Cuvânt și iubire

      Dacii

Pe sub ramuri reci de brad
Se aude-un şuier amplu
Din vâltori, fuioare cad
De vibraţii munţi se umplu

Trei flăcăi cu cuşme albe
Peste ape trec râzând
Poartă munţii mândre salbe
Stânci în soare scânteind

Vântul s-a-nfrăţit cu timpul
Trei flăcăi pe munţi se urcă
Şuierând se-aude lupul
Trei flăcăi din os de stâncă

Trei flăcăi din neamul dac
Stăpânind cărări şi munte
Sânge crud din neamul trac
Neam de regi cu stea în frunte

Se înclină munţii-n cale
Prin vâltori un cânt se-aude
Nu e timp de dor şi jale
Scâncet rău de fiare crude

Urlă lupul a-ntristare
Cei voinici mai tare râd
Prin păduri cu căprioare
Unduiri de duşman hâd

Trei voinici se-avântă-n luptă
Brazii tremură de spaimă
Cad duşmanii-n Ţara Sfântă
Dacii mei şi-n ochi au armă !

Din armuri scântei de foc
Dacii tineri râd cu poftă
Nu e timp de cânt şi joc
Ca şi lupii, dacii luptă !

Scânteie în soare lupul
Dacii şi-au ieşit din fire
S-a oprit în loc şi timpul
Pe voinici să îi admire

Cel mai tânăr fără teamă
Strigă lupul peste stei
Ai jura că n-are mamă
Ah, cum luptă dacii mei !

„Ţara asta nu-i a voastră” !
Hohotind de cruda-i soarte
Ca şi pasărea măiastră
Tânărul se avântă-n moarte

Şi atunci din munţi se-aude
Urlet de strigări străbune
Umbre crâncene şi crude
Vin pe tânăr să răzbune

Dacii tineri luptă stins
Au rămas numai ei doi
Sânge aprig, foc nestins
Ah, ce tineri ! Ce eroi !…

Tineri daci şi lupul alb
Hohotind se-avântă-n moarte
Mor pentru pământul drag
Ce voinici !… Ce tristă soarte !…

Cântecele urcă-n ceruri
Dacii-şi cântă bravii lor
Vin duşmani, ardă pământul
Nu vor plânge dacă mor…

Doar prin văi, fecioare sfinte
Fac cununi de Sânzâiene
Lupul străjuie morminte
Dacii ? Cântă prin poiene…

Sandu Cătinean din Bonţida

Sondajele preliminare alegerilor parlamentare anticipate din Grecia, programate pe 25 ianuarie, în care stînga radicală SYRIZA figurează ca favorită cu un procentaj zdrobitor, o fac pe Angela Merkel, care ţinea cu dinţii de Grecia, să dea un pas înapoi. Liderul SYRIZA, Alexis Tsipras vrea să pună capăt austerităţii impuse ţării de troica U.E. B.C.E. şi F.M.I., în schimbul împrumuturilor de circa 240 de miliarde de euro. Tsipras cere negocierea unei restructurări a datoriei care sufocă economia Greciei. Potrivit Der Spiegel, Angela Merkel şi ministrul de finanţe Wolfgang Schauble şi-au schimbat opţiunea de pe un picior pe celălalt şi „consideră suportabilă ieşirea Greciei din zona euro”. Cum de renunţă atît de uşor la austeritatea şi aşa-zisa disciplină fiscală impuse grecilor ? Simplu de ghicit. Liderii forţoşi ai Europei au început să priceapă că, batjocorirea unor state membre în baza unor tratate fiscale oneroase se apropie de sfîrşit. Suveranitatea statelor din U.E. trebuie să redevină sfîntă. Aviz guvernului de la Bucureşti şi preşedintelui Iohannis, căruia i-am sugerat acest lucru încă de anul trecut, în editorialul „Iohannis trebuie să rupă tratatele fiscale dăunătoare României”: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Noul%20presedinte%20trebuie%20sa%20rupa%20tratatele%20fiscale%20de%20MDP.htm

A fost mare aglomeraţie la tribunale şi parchete

Dacă preşedintele nostru nu se va dumiri rapid că statutul pacificator, „lasă-mă să-mi tihnească mandatul pe o plasă  de păianjen şi te las”, nu mai ţine, dacă nu se va dumiri rapid că sinistra corupţie din sînul Puterii nu mai poate zburda prea mult timp pe harta României, că unor lighioane din justiţie şi din cercul său li se vor suprima „raţiile” şi vor fi pitiţi după gratii, atunci va fi înghesuit între valurile entuziasmului şi nu va mai avea loc de întors între albii. Pînă la ipotetica trezire din beţia zîmbetului de învingător, 2015 a debutat cu o călcătură tare şi cu două moi, iar anul 2014 rămîne pentru români un an istoric – anul condamnaţilor în Parlament şi în Justiţie. Treizeci şi opt de magistraţi păziţi de mascaţi şi urcaţi în dube asemenea infractorilor pe care îi judecă, au fost anchetaţi, arestaţi sau trimişi în judecată în 2014 pentru luare de mită (sute de mii de euro), abuz în serviciu şi trafic de influenţă. Peste 45 de preşedinţi de consilii judeţene şi primari din clubul select al penalilor cu funcţii de răspundere, din cei care au tăiat şi spînzurat în teritoriu ca în propria curte, şi alţi papiţoi profitori din ansamblul  Justiţiei şi Procuraturii au fost cazaţi după gratii. A fost mare aglomeraţie la tribunale şi parchete în 2014, încît am zice că mai toţi politicienii s-au îndrăgostit de procurori. Dreptul de a aproba copierea articolelor prezentate AGERO aparţine deţinătorilor de copy-right (autorul/autoarea) care trebuie contactaţi şi informaţi în timp util. Orice preluare de texte din AGERO (presă, televiziune, radio, net) fără aprobarea autorilor și precizarea sursei AGERO intră sub incidenţa legii dreptului de autor. Redifuzarea preluării prin alte medii (presă, televiziune, radio, net) trebuie să indice pe mai departe autorul şi AGERO ca sursă originală. – Director şi editor-şef, Lucian Hetco. Elena Udrea arată cu degetul şi înspre Cristina Trăilă, pe care ar fi denunţat-o în partid pentru că ar fi favorizat firmele lui Cocoş în licitaţiile pe bani europeni. În campania electorală au fost ţinute la secret toate mîrşăviile aflate acum şi neaflate, pentru că figurile mafiote jucau şi joacă încă şotronul cu ameninţările şi şantajul. Odată ce D.N.A. a început să le salte de acasă cu duba pe cucoanele care se delectau cu retrocedările ilegale de la A.N.R.P., pedeliştii au început să aibă fibrilaţii şi se vor turna între ei.

Să fie ridicat un arest de tranzit la fiecare sediu de partid

Corupţia în sînul Puterii a atins o cotă sinistră în 2014, acesta fiind şi unul din motivele sărăcirii românilor. Potrivit statisticilor, opt din zece români sînt săraci, România avînd o rată a sărăciei de trei ori mai mare decît media U.E. Un loc de muncă nu garantează un trai omenesc, atîta timp cît românii au cele mai mici salarii din U.E. raportate la preţuri echivalente celor din Uniune, iar la  taxe şi impozite îi surclasează degajat pe europeni.  Şi, staţi liniştiţi, nu se întrevede nicio afurisită de şansă care să-l scape pe român de sărăcie şi nici de caracatiţa care a pus stăpînire pe Ţară, decît printr-o restartare totală: adică, toţi cei care au făcut politică în acest sfert de veac al capitalismului de junglă românesc, inclusiv rudele acestora, pînă la ultimul grad, să nu mai pună piciorul pe nici un nivel de putere,  Averile, confiscate şi să fie lăsaţi doar cu bani de metrou în buzunar, ca tot românul. La fiecare sediu de partid să fie ridicat un arest de tranzit unde să fie cazaţi pînă la judecarea faptelor comise.

De dragul şefului, membrii de partid, simpatizanţii şi fanii dau cu banii de-a azvîrlita

Prea multe aşteptări de la preşedintele ales ar fi hazardante! Precum vede şi orbul, circulă la relanti, întotdeauna cu un morman de hîrtii în buzunar, de pe care citeşte discursurile gîndite de consilieri. Nu stă bine nici la capitolul Constituţie, proceduri legislative, cifre, litere şi date macroeconomice. Ca să nu mai vorbim de cartea „Pas cu pas” – un munte de exprimări paraliterare, unde coboară tîrîş-grăpiş parcă din veşminte adolescentine direct în mantaua grea a literaturii postmoderne, fără o respiraţie a inspiraţiei, cu frazări alambicate, care nu fac nume bun nici unui cenaclist neofit. Probabil cu această carte se închipuie admis în breasla scriitorilor, dar nu face decît să se îmbulzească, alături de ceilalţi politicieni cu cărţi la activ, pe drumul iluziei şi al gloriei literare deşarte. Ei doresc să fie „an open book”, doresc să pară autori mari, serioşi, profunzi, cum se vrea şi preşedintele ales. Deşi, cam toţi din categoria politicieni-scriitori ating ridicolul, îşi vînd cărţile pînă la ultima. Paradoxal, nu? Slugoii, membrii de partid şi fanii dau cu banii de-a azvîrlita, aşa, de pamplezir, nu că i-ar interesa ce scrie în carte. Un literat cu ştate vechi nu-şi va cheltui niciodată bruma de bani pe paraliteratură.

