Ioana și Alexandru
La Mulți și frumoși ani!
9 septembrie 2012 – 9 septembrie 2014
Gând…
Ce-ți pot spune fată dragă
când iubirea te-a îmbrăcat
în rochie albă de mireasă?
Ce-ți pot spune, acum
când tu
ai primit cel mai frumos
dar…
,, picătură de mare”- Maria!
Iubirea să-ți fie cununa
casa, LUMINĂ
Ani buni, nenumărați
Tu, Alex, Maria
De Maica Domnului binecuvântați!
mama
Timișoara
9 septembrie 2014
În urmă cu 22-23 de ani când lucram la Editura Porto Franco din Galaţi ca redactor al secţiunii pentru copii şi tineret, dar şi în calitate de redactor coordonator al revistei “Liliput” (supliment al revistei Porto-Franco), una dintre priorităţile mele a fost să descopăr şi să public creaţiile unor copii talentaţi în arta mânuirii cuvintelor sau culorilor. Alina Lavinia Grigoraş a fost unul dintre copiii talentaţi ai acelei perioade. Avea doar 11 ani când a debutat în revista “Liliput” cu povestirea “Prietenul X”.
Apariţia în urmă cu câteva luni a volumului ei de povestiri, “Scufia cu vise” la Editura “Oscar Print” din Bucureşti, nu a fost o surpriză pentru mine, ci doar confirmarea că “timpul a avut răbdare” şi că pentru Alina Lavinia Grigoraş a sosit momentul să-şi valorifice talentul şi să bucure cititorii cu povestirile sale ingenioase şi măiestrit scrise.
Volumul conţine 12 povestiri cu subiecte variate, unele inspirate din importante experienţe de viaţă ale fiicelor ei, Sara şi Eva, altele, din Universul naturii, pretexte pentru a înţelege miracolul lumii interioare şi al mediului înconjurător sau de a accentua valori importante de viaţă, cum ar fi încrederea în sine, disciplina, perseverenţa, prietenia, identitatea, acceptarea, iniţiativa, dragostea necondiţionată…
De exemplu, în Alfabetul buclucaş, literele prind viaţă, în special la şcoală, au trăsături diferite de caracter, sunt “isteţe şi jucăuşe, dar şi cam şmechere” pentru că încearcă s-o încurce pe Sara, “bucălate P şi B erau nedespărţite şi se ţineau numai de şotii pentru toţi copiii” (…) Nu doar P şi B le dădeau copiilor bătăi de cap, ci şi T şi D. Acestea nu erau năzdrăvane ca buclatele P şi B, erau distinse şi severe, şi de aceea elevii le cam ştiau de frică şi, de emoţie, le mai confundau”. Simţul umorului e prezent în descrierea fiecărei litere. Adevărate valori sunt subliniate. Sara a înţeles că dacă este atentă la explicaţiile învăţătoarei şi la pronunţie, dacă exersează prin scris şi citit nu mai dădea nici un motiv literelor “să râdă cu gura până la urechi”.
Prietenul X, povestirea de debut, revăzută de autoare, este un elogiu adus frumuseţii matematicii, care devine evidentă atunci când elevii nu se mai tem de acest obiect pentru că îi înţeleg secretele ei, cum ar fi X, “termenul necunoscut din orice problemă”. Din nou, cifrele sunt personificate şi descrise cu logică şi umor. “1 (unu) era un domn înalt, cu mustaţă, îmbrăcat în frac negru. Era tot timpul serios, ca un profesor strict, însă era tare blând şi săritor”… 10 (zece) era văr primar cu Unu, semăna pe jumătate cu el, doar că avea un cerc în spate, căruia îi mai spune 0 (zero). Zece spunea că Zero este cifră nulă, adică este egal cu nimic, dar că are nevoie mare de el şi de aceea sunt nedespărţiţi”. Mesajul povestirii este că frica de necunoscut poate fi învinsă prin încrederea în sine, căutarea de soluţii şi disciplină: “Fetiţa îşi făcu program: în fiecare zi după-amiază stabili să facă exerciţii de matematică, invitându-l pe X ca oaspete de onoare”.
Raza de soare, firul de nisip şi valul mării, o bijuterie de povestire, în care poezia descrierii sentimentelor şi ambientului se împleteşte armonios cu înţelegerea filosofică a sensului adevăratei prietenii, a dorului de necunoscut, a experienţei trăite, a propriei identităti şi a ceea ce-i important pentru tine. „Firicelule de nisip, tu nu ai nevoie de călătorii, locul tău e aici. În plus, tu eşti făcut din călătorii şi obiecte călătoare. Eu, marea şi soarele am măcinat secole la rând pietrele, le-am amestecat cu alge, scoici, arici şi stele de mare, pământul a adăugat şi el substanţe hrănitoare, fier, minerale şi aşa te-ai format tu, nisipul. Oamenii te îndrăgesc aşa cum eşti tu, sunt obişnuiţi să te întâlnească aici, pe plajă şi să le mângâi tălpile”, îi spuse vântul, printre adieri mângâietoare. Iar nisipul nu îşi mai dori niciodată să plece de lângă prietenii lui.
Pălăria ciupercuţei, o altă povestire plină de sensibilitate şi-o lecţie să fii umil şi să te accepţi şi iubeşti aşa cum ai fost creat de natură. “Mirată, ciupercuţa se uită în jurul ei, se foi prin iarbă, până când se văzu oglindită într-o baltă de apă. Nu mai era ea, vântul îi luase pălăriuţa şi acum nu mai arăta ca o ciupercuţă. Era o doar tulpină, fără buline, fără nicio culoare sau urmă de eleganţă. Atunci înţelese că florile nu o mai cunoşteau. Fără pălăriuţa pe care o urâse atât, era doar o biată creatură anonimă.”
Viermişorii de joacă, aflaţi puzderie peste tot, “au toate culorile şi nuanţele din lume”, şi “pot fi văzuţi doar de copii şi de prietenii lor de companie”. Viermişorii de joacă, particole mirifice de energie, spirit, gândire sunt descrise ca nişte fiinţe ale căror personalitate, temperament şi comportament sunt influenţate de culoarea pe care o au. “Viermişorii roşii, galbeni şi portocalii sunt cei mai voioşi şi energici dintre toţi. Nu fac altceva decât să râdă în hohote, să ţopăie şi să danseze toată ziua. Viermişorii verzi şi turcoaz sunt cei mai calzi şi mai senini. Ei nu îmbătrânesc niciodată şi sunt foarte serioşi, nu te lasă baltă în mijlocul unei partide de joacă.”
Aventura unei frunze prezintă transformările cromatice, de forme, miresme şi trăiri pe care le simte o frunză de la apariţia şi primul ei freamăt pe-o ramură, până la somnul ei de iarnă, pe pământ sub plapuma zăpezii şi începutul unui nou ciclu. Transformările din natură, succesiunea anotimpurilor, viaţa fără de moarte a naturii sunt prezentate printr-un pastel poetic şi explicate logic, filosofic şi empatic.
Scufia cu vise, povestirea care dă titlul volumului, este un prilej de-a oferi cu simplitate, ca-n joacă, informaţii despre succesiunea zi-noapte şi despre felul în care Soarele, Luna, Moş Ene şi visele colaborează să-i bucure pe copii cu fascinante aventuri în timpul somnului.
Spiriduşul Hoinărici în misiune, are privilegiul de a-şi înţelege şi corecta propriul comportament observând adevăratul comportament al copiilor, uneori foarte diferit de cel descris de ei în scrisorile către Moş Crăciun. De asemenea, el învaţă despre compasiune, încurajare şi puterea dragostei necondiţionate pe care Moş Crăciun o are pentru toţi copiii.
Stilul în care sunt scrise povestirile este fluent, plin de sensibilitate, lirism, culoare, simţ al umorului şi filosofie. Povestirile, prin universul tematic, mesaj şi stil, se adresează copiilor de la 6 ani până la 99 de ani, o universalitate care a fost exceptional surprinsă în formă şi culoare de ilustraţiile semnate de Kavalerra Dan Lorintz. Ilustratorul, care este de asemenea un talent autentic, completează cromatic şi pune perfect în valoare ideile centrale ale povestirilor.
Povestirile ingenioase, pline de învăţături şi fantezie, au menirea să menţină căldura zâmbetului, curiozitatea, interesul şi încântarea cititorului de la prima până la ultima pagină.
Recomand cu toată căldura Scufia cu vise, volumul de debut al Alinei Lavinia Grigoraş, cititorilor de toate vârstele.
Dr. Valentina Teclici
Noua Zeelanda
Rima Anticului Marinar (text din 1834 )
De Samuel Taylor Coleridge 1772-1834
Versiune de George Anca (2014)
Argument
Cum o corabie ce trecuse Linia a fost purtată de furtuni în recea Țară dinspre Polul Sud; și cum de acolo și-a făcut cursa la tropicala Latitudine a Marelui Ocean Pacific; și de lucrurile stranii ce s-au petrecut; și cum s-a întors Bătrânul Marinar în propria-i Țară.
PARTEA I
Este un antic Marinar,
Stă pas unul din trei.
“Cu barba-ți sură, ochi aprins,
Popas la ce mă vrei?
Mirelui uși i se deschid,
Rudenie îi sunt;
Oaspeți iau loc, ospăț pe foc,
Ascultă vesel nunt.”
Strângându-l costeliv grăi:
“Corabie plutit-a”
“Jos mâna! barbă din topor!”
Ăst timp și-a tras asprita.
Cu ochi de foc îl arde-n loc –
Nuntașul stâlp tăcea,
Ascultă ca prunc de trei ani :
ce Marinarul vrea.
Șezu nuntașul pe un stei:
Aude tot pe jar
Rostirea anticului om,
Ochiosul Marinar.
“Ancora sus, portu-a apus,
Voioși noi am pornit
Aval d-altar, aval de deal,
Aval de farul brit. .
