează de multe ori împreună cu doctorul Stoicoiu. Traian Niţescu îl simpatiza şi, de câte ori îl invita pe Traian la el, un uita să-i spună: „Dar adu-l şi pe Mitică cu tine!”, pentru că era o prezenţă agreabilă. Până lucrurile intră în normalitate, Traian Stoicoiu locuieşte pentru o perioadă de şase luni la inginerul Niţescu. În acest interval, muncind intens, reuşeşte să înveţe bine limba engleză şi îşi susţine examenele de echivalare a studiilor. Avea şi înclinaţie spre învăţarea limbilor străine, pentru că vorbea fluent şi franceza, germana, italiana şi maghiara. Urmează o perioadă parafată prin rezultate excepţionale care fac din doctorul român un nume strălucit pe firmamentul medicinei canadiene. Cele trei specializări în medicină, calităţile sale profesionale, susţinute de un caracter puternic, sănătos, îl propulsează în elita medicală din Calgary şi, într-un timp relativ scurt, devine cel mai solicitat chirurg din zonă: „nu-i plăcea să se laude, ci să acţioneze – îmi mărturisea de curând într-o convorbire telefonică, Gregory, băiatul domnului Stoicoiu – ştiind să explice foarte bine lucrurile, atât la clinică, cât şi acasă. A fost un excepţional profesionist, un permanent exemplu de corectitudine şi moralitate, dar şi un profesor desăvârşit în familie”. Era preferatul pacienţilor proveniţi din ţările europene – sârbi, unguri, ruşi, cehi, slovaci şi desigur, români – iar dacă doreai cumva o recomandare către un medic bun, cu siguranţă că ai fi fost îndrumat spre Traian Stoicoiu. Dăruirea sa profesională era completată de imensa dragoste de semeni, fiind un om plin de compasiune şi un generos fără margini. „Tatăl meu nu a fost unul care avea nevoie să atragă atenţia asupra sa, a fost mai degrabă tăcut, confident, un adevărat turn de tărie – îmi scria zilele trecute Rodica Stoicoiu, fiica chirurgului – nu cred că l-am auzit vreodată lamentându-se, dimpotrivă, el putea să împrumute din tăria sa şi altora şi să se îngrijească de problemele lor”.

„Nu a avut prea mult timp liber, dar cât a avut l-a petrecut cu familia!”

Traian Stoicoiu se căsătoreşte cu Helen, asistentă medicală la spitalul la care lucra – irlandeză de origine, născută în Quebec City –, o femeie tare cumsecade, de care nea Mitică Sinu îşi aminteşte cu plăcere şi care-i dăruieşte soţului său doi copii minunaţi – Gregory şi Rodica. „Când mergeam la ei în vizită,la Calgary, stăteam aproape toată noaptea la poveşti cu Traian. Cu Helen vorbeam mult despre irlandezi, despre suferinţele şi despre ţara lor. Aflasem cum şcolile le-au fost distruse şi cum au fost nevoiţi să plece la studii în alte părţi ale lumii, şi cum limba irlandeză era interzisă în vremea aceea, inclusiv în Canada. Helen era foarte simpatică – mărturiseşte nea Mitică – iar irlandezii sunt cei mai formidabili oameni pe care i-am întâlnit în exil: muncitori, corecţi, prietenoşi”. Irlandeza este o limbă străveche, de origine celtică, făcând parte din grupa insulară a aşa-numitelor limbi Q-celtice (goidelice), alături de limba scoţiană şi limba manx. Este cunoscută şi sub numele de limba gaelică, dar acest termen este incorect şi nu este precis. Astăzi are statut de limbă oficială în Irlanda, dar majoritatea populaţiei vorbeşte limba engleză, ca urmare a interdicţiei acestei limbi, în vremurile de frământări şi războaie dinaintea câştigării independenţei ţării, în anul 1937. Emigranţii irlandezi din acele timpuri au dus odată cu ei în exil tradiţiile şi cultura ţării lor. Pe alocuri, în Statele Unite, Canada şi Australia, se mai întâlnesc vorbitori de limbă irlandeză autentică, dar în toate aceste ţări utilizarea limbii irlandeze este în declin, în favoarea limbii engleze. Copiii lui Traian Stoicoiu urmează îndeaproape exemplul părintelui lor. Educaţia primită în familie, sub supravegherea atentă a mamei, mereu în preajma lor, dar şi prin dragostea şi învăţămintele primite, în puţinul timp liber pe care doctorul îl avea la dispoziţie şi îl petrecea în exclusivitate în familie, sunt astăzi oameni realizaţi, împliniţi, educaţi în spiritul respectului faţă de muncă şi mai ales faţă de oameni, făcând cinste numelui Stoicoiu.