Montarea unor stîlpi de electricitate este echivalentă cu trimiterea unei rachete pe Marte

Ei, da, nu va trece mult timp şi entuziaştii vor constata că Băsescu a lăsat paharul nespălat pe birou, Iohannis a băut apă după el şi s-a infectat. Deocamdată este preşedintele unui zîmbet publicitar, este preşedintele celui mai scăzut nivel de trai din Europa, celui mai mare nivel de corupţie, celor mai mici salarii din U.E., celor mai proaste drumuri, celui mai umilitor sistem de protecţie socială, celui mai anemic sistem de sănătate şi de învăţămînt, este preşedintele celor mai multe spitale fără dotări, deşi medicii români, cei mai inteligenţi şi căutaţi în lume sînt cei mai prost plătiţi; este preşedintele celor mai înţesate aziluri, celor mai corupţi politicieni (strîns uniţi în jurul său), al celor mai mulţi săraci, este preşedintele satelor neelectrificate din România. Să-i amintim lui Iohannis, cum i-am sesizat şi lui Băsescu de nenumărate ori, că România nu e Sibiu, cum nici pentru Băsescu nu trebuia să fie un vapor cu mărfuri de vînzare, poate pe perioada mandatului de primar n-a citit studiul cu pricina, că, Institutul de Economie Socială şi Institutul pentru Cercetarea Calităţii Vieţii din cadrul Academiei Române au dat publicităţii studiul potrivit căruia, în mediul rural peste două milioane de oameni, care n-au furat precum politicienii, sînt extrem de săraci şi muncesc cu ziua prin sat. Trei sferturi dintre ei trăiesc în condiţii precare, 37% nu au nicio formă de remuneraţie, iar peste 36% sînt pe cont propriu. Bun înţeles, alambicatele studii vor rămîne la dosare în sertare, cum de altfel şi electrificarea gospodăriilor şi satelor din România, tot acolo se află. Vă vine să credeţi  sau nu, dar în mileniul trei montarea unor stîlpi şi a unor fire conducătoare de electricitate este pentru guvernaţii noştri echivalentă cu trimiterea unei rachete pe Marte! O normalitate a civilizaţiei a devenit o dificilă problemă naţională fără soluţii de rezolvare pentru bonjuriştii Puterii. În România există 97 de localităţi complet neelectrificate, Domnule Preşedinte Iohannis, plus alte 97.805 de gospodării neelectrificate amplasate în 2.284 de localităţi străbătute de uliţe neasfaltate. Din cinci români de la sat, trei se spală în lighean sau în butoi, şi au pe post de toaletă o groapă săpată în pămînt, în fundul curţii. De aceea cred tot mai mult că dacă avem un preşedinte cu dublă cetăţenie, fapt ce contravine Constituţiei, ar fi potriviţi pentru consiliile judeţene cîte un polonez, un ungur, un rus, un arab, un israelian, un italian, un american sau britanic din spiţă regală. Numai în acest mod am putea făuri România Occidentală, iar satele Ţării ar avea curent electric.

Dacă nici în acest an Puterea nu ia în calcul poporul, vor ieşi pînă şi morţii din morminte

Vrem sau nu, democraţia ne-a îmbogăţit cu o fatalitate cruntă, care trebuie judecată urgent: fenomenul politic cu caracter neromânesc, antiromânesc şi servilismul condamnabil al politicienilor – marionetă, alteraţi de evazionismul ideologic, sufocat de realii şocante la nivel de aplicabilitate, importat din Occident, care glisează pe zona carenei de la graniţa legilor şi moralei, doar în interesul decidenţilor. Cum să vorbesc în şoaptă, cu dragoste şi blîndeţe despre clasa politică, despre preşedintele ales, interesat deocamdată de propria imagine, de vreme ce România, de 25 de ani în mîini străine necurate, e acum stropită, ca să se trezească, cu puţin oţet german. „Am fost vasalii marilor imperii, şi vai nouă, acum, din nou,  pe mîna nemţilor”, îmi scrie din S.U.A., un medic oncolog român, doctor în Ştiinţe medicale. Aşadar, România a trecut în 2015 cu un număr impresionant de politicieni corupţi amplasaţi după gratii sau cercetaţi în libertate. Tot românul a aflat că marile companii dar şi unele instituţii ale statului au fost surse de înavuţire pentru cei aflaţi la conducerea lor, subminînd tot timpul existenţa poporului şi trădînd interesele naţionale. Dacă nici în 2015, preşedintele ales şi Guvernul  nu-şi vor canaliza atenţia pe îmbunătăţirea traiului românului,  vor ieşi morţii din morminte, citînd o profeţie a lui Nostrdamus pentru anul în curs, şi îşi vor ascuţi coasele  pentru dreptate!

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

   În destinul fiecărui Neam, Dumnezeu a pus gena religioasă, puterea împlinirii lui, a comuniunii divine înspre Calea nemuririi.

   Neamului nostru primordial, prima mare Familie a lumii, a primit din faşă, vocaţia, misiunea şi împlinirea finalităţii sale spre mântuire.

Aşadar, Neamul Dacoromân a fost hărăzit încă din zorii vieţii sale cu vocaţia Jertfei sfinte, cu cultul nemuririi, cu înţelepciunea gândirii existenţiale, cu înţelegerea fenomenelor miraculoase şi explicarea lor, cu spiritul dreptăţii sociale, cu zelul eroismului trac, a cavalerului prin excelenţă, cu harul misiunii hristo-evanghelice, cu iubirea de semeni întru virtuţile cardinale şi teologice, cu împlinirea crezului ortodox întru conlucrarea lumească, întru desăvârşire, întru îndumnezeire.

   Atotştiutorul Dumnezeu ştiind capacitatea spirituală, natura inteligenţei, piscul înţelepciunii, avântul temerar, răbdarea harică, tămăduitoare şi sensul sacrificiului suprem împlinit prin iubire al Neamului nostru, i-a dăruit şi i-a ales personalităţile misionare care trebuie să-i ctitorească istoria, care trebuie să-i zidească Biserica, care trebuie să-i definească autoritatea şi demnitatea, care trebuia să-i consfinţească Neamul Martirilor şi Sfinţilor daci în ceruri.

   Misiunea dacului, a dacoromânului a fost/ este de a cugeta neîntrerupt la complexitatea şi miracolul vieţii continue, la scopul, la rostul şi sensul său în lume şi în transcendent.

Iov-Ioan Volănescu (1903-1976), preot monah.

   Părintele Ioan-Iov Volănescu, unul dintre Aleşii Domnului întru cinstire şi jertfă, şi-a simplificat viaţa materială, şi-a clădit zelul pentru a face transparent sufletului, esenţele harului primit spre dăruire.

   Viitorul monah martir s-a născut în Cândeştii Buzăului în familia smeriţilor creştini Nistor şi Elisabeta la 12 Aprilie. A fost un copil cuminte, sensibil, rugător şi un elev conştiincios. Tânărul Ioan se pregătea într-un domeniu economic, dar pentru zelul său patriotic este arestat în 1939, de regimul totalitar Carol-Lupescu, care-şi instalase regal, dictatura feroce. Celelalte regimuri politice dictatoriale nu scapă nici ele prilejul de a fi mai prejos de odiosul monarh, arestându-l pe rând pe tânărul naţionalist, în anii următori: 1941-1944, 1948-1964, 1975-1976. Cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în regim de teroare prin închisorile ale căror tentacole ucigaşe cuprindea întreaga ţară. Tânărul Ioan era însă temerar. Pulsa în el sângele acela imperial, ţărănesc, talpa istoriei şi temelia bisericii, care împletit cu zelul preoţesc al slujirii, consfiinţea Omul creştin, ca apărător al legii supreme, cum spunea Doctorul în Drept, viitor martir Ion I. Moţa: „… Deasupra legilor ordinare, există o supra legalitate, adesea nefixată decât în tradiţie, în simţămintele sufletului şi în istorie. E supra-legalitatea consrvării unei naţiuni, şi a culturii sale chiar împotriva legilor parlamentare, care de altfel, n-ar trebui să aibă dreptul de a călca această <>.” (Ion I. Moţa-Cranii de Lemn. Articole 1922-1936. Ed. a V-a. Ed. Sânziana, Bucureşti, 2007, p. 26).

   Bunul Dumnezeu l-a ocrotit dăruindu-i în detenţie bucuria de a-l cunoaşte pe unul dintre marii creştini-ortodocşi cu o trăire spirituală demnă de un mare ascet, bădia Traian Trifan. Sub ocrotirea părintească a Doctorului în Drept Internaţional-Traian Trifan, în lagăr, tânărul Ioan se apropie profund de Mântuitorul Hristos, astfel că între „recreaţiile”dintre arestări se îndreaptă spre trăirea monahală, mai întâi la mănăstirea Ciolanu, apoi la Vărzăreşti în 1947 şi la Hodoş-Bodrog din Arad, un an mai târziu. După 1964, intră ca mohah la mănăstirea Hodoş-Bodrog, primind numele protodacului-Patriarhul suferinţei, Iov. La asalturile turbate şi repetate ale securităţii, monahul Iov este nevoit să se refugieze la mănăstirile Ciolanu şi Dealul, nu pentru mult timp căci este din nou arestat şi pentru a nu mai crea bătăi de cap prigonitorilor este omorât, împuşcat în cap, în închisoare la 19 Ianuarie 1976. Ultimul refugiu l-a aflat la Mănăstirea Viforâta şi în ceruri. (Fabian Seiche- Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 510)

   Un creştin purtător în suflet de Dumnezeu şi de Neam, hărăzit jertfei, vede rostul lumii, problemele generale ale naţiei sale în alte culori, cu sensuri noi, cu înnoite semnificaţii, aşa cum a fost militarul de carieră, patriotul de destin Ion Constantin Petrovicescu.

   Ion Constantin Petrovicescu (1883-1949), general.

 Ion Constantin Petrovicescu,mlădiţă olteană, a îmbrăţişat cu patos cariera militară, luptând în primul război mondial, remarcându-se deosebit şi urcând strălucit toate treptele militare. Evenimentele politice l-au adus în contact cu Mişcarea Ortodoxă naţionalistă şi copleşit de crezul şi demnitatea ei o admiră în taină, o ajută schimbând cursul istoriei din postura de comisar regal, cătrănind astfel guvernul liberal şi camarila sa, care pusese spre afacere, complotul de la Sinaia, procesul înscenării pentru a ştrangula Elita naţionalist-creştină. În timpul guvernării naţionaliste devine ministru de interne, fără apartenenţă politică. La început, generalul Antonescu l-a acceptat bucuros: „E un soldat (oştean.n.a.) conştiincios şi un om de ordine.

Mă bucur că-l vom avea la Interne”… (Fabian Seiche, op. cit., p.414)

   Ideea de ordine înveşmântată-n conştiinţă la Conducătorul Statului era prea înfofolită în teatru, în figuraţie, aşa că pentru a-i reuşi lovitura de stat, Generalul Ion Petrovicescu este destituit din funcţia de ministru înaintea evenimentelor din Ianuarie, 21-23- 1941 şi arestat, făcut apoi cadou  comuniştilor între 1941-1948, care-l vor omorâ la Aiud ca pe alţi zeci de generali bravi ai Oştirii române.