Pe stânga Soarele sui,
Din mare răsări!
Luci arzând, pe dreapta când
În mare se topi!
Înalt mai nalt fiece zi,
Peste catarg prânzind _ ”
Nuntașul drept se bate-n piept,
Fagotul auzind.
Mireasa-mbujorată
Ritmează pași roșelii;
În față i se pleacă și
Îi cântă menestrelii.
Nuntaș deștept se bate-n piept,
Ascultă iar pe jar
Și-astfel grăi cel antic om,
Ochiosul Marinar .
Atunci POTOPUL detună
Ca un tiran mai crud:
Cu aripile-i ne-a lovit.
Ne-a hăituit spre sud.
Catarge-n clin, prora afund,
Cum cel hăitaș suflând, strigând
Dușmanului mai calcă rând,
Și-n față capul pleacă,
Grăbi corabia urlând,
Spre sud plutit-am iacă.
De-acum zăpadă, ceață
Și frigu-și suflă faldul,
Catargul sus, gheața-n apus
tot verde ca smaraldul.
Troiene-nnoadă stânci zăpadă,
Trimis-au luciu sumbru:
Nu chip de om, nu fiară-n dom –
de numai gheață întru.
În spate gheață, gheață-n față,
Gheață jur-împrejur:
Crâcnind, crăpând, strigând, urlând,
Ca-ntr-un leșin impur.
Prelung, tăios un Albatros
Din negură răsare,
Parcă-i un suflet de creștin,
În domnu-i dăm urare.
Gustă nemaigustat comând
Jur-împrejur dând roată.
Gheața crăpând ca detunând;
Cârmaciu-n hău ne poartă!
Vânt bun de sud suflă din urmă,
Urmat de Albatros,
Și zi de zi, prânz, do-re-mi,
Veni la marinar voios!
Ferească Domul, antic Marinar!
De veninosul drac sus-josul! –
De ce arăți așa?’ – Eu cu săgeata mea
Strapuns-am ALBATROSUL.
PARTEA II
Din dreapta-acum răsare Soare:
El a suit din mare,
Încă din ceață, și pe stânga,
Recoborî în mare.
Și bunul sudic vânt din spate iar bătând,
Ci dulcea pasăre nu s-a întors,
Și nicio zi, prânz, do-re-mi,
Nu răsări spre marinar voios!
Lucru drăcesc am făptuit,
Și toți m-or blestema cu vai:
Întruna amintind de pasărea murind.
De-n aer briză mai loveai.
Ah criminal proscris, ce pasărea-ai ucis,
De-n aer briză mai loveai!
Nu foc, nu năpastă, divina țeastă,
Soarele glorie-nhață:
Toti gura mare, am ucis zburătoare
Aducând neguri și ceață.
‘Drept e, spun ei, s-ucizi păsări zei,
De aduc neguri și ceață ?
Briza a explodat, spuma a zburat,
Brazda la rând în plută:
Eram cei dintâi izbucnind căpătâi
În marea aceea tăcută.
Cazută briza, pânzele căzute,
Trist fu cât se putu de trist;
Și noi vorbeam poate rupeam
Al mării mut beltrist!
În cer fierbinte arămiu,
De sange soarele, prânz dună,
Deasupra-așa catargul sta
Nu mai presus de Lună.
Zi după zi, zi după zi,
Nu respiram, nu ne mișcam,
Trandavă ca pictată nava
Pe un pictat ocean.
Apă pretutindeni apă,
Orice scândura se închircea;
Apă pretutindeni apă,
Nicio picătură a o bea.
Adâncul însuși putrezi: O Crist!
O veșnică-ntâmplare!
Vâscoase lucruri mișună
Peste vâscoasa mare.
Pe-aici, pe-aici, mosor si bici
Dans noaptea focuri pierde;
Apa, ulei de vrăjitoare
Arde alb, albastru, verde.
Și unii-n vis se-adeveriră
cu Spiritul ce-atât ne strepezi;
Nouă stânjeni în adânc ne urmă
Din țara gheții zăpezii.
Și orice limbă-n seceta grozavă
Din rădăcină a fost scrum;
Nu mai puteam vorbi decât
Dacă ne-asfixiam în negru fum.
Ah! ziua bună! ce vru dracul
Avui de la bătrân și june!
În locul crucii, Albatrosul
De gât mi-a fost genune.
PARTEA III
Timp obosit trecu. Fiece gât
Uscat; fiece ochi vitrat.
Timp obosit! timp obosit!
Ochi obosit vitrat,
Privind spre vest, zărit-am
Ceva în cer cerat.
Întâi păru un fir de praf,
Apoi paru o scamă;
Mișcându-se, luând în urmă
Anume chip, bag samă.
Fir, scamă, chip, bag samă!
Aproape, mai aproape se văzu;
Parcă ferind un sorb de ape,
Plonjă, croi, viră acu.
Cu gâturi stoarse, cu buze arse,
Nu puteam râde, plange însă,
Secetuiți toți tâmpi în jug!
Mușc braț, sângele-mi sug,
Și am strigat, O pânză! Pânză!
Cu gâturi stoarse, cu buze arse,
Agape mi-auziră muți;
Grandmercy! vesel rânjiră,
Și dintr-odată toți respiră.
Ca si cum toți erau bauți.
Uite, uite (strig) ea-i fara croi;
Încoace ne dă fericire;
Fără briză, fără maree,
cu chila verticala-n neclintire!
Vestica undă-i o flamă.
Bine-facută-i ziua mare!
Aproape pe valul de vest
Odihnea străluminos Soare;
Când straniul chip o croi brusc
Între noi și Soare.
Deodată soarele se-ndungă
(Mamă din Cer fi-ne scapare!)
Privește ca dintre gratii de temniță
Cu larga-i fața arzătoare.
Vai! (am gândit cu inima bătând)
Se apropie, se tot întină!
Și cele vele privind în Soare.
ca pânza de păianjen ne în tihnă.
Prin coastele-i să fi privit
Ca prin gratar Soarele sfânt?
Și-acea femeie echipaj se află?
Sa fie-o moarte? Două sunt?
MOARTEA îi este calfă?
Buze roșii, liberă înfățișare,
Pletele aurului preț:
Ca lepra pielea-i albitoare,
Coșmarul VIAȚĂ-ÎN-MOARTE ea e,
Ce-ngroașă sângele cu-ngheț.
Nuda epavă vine-alături,
Și cele două-aruncă zaruri;
‘Jocu-i făcut! Am câștigat! Am câștigat!’
Grăi și-a treia oara fluier-auri.
Discul solar la fund; stelele pleacă;
Înca un pas și bezna-i vatră;
Șoapta-n auz departe, peste mare,
Din puscă o nălucă latră.
Ascultarăm și privirăm bașca!
Temeți-mi inima cum ceasca,
Viața-mi parcă sânge sorbi!
Stelele stinse, noaptea obeză,
Cârmaciu-i alb la lampa-i freză;
Din vele roua picurii –
Până deasupra barei est
Sui cornuta Lună, cu stea fest
Prin joasele xtremii.
Unul cu altul, la Lună-n stea,
prea iute a mai geme, suspina,
Toți fețe-ntoarse groază chin,
Fiecare din ochi mă blestema.
De patru ori cincizeci de vii
(Și n-auzii geamăt, suspin),
Cu bufnet surd, butuc absurd,
Unul dup-altul cad, amin.
Sburară suflete din trup –
Spre fericire ori a dracului,
Mă petrecu oricare stup,
Ca vâjul arcului!
PARTEA IV
‘Mă tem de tine antic Marinar!
Mă tem de mâna-ți costelivă!
Înalt și deșirat, bronzat,
Nisipul mării stivă.
Mă tem de ochii tăi scântei
De mâna slabă-ntunecat.’ –
Nuntaș-Găzdaș n-ai teamă!
Cest trup nu s-a plecat.
Singur, singur, tot, tot singur.
Singur pe-o mare vastă, vastă!
Și niciun sfânt să aibă milă
De sufletu-mi năpastă.
Bărbați o sumă ce frumoși!
Și toți zăcură morți din greu:
Și mii și mii de lucruri mici
Trăiră; și așa și eu.
Privit-am marea putrezind,
Și ochii mi-am rotit;
Privit-am putrezita punte,
cei morți de-au adormit.
Privit-am cerul, vrut să rog;
Dar ori de câte ori ruga țâșni,
Rea șoaptă scoase și-mi făcu
Inima pulbere-n pustii.
Închis-am gene, le-am ținut aproape,
Globii ca pulsul băteau;
Pentru cer și mare, pentru mare și cer
Stă-n ochiu-mi obosit ca mort un ster,
Și la picioare morții îmi zăceau.
Sudoare rece-amestec a lor membre,
N-au putrezit, n-au împuțit:
Arată cum mi se arată
că niciodată n-au murit.
Blestem d’orfan ar trage-n iad
Un spirit din înalt;
Ci oh! mai groaznic de atât
În ochi de mort blestemu-i!
Șapte zile, șapte nopți văzui blestemul,
Ci nemurind mai vremui.
Mișcata Lună suie cer,
Sălășluind neunde:
Pășea agale-n pantă
Cu o stea-două-n unde.
Ale ei aure batjocoreau oceanul sufocant,
Cum chiciura se-mprăștia apriliu;
Ci peste-a navei umbră uriașă,
Vrăjita apă ardea pătimașă
De-un blând și crâncen sângeriu.
Pe după umbra de corabie,
Ai apei șerpi mi se-arătară:
Se preumblau în lucii dâre albe,
Și când crescură, elfii luminară
Căzând omături salbe.
Prin umbra de corabie
Le pândeam straie de balaur:
Albastre, smaraldii și catifea obscură,
Se-ncolăceau înot; și fiecare dâră
Era un jet de foc de aur.