Greg Stoicoiu şi premierul Canadei Stephen Joseph Harper într-un proiect de anvergură – Istoria hocheiului

În 1960 se naşte primul copil al familiei Stoicoiu, Gregory. Îşi face studiile în oraşul natal, la Calgaryşi se orientează spre arte, obţinând Bachelor of Arts in drawing and painting – licenţa în arta desenului şi picturii. A studiat şi este preocupat de istorie. Istoria este una din pasiunile sale, dar nu singura. Gregory îşi aduce aminte cum, în timpul liber, tatăl lor îi ducea în mijlocul naturii, la pădure şi la pescuit. Vânătoarea nu-i plăcea, pentru că iubea tot ce este viu şi, prin natura profesiei, el lupta pentru a salva vieţi omeneşti. Detesta politica, dar iubea sportul: fusese sportiv de performanţă, îi plăcea să-l practice şi o făcea doar ocazional, când îi permitea programul. Probabil aşa s-a născut pasiunea lui Gregory pentru sport. Astăzi cele două mari pasiuni ale sale se regăsesc într-o preocupare deosebită: face parte din departamentul de cercetare, într-un proiect de mare anvergură: o carte despre istoria hocheiului, în care este foarte implicat însuşi actualul premier al Canadei, Stephen Joseph Harper. Lucrează de şapte ani la această carte şi Greg mi-a mărturisit că are schiţa cărţii asupra lui, oriunde se duce: „I’m a hockey guy” – mi-a spus Greg în finalul discuţiei. Cuvintele lui vin ca o confirmare a faptului că pasiunea pentru sport, în special pentru hochei, este evidentă şi susţinută prin implicarea şi dăruirea de care dă dovadă în proiectul amintit. Va fi o surpriză deosebită pentru canadieni, unde hocheiul a devenit un sport popular – mai ales după 1870, când un grup de studenţi ai universităţii din Montreal introduc primele reguli cu privire la pucul de joc şi la numărul de jucători. Pe de altă parte, implicarea directă a premierului Harper în scrierea cărţii, cu siguranţă că va creşte cota ei valorică şi interesul cititorilor canadieni şi ai iubitorilor acestui sport din Canada şi din toată lumea. Stephen Joseph Harper, născut la 30 aprilie 1959, actualul premier al Canadei este liderul Partidului Conservador, devenind prim-ministru în fruntea unui guvern minoritar, în urma alegerilor federale din 2006. Este primul premier din partea Partidului Conservator recent constituit prin fuziunea partidelor Conservator Progresist şi a Alianţei Canadiene. Este membru al Parlamentului canadian încă din anul 1993, când devine deputat de Calgary-vest, ocupând această funcţie până în 1997. Fiind unul dintre membrii fondatori ai Partidului Reformei, este primul parlamentar care s-a alăturat Coaliţiei Naţionale a Cetăţenilor. În 2002, reuşeşte să reintre în structurile Parlamentului Canadei, ca lider al Alianţei Canadiene, succesoarea Partidului Reformei, şi reprezintă zona Calgary sud-vest. În 2003, ajunge la un acord cu liderul Partidului Conservator Progresist, Peter McKay, şi cele două partide fuzionează, formând Partidul Conservator. Este primul lider non-interimar, ales în martie 2004, în fruntea acestei grupări politice. La alegerile federale din octombrie 2008, Partidul Conservator al lui Harper câştigă cu o minoritate vizibilă, câştigând 143 de locuri din 308, în Camera Comunelor. Dar, în martie 2011, al patruzecilea Parlament canadian este dizolvat, ca urmare a votului de neîncredere din partea partidelor de opoziţie. La 2 mai 2011, în urma alegerilor federale, partidul lui Harper câştigă majoritatea, cu 166 de scaune parlamentare, şi se instalează un guvern majoritar format din conservatori.