   Generalul Petrovicescu considera că onoarea în apărarea Adevărului,  a dreptăţii, a Naţiunii noastre care s-a născut aici în Vatra veşniciei este mai presus chiar de viaţă, de carieră, de libertate: „Spre deosebire de toate statele care ne înconjoară, a cuvântat în Parlamentul ţării, marele creştin Român Ion Coja, şi de încă multe altele, statul românesc nu s-a înfiinţat printr-o hotărâre luată la vreun conclav diplomatic sau în cancelaria vreunui imperiu…Statalitatea românească s-a împlinit prin înţelepciune şi trudă, prin har politic şi putere de sacrificiu, prin jertfă! Statalitatea noastră este una dintre cele mai vechi din Europa şi din lume…” (Ion Coja-Legionarii Noştri. Ed. Kogaion/ Fundaţia Buna Vestire, Bucureşti, 1997,p. 200)

   În urma simulacrului de proces din 16 Iunie 1941, Generalul este condamnat la 7 ani temniţă grea. Este supus simulacrului degradării (parcă demnitatea poate fi vreodată degradată, n.a.) şi transportat la închisoarea din Deva. În fiecare loc de suferinţă pe unde a trecut a lăsat o dâră de lumină din sufletul său demn, cald, însorit: „Nici un regret, nici o amărăciune, nici un pas înapoi. Antonescu l-a lovit („părinteşte” cu mâna în mănuşa de mareşal…,n.a.), l-a umilit, dar n-a putut să-l îngenuncheze… Generalul a trăit destul ca să cunoască tragedia lui Antonescu şi să se întrebe în sine, împăcat cu soarta, de ce a fost nevoie ca Mareşalul să dezlănţuie o crâncenă prigoană contra unor oameni care nu i-au voit niciodată răul?” (Fabian Seiche, op. cit., p. 415)

   Generalul-martir Ion Constantin Petrovicescu şi-a clădit viaţa, experienţa, cinstea, educaţia, instrucţia, demnitatea, prestigiul pe omenia care l-a caracterizat permanent, devenind solemn în suferinţă.

   În vârtejul nedreptăţilor sociale care se pripăşesc prin iresposabilităţile cotidiene ale celor ajunşi la vârf, devenind adevărate calamităţi istorice, Dumnezeu ciopleşte în stânca Neamului, Eroii.

Ioan Glăjar (1929-2013), preot

   Îi binecuvintează cu căldura smereniei, cu răbdarea ascetică, cu fiorul dreptăţii, cu dreapta credinţă, cu cinstirea Adevărului, cu slujirea Autorităţii dumnezeieşti şi a Neamului, cu jertfa mistică, cu lucrarea creaţiei hristice, ca pe bunul părinte Ioan Glăjar.

   Viitorul preot-profesor Ioan Glăjar s-a născut în Ucea de Jos, judeţul Braşov la 24 Martie. Aplecat spre studiu, spre cunoaştere, Ioan era bucuria familei. După clasele primare din Ucea de Jos, trece cu uşurinţă pe cele secundare de la liceul Radu Negru din Făgăraş-un bastion al Ortodoxiei: „Ideea apărării intereselor naţiunii române, scrie marele istoric al epocii contemporane-Ioan Scurtu, s-a materializat în organizarea unor <>, <> etc. De asemenea, unii oameni politici şi de cultură, precum Octavian Goga şi Vespasian V. Pella, au stăruit asupra necesităţii de a fi sprijinită naţiunea română majoritară.”  (Ioan Scurtu, Politică şi Viaţă Cotidiană în România în secolul al XX-lea şi începutul celui de-al XXI-lea. Ed. Mica Valahia, Bucureşti, 2011, p. 120)

   Despre acel moment deosebit de sub aura Corolei harului lui Dumnezeu, părintele-profesor ne aminteşte: „Elevii care făceau parte din Frăţia de Cruce, în care era încorporat şi el, erau buni la carte, serioşi şi cu sufletul curat, idealist şi altruist. Elevii din clasele superioare, membri în  Frăţie, recrutau şi instruiau pe cei mai mici. Se stabilea între ei o relaţie de prietenie în care, atunci când era consolidată, se putea discuta despre problemele ţării şi ale neamului din trecut şi prezent… La încheierea anului şcolar 1947-1948, conducerea organizaţiei mi-a fost încredinţată mie. În luna iunie 1948 Securitatea a început arestările… M-au dus la sediul securităţii din strada Inului. M-au băgat într-o celulă, neagră, umedă şi cu apă pe jos… Ancheta a fost însoţită de bătaie… Toţi am fost transferaţi la Securitatea din Braşov şi întemniţaţi în aceeaşi celulă cu av. Virgil Mateiaş şi cu părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Brâncoveanu… Şi la Braşov am fost bătuţi… Eram 44 de elevi, studenţi, profesori universitari şi de liceu, medici, muncitori, ingineri, avocaţi şi artişti în acea încăpere…”  (Fabian Seiche, op. cit., p. 264)

   Este eliberat, dar prigoana asupra sa continuă, graţie trecutului… Reuşeşte totuşi admiterea la Facultatea de Teologie-Sibiu, devine licenţiat în 1954, diacon în 1955, Doctor în Teologie în 1958, la Bucureşti, preot la Ucea de Jos, lector la Istoria religiilor, protopop de Făgăraş. Deşi Securitatea era omniprezentă, fiind supravegheat permanent, de la Altar şi de-acasă prin rugăciune aproape continuă şi-a ajutat camarazii din rezistenţa anticomunistă.

   Părintele profesor Ioan Glăjar a fost un monument de smerenie, un turn al bunătăţii, un stâlp al Ortodoxiei, o temelie a jertfei, o ofrandă a dăruirii, o Cruce a dârzeniei, un scut al credinţei, un far al mărturisirii, un ctitor de lăcaşuri şi de suflete, o catedrală a Neamului pe care l-a iubit ca pe Dumnezeul pe care-L sluja cu zel până la sacrificiu.

   Îmi cer iertare păintelui-profesor că nu am reuşit să mă apropii mai mult de sfinţia sa şi nici măcar să-i mulţumesc pentru sprijinul acordat din suflet pentru admiterea mea la Facultatea de Teologie-Sibiu. I-am mulţumit prin Dumnezeu, indirect şi-i mulţumesc şi astăzi, mereu…   Ştiu că nu dorea să i se recunoască binele făcut în taină şi întotdeauna la timp. Părintele profesor preda în anii 3-4, iar eu fiind ocupat cu evenimentele Revoluţiei decembriste şi la rugămintea marelui poet Ioan Alexandru, m-am transferat la Bucureşti. Am frânt legătura, pe care am tot amânat-o până s-a rupt de tot…

   Cu pioşenie îngenunchez cu inimă curată pentru sufletul său cald…

Ioan Negruţiu (1915-2003), Ieromonah

   Între cei Aleşi ai Neamului de către Bunul Dumnezeu, unii sunt preaaleşi, prin harismă specială să contemple Creaţia, pentru a slăvi omenirea în Hristos, pentru a-L preamări pe Hristos în lume, pentru a semăna harul Duhului între virtuoşi, pentru a pluti deasupra virtuţiilor taina mărturisirii aşa cum a fost hărăzit părintele Ioan Negruţiu.

   Despre biogafia sa specială mărturiseşte chiar părintele: „M-am născut într-un sat din spatele lui Dumnezeu”. Mărturisitorul, pătimitorul şi monahul de mai târziu s-a născut în leagănul unei familii sărace, dar bogată cu 5 copii, din Borşea-Bihor la 9 Iulie. Nu împlinise 3 luni, când părinţii credeau că-l vor pierde. A scăpat cu viaţă, dar a rămas orfan de tată şi cu aceeaşi sărăcie lucie, care-i periclita mergerea la şcoală, neavând ce îmbrăca. Deşi nu frecventa regulat şcoala şi-a uimit învăţătoarea prin răspunsurile şi intuiţia pe care o avea. Luat acasă de învăţătoare pentru a-i prezenta soţului, directorul şcolii, situaţia elevului Negruţiu şi pentru a-l ajuta, părintele îşi aminteşte: „Mi-au dat o felie de pâine albă unsă cu unt şi cu miere deasupra; atunci am trăit primul extaz din viaţa mea.” (Fabian Seiche, op. cit., p. 368)

   Alături de o întreagă generaţie faimoasă de teologi ca: Dr. Gheorghe Furdui, Dr. Gheorghe Racoveanu, Pr. Dr. Ilie Imbrescu, arhim. Grigore Băbuş, Ioan Negruţiu se alătură Mişcării naţionalist-creştine. Urmează cursurile Facultăţii de teologie, absolvindu-le cu o teză despre martiriu, inspirată de jertfa supremă a celor Doi băieţi frumoşi-Moţa şi Marin. Martiriul care l-a preocupat în cercetare, l-a înfiat vieţii sale prin calvarele: carlist, horthyst şi comunist.

   Mai întâi are parte de bucurii: este hirotonit preot celib pentru catedrala din Beiuş şi profesor la Şcoala Normală. „Nu am trecut niciodată graniţa ţării, dar ea a trecut de trei ori peste mine”, îşi amintea părintele-profesor.

   Drama ţării noastre de la 1940 este comparată de părintele Ioan, „mare ca o pâine rotundă, ca ofrandă adusă de jertfa liturgică: ţara este străpunsă ca o prescure cu copia în cele patru puncte cardinale.” (ibid. p. 368). Puterea cuvântului său plină de râvnă şi iubire pentru credinţă şi strămoşi îl aduc în faţa autorităţilor comuniste. În 1947 este arestat şi dus la securitatea din Oradea, apoi la Cluj. Lotul în frunte cu părintele număra 200 de români. Îşi asumă singur vina drept pentru care primeşte 10 ani muncă silnică, pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Străbate pe rând infernele Aiudului, Gherlei, Canalului, Jilavei. Acolo sau peste tot, în toate lagărele comuniste creştinul ortodox mărturisitor, ancorat în Hristos este deplin, cugetând lumea în toate simbolurile ei: „În toată singurătatea lui, afirmă marele mistic Ioan Ianolide, el nu se simte singur. În toată umilitoarea lui înfrângere, el are certitudinea triumfului Hristosului din lume. El este un mistic, un filosof, un om politic, un poet, un om de ştiinţă, un economist? Nu! El se consideră simplu un om creştin. Din perspectiva aceasta cugetă la Filocalie şi la teologie, la creştinătate.” (Ioan Ianolide-Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2009, p. 25).

Fiind la penitenciarul Peninsula, părintele Ioan refuză intervenţia Patriarhului Justinian Marina, de eliberare. În ajunul eliberării visează că Hristos era pe Crucea de pe Golgota, între celelalte două goale şi-L întreabă: „Pe care dintre celelalte două cruci să urc: pe cea din stânga pentru osândire, sau pe cea din dreapta pentru izbăvire? Îi răspunde Mântuitorul nostru: Ioane, crucile nu mai au semnificaţia din Vinerea Patimilor; urcă pe oricare, numai pe Cruce să fii, lângă Mine!” (Fabian Seiche, op. cit., p. 369)

   Părintele este eliberat teoretic, căci în timp ce păşeşte spre libertate peste câmp, securitatea îl culege şi-l trimite cu domiciliu obligatoriu la Rubla pentru a sluji comunităţii respective, pentru a o îndruma, pentru a o mângâia, pentru a o scoate de sub zgâlţâirile atee, cu harul Domnului Hristos, răscumpărând-o, împăcând-o şi restaurând-o: „Restaurarea cosmosului sau împăcarea dintre creaturi, subliniază Patriarhul Imnelor creştine–Ioan Alexandru,  trebuie să înceapă de la om, de pe faţa omenească şi prin om să se întindă şi să cuprindă tot cosmosul… Avântul restaurării cosmosului începe acum două mii de ani şi străbate ca un fir de argint toată istoria şi toate neamurile, fiecare dând răspuns, după puteri, acestei înalte cerinţe lăsată pe umerii omului.” (Ioan Alexandru-Iubirea de Patrie. Eseuri. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 108).