O fericite lucruri vii! Nu-i limbă
În stare frumusețea să le-ajute:
O primăvră de iubire inima-mi,
Și-i binecuvântai pe neștiute;
Sigur bunul meu sfânt se miluise,
Și-i binecuvântai pe neștiute.
De chiar atunci putui a mă ruga;
Și de pe gâtul meu ce liberare
Căzu Albarosul afund
Ca plumbul în mare.
PARTEA V
Oh somn! Ce lucru gingaș,
Iubit din pol în pol!
Mary Queen fie lăudată umil!
Din cer trimise gingaș sol,
În suflet lunecându-mi-l.
Gălețile năuce de pe punte,
Atâta timp le rămânea,
Visam c-ar fi pline de rouă;
Când m-am trezit, ploua.
Buzele-mi ude, gâtul rece;
În umezeală costumat;
Sigur băusem în visele-mi,
Și încă eram beat.
Mișcai și membre nu-mi simții:
Așa ușor eram c-apoi
Gândii că am murit în somn
Și sunt un binecuvântat strigoi.
Curând vânt crunt am auzit:
Nu sufla din vecinătate;
Ci-n urlet vele zgudui,
Așa subțiri și-uscate.
Aer de sus țâșni în viață!
Sută de focuri-steag sclipiră.
Încolo-ncoace se tot caut’!
Încolo-ncoace in and out,
Dansează pale stele-n șiră.
Vântul se înteți gălăgios,
Oftară velele rogoz,
Ploaia turnă nor neguros;
Luna la mal matroz.
Plesnit și calm nor negru gros
La locul ei și Luna:
Cum ape sar din stei înalt
Fulgerul cade ne la țanc,
Un râu râpos laguna.
Vântul nicicând n-ajunse nava,
Ci nava startul fură!
Sub fulger și sub Lună
Oamenii morți gemură.
Gemură, tulburându-se, răsărind,
Fără vorbă, fără ochire;
Straniu era, fie și-n vis,
Văzând oamenii ceia-n răsărire.
Cîrmaciul cârmui, nava se porni;
Ci ncio briză a briza,
Marinarii muncesc funiile,
Unde le este treaba;
Ridică membrele, scule fără viață –
Eram un echipaj ca moartea.
Trupul fiului fratelui meu
Stătea lângă mine genunchi la genunchi:
Trupul și eu am tras de-o funie,
Ci el nu-mi spuse nici unchi.
‘Mă tem de tine, antic Marinar!’
Fii calm, Nuntaș-Găzdaș, o frate!
‘Nu suflete zburară transe,
La hoiturile lor întoarse,
Ci spiritele binecuvântate.
Că-n zori ei arme-și aruncară,
Catargul îl înciucuriră;
Sunete dulci pe guri șoptiră,
Din trupuri ei se petrecură.
În jur, în jur, son după son,
Apoi se repeziră-n Soare;
Lin se întoarseră-napoi
Amestec sau în separare.
Din cer aruncătură uneori
Auzii ciocârliei cânt;
Ori păsărele milion
Mare și aer umplând
Cu dulcele jargon.
Când parcă toate instrumentele,
Când un flaut singur;
Când cântec de înger,
Mut cer pe gânduri.
S-opriră; velele mai scot
Până la amaiză un son
Plăcut ca de-ascuns pârâu
În înfrunzitul iunion,
Codrii pe noapte ațipiți
Melos îngână ton.
Până la prânz în voie navigarăm,
ci nicio briză să respire:
Încet și blând plutea corabia,
Din sus în coborâre.
Sub chilă nouă stânjeni în adânc,
Din land de ceață și de nea,
Spiritul luneca: doar el era
Ce nava o însuflețea.
La prânz tăcură velele și
Corabia se liniștea.
Sorele, drept sus de catarg,
Oceanului o a stătut:
Dar în minut ea se-agită,
Clintindu-se din scurt –
Nainte, înapoi, jumate-n lung
Clintindu-se din scurt.
Apoi ca roibul se porni,
Ea face-un salt negenuin:
Sângele-mi năvăli în cap
Și am căzut într-un leșin.
Spiritul dăinuia de sine
În land de ceață și de nea,
Iubise pasărea care iubise omul
Ce cu-al lui arc o săgeta’
Cealaltă o mai blândă voce,
Ambrozie de blândă:
Grăi, ‘Omu-și primi pedeapsa,
Va mai primi osândă.’
PARTEA VI
Prima Voce
‘Dar spune-mi, spune-mi! mai vorbește,
Răspunsu-ți blând reînnoind –
Ce face nava așa iute-a luneca?
Oceanul ce înfăptuind? ‘
A Doua Voce
‘Mut sclav în fața lordului,
Oceanul n-avea gârle;
Luciosu-i mare ochi atot-tăcut
Până în Lună se azvârle –
De-ar ști ce cale să apuce;
Că ea-l ghidează lin, hain.
Vezi, frate, vezi, ce grațios
Se uită ea la el în jos.
Prima Voce
‘Dar ce împinge nava așa iute,
Fără de val ori briză?’
A Doua Voce
‘Aeru-i retezat nainte,
Și se închide schijă’
Ședeau cu toții pe punte,
După montor de carceră capelă:
Toți mă fixau cu ochi de piatră
Care în Lună se revelă.
Spasmul blestem de cum s-au dus
Nicicând că se răpune:
Nu-mi puteam smulge ochii dintr-ai lor,
Nici să-i întorc în rugăciune.
Acum se sparse vraja: iarăși
Văzui oceanul verde,
Și am privit în zare, ci puțin
văzui din ceea ce se vede –
Ca unul ce, pe drum pustiu,
Are de mers în spaimă și comând,
O dată călcând roată,
Cap nemaiântorcând;
Că știe, diavol înfricoșător
Calea-i va fi-nchizând.
It raised my hair, it fanned my cheek
Like a meadow-gale of spring—
It mingled strangely with my fears,
Yet it felt like a welcoming.
Curând suflă un vânt spre mine,
Nu sunet, nu mișcări niciunde:
Nu își avea drumul pe mare,
În umbră ori pe unde.
Iute, iute zbură nava,
Ci mai naviga și-agale:
Dulce, dulce suflă briza –
Și îmi suflă mie-n foale.
Oh! vis de bucurie! asta fie
Ce văd, farului creasta?
Gruiul o fi? Biserica?
Mi-e patria aceasta?
Plutirăm în derivă până-n port,
Rugându-mă-n suspine reci –
Ține-mă, Doamne, treaz mereu!
Ori lasă-mă în somn pe veci.
Portul era curat pahar
Prin presărarea strunii!
Și golf petunii lumina lunii
Și umbra Lunii.
Roca lucea, biserica strălucea
Așezată pe rocă,
Lumina lunii afundată-n liniștire
Girueta invocă.
Golful de var lumina felinar,
Până ce răsărea din sine
Atâtea chipuri de cândva umbre
purpurii culori trezi-ne.
La câțiva pași de proră
Sta purpura de umbre solo:
Întors-am ochii către punte
Oh, Crist, ce am văzut acolo!
Fiece hoit șes, neviu și șes,
Și, pe sfântul crucifix!
Un om numai lumină, serafim,
Ședea pe fiecare stix.
Mâinile serafimii-și fluturau:
Cerească viziune!
Semnale patriei erau,
Fiecare arzând rugăciune;
Mâinile serafimii-și fluturau,
Vreo voce neîmpărtășind –
Nu voce; dar oh! Ca muzică
Tăcerea și inima-mi scufund.
Curând am auzit loviri de vâsle,
Am auzit cârmaciul vesel parcă;
Mi-era în altă parte capul
Și am văzut plutind o barcă.
Cîrmaciul și băiatul lui să vie,
I-am auzit sosind în sfat:
Doamne din Cer! e-o bucurie
Că morții nu au explodat.
Al treilea-l văzui – i-auzii vocea:
E un Sihastru, pur e!
Își strigă imnurile sfinte
Ce le compune în pădure.
Sufletul ierte-mi, sângele
Albatrosului mi-l îndure
PARTEA VII
Sihastrul pur trăiește în cel codru
Ce lunecă spre mare.
Glas dulce prin octave-i cari.
Iubește a vorbi cu marinari
Veniți din țări din depărtare.
El îngenunche-n zori, la prânz și seara –
Are o pernă durdulie zar:
Mușchiul ascunde cu totul
Butucul putred de stejar.
Schiful se-apropia: i-am auzit vorbind
‘De ce atât de straniu, am chitit!
Unde sunt multele lumini edite
Ce chiar acum semnal emit?’
‘Straniu, pe-a mea credință’-a zis Sihastrul –
‘Și nu răspunseră la veselie!
Scândurile par rupte! și uite cele vele,
Ce subțiate-s, câtă ofilie!
Nicicând nu am văzut ceva ca ele,
Doar cumva întâmplate fie.
Sheletele de funze maronii
În lung părâului pădurii mele;
Când iedera e grea de nea.
Și puiul de bufniței hop lupului colea
Cu puiul lupei în măsele.’
‘Doamne, de diavol avea look –
(Cârmaciul replicase)
Sunt de temut’ – ‘Apasă, apasă!’
Înveselit Sihastrul trase.
Barca se-apropie de navă,
Eu n-am vorbit sau agitat;
Barca se-apropie sub navă,
Și drept un sunet s-a strigat.
Sub apă zarvă, huruire
Mai tare, mai grozava:
Ajunse nava, sparse golful:
La fund ca plumbu-i nava.
Uimit de detunarea de groază
Iscată de cer și ocean
Ca unul ce-a fost șapte zile înecat
Corpu-mi plutea buștean;
Ci repede ca-n vise, m-am aflat
În al Cârmaciului barcan.
Pe vârtej, unde nava se scufundă,
Barca toarcea jur-împrejur;
Și totul mut, doar dealul
Mai pomenea de-ndur.
Mișcat-am buzele – Cârmaciul a țipat
Convulsia l-a prins;
Sfânt Pustnic nalță ochii
Rugându-se pe locul dinadins.