Din biografia îndrăzneţului premier reiese faptul că are o legătură strânsă cu comunitatea din Calgary, căreia îi aparţine şi fiul doctorului Stoicoiu, Gregory, apropiat ca vârstă cu premierul. Stephen Joseph Harper s-a născut şi a studiat la Toronto, unde a absolvit liceul şi a intrat apoi la Universitatea Toronto, dar după două luni a renunţat şi s-a mutat la Edmonton, Alberta. Aici a lucrat pentru început în sala de e-mail a companiei Imperial Oil, ca apoi să avanseze şi să lucreze în resortul sisteme informatice din cadrul companiei. Reia studiile postliceale la Universitatea Calgary, obţinând licenţa în economie. Tot în cadrul acestei universităţi, dar ceva mai târziu, va obţine şi titlul de master în economie, în 1993. Legăturile lui Stephen Harper cu Universitatea Calgary sunt foarte puternice, drept care se întoarce adesea aici şi participă la conferinţe şi evenimente academice. Este cel mai recent prim-ministru, care, după Joe Clark, fost premier în perioada 1979-1980, nu are studii juridice.

Împătimit iubitor al hocheiului pe gheaţă, încă din copilărie este fan al echipei Toronto Maple Leafs. În prezent lucrează la această carte – de care mi-a vorbit şi Gregory Stoicoiu –, despre istoria hocheiului şi, ocazional, scrie diverse articole pe această temă.La Campionatul Mondial de Hochei pe Gheaţă pentru Juniori din 2007, Haper a apărut pe reţeaua de televiziune TSN, în cadrul emisiunii ce transmitea în direct finala Canada-Rusia. Cu această ocazie, a intervenit cu comentarii şi a fost intervievat asupra pasiunii sale pentru acest sport, şi a preocupării speciale pentru scrierea istoriei hocheiului, lucru care necesită însă multe ore suplimentare de muncă. Dar, când pasiunea există cu adevărat, se găseşte şi timpul necesar şi calea prin care poţi să guşti satisfacţia împlinirii.

Revenindla Gregory Stoicoiu, aş adăuga, ca o opinie personală, că în faptul că lucrează alături de premierul Stephen Harper la elaborarea unei cărţi despre istoria hocheiului, rezidă un caracter deosebit al acestuia, marcat prin seriozitate, pricepere şi dedicare. Are cui să-i semene: Gregory a avut un model excelent în persoana tatălui său, despre care, spre finalul conversaţiei noastre, îmi zicea: „He was a tremendous person. He was my best friend” – a fost un om excepţional, a fost cel mai bun prieten al meu. Dar nici sora lui, Rodica, nu este mai prejos. Se bucură de cele mai înalte titluri academice în domeniul teologiei.

Rodica Stoicoiu – Doctor în teologie, profesor universitar în Maryland, SUA

Al doilea copil al lui Traian şi Helen Stoicoiu este Rodica. Ea vine pe lume la doi ani după fratele său Greg, în anul 1962. Locuieşte în Maryland, Statele Unite. Este profesor de teologie la „Mount St. Mary’s University”, din oraşul Emmitsburg. Cu masteratul luat la „University of Notre Dame” şi doctoratul la „The Catholic University of America”, autoare a cărţii „Genesis, Evolution and the Search for a Reasoned Faith”, în prezent, predă, într-un spectru larg, cursuri de Istoria Bisericii, Teologie Fundamentală şi Sacramente. Este implicată atât în latura academică, cât şi în cea pastorală, fiind şi director de liturghie la parohia „St. Agnes” (este specializată în „Teologia liturghiei”). Aria cercetărilor sale cuprinde dialogul ortodox-catolic, teologia trinitariană şi istoria bisericii primare. În prezent, Rodica Stoicoiu se concentrează şi asupra altor articole din domeniul teologic, de care se va folosi în editarea viitoarelor sale cărţi. Printre alte lucruri pe care mi le-a povestit despre tatăl său, Rodica Stoicoiu îşi aduce aminte cum, la înmormântarea lui, au luat cuvântul câţiva dintre participanţii la funeralii, cunoscuţi, prieteni sau foşti pacienţi, adresând ultimul lor omagiu celui plecat în eternitate, într-un cadru marcat de sobrietate şi respect. Au fost reliefate omenia, generozitatea şi robusteţea lui morală şi mai ales faptul că neîntrecutul chirurg a ajutat pe toată lumea: unora le-a găsit de lucru, altora, le-a împrumutat sau le-a dăruit bani, fără a aştepta să-i fie restituiţi, cum, pentru o parte dintre ei, a girat la bănci, pentru a-şi cumpăra case. „Toţi au vorbit despre un om, despre un prieten, despre un profesionist care a trăit o viaţă de generozitate tacită”…

„Singurul prieten pe care-l am este Mitică Sinu!”