   Părintele nu se cuminţeşte: se cumineca din Potir şi din Radu Gyr  cu aceeaşi sete şi este din nou arestat în 1958, la muncă silnică pe viaţă. În 1964 este eliberat. Slujeşte în comuna Cihei, apoi secretar al Eparhiei Oradea, director al Seminarului Teologic din Curtea de Argeş, inspector general patriarhal, redactor al revistei Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului, iar din 1981, devine duhovnicul mănăstirii Timişeni-Sag.

   Părintele Ioan s-a dovedit loial credinţei sale, fidel Adevărului, împlinitor al Cuvântului dumnezeiesc, risipitor de har şi bucurie duhovnicească, om de caracter, hotărât, drept, predicator iscusit, model de slujire şi dăruire, fiind apreciat cu veneraţie de însuşi Patriarhul Justinian Marina, care afirmase la vremea sa : „Părinte,nu ştim cum să-i mulţumim lui Dumnezeu şi dumneavoastră că ne-aţi salvat Biserica! Noi aici am fost legaţi de mâini şi de picioare şi cu căluş la gură! Ortodoxia noastră a amuţit aici. Altarele româneşti s-au mutat acolo, în închisori!”    (Fabian Seiche, op. cit., p. 369)

   A refuzat de câteva ori scaunul de ierarh. A fost cinstit de toţi patriarhii români.

   Toate arestările securităţii, toate prigonirile i-au netezit drumul Crucii înspre Calea către Hristos.

   Slavă lui Dumnezeu, Sf. Ioan Botezătorul, cinstire Eroilor şi tuturor purtătorilor sfântului nume Ioan! Întru mulţi ani binecuvântaţi!

Gheorghe Constantin Nistoroiu

Ciclul: Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.

  (Brusturi –Neamț, 05.01.2015)

Motto: ,,Lumea ni s-a dat pentru comunicare între noi, pentru a ne ajuta, prin ea, pe noi    înşine”

(Părintele Dumitru Stăniloae)

De curând am primit în dar pe unul din coridoarele şcolii o carte, care parcă mi s-a lipit de mână, încât am deschis-o imediat şi am început să o citesc. De la început mi-a acaparat toată atenţia, şi-a ,,făcut cale către inima mea’’, fiind scrisă pentru oamenii preocupaţi de tot ce înseamnă viaţă ,,în care se găseşte şi o cale cât de cât creştină’’ şi ajunsă acasă am citit-o şi am recitit-o. Mă bucur mult că o pot avea de acum în biblioteca sufletului meu.

,,Vreau să trăiesc viaţa ca pe o bucurie, ca pe o binecuvântare de la Dumnezeu’’, mărturiseşte preotul Ion Petrică, autorul cărţii primite Meditaţii pentru contemporani ( ediţia a II-a revizuită), Ed. Nepsis, Ed. Eurobit, Timişoara, 2010; şi eu aş adăuga că bucuria cu care-şi trăieşte viaţa ar dori să o împartă cu semenii săi, dovadă sunt preocupările lui, atât ca preot slujitor, cât şi ca profesor de religie, lector universitar, doctor în sociologie, inspector de specialitate la Direcţia Generală de Asistenţă socială şi Protecţia copilului-jud. Caraş-Severin şi, nu în ultimul rând, scriitor.

Cartea cuprinde gânduri condensate în cuvinte simple, dar edificatoare, o adevărată hrană spirituală adresată atât celor care abia se instruiesc în tainele creştineşti, cât şi celor deja cunoscători, spre a-şi desăvârşi educaţia religioasă creştin-ortodoxă.  De asemenea dezbate subiecte legate de viaţa cotidiană ca de exemplu: Cartea-o nepăsare sau un lux?, Dumnezeu ne-a dat viaţă nu agitaţie, Iubirea-destrăbălare sau sfinţenie?, H.I.V.-răul creat de oameni, Manelizarea culturii, Iubeşte şi fă ce vrei (despre ziua îndrăgostiţilor şi Sfântul Valentin), Bucuria de a fi liber ş.a. Nimic nu este scris la voia întâmplării, părintele autor cunoscând forţa cuvântului. Tocmai prin forma lor mai puţin vastă,  prezentate sintetic, articolele, şi de la sine înţeles temele dezbătute, pot să pătrundă în sufletul cititorului mult mai uşor, decât dacă acestea ar fi de întindere mai mare, iar ideile mult dezvoltate. Este o lucrare grăitoare despre dorinţa autorului, după cum mărturiseşte chiar el, ca ,,lumea să fie mai bună, să fie ancorată cu adevărat în tumultul valorilor esenţiale şi purificatoare ale vieţii”. Autorul ni se dezvăluie ca Homo Socius, dar şi ca Homo Eruditus, propunându-şi un amplu program de misionariat întru iluminarea neamului său din perspectiva de a urma cel mai înalt model de virtute, acela de a trăi întru Iisus Hristos: ,,Vreau să fiu contemporan cu Hristos” şi ,, O lume fără Hristos este o lume fără sens…prin Hristos aflăm viaţa adevărată” (p. 127), mărturiseşte el. Cititorul nu va găsi în această carte o demonstraţie despre existenţa lui Dumnezeu, cu toate că autorul observă cu tristeţe că ,,pe zi ce trece oamenii experimentează din ce în ce mai mult o lume fără Dumnezeu’’. Nu trebuie neapărat căutaţi vinovaţi, în realitate problema se prezintă foarte simplu, pentru necredincioşi este sigur că Dumnezeu nu există. Ei sunt, de fapt, într-o stare de inconştienţă. Cei adormiţi nu simt existenţa lui şi pretind că nu există. Depinde de om dacă lucrurile există sau nu pentru el. Să se trezească şi va simţi că Dumnezeu se află viu în jurul său şi în sinea sa. Ne îndeamnă la a nu fi nepăsători şi a asculta tăcerea vorbitoare a lui Dumnezeu, pentru că ,,Dumnezeu nu poate fi înţeles cu mintea, doar ancoraţi în credinţă ne putem ataşa de adâncul dumnezeirii’’(p.48)

Preotul Ion Petrică reuşeşte să se ridice deasupra problemelor dezbătute, să le privească în ansamblu, ajunge să tragă concluzii pertinente şi adevărate. Creând se autodepăşeşte, se înalţă spre părţile superioare ale spiritului şi astfel poate exercita o bună influenţă asupra celor ce îl ascultă sau îl citesc. Iată calea celei mai bune metode pedagogice prin care poate produce transformări binefăcătoare în ansamblu, atât la oameni cât şi la situaţii. Este adeptul unei unităţi între creştinism şi ştiinţă, fără ca cele două să se contopească una cu cealaltă, pentru că ,,lumea contemporană are nevoie de o astfel de unitate în diversitate’’(p.102). Ca să ne desăvârşim cunoaşterea, orice informaţie din această lume ,,în care totul se mişcă în jurul acesteia’’(p. 78), trebuie căutată cu discernământ, nu luată aşa cum ne este afişată.

Chiar dacă finalul este oarecum sceptic, privind societatea omenească în ansamblu, autorul nu îşi pierde speranţa că ,,echilibrând viaţa noastră, vom echilibra şi viaţa planetei’’(p. 105), iar ,,triunghiul echilateral adevăr-iubire-frumos’’(p.112) va reuşi să dăinuiască.

Prof. Monica-Maria Condan

(redactor-şef al rev. de cultură Coloana Infinitului, Timişoara)