Luai vâsele: fiul de Cârmaci –
Care acum înnebuni -,
Râdea cu hohot lung, și-ăst timp
Ochii-i jucau de colo-aci.
‘Ha, ha!’ grăi el, ‘văd plin câmp
Diavolul știe a vâsli.’
Acum, întors în țara mea,
Ședeam pe țărm solid!
Sihastrul dinspre barcă
Abia păși ca-n vid.
‘Mă iartă, mă absolvă, sfinte’
Sprâncenă-ncruntă Pustnicu’
‘Zi repede’, grăi, ‘ordon să spui –
Ce fel de om ești tu?
De-acum îmi smulse rama
Cu agonia coasă,
Îmi începui povestea;
El liber că mă lasă.
De-atunci la câte-o oră
Se-ntoarce agonia:
Și până îmi jelesc povestea,
Îmi arde inima urgia.
Ca noaptea trec din land în land;
Am straniu dar de logos;
Fața de cum o văd din multe
Cunosc ce om o să m-asculte:
Și lui îi depăn epos.
Ce freamăt rag dinspre-acel prag!
Nuntași găzdași în zonă:
Mireasa în grădină
Domnișoarele cor intonă
Seralul clopoțel îmi sună
Rugă eonă.
Nuntaș Găzdaș! Ăst suflet fu
Singur în marea marea mare;
Așa de singur, încât Dumnezeu
Cu greu a mai fi pare.
Mai dulce ca ospățul nunții,
Cu mult mai dulce mie,
Am merge împreună la altar
În sfântă companie.
Mergând cu toții la altar
Și toți în rugăciune,
Îngenunchind marelui Tată,
Bătrâni, copii, prieteni iată
Ferice juni și june!
Drum bun, drum bun, dar îți mai spun
Ție, Nuntaș-Găzdaș în fine,
Se roagă bine cin’ iubește bine
Și om și păsări și jivine.
Se roagă best cine iubește best
Toate lucrurile și mari și mici;
Că bunul Dumnezeu de ne iubește
Pe toți ne-a zămislit iubindu-ne aici.
Mariner, ochi de pară,
Barbă de ani căruntă,
S-a dus: și-acum Nuntaș-Găzdaș
Se-ntoarse către mire-n nuntă.
S-a dus ca unul împietrit,
Ci e-ntre sensuri nesurori:
un om mai trist, mai înțelept
Răsare mâine-n zori.
Versiune de George Anca (2014)
,,La Naşterea Maicii Domnului sunt bucuros să public o serie de fotografii (poate prea multe, dar de suflet) de la Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, unde se află Icoana Maicii Domnului Prodromiţa cea pictată de îngeri, reproducând aşadar exact chipurile Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Pruncului, cât şi marele duhovnic al Ortodoxiei Iulian Prodromitul, cu a cărui binecuvântare i-am făcut câteva portrete. De asemenea, am adăugat în final şi mai multe fotografii de la peştere Sfântului Atanasie, fondatorul vieţii de obşte la Muntele Athos , aflată în apropierea aşezântului românesc. Mai multe despre Mănăstirea Prodromu puteţi aflade pe blogul Sfântul Munte Athos şi din postările precedente de mai jos.”
La Mulţi Ani, Mariilor României!
Victor RONCEA
Foto: Victor Roncea
8 septembrie 2014
„Nu există cunoaștere înnăscută, pentru motivul că nu există copac care să iasă din pământ cu frunze și fructe.”
Voltaire
A trecut mult timp de la cel de al doilea război mondial și unii tineri sunt impasibili la cuvântul război, alții vorbesc cu o anumită încântare, alții cu patimă. Puțini sunt cei îngrijorați. Este adevărat, timpul își așterne uitarea. Trecutul se uită repede și se învață prea puțin din greșelile lui. Atrocitățile războiului sunt date uitării sau nici nu au fost îndeajuns cunoscute, așa încât unii tineri văd acum în război o soluție pentru drama lor personală. În loc de a-și iubi țara în care s-au născut sau care îi hrănește, devin „scârbiți”, sau trădători, nu mai vor să fie ceea ce sunt de fapt – tinerii minunați, nădejdea țării respective.
Cred, că în rândul tineretului putem distinge mai multe categorii: unii care negăsindu-și un loc de muncă, și-au căutat de lucru în alte țări, acolo unde li s-a ivit posibilitatea și unde își duc munca cinstit, uneori cu dublu efort (nu vorbim despre cei care s-au dus nu pentru a munci, ci pentru a fura din munca altuia); unii care și-au definit din vreme scopul în viață și au o preocupare, și-au format o familie, își duc un trai destul de liniștit în țara lor, legați fiind de familie și anumite proprietăți; alții care caută preocupări excentrice și atunci când le găsesc, fără a gândi prea mult, își văd salvarea înrolându-se în formațiuni distrugătoare, supraevaluându-și propria persoană cu o mândrie patologică, nevrotică. Se văd eroi, își sacrifică viața pentru scopul descoperit – cel al răului în lume, al distrugerii. Amintesc spusele scriitorului francez Honoré de Balzac: „Răutatea calculată este cea mai ascuţită dintre toate răutăţile”. Și alții – mulți de altfel – cu dorința de a-și continua studiile, sub diferite forme. Pentru ultima categorie, dar nu numai, ar trebui pregătiți mai mulți profesori și mai multe centre de studiu, înțelegând minunata lor dorință de a se dărui studiului, adică de a-și lărgi orizontul cunoștințelor în timp. Benefice ar fi mai multe școli, mai mulți profesori, mai multe masterate, mai multe doctorate pentru tineri! Dacă nu pot ocupa atât de repede locuri de muncă, fiindcă ele se găsesc greu, nu ar fi mai bine decât să nu facă nimic sau să caute anturajuri bolnăvicioase sau droguri care să le întunece mințile, să aibă o activitate intelectuală care să le hrănească sufletele? Cu atât mai mult cu cât ei doresc a se cultiva. Nivelul de educație și de cultură trebuie să fie în creștere continuă. Am depășit cu mult vremurile când exista mentalitatea că la munca câmpului sau pentru cea a meșteșugarilor nu este nevoie de prea multă carte. Toți tinerii ar trebuie să se instruiască, să aibă acest drept. Lor trebuie să li se acorde mai multă atenție și înțelegere.
De curând am auzit doi tineri discutând. Unul spunea că dorește să studieze mai departe, celălalt l-a luat în derâdere, spunându-i: „Să mai înveți? Ce prostie! Mie îmi trebuie bani, am să fac tot ce este posibil să am bani cât mai mulți și cât mai curând!” Iată, mi-am zis, doi tineri care gândesc diferit! Unul vrea să-și hrănească sufletul, celălalt trupul. Măcar celălalt să fi gândit: „Vreau să am bani ca să-mi pot permite să-mi hrănesc sufletul”. Dar nici vorbă de așa gândire! Iată, mi-am zis, sunt și tineri care nu cunosc adevăratul scop al vieții, nu sunt încă înzestrați cu prea multe cunoștințe, nu au experiența vieții. Filozoful, eseistul român Constantin Noica (1909-1987) atrăgea atenția: „neștiință avem cu duiumul”, dar inadmisibil este să fii ignorant, adică să nu știi ce trebuie să știi”.
În decizia tinerilor intervine personalitatea, cea care include un set de caracteristici mentale și care reflectă cum gândește, simte și acționează o persoană. În opinia psihologului francez Paul Fraissé (1911-1996), înainte de a defini personalitatea, trebuie să definim persoana, ea însemnând individul uman concret. Personalitatea este unică. Putem constata similitudini între oameni și cu toate acestea sesizăm că indivizii posedă caracteristici speciale sau combinații de caracteristici care-i disting pe unii de ceilalți. Diferența dintre indivizi definește natura unică a persoanei, influențează asupra modului în care persoana reacționează și interacționează cu ceilalți sau cu mediul. Personalitatea are la bază ereditatea, prin moștenirea genetică, dar este dezvoltată funcție de mediul, educația, cultura, experiența pe care omul o trăiește. Ereditatea poate fi șlefuită de-a lungul vieții, în mod favorabil sau defavorabil, precum o statuie – în scop frumos sau dizgrațios – și aceasta făcându-se în viața de familie, în contextul religiei și al grupurilor de oameni din care persoana face parte. Prin urmare mediul social – cultural joacă un rol important în formarea personalității. Despre personalitate se spune că este „tipul actual al dezvoltării speciei, în forma cea mai înaintată”, fapt pentru care este necesar a i se acorda o mare atenție.
Într-un eseu publicat de curând, spuneam că este necesar a se face educația și cultura tinerilor pe diferite căi și că, aceasta ar trebui să fie una dintre preocupările importante ale societății. Mi-ar plăcea să cred că va veni vremea unei noi perioade cu sete de cultură, când tinerii vor dori să se cultive și nu să se războiască, când privirile le vor fi curioase și nu ucigașe, când absolvenții unor școli vor putea cu ușurință a continua studiul pentru lărgirea orizontului educațional și cultural, a specializării ulterioare și a formării personalității umane. A investi în educație și cultură, înseamnă a gândi asupra viitorului omenirii. Educația din familie, dar și cea instituțională a fost neglijată o mare perioadă de timp, iar personalitatea și comportamentul au avut de suferit. Acest prejudiciu moral-social continuă, remarca cineva, prin vulgaritatea îmbrățișată în toate domeniile, ca o replică la sentimentele nobile, umanitare ale omului, existente încă.
Prin educație și cultură omul nu poate ajunge la disperare, nu poate avea sentimentul distrugător al răzbunării, ci i se vor deschide ochii asupra lumii, va învăța cum să folosească cele mai bune percepte morale și va descoperi calea bunelor preocupări, corespunzător aptitudinilor fiecăruia. În caz contrar, parte a tineretului de astăzi, destul de debusolat, va opta (a și optat!) pentru căile opuse binelui, căi ale răului – îndoctrinarea cu ură și răzbunare, necunoscând adevăratul scop al vieții, al lui și al omenirii, precum și strădania necesară împlinirii. Studiul, lectura ar veni în ajutorul formării cât mai rapide a personalității tinerilor, a principiilor corecte ale vieții și modelării ființei spre bine, scoaterii ei de sub influența răului. Cultura trezește conștiința, adică sentimentul responsabilității morale față de propria conduită. Un om fără cultură este un om cu suflet sărac.