Pe Traian Stoicoiu şi Mitică Sinu îi lega o prietenie frumoasă şi veche, încă din tinereţe, când alergau pe aceeaşi pistă… Doctorul Stoicoiu, fostul fotbalist care-l încuraja pe Mitică „să lupte pentru suta de metri şi să devină campion, câştigase competiţia cu profesia, ajunsese un medic de marcă în Canada, avea o familie frumoasă şi mulţi prieteni dragi în jur. Nea Mitică s-a întrecut pe sine, a învins capcanele exilului, a ignorat greutăţile, s-a împlinit în plan familial, avea propriul său hotel şi o duzină de prieteni de calitate. Analizaţi în profunzime, cei doi au avut dintotdeauna cel puţin o trăsătură de caracter comună: dragostea de oameni, care alături de generozitate, compasiune şi demnitate, constituie principalele linii directoare ce marchează vieţile lor. După trecerea graniţelor României, traseele urmate de cei doi prieteni sunt diferite, însă drumurile lor se intersectează – prima datăla Paris, şi apoi, în Canada. Timpul petrecutla Montreala fost scurt, însă după stabilirea doctorului Stoicoiu la Calgary, Dumitru Sinu îl vizita destul de des. Trăgea la casa familiei Stoicoiu şi petreceau ore întregi povestind şi depănând amintiri. Nea Mitică rămânea de multe ori fără niciun ban, era un împătimit jucător la bursă… Atunci îl suna pe Traian, dându-i de înţeles că situaţia lui financiară nu era din cele mai bune şi încercând să-i spună, pe ocolite, că are nevoie de bani. Stoicoiu însă i-o reteza scurt: „Spune de cât ai nevoie – 2.000, 3.000?” – şi-i oferea ajutorul. Traian Stoicoiu îl înţelegea şi-l ajuta, pentru că ţinea foarte mult la el şi, în plus, avea şi de unde. Se întâmplase ca Traian Stoicoiu să fie prezent la o cină, cu încă câteva familii de români. Comunitatea românească era destul de unită şi românii noştri obişnuiau să petreacă împreună cu diverse ocazii. Vreo doi dintre cei prezenţi au făcut imprudenţa să-l bârfească pe nea Mitică… Atât i-a trebuit doctorului Stoicoiu: s-a ridicat imediat de la masă, şi-a luat pălăria şi paltonul şi a plecat spunându-le doar atât: „Acum puteţi vorbi de Mitică, dar în prezenţa mea, nu!” „Eu am aflat de acest incident de-abia peste câţiva ani. Nici n-am apucat să-i mulţumesc, pentru că Traian nu mai era…” – îşi aminteşte Mitică Sinu.

Români bogaţi din Calgary!

Doctorul Stoicoiu era unul dintre cei mai de vază români din Calgary, în perioada aceea, alături de preşedintele companiei Petrofina, inginerul Niţescu, nume marcant al petrochimiei mondiale şi un recunoscut inventator. Dar vârfurile în materie de avere erau Prinţul Şuţu, Negroponte şi un moldovean, Mike Porojne. „Prinţul Şuţu deţinea în zonă terenuri întinse şi ferme renumite – îşi aminteşte Mitică Sinu. Când treceai cu trenul prin acea zonă, se anunţa: Acum trecem prin domeniul Prinţului Şuţu!” Foarte bogat era şi un alt român din Calgary, Mike Porojne. Făcuse bani mulţi, pentru că madame Porojne avea un unchi care lucra la primărie. Cunoscând proiectele care erau în obiectivul administraţiei locale, acest unchi sfătuieşte familia Porojne să cumpere terenuri în zonele de interes, unde urma să se investească masiv şi să se construiască edificii de interes guvernamental. Cum preţul de răscumpărare a terenurilor sau imobilelor din zonele ţintă, era mai mare decât preţul pieţei, cei despăgubiţi câştigau în plus. Având informaţia de la sursă, Porojne câştigă sume considerabile, pe care apoi le reinvesteşte în tot felul de afaceri profitabile. „A ajuns să deţină un hotel pe care l-a vândut mai târziu cu opt milioane de dolari – îşi aminteşte nea Mitică – dar nu s-a jenat să-mi spună: Mitică, în viaţa mea, eu n-am citit o carte”…

Fiica lui Mike Porojne era căsătorită cu băiatul unui preot din România. Mare comunist, popa! Când mergea în vizită, în ţară, bogătaşul canadian de origine română era primit cu mare pompă, fiind invitat la recepţii alături de oficialităţile locale, şi bucurându-se de o atenţie deosebită. Când revenea în Canada, fireşte, nu avea ce vorbi de rău de comunişti, lui îi mersese bine în ţară! Doctorul Stoicoiu purta adesea discuţii contradictorii cu Porojne şi nu ezita să-i spună că cel mai diabolic sistem din câte-au fost vreodată este comunismul şi că el, Porojne, habar nu are cine sunt comuniştii… Comuniştii şi regimul lor draconic îl determinaseră pe Traian Stoicoiu să părăsească România. A trăit mai bine de o jumătate de veac departe de ţară, printre străini, şi nu s-a mai întors vreodată acasă… Poate că ar fi făcut-o dacă s-ar mai fi întâlnit o dată cu Brâncuşi, aşa, ca în anii tinereţii, în parcul oraşului Târgu Jiu…

Doctorul Traian Stoicoiu şi Brâncuşi

Oltean din Copăcioasa Gorjului, cu tatăl judecător, ani buni în slujba dreptăţii la Tribunalul Judeţean Romanaţi, Matei Stoicoiu, se întoarce în ţinuturile natale imediat după naşterea fiului său, Traian, cunoscutul chirurg de mai târziu, din Calgary. Nu se cunosc date certe despre ascensiunea profesională a lui Matei Stoicoiu, ştiu însă de la nepotul său, Gregory, că a fost un dascăl renumit al Gorjului şi el, şi soţia sa, şi că la un moment dat a ajuns director de şcoală. Am mai aflat dela Grgorycă se cunoştea bine cu Constantin Brâncuşi. Că au fost sau nu colegi de şcoală, aşa cum au apărut unele informaţii în presa românească, în anii trecuţi, nu am aflat, însă că relaţia dintre cei doi era apropiată ştiu din sursă directă şi sigură. Matei Stoicoiu şi Brâncuşi au discutat mult pe marginea monumentelor sculptate de maestru, în timpul întâlnirilor lor.

Gregory mi-a mai relatat că şi tatăl său a avut onoarea să stea de vorbă cu Brâncuşi. Era student la Clujpe vremea aceea şi venise acasă, ocazie cu care, Matei Stoicoiu l-a prezentat ilustrului sculptor. Ceea ce Gregory mai ştia de la tatăl său este faptul că, în timpul întâlnirii cu Brâncuşi, în parcul de la Târgu Jiu, Traian Stoicoiu aflase mai multe detalii despre renumitele monumente brâncuşiene. Nu putea să-mi precizeze dacă Brâncuşi le-a denumit Masa tăcerii sau Masa apostolilor neamului, nici dacă inegalabila Coloană a infinitului ar fi fost de fapt Coloana sacrificiului infinit, sau Poarta sărutului ar fi purtat denumirea de Monumentul întregirii neamului. Dar sigur este faptul că aceste memorabile opere brâncuşiene au fost comandate şi executate în memoria eroilor neamului. Prin 1950, după ce a ajuns în Franţa, Traian Stoicoiu a avut bucuria să-l întâlnească din nou pe Brâncuşi, de data aceastala Paris. Constantin Brâncuşi a fost şi va rămâne un simbol pentru sculptura românească, unic în felul lui, iar adevărul despre operele lui nu-l va şti nimeni, niciodată, decât autorul, şi acest adevăr s-a aflat doar în gândirea artistică şi creativă a ilustrului sculptor.

Traian Stoicoiu s-a stins din viaţă în anul 1999… „Despre morţi să vorbim numai de bine!” – spune o vorbă veche românească –, dar nu acesta este motivul pentru care am prezentat în termeni elogioşii personalitatea lui Traian Stoicoiu. Mă gândeam la acea generaţie de aur – aş numi-o eu, fără să exagerez –, care, ajungând în lumea liberă, a dovedit inteligenţă, ambiţie, seriozitate, respect faţă de muncă, faţă de sine şi de semeni, lăsând în urma lor realizări profesionale de excepţie şi mândria că au aparţinut poporului român.

Octavian D. Curpaş

Born in August 1972 in Oradea, Romania, Octavian Curpas came to U.S.  in March 1997, after working for three years as editor of a newspaper in Romania. He lived in California for eight years, after which he relocated – in March 12, 2005 to Phoenix, Arizona. That same year, he arrived in Arizona, he married with his wife, Roxana. Both endowed with the power of hard work and diligence they have opened their own business in real estate which they are still currently working in. On May 19, 2009 they received the best gift from God, their first child, little Janice, this name was chosen for its special meaning “God is gracious.”

Writer, journalist by vocation (with higher education in journalism, international business and legal sciences), Octavian Curpas is an important name of the press today. He writes with grace and dedication to several U.S. publications, but also in Romania, he is editor of publications “Colorado Beetle” and “Phoenix Magazine”. I always imagined that the journalists should have certain traits: love of literature, people, nature’s beauty, love of their craft, a competitive spirit, compelling in their writing, dedicated to their calling, gifted, having a keen sense of observation and reason, in short, proving a deep love for everything around them, being honest to themselves, i.e. to their thinking and judgment, honest to the wrong and being ready to provide help with the broad views of their mind.

I thought and I think, journalists should not let appearances or situations hinder them, to be discerning in what they see, hear and write, to be honest to themselves, certain of their ideas and thoughts, honest to the readers, able to help others with his wisdom, by expressing thoughts through words on a newspaper page, humble and not arrogant, but to be honest and transparent, to have dignity, not giving in to the challenge or the insults, to be humorous with the humor of the Romanian spirit when needed, with which readers can smoothly comprehend, without frowning because of the everyday challenges of life, not rancorous, but friendly and serene, able to admit that they may fail; know when to ask, in this case, needed apologies, be bold, courageous and love of God. Octavian’s articles are succinct, i.e. have maximum information with minimum words. With great certainty, manifesting these traits from the soul and being able to bring them to the surface and use in such a beautiful career, polishing them, for the people’s good of the society in which we live.

All these qualities are found in Octavian Curpas, flowing through his body, having that “vein” of journalism from which he fielded countless interviews, dialogues, and articles, highlighting the special people and often providing the gems of a society which we all like to know better. He, also, distinguishes himself through his activities of literary criticism. He is able to distinguish a good book from a bad book and has the talent to find authors who tend to shy away, but whose works deserves to be discussed and be removed from the ordinary crowds, and he does so with talent, with thoroughness and depth of understanding. In his writings he intelligently captures the idea and message of the book, by highlighting the essence of the literary work and ultimately creates inspired summaries.

Unlike some writers which treats lightly their profession, omitting many “pearls” of writings, Octavian Curpas prefers to make a brief monograph of the books, to highlight the hidden beauties created, giving them shine, as Cioran once said: ” When you write a book you, never know who’s fate will be forgotten … A book or a book without echo can always come back to life. “. Just as literature is the art of the work, written through artistic expression that gives to the writers imagination, feelings, being part of the social phenomenon, so is the art and literary criticism, and to one who ventured to this, even more it is required to be more than just a writer. So, there is mandatory a cultural knowledge, both in quantity and quality. Octavian Curpas has this cultivated knowledge and always thirsts for it.

I am convinced that all newspaper journalists, such as those from “Colorado Beetle”, have enjoyed a career full of enthusiasm, optimism and ideals. The number of magazine subscriptions has grown, and increased, and as the years will go by, the journalists and the youth talents will be more beautiful as before, because they will have to benefit from the mysterious light, which will flow from their hearts, committing their journalistic wonders onto a beautiful creation.

Celebrating you means to celebrating us, to live with a great job satisfaction, because we can say with pride, and each of us can say: ”I am your colleague!”
May the Lord give us health, to enjoy what we accomplished!

May you continue with a happy and beautiful year in review, together with the staff management and its employees!

With gratitude and awe,

By Vavila Popovich
Raleigh, North Carolina