Fiecare apropiere a lui 19 ianuarie mă trimite cu gândul la cel care, pentru mine, nu a plecat. E prezent în sufletul meu, prin imagini, vorbe de duh, atenționări neiertătoare, prietenie. Patru ani a durat prietenia mea cu un om pe care l-am cunoscut întâmplător, în două emisiuni de televiziune, sporovăind la ,,AS” cu amicul său Cornel Todea, pe tema ,,Dihotomiei antonimice”, lansate ca o nouă figură de stil, sintetizând, în două vorbe, concluziile unui bogat studiu asupra operei lui Shakespeare. Pretențios spus că l-am cunoscut. Complexitatea acestui fenomen întruchipat de, profesorul, scriitorul, criticul de artă, colecționarul, editorul, luptătorul anticomunist, deținutul politic, despre care nu știam mai nimic, m-a copleșit de la prima întâlnire.
Publicasem primul meu roman, de suflet i-am spus, Povod, când, pe terenurile de tenis, prin Margareta, soția mea, am cunoscut-o pe Mica Rădulescu, soția unui oarecare Mihai Rădulescu, scriitor, care s-a adeverit a fi Rădulescu al meu. Ideea mi-a venit pe loc și înarmat cu un curaj infantil, i-am transmis un volum din Povod. Cu Mica am depănat amintiri din studenția mea, a noastră de fapt, legate de participarea ei la lotul de scrimă al Politehnicii, alături de două deosebite prietene, Lelia și Doina, campioane naționale prin anii 1949-1950. Tot atunci am aflat și adevăruri amețitoare pentru un novice al scrisului, despre cel care urma a-mi deveni prieten.
N-au trecut 24 de ore și am primit un telefon și recunoscându-i vocea de neconfundat, am intrat în vibrație. ”Domnule David Boris, în primul rând vă mulțumesc, în al doilea rând vă felicit și, în consecință vă invit la mine. Avem de discutat. Am invitat și o talentată editoare de siteuri. Veți avea nevoie…” A urmat adresa, ziua, ora și tăcerea din care nu reușeam să mă desprind. Am încurcat un ”mulțumesc”, un ”sunt onorat”, etc. N-au fost multe etc-uri așa că am respirat ușurat când telefonul și-a recăpătat tonul. Am uitat să spun că în închiere m-a atenționat cu un ”fără prostioare, e o ședință de lucru”.
N-am luat niciun fel de prostioare dar, totuși, i-am dus o superbă icoană, Maica Domnului cu Pruncul, o litografie de la Biserica Rusă. Ne-am strâns mâna bărbătește și i-am pus pe birou icoana. ”Ce-i asta?!, e frumoasă, parcă-i în relief…” ” E de la Biserica Rusă, trec deseori pe acolo…” ”Ce surpriză, Domnule David, e de la studenții mei teologi, parohul e unul din ei…” Primul pas l-am trecut cu brio și am prins curaj. Mi-a prezentat-o pe site-istă, i-a spus să fie atentă având în față un prozator de excepție, mi-a transmis să profit de prezența ei pentru ieșirea în lume, pe internet. M-am relaxat. Mi-a prezentat romanul la superlativ, ca pe o ”Frescă Istorică”. ”Voi scrie în ”Permanențe”, veți trimite La Aldinele lui Al. Mihalcea din România Liberă, veți trimite un capitol, la alegere, eu propun capitolul 5, la Montreal, la Procesul Comunismului, și mai vedem. Vă trebuie un site bine făcut!” După ce-mi revenisem cât de cât, am intrat, de data aceasta în panică. După pensionarea forțată din 1989, ca să mă echilibrez, mi-am propus să devin un om liber, fără angajamente, fără obligații. Tenisul m-a salvat. Și, deodată, intrat sub comanda unui binevoitor, necunoscut, dar binevoitor. Pe atunci locuia pe la capătul Alba Iuliei, pe o străduță lăturalnică, liniștită. Cum m-am reorientat la plecare în acel spațiu necunoscut ca să ajung la troleu, nici astăzi nu știu. În seara aceea Margareta nu a prea putut scoate multe de la mine. Eram buimac.
La a doua întâlnire, la care eram doar noi doi, cu o masă plină cu fructe și o cafea mare adusă de Mica, de fapt Delia, după numele ei oficial, a trecut fără menajamente la disecarea romanului. Mi-a spus că a trimis la ”Permanențe, un articol calat pe o scenă care l-a impresionat, scena cu ”Clopotul cel Mare”, ”Bolișoi”, mi-a recomandat să nu las baltă două personaje cheie din punct de vedere al caracterelor, mama și fratele, să găsesc o formă de a le continua existența, și toate, într-o formă laudativă copleșitoare. N-am apucat să scot două vorbe și, bine am făcut, deoarece ceea ce a urmat m-a pus cu umerii jos. ”Dar, Dragul Meu, mai am și ceva observații, de fapt una, esențială… Unde sunt paragrafele?!…Cum numești acest stil de a scrie, non stop?!” ”I-aș spune ”în cascadă”…îmi convine pentru felul în care scriu…nu pot tasta în viteza cu care se perindă textul în cap…Capitolele au luat locul paragrafelor…” ”Păi, cum vine treaba asta cu viteza diferită dintre tastare și gîndire?! Dumneata nu ai un plan bine întocmit?! Ai o sumedenie de personaje cu care jonglezi, le prezinți, le părăsești, le reiei, totul decurge minunat. Sunt multe și bine conturate… Cum îți faci notele?!” ”Nu fac note, mă apuc de scris cînd simt că am în cap ideea, personajele, evenimentele principale… când totul este clar în capul meu, adică subiectul propus. Nu uitați că subiectul nu este o ficțiune, el se bazează pe o realitate trăită… deci ceva foarte bine sădit în mine” ”Tocmai în asta constă frumusețea lucrării, o frescă istorică a unor timpuri trăite. Și mai am o remarcă de făcut, ceva care m-a mișcat profund. Domnule Boris, este prima dată când mi se întâmplă să găsesc într-n roman o referire la persoana mea, la o creaţie personală…” I-am replicat spunându-i că această figură stilistică nu este o simplă sintagmă, ci aparţine ’inventicii’. Mi-a zâmbit adăugând ”Se vede că sunteţi inginer de formaţie. Mulţumesc pentru apreciere…”
Am vorbit de multe ori despre generozitatea sa copleșitoare. Încet, încet, am ajuns să ne împrietenim, la propunerea mea, să ne spunem pe nume, să căutăm ocaziile în care să ne putem retrage singuri, nederanjați, în atelierul său de creație. Prefera să-l vizitez în zilele de miercuri când Delia era la bridge. Era darnic în aprecieri, adesea făcându-mă să mă simt jenat. Am devenit ‘romancier’, ‘narator prin excelență’, ‘colegul lui de breaslă’. Știa că lucrez la cel de al doilea meu roman ”Ecvestra”, mă încuraja să trec peste îndoielile mărturisite, legate de eventuala reacție a unor apropiați. Păstrez cu sfințenie cuvintele lui după ce i-am trimis textul final al romanului. ”Prietene, ai condeiul uns cu miere! Am citit cele dintâi douăzeci de pagini din al doilea roman. Sunt mândru că am contribuit încurajându-te spre isprăvirea lui. Îmi dau seama de pe acum cât de important este pentru literatura noastră, deoarece subiectul este inedit. E ecvestra copilului convingătoare, fiindcă autorul s-a transpus întocmai în starea de spirit a lui Nicolae. Ofiţerul, profesorii, atleta, îmi sunt dragi şi sper să rămână aşa. Felicitări. ”
Acest prieten întârziat m-a scăldat în potopul aprecierilor apropiindu-mă de visul meu adolescentin, turnându-mi încredere cu polonicul. Asta nu înseamnă că nu m-a tratat uneori din vârful catedrei, trădând alteori caracterul său posesiv. M-a tratat ca pe un egal, dar m-a şi muştruluit, şi nu fără folos. Din capul locului s-a ’agăţat’ de ceea ce el a considerat a fi o ’meteahnă’ de neiertat. Era maniera mea de a scrie, aşa zisul meu sistem de a scrie ’în cascadă’, fără a respecta clasicele paragrafe. În Povod, cât şi în alte scrieri, prevala scrierea în ’cascadă’, curgerea non stop a naraţiunii pe lungimea unui capitol. Mihai nu putea concepe aşa ceva.
”…Am ajuns cu lectura la pagina 45 parcă. Povestirea curge, e atrăgătoare, convingătoare, plăcută. Însă mă împiedic de o meteahnă asupra căreia nu am insistat suficient la romanul precedent, găsindu-i eu cel dintâi scuze. Dar este o hibă a scriitorului, iar viitorul nu-l va ierta pentru asta. Trebuie neapărat să revizuiţi ambele cărţi. La ce mă refer? Unde aţi ascuns paragrafele? Daţi-mi dreptul să despart ideile, să respir, să mă odihnesc, să trag o gură de aer! Nu este omeneşte să supuneţi cititorul unei cazne ca asta! Mii de ani i-au trebuit omenirii ca să ajungă la despărţirea ideilor pe propoziţii, fraze, paragrafe şi capitole…Îl aruncăm la coşul de gunoi la comoditate? Scriem în continuare ca atunci când eram elevi?! Iertaţi-mi indignarea, dar dacă nu mi-ar place ce scrieţi şi n-aş avea convingerea că poate rezista în timp, nu aş fi vehement, ci m-aş culca pe o ureche. Vă numesc ’prieten’. Cum să ascund de prietenul meu o greşeală atât de mare? Încă o dată îmi cer scuze, dar din dragoste pentru ce scrieţi, apăr conţinutul de dumneavoastră înşivă. Mihai”
Când în răspunsul meu am bâiguit că ’sunt prea bătrân ca să mai pot relua o lucrare de care, cinstit fiind zis, m-am bucurat că am scăpat, că metehna cu paragrafarea ţine oarecum de firea mea, de sistemul meu telegrafic de relatare, mi-a răspuns pe loc.

”Ambele cărţi sunt prea bune ca să nu le daţi o ultimă mână de ajutor să-şi depăşească anul naşterii. Ele pot rămâne în literatura noastră şi aş fi mândru să fiu la originea perpetuării lor în timp. Nu există ’sunt prea bătrân’ când e vorba de nişte opere care nu au pe altcineva să le sprijine. Sunteţi singura lor rudă apropiată şi ele nu ştiu să se descurce singure. Ieşite la lumină, adică, într-un fel, maturizate, vor învinge fără să mai staţi îndărătul lor. Dar până atunci, au nevoie de dvs. Vă rog, nu mai fiţi comod, în numele cărţilor bune ce aţi scris. Cu drag, Mihai”

Putean să mai spun ceva ?! Nu ! și m-am pus pe treabă. Povodul tipărit l-am ”paragrafiat” pentru Site, iar Ecvestra, ”paragrafiată” și ea, am trimis-o la Editură.Șocat la început, m-am simțit împăcat. Eram privelegiat de soartă. Chiar și într-o situație dramatică, urmărind de aproape chinurile fizice în care l-au împins torționarii, să nu uităm că o bună parte din detenție a făcut-o la Periprava, să revii în societate chinuit de boli provocate și netratate în detenție și s-o iei de la început, să lupți pentru viața ta, terminând Facultatea de Litere, profesând ca dascăl, scriind, editând, răscolind creațiile literare ale deținuților politici pentru a le valorifica într-o lucrare monumentală, ”Istoria Literaturii de Detenție” și să-l însoțești în ultimii patru ani de viață, ca prieten, poți trece peste dramă și să te bucuri de o astfel de șansă a vieții. Mulți din vechii săi prieteni pomenesc de vremuri trecute, dar se feresc de ultimii ani în care a fost părăsit, marginalizat. Câți dintre ei i-au mai trecut pragul? Împrejurări oculte au înlesnit uitarea. Unde este astăzi extraordinarul lui Site ”literaturasidetentie.ro”. Unde sunt laptopurile și calculatorul personal, adevărate arhive de memorie, sursă de documentare pentru prezent și viitor ? Au dispărut acoperite de scuza la îndemână, ”furate”. Până și decesul, anunțat după înmormântare, oficiată de un corp preoțesc al foștilor lui studenți de la Teologie, fără prieteni la căătâi. Faptul că nu am fost anunțat, mi se pare și azi, la al șaselea an de comemorare, ceva care depășește sensul strict al cuvîntului ocult. Totul într-o lumină de durere învăluită în mister. S-a încheiat, spun unii ! Nu și pentru mine !
Rămas singur, nemotivat de singur, am scris acel ”Conacul lui Radul”, l-am postat cu speranță pe SCRIBD, am comunicat cu Directorul de la OBSERVATORUL din Toronto, al cărui prieten fusese, numit cu căldură ”Nea Mihai. Scribdul și-a făcut datoria. O fostă elevă a lui Mihai, cu care restabilise o legătură pe teme de ”scriitură”, răsfoind pe SCRIBD a dat peste articolul meu. Monica Levinger, m-a contactat, am corespondat, ne-am împărtășit informații și scrieri legate de relația cu Mihai, ne-am împrietenit. Internetul și-a făcut datoria cu prisosință. M-a contactat Dimitrie Grama (Dimi), m-a contactat Mariana Gurza (Mg), m-a căutat Lucian Hetco, am intensificat legătura cu Dumitru Puiu Popescu (Puiu). O pleiadă nesperată de prieteni ai lui Mihai. Am devenit prieteni și am pornit la drumul reabilitării imaginii ”pierdute” a Marelui nostru Prieten. Fiecare a căutat să salveze, ce se mai putea salva, din conținutul bogat al Siteului ”literaturasidetentie.com”. Ceea ce fac în această clipă este un REMEMBER închinat în fiecare Ianuarie unui om de neuitat.