Desigur nevoia de a ne cunoaște, curiozitatea de a descoperi dedesubturile motivelor și temerilor noastre este puternică la noi oamenii și deosebit de utilă. Este necesară cunoașterea nevoilor noastre și a le controla prin voință. Psihologul umanist american Abraham Maslow (1908-1970) a fost cel care a ierarhizat nevoile umane în forma unei piramide, la bază fiind nevoile primitive, în vârf nevoile cognitive (de cunoaștere, înțelegere, explorare) și cele estetice (frumusețe, ordine, simetrie) arătând că nevoile cognitive nesatisfăcute se transformă în nevoi nevrotice, cu un stil de viață nesănătos. El spunea: „Dacă vom reuși să îmbunătățim natura umană, atunci vom îmbunătăți totul, și aceasta deoarece doar astfel vom înlătura cauza dezordini mondiale”.
Importantă devine studierea personalității atunci când privim omul ca ființă socială prin excelență, fiindcă omul trăiește printre alți oameni și astfel înțelegerea personalității devine un factor esențial atât în cunoașterea de sine, cât și în cunoașterea celorlalți. Psihologii spun că personalitățile pot fi comparate cunoscând în ce mod și în ce măsură forțele genetice și cele ambientale au interacționat pentru a determina structura și funcționarea actuală a personalității. Cert e că am ajuns să ne întrebăm: „cum este cu putință ce este”, ca tineri fanatici, la numai douăzeci de ani (aproximativ) să-și maltrateze cu bestialitate și să-și ucidă cu cruzime semenii? Care ar fi remediul și cum s-ar putea îndrepta aceste devieri ale personalității? De ce am avut până acum ochii închiși și nu am văzut pericolul? Iată că se confirmă concluziile filozofilor că „există, în chip straniu, răspunsuri care se produc înaintea întrebării”.
Sigur că viața s-a schimbat, că omul este obligat să se reorienteze pentru a supraviețui. Albert Toffler vorbea în cartea sa Șocul viitorului despre ideologii care pot fi considerate niște „largi fișiere mentale cu sertărașe, în așteptarea de noi date”. Omul lovit brusc de ceea ce el consideră a fi un rău copleșitor pentru el, până ce reușește să se orienteze, să vadă adevărul, trece printr-o puternică agitație și neliniște. Posibil ca tocmai această fază să fi fost speculată de anumiți indivizi născători ai unor ideologii care folosesc mijloace barbare, distrugând lumea. Sunt atrase persoane aflate „în criză”, care intră sub influența factorilor malefici, simțirea și judecata se pervertesc, se produce depersonalizarea.
Revin întrebând: Poate ar fi fost nevoie de mai mulți dascăli de calitate, de școli, de lecturi, pentru păstrarea sau alegerea unui stil sănătos de viață? Cât și câți au scris sau le-au vorbit tinerilor despre scara de valori care trebuie avută în viață? Care au fost modelele arătate? N-ar trebui adunată, strânsă, chemată, cum vreți să spunem, o elită care să reformuleze adevăratele valori necesare societății și să le dea în vileag, în vederea progresului societății? N-ar trebui ca oamenii care ne conduc să-și pună la lucru imaginația și rațiunea, să reflecteze asupra posibilităților, dar și limitelor omului, pentru a-l feri de atitudini excentrice, cele care ies din limitele obișnuitului? Ar trebui să gândească la viitorul nostru, la viitorul tinerilor astăzi fără ideal moral, fără loc de muncă, familie stabilă, fiindcă ei, tinerii, duc steagul vieții mai departe. Bolta lumii s-a mărit și este nevoie de mai multe coloane pe care să se sprijine, pentru a nu se nărui.
Părintele român Constantin Galeriu (1918-2003) invoca cuvintele lui Marcu Ascetul: „Trei sunt uriașii care ucid sufletul: uitarea, ignoranța și trândăvirea”. Să gândim asupra lor! Cert este că atunci când duci munca pe care o dorești, o accepți, trăiești în concret și iubire, iar când trândăvești trăiești în abstract și ură, întinzi cu ușurință mâna – răului.
Putem rămâne pasivi în fața primitivismului, a răului, a cruzimii, a bestialității? Când va reveni lumea la normalitate? Civilizația – produsul minții omului făcut cu mare efort – nu este permis a fi distrusă! Ar însemna un mare regres. O hotărâre trebuie luată. Istoricul și geograful grec Herodot (484 – 425 î. H.) spunea: „Chiar dacă în cale se ivește vreo piedică, valoarea unei hotărâri bune nu-i cu nimic zdrobită!”
Vavila Popovici – Carolina de Nord
A apărut noua carte semnată de Vavila Popovici, ARTICOLE, ESEURI vol.IV – Create Space, SUA. Cartea poate fi comandată la adresa:
„Articole, Eseuri vol. IV” (https://www.createspace.com/4924372)
Pot fi comandate și celelalte cărți ale autoarei, la adresele de mai jos:
„Popasurile vieții” (https://www.createspace.com/4750494)
„Dialoguri îndrăgite” (https://www.createspace.com/4547471)
„Love Story” (https://www.createspace.com/4511644)
„Articole, Eseuri (vol. III)” (https://www.createspace.com/4347993)
„Tremurul gândului” (https://www.createspace.com/4062911)
„Fulgurații” (https://www.createspace.com/3958608)
„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)
„Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)
„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)
„Preaplinul Tăcerilor” (https://www.createspace.com/3513737)
„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)
Îndrumări pentru noii clienți:
Dacă este pentru prima dată când comandați de la CreateSpace, va trebui mai întâi să vă creați un cont (deși CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar dacă aveți deja un cont deschis la Amazon, pentru a comanda de la CreateSpace trebuie să vă creați un cont nou, separat de contul Amazon).
Veți stabili un nume de identificare și o parolă. Apoi vi se va cere să vă introduceți câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiți, etc.) și datele unei cărți de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fără carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie făcut numai la prima vizită, la vizitele ulterioare doar faceți sign-in cu numele de identificare și parola. Odată încheiată deschiderea contului, precizați numărul de exemplare dorite și plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal.
Ben Todică.: Când aţi plecat din ţară?
Marcel Spinei.: Era vara anului 1989… România era sufocată de căldură și de Ceaușescu… Provin dintr-o familie de preoţi din Basarabia, de 5 generaţii. Ca muzician-compozitor, violoncelist-solist, dirijor, muzicolog, editor și profesor doctor cu două doctorate – în România și Grecia, am avut șansa ca în perioada 1979-1981, printr-un contract cu ARIA (Asociația Română de ImpresariatArtistic) să cânt în Orchestra Simfonică Siciliană de Stat din Palermo, de unde plăteam lunar 47% din salariu, statului român…
La mijlocul lunii august 1989 am obținut un pașaport pentru a face un turneu în Italia, cu un recital de violoncel și pian, la pian soția mea Sanda Spinei. Ca să putem pleca, am avut – garanție în Banca de Comerț Română – ceva bani adunați din Italia, iar dacă aș fi rămas în afara granițelor, statul ar fi luat acești bani… Mai erau și alte garanții – din partea famiilor noastre, care ar fi intrat la pușcărie dacă ceream azil politic… Am vrut să plecăm în turneul nostru pe ruta Grecia spre Italia, pentru că sunt un mare admirator al culturii antice grecești – am în bibliotecă toată filosofia și în general cultura antică grecească, și aș fi vrut să cunosc direct această țară.
B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?
M.S.: În Grecia am avut și puțin noroc – vezi cu lux de amănunte în primul nostru CD făcut cu Ministerul de Externe al Greciei (“Compozitori greci din diaspora -2500 de ani de la întemeierea primei democrații din lume“, 1992) întâlnirea absolut întâmplătoare cu cel mai mare muzician grec din perioada respectivă – Iannis Papaioannou (+ 2001). Fac multe paranteze… Eu am organizat, încă din 1981, un grup muzical intitulat CONTEMPORAN, cu care cântăm și astăzi, muzică din antichitate și până în contemporaneitate. În fiecare an, din 1971, avem concerte la Ateneul Român din București, R-Tv., etc. În concertele noastre am prezentat multă muzică din diferite țări, iar în 1989 eram interesat de a cunoaște și muzică scrisă de confrații compozitori greci.
Ajungând la Atena, am căutat o instituție muzicală, care să fie deschisă la mijlocul lunii august – lună de concedii… Și, pe strada București din Atena (o stradă mică din centrul Atenei, apropiată de Palatul Parlamentului, care este considerată cea mai “bogată” din Atena – cu cele mai multe aurării …) am găsit Sala de Concerte PALLAS, unde aveam să cânt și eu după câțiva ani, cu Orchestra Simfonică a Atenei, un concert pentru violoncel și orchestră, în premieră mondială.