Boris David alias Daris Basarab

3 ianuarie 2015
București

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=14024

FRITZ PONDICHERRY

Lui Dumitru Drăghicescu

Lui Fritz Pondiche îi dădea lumea mălai și țuică. Îi dete Diță 10 ani să se facă profesor de matematică, lasă, îi mai dă altul 10. Peste 30, câți ziseși, îți pune lumânare și tu – de jos, da’ ce matematică-mi aprinseși, dom profesor.

Oase rupte, masă întinsă. Ne-a așteptat și popa. Miercuri e Schimbarea la Față… p-ici te bate, p-ici te mângâie… muri Leana, a luat alta, prost-crescut… că s-o lase, că e curvă, că se spală… o fi fost bătută-n cap… s-a ales praful, de cine să zic, uite, și de ai noștri… tata lui nenea Onică a omorât cică un om și n-a pățit el, nici nenea Oncică, ci copiii, Leana muri… Trică, la Drăgoești, nebun… un băiat a murit trăznit la vreo 11 ani… Veta 53, cât ne-a jelit ea pe noi… voi să nu mă jeliți… mi-a dat Ionel niște pastile că-n loc să plâng îmi venea să râd… Dumnezeu te-a bătut dar nu te-a durut…

Mantra pentru Saraswati … m-am blestemat, dezleagă-mă de blestem… trecerea la alte religii ține și de preot… mă, tu cu popii tăi, nu mă lași în casa ta, că de când mă căznesc, dar și eu, de necaz, că scăpă fi-ta de la Târnăveni, îți omor vițelu-n vacă… s-a dus în grajd – vițelul mort lângă vacă, l-a dus în grădină și l-a îngropat, mare de 7 luni… a muls vaca și a dat o săptămână laptele pe un rîu, că nu l-a mâncat, și după aia a făcut sfeștanie la trei popi, și după aia a mâncat laptele… n-a trecut o săptămână și-a venit și mama (care-i făcusem pomană de 6 săptămâni)… Diavol trimes să facă minuni…

Cu vise despre Veta… mama negrului… cerea și de la cișmea, pacostea lumii… trebuie să ai bani să stai în România… post-convulsivitate… Toto pe linie… apa minerală a Platei… internet, fragezi ca la balet… Dalai Lama și picioarele lui Muhammad Ali… Buddha se încarnase… Eminescu, fotbalist… deschizi geamul… mi-e dor de tine, mi-e dor de noi… ai grijă prin Verona, prin cavou…

Cade pădurea pe el… găsim sacul, ne luăm la bătaie, care mai trăiește-l leagă… te vede unii, te urmărește și-ți ia 10 kg aur, vă lasă câte-o 100 g… câte-o sută de gârbace la cur, când scapi mănânci chibrite, un mălai de piatră, încins, cu mirosul ăla urât… pe porcina lui Ceau spală macaronarii ban.

Maki musca mușcă pușcă… și-mi arată Nancu trăgaciu’… lasă, mă, de-ai cântat și-ai dansat grădina sub stele, la chef cu manele… a doua noapte dormită home… or trece și rămasele până spre vineri, mai cumperi un film, ne mai pozăm.

Moara o fărâmaseră porcarii lui Ceaușescu dinainte de mafie… cum n-ar renta ieftinitatea porcească și alți bani s-ar spăla… frumusețea aparenței, întreruperea eflorescenței, pe povești intelectual-sătești, a demonstrație de plăcere… școala cârcâie de șerpi… să-l întreb pe Ionică de banul de aur… Rudeni-Ruda… o povestire ecritabilă… debaladare, ființele poemelor, schizofrenia lor s-or fi revolvând… Nanku se distrează românește, ieri în alb, azi în albastru… sori plecarea, petrecerea over… șerpii vin de la Olt… 10. 000 indieni în Veneto, ceau, ceau… în cartea ta se află scrise și cele încă nefăcute de mine… Nanku se oprise… la loc canindamanda… ai lui în Veneto la tăbăcării… idiofobie și la Stolniceni… stolnic să se numească gâtul raței, gâtlej flămând, clonat empatic.

Bați coasa să trezești casa… ne-ai învățat să nu stăm împotriva celui rău… să mă numeri și pe mine… bucura-se-vor oasele mele cele smerite smrti de bucuria mântuirii… am păcătuit mai mult decât nicipul mării… îmi plec genunchii inimii… marea amară amrit… surparea eresurilor… dăruiește-ne timp de pocăință… m-am făcut bucuria dracilor… în Ruda rogu-te, rodu-te, rudăciune…ajută-mă să-mi amintesc păcatele…

… urcați potecile aripilor în curgere pe vetre nisetre păstrăvul pristavului urme de respirație îngerii moaștele încă o avalanșă adio din boala copiilor nezadarnicei saundarya lahari vasul cintamani rotunjindu-se în măruntaiele Parângului sanscrita decapolită piatra călărită croncanilor sabinelor vindecare satanică separare advaitină…

Schimbă-mă, schimbă-te, schimbă-ne, țipau păcătoșii duo schimbare în amintire, uitare… Se sileau cei ce căutau sufletul meu… Logos de țară, credincioși puțini, poate duminicile de n-or fi acum la câmpul dealului, în dezlegarea de pește pe Olt… Dumnezeule, pe tine te caut dis de dimineață, lipitu-s-a sufletul meu de tine… Schimbatu-s-a la față Iisus în muntele Tabor… Neputând vedea chipul cel nevăzut, cerurile s-au înspăimântat, pământul s-a cutremurat… și s-au arătat Moise și Ilie grăind cu dânsul și nor luminos i-a umbrit… Slavă ție cela ce ne-ai arătat nouă lumina.

Ne întorserăm… de nu-i veșnicește și Nanku… Semenic-Pantocrator pictat sub Cruceru… Vâlcea brâncoveană nedecapitată… cum soseau din India, glonț la Frăsinei… Ciunget… Tabor… Căpățâna… Golgota… Hurez… Goe revelează, aminte sanscrită, mă așeză, mă ridică, la cădelniță, mă fumuie, poate nu iau și bătaie, taboriți nețărăniști ai lui Iliescu, afară, în țigănia nasturelui, cine știe ce îndrugă în drugi în Durga… copilul spune Crezul lipit de ușa altarului, Ponțiu Pilat dublat de babe în genunchi, ca să vedeți că scriu și pe jos, de lumină, mila păcii, didascalos ison în armonie rustică, luare de dictare-aer, plăcerea țărănească de a îngenunchea… Nanku o mai luă la picior a ieși, ce l-o fi pocnit, printre cruci s-o năpădi, sub capace intercripte… loc compozit… compoziție locuită… autostrivire omenirea…

Om mai apuca slujbe de sânge… Canon Kant… o întrulocare parasobornicească în catolic… parastas în continuitatea schimbării, de n-ai cobi… o complexificare ca pentru marceni… lucrare serioasă, mistică… dezlegarea datoriilor ca la paradă, Nankule, tot trebuie să ne treacă timpul, să ne ritualizăm în diagonală, că și eu oi fi auzit mantre, și-ți ascultă contrapartea… iarăși cetățean raiului… cel ce cu mâna dintru neființă m-ai zidit… tot învârtești ceaslovăria… Krișna a luat chakra pământ, castele și zeii veniră în fața lui Arjuna, yada yada când și când… dao tao vin chinezii, ne omoară cu polonicele… brandy la noi țuică… să-și facă părintele făcutele, multe se fac în taină, de-aia de trei ori.

Hai, bă, Nankule, bă, țăran indian pe teme de țara religiilor… parabole am afla, de cine ne-am mai apăra, că de ce mi-e frică de India, face Leon, de ce ți-e și ție frică de moarte… că să ne încuscrim, ci Pămpă zice că nu se mai însoară niciodată… picătura când lipsește, nimic nimic n-o dezlipește… satanisme din pornografii politice, rar inchiziție de molitvelnic… ah canoane pe dorință, calamus… nu i-am mai comentat studentului… mai greu cu indienii la montă… căzând aseară pe Gobind Singh… ce meserie India… Sunt o prietenă a lui Nanku, din India, Ilioara… ea de atât are nevoie de el, de o oră.

Ei, Iliescule, la ianuar ne luptăm… Leiba, tu totdeauna faci așa (Sadoveanu)… Ion scuipă spre ea răcorit, și intră în casă (Rebreanu)… Rămas de-acum singur pe lume, Adeodatus se simți mai aproape de Dumnezeu… Die Welt der Illusion es ist Klas… actes de parole le moine a-t-il un habit?… Să răsaie, până-n Duminica Tomii cel necredincios, o cetate de zid, să stea soarele pe fruntea ei (Vlad Țepeș)… așa hram brâncovan martiran pe trădări quarci toate undele nelahariene poate taclaua vieții inteligent fericite…

… întunericul mă aranjează ce faci tu cu patenturile mă întreabă pe mine de sculele lui o Ramayana cu Brâncoveanu ucis de Ravana Cantacuzino ai dracu de javre vă pișați toți pe casa noastră de nu zise a mea speculă câți anunțând v-am văzut la televizor la interesul general tanti Nuța nu treceți deloc pe la noi uitai de indian și uituceala binelui obrăznicii cosmice poate te uită aici ei și abia aștepți aș scoate totuși o piesă pe sub stele retrovizoare păduri și ape jefuite ci termenul lung al localnicului rămâi aici da normal am plecat pa cam ne condamnarăm doar la trecerea timpului nimic brâncovean ori numai admirația martirajului contrastul vieții depline cu moartea deplină judecăți influențabile domnește ce inhibiție măcar și romantică să nu fi patriotizat mai ca rapidul ați obosit și voi de vă luați în gură cantacuzinii viermii cucutele ce bătaie de joc rumânimea cât ne și îndreptarăm oltenist gen Vâlcea între Sibiu și Argeș pe tapet neinsinuarea ardorii o delăsare hram de hram …

… Eu am noroc de tine, părinte, tu n-ai noroc de mine… că n-a venit la recitalul sanscrit… a fost la spital cu preoteasa și copilul… mai multe globule albe, iar el, tensiune oscilantă… și, când să mă pupe, că pleca de la porumbei la maslu, aveam clăbuc pe față și pe dreapta… cât Plata, că nu vorbesc cu popa, că nu bună-dimineața, nu-l cunosc, comentase soră-mea… de n-o fi jucat ăla table cu socru-său… îmi făcură fulgi cu apă, să iau aghiazmă, nu aiazmă, vâlceni, și anafură, de evitam pânea și apa prin ferestruica de ziditură pe sub brandy-wine (Brâncoveanu, tradusese Nanku)… ne-om fi iubind cât să ne ciondănim și la sugestia prejmei.