La Sala de Concerte PALLAS, la Casa de bilete, unde încercam să aflu câte ceva despre compozitori greci, am întâlnit un om de o inteligență și spiritualitate extraordinară: Iannis Papaioannou, prieten cu Iannis Xenakis – cel mai mare compozitor al secolului trecut (născut la Brăila), cu Stravinsky, Takemitsu, Skalkottas, ș.a. Ne-a întrebat în ce limbă vrem să vorbim (vorbea curent vreo 8 limbi moderne …), era architect, compozitor, pianist, muzicolog, director adjunct al Centrului de Cercetări Muzicale din Atena – KSYME, al cărui președinte era – de la Paris, Iannis Xenakis. Ne-am reîntâlnit a doua zi, am cântat – eu câte ceva, ne-a cântat el câte ceva, iar la urmă am cântat împreună. În săptămâna următoare imprimam la R-Tv. Greece din Atena o serie de lucrări solo și împreună cu el, și cu soția mea. Câțiva compozitori greci m-au abordat să le interpretez o serie de compoziții. Un compozitor – Michalis Travlos a venit la mine cu o lucrare pentru violoncel solo, pe care încerca de 8 ani să o asculte (era considerată extrem de dificilă, scrisă parcă pentru vioară – nu pentru violoncel, etc.) și nimeni nu putea să i-o cânte… Mi-a dat-o mie și mi-a dat și un termen… o saptamână pentru studiu…, ca să fac imprimare specială în R-Tv. Greece. Am făcut-o, și a ieșit excepțional!
B.T.: Ce s-a întâmplat după aceea?
M.S.: Apoi, noi am plecat să cântăm în Italia, pentru o saptămână, iar la întoarcere, Iannis Papaioannou ne-a propus să facem o serie de concerte și să predăm la câteva Conservatoare renumite din Atena. Am acceptat… Atunci au început o serie de probleme… Noi am cerut prelungire de viză… dar autoritățile române nu doreau să ne dea… Consulul român de atunci striga la telefon că a expirat viza și trebuie să venim imediat la Ambasadă… Pe de altă parte, câțiva compozitori greci ne spuneau că au fost unele cazuri, precum cel de la Ambasada Cehoslovaciei, unde, un artist căruia îi expirase viza, și care s-a dus la Ambasadă… a fost dus pe brațe la avion… Erau şi probleme cu autoritățile grecești, deoarece viza noastră era expirată…, dar ei ne tolerau și așa…
B.T.: Şi atunci ce aţi făcut? V-aţi întors?
M.S.: Stai să vezi! Pe 22 decembrie 1989 am avut un mare concert în Atena. În pauza concertului, un prieten compozitor grec ne spune că Ceaușescu a fost arestat… Credeam că glumește… dar, ne-au confirmat atunci și alți prieteni compozitori… După concert, ni s-a spus că am cântat extraordinar, că a fost un recital de o mare însuflețire – în special partea a doua a concertului… Eram fericiți, căci problemele noastre începeau să se rezolve…
B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?
M.S.: În luna februarie 1990 am organizat la Atena primul Concert – Festival în favoarea Revoluției Române, împreună cu Primaria Atenei, concerte la care am invitat și mari personalități din Grecia și Italia. Apoi m-am apucat de cercetări pe plan muzical bizantin. Am mers la Muntele Athos și la alte mănăstiri și biblioteci din Grecia, Italia, România, etc., am descoperit compozitori români necunoscuți, din sec. XIV, XV, XVI…
În fiecare vară, măcar o parte din timp o petrecem în România.
B.T.: Deci în toţi aceşti ani nu aţi încetat să vă gândiţi la România, aţi trăit pentru ea.
M.S.: În anul 2002 am terminat primul doctorat, la Universitatea Națională de Muzică din București, cu tema: Relațiile culturii muzicale dintre Grecia și România (1350 pp.), coordonator prof. univ. dr. Gr. Constantinescu. Şi, pentru că cercetările nu se terminaseră, m-am înscris la un al doilea doctorat, la Universitatea Naţională Kapodistria din Atena, secţia Muzicologie, cu o lucrare ce urma să completeze pe prima, cu alte date. Aceasta a fost în bizantinologie, cu tema: Tradiția muzicii psaltice românești și legătura cu muzica bizantină (1000 pp.), coordonator prof. univ. dr. Gr. Stathis, doctorat terminat în februarie 2011.
B.T.: Aveaţi două case acum. Dar pe plan artistic, compoziţional aţi continuat? Vorbiţi-ne de succese? Realizări?
M.S.: Pe plan compozițional, am scris peste 250 opusuri muzicale, câteva luând și premii internaționale, precum: – POEM „DIALOGOS – MEDITATION“ op. 4 nr.3, for Piano and Electronic Music / C.D. Solist piano – Iannis Papaioannou. Work honored with the Grand Prize from the Greek Center for Contemporary Music Research in Athens / KSYME (1995), President Iannis Xenakis. – 3rd SYMPHONY “PSALMS” op.71 / C.D., FINALE, for Soloists – 4 Saxophones, 3 Percussions and Wind Orchestra. Soloists: Bogdan Petre – Sax Soprano, George Cobuz – Sax Alto, Ionel Burcea – Sax Tenoro, Tache Aurel – bSax Baritono, Percussions: Marian Micu, Bogdan Andrei, Ion Marin and the Wind Orchestra of Romanian Army, conductor lt. col. Aurel Gheorghita.Work honored with the Grand Prize from the Romanian Union Composers / UCMR, at the 7th Musical Creations Concurs of the Musical Romanian Army (2012), President col. Valentin Neacşu, etc. O serie de edituri mi-au tipărit şi îmi tipăresc și acum din compoziţiile mele, în: România – peste 100 de lucrări, în Grecia – 25 de compoziţii, în Italia – 5 lucrări, în USA – 5 lucrări, etc.
B.T.: Şi ca solist?
M.S.: Ca solist violoncelist am cântat în peste 2.500 concerte, alături de mari dirijori și orchestre, de celebri pianişti, etc, colaborând cu diverse R-Tv. din Europa. Am fost invitați să cântăm în faţa unor președinți de state și de guverne, precum președintele Greciei, dl. Kostis Stefanopoulos, președintele României, dl. Ion Iliescu, ș.a. Cu ansamblul meu CONTEMPORAN am cântat în nenumărate concerte, în România și în aproape toată Europa. Compozitori din întreaga lume ne-au dedicat lucrări pentru a fi cântate în premieră mondială.
B.T.: Vă puteţi considera un artist împlinit, consacrat astăzi ?
M.S.: Ca artist, este greu să te afirmi – atât în ţara ta, dar mai ales în străinătate… Nu știu dacă , sincer, colegii chiar mă și iubesc – în Grecia, dar sigur, mă respectă.
B.T.: Aveţi discuri pe piaţă?
M.S.: Am imprimat 8 C.D. de compozitor și de interpret, apărute în România – sub egida Uniunii Compozitorilor din România, în Grecia – sub egida Ministerului Afacerilor Externe al Greciei, a Centrului de Cercetări Muzicale Contemporane din Atena, la diferite Case de Disc din Grecia, Italia, Germania, USA, etc. Cel mai recent C.D. apare acum, la începutul lunii septembrie, în Germania și va cuprinde lucrări pentru violoncelul cu 5 corzi pe care l-am proiectat, după însemnările lui Johann Sebastian Bach, care a scris și două lucrări pentru acest instrument, care a fost apoi uitat… (vezi amănunte în broșura care însoțește C.D-ul din Germania).
B.T.: Cu ce alte realizări vă mai puteţi mândri?
M.S.: Pe plan muzicologic, am descoperit compozitori români necunoscuți – chiar pe primul compozitor de origine română – Grigorie Bunu Aliatu (1370-1453), apoi pe Bălașu preotul Țarigrădeanul (1610-1701), Damian protopsaltul Moldovlahiei, Vlatiru Vlahu, Ioan Vlahu, ș.a. M-am bucurat că, prin descoperirile mele din Grecia, am putut să așez și eu o mică piatră la postamentul culturii românești…
Muzicologul Viorel Cosma – patriarhul muzicologiei românești, cercetând descoperirile mele, le-a inclus deja în LEXICONUL MUZICIENILOR DIN ROMÂNIA, tomul nr.10, iar acum – în apariţie tom 11 și urmează tom 12. Am scris și tipărit deja câteva cărți despre viața și activitatea acestor titani români din afara țării.
B.T.: Aveţi regrete?
M.S.: Pentru cărțile mele, de mult timp sunt în căutare de sponsori… De exemplu, primul Capitol din primul doctorat ar fi interesant de publicat: el aduce în lumină viața culturală în Dacia, din perioada 800 î.H. – 700.d.H., perioadă din care prezint cultura și arta în ținuturile locuite de daci. De exemplu, în teatrele de la malul Mării Negre se jucau operele anticilor elini, la Tomis am descoperit o placă de marmură pe care este gravat primul dirijor cunoscut – Valerianus – anul 300 î.H., și multe alte – am adunat cca.400 de reproduceri din perioada respectivă… Aștept de aproape 15 ani să tipăresc această carte… și nici un sponsor… Și Academia Română ar fi interesată în publicarea ei, dacă găsesc un sponsor… Câteva lucrări de mai mici dimensiuni, precum cele din bizantinologie, le-am tipărit în Editura mea, într-un tiraj modest. Tot acolo am tipărit și primele partituri de pian, vioară, violoncel, canto, muzică de cameră, etc., din România de după Ceauşescu. Aproape toți elevii din țară cântă după partiturile noastre… Dar, niciodată nu ne-am luat salariile de la Editură, nu au ajuns banii… abia plătim dările către stat…
B.T.: Ce părere aveţi de cultura muzicală din România?
M.S.: Din păcate, cultura muzicală din România contemporană este pe cale de dispariţie… La Conservatorul /Universitatea de Muzică din București, în fiecare an se desfiinţează clase de studiu, nu mai există studenți, la fel și la Universitatea de Muzică din Piteşti, unde am predat câțiva ani, nu mai există studenţi interesaţi de muzică clasică… În Grecia – unde locuim, probleme economice sunt foarte mari (câțiva politicieni au furat enorm iar acum poporul plăteşte…), rata șomajului, neoficial este de peste 40% … Așa că, și aici arta și cultura muzicală sunt pe cale de dispariție, chiar dacă au existat peste 3.000 de conservatoare, într-o țară relativ mică, de cca. 9 mil. de locuitori…
B.T.: Dumneavoastră cum trăiţi?
M.S.: Noi suntem doar profesori, iar banii sunt împărtiți cu grijă, pentru a putea trăi… Nu avem copii. Cu atâtea concerte nu am mai avut grijă și de noi… Dar, avem mulți elevi care cântă acum în mari orchestre, precum Opera din Roma, alții în Germania, Franța, Belgia, unii cântă muzică clasică în croaziere pe diverse mări și oceane… Te bucuri pentru ei, pentru că ai putut să-i ajuți să se descopere și să se împlinească profesional… Și acum, de la București – unde am locuit și muncit la computer în această vară, prin intermediul SKYPE îmi ascult elevii din Grecia… facem lecții de la distanță, progresăm, chiar dacă ei sunt în vacanță…
B.T.: Cum vă petreceţi timpul liber?
M.S.: De săptămâna trecută cercetez zilnic la Biblioteca Academiei Române o serie de manuscrise muzicale psaltice din perioada 1400-1700…, sunt încă multe de descifrat… Știți ce senzație ai atunci când ții în mână un codice de la anul 900 – 1000? Atunci se scria pe piele de oaie, în general, iar un manuscris de cca. 250 de file însemna o turmă întreagă sacrificată pentru o carte… Aceastea le-am descoperit în mănăstirile de la Muntele Athos, din insula Lesbos, de la Vatican, la Biblioteca Marciana din Veneția, mănăstirea de la Grota Ferratta, etc., unde eram în căutare de manuscrise românești…
Viața este complexă…
B.T.: Aveţi prieteni?
M.S.: Mi-am făcut, cu ocazia descoperirilor mele și prieteni, dar și dușmani… (că nu ar fi trebuit să descopăr eu…) În orice domeniu există soare și nori…
B.T.: Vă rog să-mi permiteţi să oprim aici interviul. (Începusem să lăcrimez pentru ţara şi poporul ei.)
M.S.: Aş avea tare multe de povestit… Poate ne vom întâlni vreodată, și atunci, alături de un reportofon, aş putea să vă povestesc o mulțime de întâmplări din viața noastră de artişti…
B.T.: Sunteţi un înger! Vă mulţumesc.
Ben Todică
Melbourne, Australia
Maica Teodosia – Zorica Laţcu-singura Icoană feminină a Gândirii româneşti-ortodoxe şi-a tors din Voroneţul cerului cugetele simţirii româneşti, dospita şi dorita pâine a sufletului trac, iar din unduirea apei gândurilor străbunelor Sibile, rodul trăirii sale mistice pentru Fecioară, Dumnezeu şi Neam:
Rugăciunea pentru Neam
Rugăciunea mea întreagă, tămâiere-n ceas de seară, / şi jertfirea bucuriei şi-a durerilor mereu, să se înalţe către Tine, ca un fum de smirnă rară, / Pentru Neamul meu Stăpână, numai pentru Neamul meu.
Când locaşurile sfinte părăsite stau ruine, / Copleşite de molozuri, de păienjenişul greu, / Tu, sălaş să-ţi faci în suflet, să-l zideşti adânc în mine,/ Pentru Neamul meu Curată, numai pentru Neamul meu.
Când făcliile sunt stinse, şi când noaptea ne cuprinde, / Când ne depărtăm de soare, când uităm de Dumnezeu, / Tu cu harul Tău, în mine, candelă curat-aprinde, / Ca să ardă Prea Curată, numai pentru Neamul meu.
Când copiii plâng pe drumuri fără nici o mângâiere, / Şi când viforul de ură vetrele le-a pustiit, / Dă-mi Tu, inimă de Mamă ce se zbate în tăcere, / Pentru Neamul meu, pe care Tu din veacuri l-ai iubit.
Când mormintele se-nşiră, tot mai dese-n cimitir, / Şi când nu-i cine să aprindă candelă la căpătâi, / Doamnă, scrie Tu în mine viu pomelnic şir de şir / Pentru morţii mei să fie ruga ceasului întâi.
Doamnă, Tu Împărăteasă, Maica veşnicei iubiri, / Rugăciune întrupată, vie către Dumnezeu, / Fă din viaţa mea sărmană fum de tainice jertfiri / Pentru Neamul meu Stăpână, numai pentru Neamul meu.
Vasile Militaru s-a născut în comuna Dobreni-Câmpurel-Ilfov.
Focul aprins de Duhul Sfânt în inima sa a fost harul Cuvântului care a ţâşnit ca o lumină a bucuriei şi a iubirii sale pentru Dumnezeu, pentru Fecioara şi Neamul dacoromân.
Prin versul său Poetul şi-a scrijelit chipul pe flacăra Sibilelor nemuritoare, aşa cum o Vestală se dăruieşte focului Iubirii sfinte.
După ce a topit Psaltirea în versuri, a luat Poemele nemuririi din Şoaptele Îngerilor înmiresmând cu sufletul său ales Divina Zidire.
Prigoana i-a întărit credinţa, persecuţiile i-au zidit nădejdea, torturile i-au adâncit crezul naţionalist, iar în Suferinţă şi-a dăltuit catapeteasmă Iubirii celei Mari.
Pleacă cu paşaport ceresc direct din închisoarea Ocnele Mari la 8 Iulie 1958, spre a se închina cu recunoştiinţă Maicii Domnului:
Închinare Maicii Preacurate
Maică Preacurată pururea Fecioară, / Floare-nmiresmată, lumii întregi Comoară, / Oare cu ce floare, flori ce toate pier, / Să Te- asemăn oare, când Tu eşti din cer?
Iată, mi-nchid ochii, ca Tu har să-mi dai: / Prin ei să văd neaua crinilor din Rai, / Din a lor lumină vrând să-mi fac veşmânt, / Cerului Regină, psalmi plângând să-i cânt…
Îngerii să-mi facă pe pământ cum nu e, / Scară ce spre Tine sufletul să-mi suie, / dezbrăcat de tina cea cu aripi frânte, / Spre-al primi Regina Cerului să-I cânte.
…Duhul meu, Prea-Sfânto, Te-a văzut plângând, / Şi-ale Tale lacrimi-stele-picurând; / În albastră haină, Tu, cu ochi milos, / Te rugai în taină Bunului Hristos…
Iar eu, cu ce lacrimi, din această vale, / Voi putea răspunde lacrimilor Tale? / Că; de nestemate ele de-ar fi ploaie, / Toate-ar fi păcate, Toate-ar fi noroaie!
…Ne putând în ruga-mi jar aprins să pun, / Maică ce născut-ai Fiul A-tot Bun, / Când Tu-n ceruri, veşnic, lacrimi verşi ca ploi, / Şi inima-Ţi-sfeşnic arde pentru noi!
Deci, atât pot, Maica slăvilor senine: / Să-mi ridic la ceruri ochii către Tine, / Şi-n genunchi, cu vie lacrimă-ca frânt / Aliluia, Ţie, pururea să-Ţi cânt!
Virgil Mateiaş susură ca un Cuvânt legănat de cer în ode de lumină, prelins ca o rugă ce se aprinde de mireasma destăinuirilor zămislite ca odinioară în cântecul Dochiei. Soarta i-a ţâşnit ca un sâmbure din pământul dac primenit de sângele sfânt martiric ce a proptit pentru veşnicie Crucea biruinţei întru Hristos.Culegând cu sufletul nectarul luminii strămoşilor care au creat veacuri şi milenii de duh, Poetul creştin Virgil Mateiaş devine un întremător al cântecului în care se zămislesc ierurgiile frumosului românesc.
Virgil Mateiaş s-a născut în comuna Grid-Făgăraş în 26 Ianuarie 1909, din învăţătorul Ilie şi Ana. Licenţiat în Drept la Bucureşti în 1931 îşi începe la Făgăraş profesia de avocat. Prima arestare îi este conferită de Carol al II-lea-Lupescu în 1933 la Făgăraş.
Între 1938-1939, ace-laş rege îl repartizează cu domiciliu obligatoriu la Miercurea Ciuc şi Vaslui.
În 1940 în timpul Statului Naţional Legionar ajunge Prefect de Făgăraş.
Mobilizat pe front ca sublocotenent între 1941-1943, iar pentru eroismul său permanent este decorat cu: Bărbăţie şi Credinţă cu Spade, clasa a III-a şi Coroana României clasa a V-a cu Spade şi Panglică de Virtute Militară.
Profesează ca avocat în Făgăraş între 1943-1945, apoi ca fugar între 1945-1948.
Survine a treia arestare atee între 1948-1955, urmată de a IV-a între 1958-1964… cu merite deosebite. Total=16 ani de detenţie.
Urcă la ceruri în 3 Ianuarie 1995 sub oblăduirea Stăpânei sale-Maica Domnului:
Doamnă, Stăpână, Doamnă,
Eşti Tu, ori mi se pare? / Cum ai intrat pe unde / Prea Sfântă Născătoare? / Căprarii sunt la pândă / Să vadă ce-mi aduci / Că m-au zărit făcându-mi / Un semn al Sfintei cruci.
Te-am aşteptat să intri, să nu-Ţi fie ruşine / că-n temniţa cu hoţii mă vei găsi pe mine. / Şi Te-am strigat din uliţi, din Ceruri ani întregi, / să nu-Ţi fie ruşine să vii să mă dezlegi.
Să-mi fac acum bagajul? Mă iai cu Tine, da? / De ce-mi treci peste frunte plăpândă mâna Ta? / Şi-Ţi înfloresc pe gene stropi mari şi argintii; / Dar dacă ce-mi rămâne n-oi mai putea plăti?
Întoarce-Te cu grijă, / Te rog, pe aceeaşi cale / Şi spală-mi Tu osânda / Cu lacrimile Tale.
(27 Martie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol)
Pantelimon Vizirescu – este odorul ţăranilor evlavioşi Marin şi Maria din Brăneţul Oltului adus în veşminte de har de Maica Domnului la 16 August 1903. Licenţiat în Litere îşi susţine ulterior Teza de Doctor în Litere şi Filosofie intitulată: Poezia specificului naţional. Devine membru al Asociaţiei Scriitorilor Români, şi membru al Sindicatului Ziariştilor din România.