Brâncoveanu mi-e subiectul, fastul și martirajul, tensiune domnească, vitalistă, cu pedepsirea libertății; de a se fi lăsat greu la domnie, mai fără alegere la moarte… ca o măsură a sfințeniei morții dincoace de viață… de-ar fi lăsat învățături între petreceri și scrisori, ar fi fost un Krishna român… iar India – cât caz cu schimbarea la față și revelarea lui Krișna cu toți zeii pe frunte pantheon… a zice că-n Vâlcea facem Katha India… pagina din Curier-Apoliner, și mai și cu Shamkaracharya cu Iisus Hristos, păcat că n-a prins Schimbarea la față din Luca-Matei și Gita… ideea de recital sanscrit Pondicherry pe succes… păcat de ordinea Buddha, Eminescu după Nichita, dar ultim acord.

N-am înțeles de la Nanku, ea a depus o plângere la poliție, c-ai vrut s-o răpești, e minoră, nu e de glumă, că ea a sunat, a zis McMcMc, parcă nu ne împuiasei capul… your Honor, ea și verii ei au vrut să-l răpească, tot îl suna, unchii n-au lăsat-o nici la bibliotecă, alaltăieri seară… mă enervezi și uite mia ta, dacă n-o fi fost a mea… cât să gândească, în glumă, că nu-l vor răpi, că e puternic și se face așa, de-a Mahabharata, ce-mi lipsește… puștoaica nu-mi făcuse cine știe ce impresie, se mai dădea și pianistă, de-o și luase el în serios, cât să se mai desumfle pe răpire… la mintea lor, pe sindrom Romeo indian, Julietă vâlceancă-ieșeancă, n-au decât să se și ia, în retușul sorții… jucăm piesa asta nescrisă cu feeling-ul deja spusului, suntem înșine replici de supunere și neputincioasă nervozitate, karma neiertătoare pe sub număr de aur.

Am depășit timpul invaziei acestui student-sinecdocă, vorbești în dodii zice fetița băiețeleului, deci ne cunoaștem de undeva, se vede că n-am răbdare nici noroc, nici măcar teme n-am forțat duh-dramă brâncovenește, cu maicile, cu anonimul, calamburul hindusului… înălțime a destinului… recunoaștere a intrigii… cum ne-om mai scoate… mormânt de conjunctură în coceni… mai ai grâu de-acum trei ani, cum tot nu se mai făcu… ai mai dărâmat chirpici… schimbi harpa… ia-l și pe Nanku, vrei să mergi, yes.

Psalmi, alternativă Gita, ăla că să-i dau conferința lui Satya cu Crist sanscrit, aia ăluia, aia ăluia și zindagy tabah hai… m-am ținut elefant… nu scap de India nici în Vâlcea, babu… Fritz din Wolf, din stolnic… Argetoaia nu mai e în Mehednți, e în Gorj… amin rememberance… real danger… better life… sameness with chants of orgis from Vedas against any South and Shiva and Buddha and Christ… how reasonable skizofrenia… ofending anything for life, zindagy… to not discuss madness in family, quiet within transfer… minutes of regression and annihilation… Shiva not Derrida… mi sono perduto… je me suis perdu… Prazeros… undici mille in Veneto… nuovo ambasciatore Ajai… il mio studente contro di Valachia di del Ciaro… certo, Brancoveanu a avuto una vita e una morte differente… lo tengo amicale ai nemici… toutes les proprtions gardées… je ne regarde pas les arbres des vies… tolerance de conversation entre Ionești-Marcea-Fișcălia… Bucarest retrouve dans notre chère ville de Râmnic… mi ricordo Sciascia… I Mafiosi… sempre sindaco Eduardo… Black Hill… no excuses, no thanks… approximations of ascensions… Hello, Pitești…Nansi came after smoking… Stolnic kills with his kin the logofăt… avatars are accordingly… other time our choices would differ… Stolnic kills logos… Artifex vs trovant… găsești Găești… Kurukshetra… Stolnic avatar Stolniceni… catapeteasma of old prophets on first line, apostles, scenes from Christ’s life, with Dinner in the middle… so thank you for your attack… everybody knows that I write any time… good life in a killed country… water of Gresarea may had been at work also under Stolnic, no, Logosfat, according to denials, closed history, sweet murders sold to emperors… yet maximum space for icons and soul with no spheres of clay and sand not at all stones… sanatana sans satana… Nansi may have thoughts of trovants, rebel trovants, like us… Nanku liked Ancas’ India in guise of relation similar to this… I am in no gang… no false trovant… no farce in stupid suspense… costs.

ți-am dat recomandările nu mai ai ce aștepta vezi-ți noile cunoștințe pentru care ne-am întors cu două zile mai devreme eu nu mai am obligații față de nimeni în India și nu eu mă mai ocup de limba română acolo te-am prevenit că e periculos în loc străin să te aventurezi ca toți indienii îndrăgostindu-te cântând din Gita debitând darsan copilărește nu e India peste tot ajustează-te te aud hohotind nu ești întreg și mie mi-a fost rău te pălmuiam și de-aia ți-am spus m-am dat la o parte și acum nicio mamă niciun tată ești fiu rău pe amuzamente ai recitat frumos te-ai făcut plăcut la toată lumea am fost încântat ți-am spus că nu vei veni la timp o lecție mai ceva decât limba română nu sunt eu România nici nu vreai de ce să-i iau plăcerea să vă cheme în focarul blond al iresponsabilizării genetice vibrându-și conjuncția te cert că stai și ți-o căutași și p-asta mă ocoleai până mâine și ți-aș fi spus ieri mi-ai dat emoții vezi ce faci pe azi cu mine gata vorbește cu doamna ea zice să nu-ți stric reușita călătoriei adică eu nu tu în blond apogeu dând peste cap indienește în necunoștința ceasului și locului melodramatice creiere prin spălătoria filmelor ce-o fi zicând lumea și despre mine țe-am sfătuit să lași sentimentele să te apuci de cercetare nu m-am înțeles cu Vibha că de ce Hanuman Chalisa ai venit cu ea dacă află ai încurcat-o lumea a gustat din partea astalaltă nu l-ar fi gustat nici pa Ashok Bajpai așa lacrimile nu-ți fură din cauza mea a ta da Plata că tot eu ce am cu tine parcă eu venii și atât spusesei I am sorry de nu te-o fi trimis ea cum m-am lăsat de fumat și băut mă las și de India tu-mi fuseși doctor cu blonda ta de voia să vorbească și ea cu mine și-i salvară viața salvatorii tăi de ce să-ți fi bătut joc într-o doară de profesorul ce-l parazitezi ca pe propriul tată și se mai și supără bieții oameni pe mine că Plata a venit la timp și a și plecat șoferul cu două minute mai devreme eu ce-ți spun ca arbitrul cu Anderlecht când poate ar fi egalat o blondă rapidiștii copilul plecase acasă și voi ciurdă tu plus patru cu verii și fata că-l prindeți poteră a nu-l fi pierdut mare distracție cu taxi sunase Au mai toți treziți puțin din tabiet așa fac însemnarea supărării mele când era să plece Dakos și nu mai venea Chitranjan de la întâlnire cu Lioara blondă cu numele singurului cântec românesc pe care acesta îl știa o fi plâns de palma pe care nu i-am dat-o poate ar fi răspuns atunci beleaua stil indian să dea copil în bătrân.

George Anca

“Istoria se repetă prin ea însăşi – întâi ca tragedie, a doua oară ca farsă“

(Karl Marx)

Pe parcursul dezvoltării ei civilizaţia umană a cunoscut nenumărate cazuri când istoria   s-a repetat prin ea înseşi. Mă voi opri doar la unele dintre cele mai semnificative. La începutul sec. XIX împăratul Napoleon se “împrieteneşte” cu ţarul Rusiei Alexandru I. În rezultatul acestei “prietenii” Napoleon îşi dă consimţământul la anexarea de către Rusia a celor două principate româneşti. Spre norocul românilor prietenia celor doi nu a durat mult şi a început războiul între ei. Ţarul rus însă reuşeşte să rupă cea mai frumoasă parte a Moldovei – Basarabia cu cinci săptămâni înainte de începerea războiului. Dacă războiul între Napoleon şi Ţarul rus ar fi început ceva mai devreme şi dacă nu ar fi avut loc acea mare trădare a lui Moruzi Basarabia nu ar fi fost cedată ruşilor de către turci. Ce a însemnat această întârziere de câteva săptămâni pentru aşchia de popor român din Basarabia cunoaştem prea bine: rusificare acerbă; un jug incomparabil mult mai crud decât cel turcesc; mai târziu, deportări, genocid prin foamete, colectivizare forţată. Chiar dacă noii “eliberatori” erau de aceeaşi credinţă cu băştinaşii jugul bisericesc a fost mai crunt decât al necredincioşilor. Turcii îşi luau haraciul dar nu se amestecau în ale credinţei. Regimul ţarist a ajuns până la aceea că le-a interzis enoriaşilor basarabeni să se adreseze Domnului în limba maternă. Slujbele în biserici se ţineau doar în limba rusă pentru marea majoritate a enoriaşilor necunoscători ai limbii ruse. Poate anume din această cauză în acea perioadă s-au înmulţit diferite secte religioase, în care credincioşii se adresau Domnului în limba română.

Însă campania rusească a lui Napoleon se sfârşeşte cu ghinion pentru el (dar şi pentru noi, basarabenii). Chiar dacă după un blitzkrieg reuşeşte să ocupe Moscova în ajutorul ruşilor vine aliatul lor natural – gerurile ruseşti, care a jucat rolul hotărâtor în înfrângerea glorioasei armate franceze, care a adus la picioarele lui Napoleon întreaga Europă (cu excepţia Marii Britanii). Retragerea a fost ruşinoasă.

Istoria s-a repetat cu un grad major de coincidenţă peste 128 de ani. În a. 1939 Hitler se “împrieteneşte” cu Stalin (de fapt prietenia lor era mai veche. Se vorbeşte că înseşi aducerea lui Hitler la putere ar fi fost organizată de Stalin (altfel cum ar fi reuşit exportul de revoluţie în jumătatea de est a Europei), iar pregătirea aviatorilor şi tanchiştilor nemţi se făcea în URSS, Germania neavând dreptul conform Tratatului de la Versailles). În a. 1939 conform Pactului dintre cei doi căpcăuni Hitler îşi dă consimţământul la anexarea Basarabiei (pe lângă Ţările Baltice şi estul Poloniei). În scurt timp “prietenia” între cei doi ia sfârşit, Hitler atacând URSS-ul la 22 iunie 1941 (de fapt Hitler a reuşit primul să atace, Stalin pregătind în acest sens planul Fortuna. Istoricul rus V. Smirnov este de părerea că prin faptul că Stalin nu a construit linii de apărare pe teritoriile nou ocupate, distrugându-le pe cele vechi, el l-a ademenit pe Hitler în necuprinsa Rusie unde ia venit de hac). Astfel ca şi în cazul lui Napoleon Campania rusească a lui Hitler s-a înglodat în marea câmpie rusă, în ajutorul ruşilor venind iarăşi aliatul lor de nădejde – cumplitul crivăţ rusesc. Glorioasa Armata germană, care adusese la picioarele lui Hitler întreaga Europă (cu excepţia Marii Britanii), s-a spulberat spre ghinionul nemţilor dar şi al nostru.

97 de ani în urmă în rezultatul puciului bolşevic de la Petrograd se destrăma imperiul rus. În vecinătatea noastră ia naştere Republica Populară Ucraineană, mai apoi cea a Ucrainei Occidentale. La 2 decembrie 1917 în Basarabia se formează Republica democratică Moldovenească, declarată initial în componenţa Federaţiei Ruse (atât de puternică era influenţa rusă în Basarabia. De fapt majoritatea funcţionărimii în Basarabia erau ruşi. E a mirării că s-au găsit totuşi înaintaşi ca Inculeţ, Pelivan ş.a., care au reuşit să se distanţeze de Rusia). La aceasta au contribuit şi declararea independenţei Ucrainei de Rusia, de asemenea,  pericolul care venea din partea Kievului, care năzuia să incorporeze Basarabia în componenţa Ucrainei, astfel că la 24 ianuarie 1918 Republica Democratică Moldovenească îşi declară independenţa. Pentru a restabili ordinea în Basarabia, încălcată de bandele bolşevizate ruseşti, Sfatul Ţării a cerut sprijin generalului rus Scerbaciov (comandantul trupelor ruseşti de pe frontal de sud-est), însă acesta nu avea forţe, armata rusă fiind în stare de anarhie. Atunci Sfatul Ţării s-a adresat României, care au restabilit ordinea în Basarabia, ea singură fiind într-o stare grea (2/3 din teritoriu era ocupat de Germania), iar la 27 martie a avut loc Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, salvând-o de urgia războiului civil care a bântuit patru ani în Rusia şi Ucraina.

23 de ani în urmă avea loc destrămarea imperiului sovietic – URSS-ului după puciul lui Ianaev. Pe 23 august Ucraina îşi declară independenţa faţă de Rusia, iar pe 27 august  – Republica Moldova. Cu regret conducerile de atunci de la Chişinău şi Bucureşti nu au fost la înălţimea aşteptărilor celor mulţi (cum au fost înaintaşii basarabeni de la 1918 aflaţi în condiţii mult mai grele), ratând reunirea atunci când în Rusia era o dualitate de putere (Gorbaciov şi Elţin). Acest lucru a dezlegat mâinile uliilor de la Kremlin. În a. 1992, nefiindu-i pe plac dorinţa de independenţă a Basarabiei, Rusia începe un război stupid împotriva Republicii Moldova chiar în ziua când tânărul stat era recunoscut de ONU. De rând cu tot soiul de scursuri ale societăţii trimişi de pe întregul teritoriu al necuprinsei Rusii (cazaci, puşcăriaşi, cu regret şi ultranaţionalişti ucraineni) luptau soldaţi ai armatei regulate ruseşti – Armata a 14^-a înarmati cu tancuri, avioane. Şi până astăzi ruşii declară că sunt parte neimplicată în conflict ca mai apoi cu acceptul tacit al Occidentului luânduşi funcţia de pacificator. E ca şi cum ai pune paznic lupul la stâna de oi. În rezultat i-a rupt o parte din şi aşa ciuntitul teritoriu – raioanele din stânga Nistrului, creând un soi de bantustan rusesc pentru localnici. Pe teritoriul ocupat a instalat un guvernator cu numele Smirnov, creând în el o gaură neagră, care a subminat timp de peste 20 de ani economia Republicii. Rusia nu ia acordat independenţă Transnistriei nici până în ziua de astăzi, de fapt scopul final al Rusiei fiind ocuparea întregului teritoriu al Republicii Moldova. Astăzi când această enclavă rusească este izolată şi din partea Ucrainei, când comerţul ei cu Uniunea Europeană creşte (în a.c. 30% în UE contra 20% – UV), când Rusia a pierdut nădejdea de a returna cursul european al Republicii Moldova, Rusia, ca şi în a. 1812 (când a dorit ocuparea ambelor principate româneşti) ar putea să se mulţumească doar cu Transnistria, acceptând generoasă „dorinţa poporului” de unire cu Rusia, ecouri venind atât de la Tiraspol cât şi de la Moscova. „Chişinăul aproape că nu se gândeşte la Transnistria şi acţionează practic ca şi cum acest teritoriu nu i-ar mai aparţine. Bazându-ne pe această realitate, vom trage propriile concluzii” a declarat în acest an ultranaţionalistul rus Dmitri Rogozin.

În a. 2014, nefiindu-i pe plac dorinţa Ucrainei de aşi hotărî singură soarta, Rusia porneşte un război împotriva surorii mai mici Ucraina, ocupându-i nu numai Crimeea, dar şi o parte din estul Ucrainei – regiunile Doneţk şi Luhansk, în care şi-a instalat guvernatorii săi. Acum în aceste regiuni de rând cu tot soiul de scrursuri venite din Rusia luptă soldaţi ai armatei regulate ruseşti înarmate cu cele mai noi tipuri de armament greu (tancuri, lansatoare de rachete ş.a.). Ca şi în cazul raioanelor de est ale Republicii Moldova ruşii declară că nu sunt implicaţi în acest conflict (nici usturoi nu au mâncat nici din gură nu le pute!). „Dacă şi se mai întâmplă să fie depistaţi soldaţi ruşi ei sunt acolo de capul lor, la chemarea sufletului lor” declara nonşalant recent liderul de la Kremlin V. Putin. De fapt de ce ne-am mira de duplicitatea ruşilor. În 1939 – 1940 soldaţii germani ocupau ţară după ţară în vestul Europei, iar soldaţii sovietici – în estul Europei. Însă oficial în perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941 URSS era considerată neutră(!!!), iar războiul ai doilea mondial a fost început doar de Hitler. În aceşti doi ani de „neutralitate” URSS a reuşit să cucerească 23 mln de oameni, a pierdut sute de mii de soldaţi în Finlanda şi Polonia, care erau acolo „de capul lor”!!!. Ce tâmpenii. Vă puteţi imagina ca în armata rusă subalternii să întreprindă ceva fără acceptul superiorilor de jos până sus la Putin? Scenariul în raioanele de est ale Ucrainei este ca tras prin indigo scenariul din raioanele de est ale Republicii Moldova de peste 20 de ani în urmă. Chiar şi arhitecţii sunt aceeaşi: Antiufeev şi Caraman care construind rmn-ul acum au fost transferaţi (de şefii de la Moscova) în Doneţk pentru a construi dnr-ul. Şi scopul declarat este acelaşi – apărarea ruşilor, care în 1989-1992 în Republica Moldova luptau împotriva limbii române, iar acum în Ucraina luptă împotriva limbii ucrainene. „Kievul nu se gândeşte la locuitorii Doneţkului şi Luhanskului, acţionează practic ca şi cum acest teritoriu nu i-ar mai aparţine” declara V. Putin după sistarea finanţării regiunilor secesioniste de către Kiev. Ca şi în cazul Republcii Moldova Rusia doreşte să atragă Ucraina într-un conflict îngheţat de lungă durată, pe care Kievul să nu-l poată câştiga. În acest scop îi organizează tot felul de explozii la Odesa, Har’kov, Mariupol’ ş.a. De aceea interesul Rusiei nu este de a alipi doar raioanele de est ale Ucrainei la Rusia ci prin intermediul lor de a recuceri întreaga Ucraină.

Acum când Ucraina merge cu paşi foarte hotărâţi spre integrarea în Uniunea Europeană şi blocul NATO acţinuile Moscovei sunt imprevizibile. Ministrul de Externe al Rusiei ne sfătuie să nu gâdilim Iscanderurile (rachetele nucleare). Situaţia de astăzi se aseamănă foarte mult cu cea din 1938 din pragul dictatului de la Munhen. Atunci liderul pro-nazist al Regiunii Sudete, Konrad Henlein s-a întâlnit cu Hitler la Berlin, unde a fost instruit să formuleze cereri inacceptabile pentru guvernul cehoslovac. Pe 24 aprilie, Partidul German al Sudeților a emis Decretul de la Carlsbad, solicitând autonomia Regiunii Sudete. Pe 30 septembrie 1938, cu acceptul Franţei şi Marii Britanii regiunea sudetă este anexată la Germania Hitleristă. În cazul Crimeii Putin nu a făcut nici măcar o cerere formală înaintată Ucrainei privind Crimeea.

Situaţia este deosebit de incertă. Partea bună este că, în sfârşit, şi fraţii slavi ai ruşilor, în primul rând ucrainenii, dar şi bieloruşii au văzut cine este fratele mai mare. Şi la noi tot mai mulţi înţeleg rolul nefast al relaţiilor moldo-ruse, în special, după embargourile Rusiei la produsele moldoveneşti şi implicarea directă a Rusiei pentru schimbarea cursului politic în Republica Moldova. „Omul trebuie să aibă şi prieteni şi duşmani. Prietenii îl învaţă ce trebuie să facă, iar duşmanii îl obligă să facă ce trebuie” scria marele Nicolae Iorga. Prietenii noştri europeni ne învaţă ce trebuie să facem, iar duşmanul nostru estic ne obligă să facem ce trebuie. Chiar şi unii ezitanţi eurosceptici înţeleg tot mai mult acest lucru.

Să sperăm că şi în anul care vine Rusia prin acţiunile sale ne va ajuta să fim mai mulţi, mai uniţi şi mai hotărâţi în cursul spre integrarea europeană.

Dumnezeu să ne ajute!

Valeriu Dulgheru

https://drive.google.com/file/d/0ByA7Kci8VpxBQWIzQXRzZF9fRlk/view?pli=1