Înflăcărat de zorii Logosului divin tânărul poet, prozator, eseist, dramaturg, memorialist, mărturisitor s-a înrolat cu zel legiunii revistei Gândirea, alături de figurile cele mai strălucitoare ale spiritului ortodox: Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Aron Cotruş, Zorica Laţcu, Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Ion Petrovici, Bazil Munteanu, Mircea Eliade, Dan Botta, Radu Gyr, Vintilă Horia, Ovidiu Papadima, Vasile Băncilă, ş.a.
Poezia dospeşte poezie despicând în miezul ei lumina poetului. Poezia poeziei se toarce aşadar, din firul ortodox al poetului creştin urzind frumosul în cerdacul Creaţiei divine.
Asumându-şi misiunea creaţiei sale de foc jertfelnic şi ardere iubitoare îşi urmează ca vocaţie prototipul devenit veşnic: Mihail Eminescu şi Arhetipul veşniciei: Hristos-Logosul, Cuvântul mântuitor, mărturisindu-l: Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest Neam, că n-am fost deviat în altă parte. Apartenenţa mea la Neamul românesc este într-adevăr o bucurie şi un dar ceresc.
Poetul Pan Vizirescu s-a suit la ceruri ca un Ierarh al poeziei creştine urcând treptele celor 97 de ani de creaţie în har şi binecuvântare.
Topind laolaltă viaţa, suferinţa şi iubirea Poetul Pan Vizirescu a făcut din poezie rugăciunea sufletului îngenunchiat la Icoana Maicii Domnului.
Ca toţi marii poeţi creştini şi-a înfipt în dramatismul vieţii, Crucea biruinţei ortodoxe. Am avut bucuria câtorva clipe eterne când l-am cunoscut în Aula Patriarhiei Române.
Timp de 23 de ani din 1945 până în 1968, prigonit de iudele atee poetul primeşte îndemnul Maicii Domnului de a accepta exilul de taină în casa părinteasă din Slatina. Hăituit de şacalii roşii care s-au năpustit feroce asupra Naţiunii creştine, Poetul a peregrinat un an de zile cu frică, adăpostit cu teamă de cunoscuţi, cu cutremur pe ici, pe colo până când Fecioara Maria l-a străluminat să meargă acasă. Acolo l-a ocrotit, la privegheat şi la luminat Maica Domnului timp de 22 de ani. Drept recunoştinţă Poetul i-a închinat din prinosul sufletului 15 poeme, între care şi acesta:
Bucură-Te
Vino la noi cu alaiul de flori, / Să ne bucurăm de podoabele Tale, / Ciucuri de slavă porţi la sandale, / Bucură-Te, Născătoare de sărbători!
Auzi-ne din pragul ce nu-i vesteşti, / Să ne bucurăm în cântarea cea lină. / Dragostea mâinilor Tale ne-nchină, / Bucură-Te , Fecioara iubirii cereşti!
Du-ne, Sfântă-n grădina vegherii, / Să ne bucurăm de vecia ce-adie, / Când îngerii-Ţi cântă, Marie, / Bucură-Te, răsăritu-nvierii!
Primeşte-ne la ospăţul divin / Să ne bucurăm în fiece rană / Cu har, tămăduire şi hrană, / Bucură-Te, pâinea bunătăţii,-Amin!
(Prinos de lumină şi har. Ed. Agora, Iaşi-1995)
Ioan Alexandru-marele poet creştin vine pe lume în veşmântul ortodox de nea brodat cu colinde în Noaptea Albă dumnezeiască a Naşterii Sfântului Prunc, în Topa Mică a Clujului la hotarul anului 1941. Licenţiat în Filologie, aprofundează studiile postuniversitare de filologie clasică (greacă şi hebraică), istoria artei, filosofie şi teologie la Freiburg, Basel, Aachen, Munchen prin bursa Alexander von Humboldt la recomandarea filosofului Martin Heidegger.
Teza sa de Doctor în Filologie a purtat titlul: Patria la Pindar şi Eminescu. În plin regim comunist poetul creştin Ioan Alexandru făcea cateheză ortodoxă în podul Universităţii Bucureşti şi conferinţe spiritual-creştine în multe centre universitare, cu o paralelă a creştinismului ortodox circumscris lui Hristos, Patriei şi marelui Eminescu.
La o astfel de conferinţă în primăvara lui ’89 la ASTRA-Sibiu, a ţesut într-o sinteză de aur a Logosului ca pe o maramă divină pe care a brodat Chipul Daciei Mari şi frumuseţea angelico-spirituală a poporului român întrupat în Eminescu răsfrângându-le în nimbul de slavă al Icoanei Mântuitorului. Eram în aulă jos, între invitaţi aprins şi înflăcărat deopotrivă. Dimpotrivă, sus la balcon securitatea încremenise. Ceauşescu îl iubea şi-l proteja. Am avut privilegiul să-l cunosc şi să colaborăm spiritual alături de marele duhovnic al ortodoxiei Părintele Constantin Galeriu.
Ioan Alexandru era un poet-cascadă al cărui misticism aprins de iubirea de Dumnezeu şi de Neam se revărsa în torente ortodoxe care te zguduiau de fascinaţie. După puţin timp Poetul Ioan Alexandru a plecat dintre noi fiindcă l-a cerut Dumnezeu şi Neamul nostru de Sus.
În semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru harul creaţiei primit a cântat Neamul în cele mai serafice imne ale Marelui Regat Dacia: Imnele Moldovei, Imnele Transilvaniei, Imnele Ţării Româneşti, iar în sânul fiecărui principat drag a slăvit Fiii şi Voievozii cei mai aleşi.
Străbătut de fiorul măreţiei şi al suferinţei Neamului nostru dac arhibinecuvântat, Ioan Alexandru a zugrăvit chipul Doamnei Maria Brâncoveanu, ucenica Marii Împărătese Fecioara Maria, în Icoana martiriului creştin-ortodox, aureolată de dureri şi suspine, de lacrimi şi plângeri într-o smerenie majestuoasă:
Maria Brâncoveanu
Se poate oare îndura mai mult / Să-ţi păstrezi făptura-ntru viaţă? / Prunci şi bărbat decapitaţi la rând / Şi muma soaţă firavă de faţă.
Nici măcar nu a înnebunit / Sta-n mulţime singură-n tăcere / Până masacrul fost-a săvârşit / Şi se crăpă-n Carpaţi de înviere.
Iscoadă-apoi lupoaica deveni / Trupurile să le mai apuce / Să-i poată pruncii-n lacrimi înveli / Să-i târască-n ţara de pe cruce.
Lacrimi cât au fost decapitaţi / N-a vărsat un licăr dintre ele / Să-i ajungă până la Carpaţi / Să le ţină de lumânărele.
Iar că drumul este foarte lung / Că pe lacrimi trebuie să-i poarte / Câte-avea ştia că nu-i ajung / Dacă nu le plânge fără moarte.
(Ioan Alexandru, Pământ transfigurat. Ed. Minerva, Bucureşti-1982)
* *
*
Învie, Doamne, petala de cais !
Stau ca un nor în braţele-ntinse ale cerului,
din caierul meu torcând iubire Ţie…
Din imensitatea cea fără de hotar,
atinge-mi fruntea să-Ţi simt primăvara,
ce mă-miresmeză cu prospeţimea ei…
Sunt rugul aprins de adierea Ta…
În fiecare rază a Ta, reînvie lin pământul,
şi chiuie Stejarul…A răsărit o ghindă !
În roua Duhului Tău Sfânt m-am cufundat
şi mugurul mi s-a deschis în dalbă floare,
înmiresmată de dor, de drag, de Tine.
Dimineaţă caldă îmi este sufletul,
cu raze albe şi cântece blânde împodobită.
Cămaşa nopţii a căzut pe braţul răvăşit al Lunii…
Doamne, sufletul meu veghează în lacrima Ta,
ca o văpaie de rugă şi balsam !
Cugetul mi-e sărac, ca un pelerin !
Cu mâinile-ntinse, cat spre zăvorul Tău,
să deschid porţile mângâierii !
Inima mea plăpândă, în Mâna Ta,
se mişcă-n unduiri de rod…
Şi spicul de grâu,prinos de cuget
creşte-n chemarea celuilalt,
ca Via Ta, cu Afuzalină de mir,
revărsată de la culesul Dintâi.
Tremur în cuprinsul privirii Tale,
ca o maramă pe fruntea Fecioarei…
Tainic Te simt în izvorul Luminii.
Răsari pe prispa Dorului meu,
ca un Luceafăr, ca o Lactee !
Prins în tânjiri de cicoare,
mă cuibăresc în pleoapa Luminii Tale,
încolăcit în nădejde.
Doamne, picură-mi din Candela Ta, Dor,
să-mi fie drag, să mă semeţ în Tine
şi Mâna-Ti cu balsamul heruvim,
să-mi învie petala de cais,
din ramurile desfrunzite, frânte…
Doamne, din Crucea Ta îmi rodeşte grădina,
de speranţe, de miresme, de flori şi căutări !
Ca un fiu nesupus, mă clădesc pe apusuri deşarte,
m-alungă amarul şi plânsul,
şi lacrimi de cântec şi dor se topesc în balade …
Marie, preamilosârdă Marie,
deschide-mi în umila mea rugăciune,
Petalele trandafirilor Tăi, alintaţi dintru început
De Soarele dreptăţii şi nădejdii !
Rezemându-mi fruntea răvăşită de Icoană,
Să pot striga cu bucurie cerească :
Doamne, câtă frumuseţe ai zidit în Fecioară !
Tuturor purtătorilor sfântului nume Maria intru mulți ani binecuvantati!
Brusturi- Neamț, 07.09.2014
Ajunul Nașterii Maicii Domnului
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip
