Cuvânt și iubire

Lumea contemporana traieste, daca nu in intregime, cel putin in parte, o epoca de criza religioasa. Criza are infatisari diferite. Daca ii avem in vedere pe credinciosi, ea s-ar putea defini ca o criza de cre­dinta si de participare, Bisericile se plang ca numarul “practicantilor” scade mereu. Daca ii avem in vedere pe teologi, criza se manifesta in tendinta tot mai accentuata de a seculariza teologia, de a vorbi despre religie fara a mai pomeni numele lui Dumnezeu si despre crestini fara a mai pomeni numele de religie. Formele care astazi pot fi socotite blande, ale primului impuls secularizant dat de Reforma, au evoluat neas­teptat de rapid, mai ales in secolul nostru.

Teologia dialectica inspirata de existentialism, si ma gandesc in special la Karl Barth, a stabilit distanta infinita si inabordabila dintre Dumnezeu si om; Cele doua cetati care la Augustin coexistau si erau unitati spirituale, acum devin unitati, aproape geografice, despartite de un ocean de netrecut. Astfel dupa ce Reforma il prezenta pe om doar ca pe un corupt incapabil de recuperare, totul revenindu-i lui Dumnezeu – soli Dei gloria si sola fide, teologia crizei il prezenta ca pe un izolat, incapabil sa imagineze termenii unui raport cu un Dumnezeu care e “Das Ganz Andere” cu care nu avem nici limbaj comun, nici alt mijloc de co­municare. Dar teologiei dialectice ii urmeaza Bultmann si scoala lui demitologizanta care va impinge lucrurile si mai departe.

Sub ciocanele acestei teologii vor cadea pe rand toate certitudinile teologiei si evlaviei crestine, tot ceea ce inseamna Iisus istoric, minuni si invataturi sistematice. Totul e redus la kerigma, la un nucleu pe cat de sarac, pe atat de arbitrar determinat. Ce mai ramane din sola Scrip­tura dupa potopul scolii lui Bultmann, ar fi in masura sa sperie desi­gur si pe cei mai radicali dintre cei dintai reformatori, caci din Scrip­tura, nu mai ramane acum nimic. Si totusi momentul urmator face din Bultmann un teolog cuminte, caci altii mai noi vor impinge lucrurile si mai departe.

Bonhoeffer, in ultima parte a vietii, in momente de tensiune perso­nala, in inchisoare, il cearta pe Bultmann ca n-a mers si mai departe, ca n-a mers atat de departe cat ar fi trebuit. Bonhoeffer este cel care imagineaza necesitatea de a vorbi despre Dumnezeu si despre un cres­tinism “fara religie”. Lozinca a facut cariera imediata, desi nici pana azi nimeni nu i-a gasit sensul! Bonhoeffer insusi nu l-a explicat, pentru ca nici lui nu-i era prea clar. E ciudat cum se simt oamenii atrasi de cuvintele fara sens. Isi ascund in ele incertitudinile lor personale si in­draznelile pe care nu au curajul sa le spuna deschis. E un fel de a vorbi cifrat cu ei insisi, cu lumea si cu Dumnezeu, anume ca sa nu fie inte­lesi, dar sa aiba constiinta ca au spus ceea ce aveau de spus !

Dar nici Bonhoeffer nu ramane ultimul cuvant al teologiei. As vrea sa precizez un singur lucru in legatura cu Bonhoeffer. Parerea mea, sus­tinuta pe lectura “Scrisorilor” sale mai alesl este ca Bonhoeffer nu pri­vea secularizarea ca pe o necesitate, ci ca pe o realitate survenita din afara, cu care crestinismul urma, fara voie, sa se confrunte. Crestinis­mul urma sa gaseasca solutia integrarii sale in lumea secularizata, ramanand ceea ce este, fara s-o spuna- deschis, sau s-o spuna in cuvinte imprumutate din vocabularul secular, spre a se face inteles si a supra­vietui intr-o lume fara religie.

Doi urmasi ai lui Bonhoeffer, desi nu singurii, sunt reprezentativi pentru impingerea lucrurilor si mai departe : J. A. T. Robinson in An­glia si Harvey Cox in America. Poate ca ar trebui sa pomenesc si de Paul van Buren si de teologii mortii lui Dumnezeu, Thomas I. I. Altizer si William Hamilton, dar mai ales acestia doi din urma ajung pana la limita la care fac imposibil dialogul teologic ca atare. Dupa parerea mea, atat J. A. T. Robinson cat si Harvey Cox, desi tributari in intregime lui Bonhoeffer, fie ca nu l-au inteles exact, fie ca au facut-o intentionat, au prefacut in postulat ceea ce era la Bonhoeffer doar o teama. Dupa acestia, crestinismul trebuie sa se secularizeze. Ce inteleg ei exact prin secu­larizare, e inca dificil de spus. Ei insisi n-o spun clar si-i cauta mereu definitia. Dar merg dinspre radical spre si mai radical. John A. T. Ro­binson era radical in Honest to God si in New Reformation care mai erau inca puse sub semnul intrebarii, dar in But that I can’t believe lu­crurile sunt clare: autorul ne propune sa nu mai credem nimic in felul in care am crezut pana acum, noi si stramosii nostri, si Sfintii Parinti si Apostolii.

Citita atent, aceasta cartulie grea de indoieli cat o biblioteca, dupa ce ne darama credinta, nu ne ofera nimic in loc, decat o declaratie golita sistematic, pe parcursul cartii, de orice sens, anume ca “Iisus este Dom­nul”. Inainte de aceasta insa stersese toate trasaturile, si ale lui Iisus si ale lui “Domnul”, asa incat acum nimeni n-ar putea sti ce mai inseamna aceasta propozitiune. J. A. T. Robinson recomanda : “Fii liber sa admiti ca esti un crestin agnostic, adica un crestin care nu prea stie mare lu­cru”. Dupa J. A. T. Robinson noi deja traim intr-un “posit-Christian age”, intr-o era post-crestina. Harvey Cox, pe de alta parte, ne in­deamna sa aparam si sa contribuim in calitate de crestini la seculari­zare, spre realizarea unui crestinism care sa nu mai fie crestinism si cu un Dumnezeu care sa nu mai fie Dumnezeu, carora sa li se schimbe si numele si atributele.

Nu intram in amanuntele acestor teologii. Daca le-am pomenit, a fost numai spre a ne introduce in tema noastra. In astfel de teologii Maica Domnului nu mai are loc si a mai vorbi inca de ea, e declarat cu totul demodat. Pentru J. A. T. Robinson chiar nasterea din Fecioara in­seamna altceva decat stim noi ca ar putea insemna. Pe scurt, dupa acesti teologi mentionati mai sus, tot ceea ce se adreseaza credintei noastre, nu mai are ce cauta in teologie.

Ne punem intrebarea : mai poate oare subzista crestinismul fara acea parte a lui care se adreseaza credintei ? Ce mai ramane dintr-un cres­tinism fara inviere, fara minuni, fara Iisus-Dumnezeu si om ? Ce legatura de inima si de minte vor mai putea avea crestinii, cu un Iisus care nu se mai naste din Fecioara, nu invie si nu se inalta, iar minunile lui sunt intamplari obisnuite infrumusetate ulterior ? Ca sa dau numai un exem­plu, dupa Robinson; inmultirea painilor nu e o inmultire miraculoasa, ci o minunata solidaritate omeneasca, exprimata prin impartirea mancarii celor ce aveau cu cei ce nu aveau. Frumoasa fapta, frumoasa idee si po­sibila, dar nu e cea despre care scrie evanghelistul. La ce se reduce in cele din urma acest crestinism oare isi mai datoreste existenta unor in­terpretari care pot fi tot asa de bine inlocuite cu altele ? La nimic. Lu­crarea lui Dumnezeu in lume e dezbracata de orice sens, nici nu mai e socotita necesara, iar situatia crestinismului nu mai e cu nimic deose­bita de a oricarui alt om care nu stie nimic despre Dumnezeu si despre o viata dupa moarte. Secularizarea de altfel e prin ea insasi de-teologizare, e refuzul teologiei ca atare si a vesniciei, caci ea limiteaza totul la saeculum, la lumea de aici.

Maica Domnului face parte din sistemul nostru teologic, exact asa cum face parte din el Dumnezeu, Iisus, mantuirea, mi­nunile, invierea si viata de apoi. Ea face parte din sistem in masura in care prin ea ni se dezvaluie o parte din intentiile lui Dumnezeu cu lumea, intentii dezvaluite in intregime prin Iisus si prin opera Lui de rascumparare. A trata deci un subiect ca acesta, nu presupune numai apararea unei realitati si inva­taturi crestine, contestate sau trecute mult in umbra, ci presupune afirmarea integritatii doctrinei crestine, intelegerea revelatiei prin toate elementele prin care s-a produs, pentru ca fiecare element poarta cu sine un mesaj care intregeste mesa­jul crestin global.

Acest lucru ni l-am propus spre meditatie in cele ce urmeaza. Su­biectul este fara indoiala vast. Ne vom opri mai intai asupra a doua as­pecte si anume : 1. Maica Domnului in Sfanta Scriptura si in Sfanta Tra­ditie. 2. Maica Domnului in teologia ortodoxa : rugatoare si mijlocitoare. Apoi vom arata locul Ei in Cultul si pietatea ortodoxa si, in sfarsit, in loc de concluzii vom privi pe Maica Domnului in perspectiva eforturilor ecumeniste contemporane.

1. Patru locuri din Sfanta Scriptura au o importanta deosebita pentru teologia mariana si pentru evlavia catre Maica Domnului :

a) salutarea ingereasca : “Bucura-te ceea ce esti plina de har, Dom­nul este cu tine : binecuvantata esti tu intre femei” – si ea a raspuns : “Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul tau” (Luca I, 28, 38) ;

b) la nunta din Cana Galileei : “mama lui Iisus a zis catre El : nu mai au vin… Mama Sa a spus celor ce serveau : Faceti tot ceea ce va va spune El. (Ioan II, 3-5) ;

c) dialogul dintre o femeie oarecare si Iisus : “Binecuvantat este pantecele care Te-a purtat…, dar El a spus : Asa este, dar mai degraba fericiti sunt cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc pe el”. (Luca XI, 27-28) ;

d) cuvintele lui Iisus pe cruce : “El i-a spus mamei Sale : Femeie, iata Fiul tau. Apoi i-a spus ucenicului (pe care il iubea si era alaturi) : Iata mama ta !… Din ceasul acela, ucenicul a luat-o pe ea la casa sa”. (Ioan XIX, 26-27)”.

Bineinteles, din alte texte scripturistice aflam si alte amanunte des­pre Maica Domnului, spre exemplu nasterea lui Iisus de la Duhul Sfant si, in general, evenimentele legate de copilaria, predica si apoi patima Mantuitorului, dar se apreciaza de catre toti comentatorii ca, locul Maicii Domnului in Sfanta Scriptura, e mai degraba unul modest, oarecum deo­sebit de acela care i se va conferi mai tarziu in Biserica, Jean Guitton, intr-o carte despre Maica Domnului, – La Vierge Marie (1949) – spune limpede ca nimeni n-ar putea sustine ca mariologia actuala (in liturghie, cult, devotiune, teologie) ar fi cea a primelor timpuri. El merge si mai departe si spune ca nimeni n-ar indrazni sa sustina ca Apostolii si Sfin­tii Parinti ar fi crezut spre exemplu in Imaculata Conceptie.

Totusi, Sfanta Scriptura contine elementele esentiale ale mariologiei, acelea de care Biserica se va prevala, cu economie, spre a defini locul si rolul Maicii Domnului in acest eveniment extraordinar care se chea­ma istoria mantuirii. O. Cullmann vorbeste de o “linie a mantuirii” care pana la Hristos a mers regresiv, de la omenire la Israel, apoi la o rama­sita, toti fiind nevrednici de o reala substituire, pana la Hristos care se substituie tuturor si ii mantuieste pe toti. Dar aceasta substituire unica a lui Hristos, e precedata de un eveniment care corecteaza substantial viziunea protestanta a rascumpararii in istorie si de atunci incoace, nu­mai ca act unilateral al lui Dumnezeu. Acest eveniment este Fiat-ul Mai­cii Domnului : “Fie mie dupa cuvantul tau” (Luca I, 38). Maria accepta.

Ce este aceasta acceptiune si ce insemnatate teologica are ea ? Pe “linia mantuirii” lui Cullmann, nimeni nu e in stare sa se angajeze in aceasta lucrare. Toti isi declina capacitatea sau sunt respinsi de Dum­nezeu, urmand ca Dumnezeu insusi, prin Iisus, sa recapituleze pe toti oamenii si sa-i mantuiasca. Dar mantuirea nu se face fara acceptarea omului, nu se face impotriva libertatii omului. Omul isi spune cuvantul prin acest Fiat al Mariei.

Ne intalnim astfel cu prima implicatie teologica majora a Maicii Domnului in viata crestina. Dar urmeaza imediat alta de aceeasi insem­natate. Prin acest Fiat, in sensul doctrinei sinergiei, asa cum e prezentata de Sfantul Pavel in I Cor. III, 9, prin Maria, omul e impreuna-lucrator cu Dumnezeu la mantuirea sa. Omul isi spune cuvantul. Accepta. Caci e li­ber si sa refuze. Stim ca in varianta protestanta a teologiei mantuirii, omul nu mai e liber nici sa accepte, nici sa refuze, sau mai degraba e apt numai pentru refuz, deoarece prin cadere, natura umana s-a corupt completamente si nu mai e capabila de nimic. Si totusi Maria accepta, deci natura umana, desi slabita prin pacatul originar, nu e distrusa. Omul n-a pierdut chipul lui Dumnezeu de tot, ci doar i s-a alterat. In­treaga antropologie ortodoxa pleaca de la aceasta realitate, spre a arata apoi ca omul e capabil chiar de indumnezeire. De aceea ortodocsii nici nu-si vor pune problema Imaculatei Conceptii, socotind ca ea o scoate pe Maica Domnului din conditia omeneasca generala, facand ca acest Fiat sa fie spus de cineva fara pacatul originar, deci care nu re­prezinta situatia intregii omeniri asa cum era ea atunci.

Dupa ortodocsi, meritul Maicii Domnului in rostirea acestui Fiat es­te mai mare si mai important decat in teologia catolica si protestanta; de aceea si lauda Maicii Domnului este mai mare. Dar lauda ei nu este egala cu a lui Hristos. De aceea ortodocsii vor ocoli cu grija si cu discretie orice tendinta de paralelizare intre viata lui Iisus si viata Maicii Domnului. Dupa ortodocsi numai Iisus s-a nascut fara pacatul ori­ginar. Maica Domnului e cinstita ca cea mai aproape de Hristos prin nastere, din care cauza are fata de El o pozitie speciala, intr-un fel di­ferita de a celorlalti oameni, dar nu mai putin omeneasca. Teologii or­todocsi accentueaza mereu, in primul rand pe ideea ca Maica Domnului nu trebuie scoasa din solidaritatea cu neamul omenesc, caci numai in aceasta calitate e angajata in istoria mantuirii, iar in al doilea rand, pe ideea ca ea nu exista asa cum exista prin ea insasi, ci numai in umbra lui Hristos.

Catre aceasta ne indrumeaza si celalalt text citat mai inainte, si anume cu prilejul nuntii din Cana Galileei, cand cuvantul Maicii Domnu­lui catre slujitori sintetizeaza ceea ce am putea numi Mesajul sau teolo­gic : “Faceti tot ce va va spune El” (Ioan II, 3-5). Astfel, Maica Domnu­lui este primul apostol, prima voce care il propovaduieste pe Hristos si invatatura Lui. Ea nu are o invatatura a sa, o revelatie a sa, caci ea este om ca toti ceilalti oameni. Cu discretia care a caracterizat-o per­manent, ea trimite la Hristos, nu se opreste la sine, nu face din sine un centru, ci indrumeaza spre unicul centru, Hristos. Cand un teolog angli­can spune : Daca locul lui Hristos e stabilit, nimic nu ne opreste sa ve­neram pe Maica Domnului si pe sfinti ; afirmatia e in deplin acord cu teologia ortodoxa.

Textul care reda ceea ce am putea numi Testamentul lui Iisus, cu­vintele lui catre Maica Domnului si catre Apostolul Ioan : “Femeie, iata fiul tau”, si catre Ioan : “Iata mama ta” (Ioan XIX, 26-27), au fost in­terpretate de teologi ca un mesaj catre lume si ca o raspundere confe­rita Maicii Domnului. Toti oamenii au devenit fii ai Mariei, pentru toti ea a devenit Mama. Desigur Iisus a avut in vedere situatia concreta, imediata, a incredintarii mamei Sale ucenicului celui mai iubit. Dovada ca e asa, e ca insusi Ioan care istoriseste scena, ne spune ca din acea zi a luat-o pe Maria la sine. Dar cand cel care vorbeste e Dumnezeu si cand aceasta infiere vine dupa ce Iisus intrupandu-Se o face pentru toti oamenii, largirea intelesului acestui Testament nu esite in afara contex­tului. Iisus se face ca unul dintre oameni, iar Maria este mama Sa. Dar El recapituleaza pe toti oamenii, deci Maria este mama tuturor. Ea este mama acestei omenitati care s-a unit cu Dumnezeu in Iisus.

Trebuie sa precizam insa ca aceasta interpretare este libera de orice obligatie dogmatica. Ea lumineaza unele aspecte ale teologiei si mai ales ale antropologiei crestine, dar n-a fost “canonizata” ca atare. E un fapt al evlaviei crestine, mai mult decat al definitiilor. Si cum ar putea fi alt­fel, cand insasi Scriptura vorbeste despre Maica Domnului cu mare eco­nomie, in primele secole nici nu se poate vorbi de o teologie mariologica. Si chiar cand incepe sa se vorbeasca, se vorbeste nu despre Maica Domnului pur si simplu, ci despre Maica Domnului in legatura stransa cu intruparea Domnului. Insasi dogma de la Efes (431) in realitate e o dogma hristologica ce avea sa pregateasca pe cea de la Calcedon (451). Sinodul de la Efes dogmatizeaza ca Maica Domnului este Theotokos, pentru ca sa precizeze ca cel nascut din ea este cu adevarat Fiu al lui Dumnezeu, iar Sinodul de la Calcedon va preciza in continuare ca, nas­cut din Maria, El este si om adevarat. De aceea teologia ortodoxa a pastrat pe Maria in conditia umana, fara deosebire de ceilalti, spre a nu dauna claritatii invataturii despre omenitatea adevarata a Celui ce s-a nascut din ea. Maria este astfel un martor al intruparii, al nasterii lui Dumnezeu in conditie omeneasca. Cum putea El sa fie mai om, decat nascut dintr-o femeie ?

Prof. D. Staniloae accen­tueaza pe aceasta teologie mariologica dependenta strans de hristologie. Citandu-l pe Sfantul Maxim Marturisitorul si pe Sfantul Andrei Criteanul, el arata ca Maria este cea mai apropiata de Hristos si prin aceasta este cea dintai dintre oameni care a ajuns la starea de indumnezeire, la care toti suntem chemati sa ajungem. Ea este modelul realizat. In ea s-au revarsat mai intai si mai mult decat in oricine darurile lui Hristos. De aceea pietatea crestina ii acorda hiperdulia, supracinstire. Dar ea a ra­mas solidara cu neamul omenesc.

2. Teologia ortodoxa acorda Maicii Domnului doua insusiri deose­bite : ea este rugatoare si mijlocitoare. Dar nici una din aceste doua nu este dogma. Dogmele mariologice sunt strict scripturistice si legate ne­cesarmente de intruparea Fiului. Numai Theotokos si Natus ex Maria Virgine au fost definite in mod expres, celelalte aspecte ale vietii si ro­lului ei ramanand invaluite in taina in care le-a voit Scriptura, Iisus, si desigur insasi Maica Domnului. Poate ca acesta este cel mai caracteris­tic lucru pe care l-a facut Ortodoxia : a refuzat sa dogmatizeze in ama­nunt.

Din doua motive a ocolit Ortodoxia dogmatizarile. Mai intai pentru ca a urmat discretia Noului Testament si, in al doilea rand, din motive ecumenice. Voi cita dintr-un comunicat al Bisericii Ortodoxe Romane cu privire la dogmatizarea Inaltarii Sfintei Fecioare cu trupul la cer : “Biserica Ortodoxa s-a ferit dupa despartirea crestinatatii apusene de la sinul ei, de formularea unor noi dogme, nu pentru ca i-ar lipsi unitatea, forta de viata si de gandire duhovniceasca, ci pentru ca a voit sa pastreze neschimbat tezaurul dumnezeiesc al crestinatatii nedespartite din primele opt veacuri, ca singura baza pe care se poate nadajdui ca se va reface unitatea lumii crestine. Daca ar fi alterat si ea acest tezaur, el n-ar mai fi putut fi refacut si n-ar mai fi putut fi aratat ca izvor al unei forme vii de viata crestina, al celei mai inalte forme vii a cresti­nismului, posibila de extins la toata crestinatatea”.

Ca Maica Domnului este rugatoare pentru toti si ca este mijloci­toare pe langa Iisus, e ceea ce consensul evlaviei crestine a consemnat in multimea de imne si invocatii adresate Maicii Domnului. Atributul de rugatoare este lesne de inteles ; el vine din solidaritatea Maicii Domnu­lui cu Biserica si cu toti cei infiati ei prin Hristos. In legatura cu aceasta poate ca ar trebui sa consemnam doar faptul ca acest atribut vine in sprijinul ideii ca, in fata lui Dumnezeu; nu ne prezentam ca insi izolati ci in comuniune, in solidaritate, prin rugaciunile unora pentru altii si a sfintilor pentru noi. Mijlocirea Maicii Domnului este bine inteles dife­rita de cea a lui Hristos. Ea mijloceste pe langa Hristos.

Teologii ortodocsi mai noi, si voi cita din nou pe Prof. D. Staniloae, arata ca aceasta mijlocire nu este numai psihologica si limitata la pre­zentarea meritelor ei in fata lui Hristos, tot asa cum la alt nivel, nici mijlocirea lui Hristos nu este limitata la meritele sale in fata lui Dum­nezeu, merite de care ar beneficia oamenii ca de un surplus de care cel care l-a meritat nu are nevoie, si-l cedeaza. Iisus intrupandu-se a angajat ontologic omenirea intr-o transformare, intr-o schimbare care a facut-o apta de comunicarea cu Dumnezeu si de impartasirea de stra­lucirea dumnezeiasca. Iar cel dintai reprezentant al omenirii care, ontologic a beneficiat de aceasta schimbare si deschidere spre Dumnezeu, pana la masura desavarsirii, este Maica Domnului. Ea iradiaza din sine dumnezeirea “fara asemanare” asingritos, mai mult decat toti sfintii. In­dumnezeita, ea reflecteaza harul necreat de care se impartaseste. Aceas­ta n-o face insa Dumnezeu si nici n-o pune in paralela cu Hristos. Ca rugatoare ea se arata a fi om, ca mijlocitoare ea se arata a fi mai presus de omenire prin participarea la slava lui Dumnezeu. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, ea e la granita dintre creatie si creator, ceea ce si indreptateste fata de ea termenul de hyperdulie.

Teologia ortodoxa va evita termenul de co-redemptrix, co-rascumparatoare, care duce paralelismul cu Hristos pana la consecinte de-a dreptul periculoase, menite s-o transforme pe Maica Domnului intr-un ipostas divin. De altfel nici teologia romano-catolica n-a dogmatizat acest atribut, lasandu-l in stadiul de teologumena si interpretandu-l ca insemnand mai putin decat spune cuvantul. Ortodocsii apreciaza ca ar fi fost bine daca se lasau in aceeasi situatie si Imaculata Conceptie si inal­tarea cu trupul la cer, fata de care dogmatica ortodoxa a pastrat o “respectuasa discretie” chiar daca traditia, cu deosebire incepand din se­colul VII, accentueaza mai ales inaltarea cu trupul la cer.

Ortodocsii n-au precizat nici care anume daruri si cate, ne vin de la Dumnezeu prin Maica Domnului, nici chiar cand ii canta “Bucura-te cea intru tot buna si datatoarea tuturor bunatatilor”. Evlavia fata de Maica Domnului n-a simtit nevoia sa fie justificata prin definitii dogma­tice. Dogmatizarea evlaviei e o tentatie a spiritului care vrea totul de­finit si metodic, dar nu putem face din crestinism o colectie de definitii, cind el e esentialmemte o religie a tainelor si a vietii.

Mi-a placut o vorba a lui Jean Guitton care vrea sa fie o scuza : Cei care trateaza, despre eroi si sfinti, n-au rabdarea sa nu stie!. El se refera chiar la tentatia romano-catolica de a afla, de a defini, de a dogmatiza totul. Dar oare stim noi in urma acestor dogmatizari, totul ? Fireste ca nu. Jean Guitton e catolic si desigur credincios Bisericii sale. El nu se indoieste de Imaculata Conceptie, desi arata ca sfinti ca Bernard, Bonaventura si Toma de Aguino o resping. El arata chiar ca Ima­culata Conceptie nu raspundea nici unei necesitati a Bisericii, la vremea cand a fost decretata, desi se stie ca in trecut Biserica a dogmatizat numai cand a fost provocata de erori, de ereziarhi si de primejdia de a lasa nerezolvate anumite rataciri care o amenintau. Principiului acesta i-a ramas credincioasa pana acum Biserica Ortodoxa. Jean Guitton va observa ca si inaltarea cu trupul la cer se gaseste in aceasta privinta in aceeasi situatie in care a fost Imaculata Conceptie. Nimic nu cerea o dogmatizare urgenta. Cand cauta s-o explice, el nu gaseste alta cale, de­cat sa explice Assumptio prin Imaculata Conceptie. Cineva nascut fara pacatul originar trebuie exceptat de moarte, caci moartea e o conse­cinta a pacatului originar. Ortodocsii ar zice : o greseala se explica prin alta, sau cand incepi sa gresesti, antrenezi si alte greseli !

Nu intentionam sa intram nici in polemici, nici in amanunte. Se stie ca si ortodocsii cred in mutarea Maicii Domnului cu trupul la cer, dar n-o explica si mai ales n-o postuleaza dogmatic. Cand devine postulat, e mai suspecta decat cand e un fapt, pur si simplu, cum a fost de pilda gasirea mormantului ei gol, care e singurul lucru ce sta la baza credin­tei in mutarea sa cu trupul la cer. Vom remarca insa ca fapt imbucura­tor, ca un Sinod ca Vatican II n-a mai dogmatizat nimic, ceea ce este in masura sa dea Bisericii Ortodoxe speranta ca asemenea acte unilaterale si neecumenice nu vor mai fi repetate, spre a nu face din marile idei si realitati crestine, motive de separare cind ele trebuie sa fie motive de unitate.

As vrea drept incheiere la aceasta scurta discutie des­pre cum, cand si de ce dogmatizeaza Biserica, sa arat faptul ca Biserica Ortodoxa n-a simtit nevoia sa reactioneze impotriva dogmatizarilor catolice prin dogmatizari si definitii contrarii. Astfel nu s-a definit ca Maica Domnului nu e nascuta fara pa­catul originar si nici ca nu s-a inaltat cu trupul la cer.

In felul acesta Ortodoxia arata ca pastreaza in taina si in respect tot ceea ce priveste pe Maica Domnului.

Maica Domnului este, dupa expresia lui Kniazeff, “omniprezenta” in cultul ortodox. Ea e prezenta in Liturghie, in toate slujbele celelalte si in pietatea privata in aceeasi masura. Icoanele Maicii Domnului in bise­rici si in case sunt nelipsite. Iar rugaciunile catre dansa sunt fara exceptie rostite imediat dupa rugaciunile catre Dumnezeu si catre Iisus.

Se stie ca Biserica Ortodoxa are in cursul unui an 12 sarbatori impa­ratesti, socotite cele mai mari sarbatori crestine. Ei bine, dintre acestea cinci sunt dedicate Maicii Domnului : Nasterea Maicii Domnului (8 sep­tembrie), Intrarea in Biserica a Maicii Domnului (21 noiembrie), intim-pinarea Domnului (2 februarie), cunoscuta in Occident ca Sarbatoarea curatirii; Buna-vestire (25 martie) si Adormirea Maicii Domnului {15 august). Multe biserici sunt inchinate Maicii Domnului si icoane ale Maicii Domnului sunt considerate facatoare de minuni si locuri de pele­rinaj, ca spre exemplu Maica Domnului de la Manastirea Neamtu, Maica Domnului de la Rarau etc. La sarbatorile Maicii Domnului credinciosii se aduna din departari la aceste manastiri. In manastiri si nu numai la cele de maici pentru care Maica Domnului este modelul viu si perma­nent al fecioriei, ci si la cele de calugari, evlavia catre Maica Domnului e cu totul deosebita.

Slujba Acatistului Maicii Domnului e foarte frecventa, iar in bise­rici, pe iconostas, icoana Maicii Domnului e in stanga, asa dupa cum in dreapta e a Mantuitorului. Ca un fapt ciudat si teologic inexplicabil, as vrea sa mentionez ca monahii in Romania fac la icoana Mantuitorului inchinaciuni, iar la Maica Domnului metanii. Pe Dumnezeu il roaga mai sobru, la Maica Domnului indraznesc rugaciune mai staruitoare pentru ca ea e din neamul omenesc. Dar trebuie sa mentionam de asemenea un fapt absolut comun in iconografia ortodoxa : Maica Domnului este tot­deauna pictata cu Iisus in brate. Astfel rugaciunile catre ea sunt ruga­ciuni de mijlocire catre Iisus, iar inchinarea la ea e de fapt inchinare la Iisus care s-a intrupat din ea si pentru care ea e “Binecuvantata intre femei”. In rugaciuni i se cere “mila” si “mijlocire” catre Dumnezeu, rai in unele e coplesita de laude pentru vrednicia de care s-a bucurat si se bucura ca Maica a Domnului.

Se poate spune fara teama de a gresi, ca Maica Domnului e mai prezenta in cult si in evlavia populara decat in teologia ortodoxa. A. Kniazeff s-a intrebat cum se justifica acest lucru, sau macar care e ex­plicatia lui. Raspunde ca problema n-a fost inca aprofundata si nu i s-au dat explicatii. Evlavia populara a crescut incetul cu incetul. Ceea ce o caracterizeaza, este un limbaj care depaseste cu mult indrazneala lim­bajului romano-catolic de pilda, dar fiecare stie ca se adreseaza unei fiinte umane care tocmai din pricina aceasta e apta sa sustina cauza oamenilor in fata lui Dumnezeu.

Aceasta exaltare a unui om de catre ceilalti oameni are ceva ex­traordinar intr-insa. Omul isi marturiseste admiratia fata de propria sa slava, la care l-a ridicat Dumnezeu prin Maica Domnului. Din punct de vedere teologic, ideea e foarte pretioasa. Ea marturiseste cat de adanc a patruns in constiinta ortodoxa chemarea spre indumnezeire si cre­dinta in realizarea acestei stari prin participarea la dumnezeire, prin ha­rul necreat. Maica Domnului nu e Dumnezeu, e om, dar e om indumne­zeit, de aceea evlavia catre dansa ia adesea forme care se aseamana cu cele cuvenite numai lui Dumnezeu. Ortodocsii nu vad in aceasta nici pericol de politeism, nici un nou iposltas divin, nici o evlavie deplasata si inadecvata. Dimpotriva, ei traiesc cea mai inalta dintre sperantele omului, aceea de a deveni Dumnezeu, potrivit cuvantului “Eu am zis- dumnezei sunteti”, si de a atinge acea desavarsire care este asemenea Tatalui celui din cer, cum indeamna Mantuitorul in Predica de pe Mun­te. Acesta este singurul drum care duce spre starea de dincolo de rup­tura om-Dumnezeu, dincolo de orice criza, acolo unde Dumnezeu nu-i mai este omului un Das Ganz Andere, ci Dumnezeu este totul in toate. Astfel, evlavia ortodoxa la Maica Domnului e de fapt expresia bu­curiei intalnirii umanului cu divinul. Dumnezeu a venit in lume si s-a facut om. A venit prin om si a ramas in om, caci acest Dumnezeu e un Dumnezeu-Om. Si a venit ca sa deschida calea Omului-Dumnezeu, cale la capatul careia cea dintai a ajuns Maica Domnului. Cum ? Prin nas­tere, prin lipsa sa de pacat, prin iubire, prin trairea in lumina lui Dum­nezeu.

As vrea sa ma intorc acum numai pentru un moment la teologii secularizanti si la criza de care am pomenit la inceputul acestei expu­neri. Ei vor o teologie secularizata, dar se opresc Ia jumatatea drumului, la “Dumnezeu s-a facut om”. Ei zic apoi : “Dumnezeu nu mai e Dum­nezeu, ci e om, numai om. Dumnezeu ca Dumnezeu a murit”. Cam asa inteleg totul chiar si cei care nu s-au inscris in scoala mortii lui Dum­nezeu, Cox si Robinson de pilda. Sa lasam lumea sa fie lume. Deci desacralizata, singura, autonoma, marginita la ea insasi. Asa ceva insa nu se mai poate numi teologie. In teologie Dumnezeu s-a facut om “pentru noi si pentru a noastra mantuire”. Pentru eliberarea din criza, din dua­litate, din autonomia devastanta si anarhica. “Dumnezeu s-a facut om”, trebuie urmat de cealalta jumatate, care este : “pentru ca omul sa se faca Dumnezeu”. E ceea ce invata toti Sfintii Parinti incepand cu Atanasie. Dumnezeu se secularizeaza spre a se resacraliza odata cu omul, si El cel dintai se glorifica prin inviere si se inalta la suprema stare de sa­cru, spre a-i arata omului drumul pe care il are de parcurs. Omul are de parcurs un drum, nu de ramas in lume, in saeculum, cum cred teo­logii acestia. Aceasta e adevarata perspectiva teologica. Exemplul uman al acestei resacralizari realizate este Maica Domnului si dupa ea toti sfintii, cei stiuti si cei nestiuti de nimeni, poate nici de ei insisi.

Un rol aparte are Maica Domnului in ecumenismul contemporan. Conciliul Vatican II, dupa cum remarca doi autori catolici, s-a ferit de a face din Maica Domnului ceea ce Jean Guitton numeste “un obstacol in calea unitatii”, abordind mariologia in termeni mai ecumenici decat altadata.

Maica Domnului nostru ca “Maica a Bisericii”, cum o numeste Va­tican II, trebuie sa fie si este principiu de unitate. Nici o maica nu do­reste ca fiii ei sa fie dezbinati. Maica Domnului este maica tuturor cres­tinilor si ii cheama pe toti sa fie una, sa fie frati asa cum sunt fiii ace­leiasi mame.

+ Antonie Plamadeala

Foto: Icoana Maicii Domnului, Mănăstirea Neamț

Problemă funciar necesară, deci de neeludat, pentru istoria culturii româneşti, preliminariile, antecedentele directe ale acestei culturi, etapa sa „străveche”, au constituit şi constituie un pasionant subiect de cercetare, aparent arid prin aspectele sale greu de defrişat, dar un subiect care se prezintă cu un bilanţ pozitiv şi încurajator în ceea ce priveşte raportul între ipoteze şi elucidări.

În rezolvarea ecuaţiei celor doi termeni – ipoteze şi elucidări –, este bine stabilită, recunoscută, însemnătatea aportului studiilor interdisciplinare, cu deosebire pentru un avans cert în explicarea unor probleme – spaţii albe într-un domeniu ori altul al culturii umane în general sau al culturii unui anumit popor. Astfel, aplicarea acestei metode de studiu, a principiului inductiv, a celui deductiv, a celui al analogiei, au putut conduce la remarcabile şi redutabile concluzii, privind locul specific al poporului nostru în spaţiul romanităţii orientale şi între popoarele europene.

Pe cît de pasionantă, pe atît de temeinic şi prudent abordată, cercetarea etapei vechi şi a celei „străvechi” a culturii noastre scrise implică premise multiple, între care, în mod firesc, mai întîi latinitatea carpato-balcanică a poporului nostru, etnogeneza sa implicînd elementul dac şi cel roman, dar şi influenţe inerente preromane şi orientale.

Date documentare certe, teze argumentate, ne demonstrează că zorii literaturii noastre s-au ivit în secolele IV-VI.

Atestări incontestabile din această epocă ne confirmă prezenţa unor scriitori şi a unor scrieri care au contribuit în chip specific la structurarea fizionomiei spirituale a fiinţei româneşti. Scrieri cu un conţinut profund, exprimînd spiritualitatea locului şi a epocii, mai ales cu conţinut sapienţial şi moral, au constituit această contribuţie la modelarea profilului lăuntric al poporului nostru.

În chip firesc, scriitorii străromâni şi-au redactat textele în limba latină – aşa cum s-au întîmplat lucrurile dintru început, dar şi mai tîrziu, în istoria literaturilor franceză, italiană, chiar şi germană. Este explicabilă şi existenţa unor scrieri în limba greacă, de altfel cum vor fi şi mai tîrziu, în Evul Mediu, cum şi în limba slavonă după secolul X, dar şi în alte limbi. Este, cu un coeficient important, plauzibilă ipoteza despre existenţa, după secolele VI-VII, a unor traduceri în protoromână, înainte de apariţia scrisului cirilic, ipoteză cu atît mai plauzibilă pentru texte mai succinte, cum ar fi: Te Deum laudamus, Cuvîntul hrisostomic pascal, Simbolul Quicumque – numit şi „Atanasian” – şi altele.

1. Una dintre primele scrieri străromâne, de la începutul secolului al IV-lea, este Pătimirea mucenicilor Epictet şi Astion, la Dunărea de Jos, în cetatea Halmyris. Acest act martiric se oglindeşte într-o prelucrare bogată de la cumpăna secolelor IV-V, care a fost găsită într-o copie-manuscris în limba latină, într-o biserică din Utrecht şi publicată la începutul secolului XVII, de Heribert Rosweyde sub titlul: Vita Sanctorum Epicteti presbyteri et Astionis monachi. Textul hagiografic din limba latină a fost tradus şi în limba slavo-rusă şi tipărit, de pildă, la Moscova, în anul 1764, Vieţile Sfinţilor pe iunie-august (f. 258 r.-264 v.). În limba română s-a tradus în cadrul şcolii paisiene şi a văzut lumina zilei în chinovia de la Neamţu, volumul hagiografic pe Iulie (1814), f. 50 r.-57 r.1

2. Între primele texte în limba latină care s-au elaborat şi au circulat pe străvechiul teritoriu al etnogenezei poporului nostru, trebuie să menţionăm Pătimirea ostaşului daco-roman Dasius, care a fost martirizat la Axiopolis – Cernavoda de astăzi – în anul 303. Pătimirea lui este menţionată, de două ori la Axiopolis, în Martyrologium Hieronymianum localizare precizată în zilele noastre prin descoperirea de către profesorul Ion Barnea, în anul 1947, a unei inscripţii din prima jumătate a secolului IV, la Axiopolis. Inscripţia vorbeşte de Chiril, Chindeas şi Tasios (Dasius).

Dacă nu la o dată foarte apropiată de anul 303 – anul martirizării –, în mod cert după libertăţile date prin Edictul de la Milan, din anul 313, un autor pînă astăzi anonim a alcătuit Pătimirea lui Dasius, în limba latină, pentru a fi citită în comunitate, după cum era uzanţa, cel puţin o dată pe an, la ziua pomenirii lui – la 20 noiembrie – şi pentru a fi trimisă şi altor comunităţi, cum, de asemenea, era obiceiul. Aceste „pătimiri” erau destinate atît pentru neuitarea martirilor, cît şi pentru zidirea sufletească a concetăţenilor. Comunităţile îşi comunicau reciproc aceste relatări comemorative, ceea ce a permis cu vremea să se întocmească şi unele culegeri de astfel de texte. Astăzi nu se mai păstrează textul în limba latină al Pătimirii lui Dasius, dar se păstrează o versiune veche în limba greacă, descoperită la Paris într-un manuscris din secolul XI, de către învăţatul Franz Cumont şi publicată în Analecta Bollandiana în anul 1887. Relicvele lui Dasius au fost transportate după un timp la Durostorum, iar de aici, pe la anul 600, la Ancona, în Italia2. O traducere recentă în limba română a Pătimirii ostaşului Dasius a fost publicată de prof. Ioan Rămureanu în volumul Acte martirice (Bucureşti, 1982).

3. O altă scriere, redactată iniţial tot în limba latină, a fost Pătimirea ostaşului Aemilianus, martirizat la Durostorum în anul 362. Aemilianus, fiul unui prefect din Durostorum, a fost torturat şi şi-a sfîrşit viaţa în timpul persecuţiilor iniţiate de împăratul Iulian Apostatul, din ordinul guvernatorului Thraciei, Capitolinus. Date despre martiriul lui Aemilianus au lăsat Hieronimus, Prosper de Aquitania, Teodoret de Cyr şi Nichifor Calist. Pătimirea lui Aemilianus a fost alcătuită în limba latină de un autor astăzi necunoscut; s-a păstrat într-o copie în limba latină şi în versiune greacă, publicată de Pierre Boschius în 1868, după Codex Vaticanus 866. Actul martiric original, în limba latină, s-a alcătuit la scurt timp după arderea pe rug a ostaşului Aemilianus, spre finele secolului al IV-lea, la Durostorum. S-a folosit în comunitatea locală şi în cele vecine mai întîi, ca şi Pătimirea lui Dasius, în dreapta şi în stînga Dunării. Copia care păstrează astăzi Pătimirea lui Aemilianus, în limba latină şi în versiunea greacă, s-a servit de un izvor roman, de o istorisire sau relatare mai veche în limba latină care, fără îndoială, va fi fost contemporană cu evenimentul – martiriul lui Aemilianus. H. Delehaye şi-a afirmat speranţa că, într-o zi, această istorisire „primordială” în limba latină – va fi poate găsită sau integral reconstituită3.

4. În stînga Dunării, în părţile Buzăului de astăzi, a avut loc în anul 372 martirizarea citeţului Sava, numit „Gotul”. În anii 373-374, cînd relicvele martirului Sava au fost transportate în Capadocia, relatarea despre pătimirea sa era alcătuită în limba greacă.

Dar, pentru edificarea sufletească a localnicilor, pentru a se lectura în ziua pomenirii, 18 aprilie, este plauzibilă presupunerea că, atunci chiar a fost alcătuită o variantă a acestei Pătimiri în limba latină.

S-a păstrat o copie în limba greacă din sec. X-XI şi s-a tipărit de bollandişti, cu o traducere în limba latină în 1859, la Ratisbona4.

5. Cronologic şi logic, aici se înşiruie Cosmografia lui A e t h i c u s H i s t r i c u s din sec. IV-V şi Alfabetul propriu. Cosmografia se păstrează astăzi într-o versiune abreviată, datînd din secolul al VIII-lea. Aethicus este recunoscut ca autor şi al altor scrieri, ale căror texte nu s-au păstrat. Ne interesează aceste lucrări, îndeosebi, pentru că este vorba de opera unui adevărat om de cultură străromân, multilateral, un erudit care a văzut lumina zilei în părţile Histriei noastre dobrogene – în Scythia Minor a acelei vremi –, o operă asupra căreia, în lucrările de specialitate de pînă acum, nu găsim date, elemente de elucidare.

Filosoful străromân Aethicus Histricus, de viţă nobilă – cum spune Comografia – (nobile prosapia parentum), a putut fi un descendent al clasei conducătoare a cetăţii şi regiunii Histria (Histriae regione), din Scythia Minor (nationae scythica), pe la jumătatea secolului al IV-lea. În capitolul XXII din Cosmografie, Aethicus precizează că s-a născut în Histria (ille Histria se exortum). Şi-a făcut educaţia şi a fost instruit în şcolile vremii din partea locului, în această cetate pontică, iar dacă provenea din clasa conducătoare, a putut primi şi o instrucţie particulară, cu profesori de literatură clasică latină şi greacă. Dar nu este exclus ca, asemenea altor fii ai Daciei Pontice din secolele anterioare sau posterioare, să fi urmat şi cursuri academice la şcolile înalte ale timpului, din Asia Mică, din Grecia, sau din alte părţi ale lumii – ale acelei lumi cunoscute pe atunci –, mai ales că a călătorit foarte mult, s-a informat şi nu a păstrat toate informaţiile şi cunoştinţele numai pentru sine, destinîndu-le cunoaşterii de către contemporani şi urmaşi. Îl interesa, aşadar, posteritatea cunoştinţelor pe care le acumulase. A fost filosof, explorator, călătorind departe – probabil însoţit de alţi histrieni –, a fost neguţător de aur şi pietre scumpe. În această calitate a cutreierat lumea cunoscută pe atunci, străbătînd, împreună cu discipoli ai săi, ţinuturi din Europa, Asia şi Africa. Urmărea cu predilecţie să cerceteze neamurile care se găseau în afara sferei de cultură greco-romană, neamuri care nu erau menţionate nici de scrierile care alcătuiau Vechiul Testament.

Timp de peste cinci ani, Aethicus Histricus a stat în părţile Greciei, la Atena şi în alte cetăţi din Grecia continentală şi din insulele greceşti şi a purtat discuţii cu filosofii timpului. Acelaşi lucru l-a făcut şi în Spania, timp de un an. A călătorit apoi spre nord, în ţinuturi pe care la acea dată nu le străbătuseră nici geografii greci şi romani. A cunoscut neamurile germanice continentale, ca şi pe cele din insulele şi peninsulele din Marea Nordului şi din Marea Baltică. A călătorit în Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia şi, probabil, în Groenlanda. În călătoriile sale în răsărit şi sud a cunoscut Armenia, unde a stat timp de un an, a călătorit la Porţile Caspice – Alania şi Marea Caspică –, iar spre nord, pînă la „Marea Îngheţată”. A cunoscut ţinutul Mesopotamiei, Mongolia, India, Izvoarele Gangelui din Himalaia, călătorind pe Gange cu o navă proprie, continuînd apoi călătoria pe apă pînă în Ceylon. Întoarcerea spre casă a făcut-o prin Babilonia, Arabia, Canaan, Egipt şi Libia.

Despre toate acestea s-au păstrat date şi detalii în Cosmografia lui Aethicus, abreviată. Dar cum am putea cunoaşte care i-a fost itinerariul în întregimea lui, care au fost observaţiile lui asupra ţinuturilor străbătute şi asupra neamurilor întîlnite acolo? Pentru că, Aethicus prezenta şi date aproape amănunţite despre viaţa popoarelor pe care le-a cercetat, cultivate sau unele considerate sălbatice, despre zeii lor, despre moravuri, despre meşteşugul construirii navelor, despre virtuţile războinice, despre arme şi sisteme strategice, despre bogăţiile acelor ţinuturi, aur, fier, pietre scumpe, grîne, animale etc. – aşadar, munca sa a fost de adevărată cercetare etnologică, la nivelul şi în condiţiile posibile atunci, cu un remarcabil simţ al investigaţiei.

Se crede că acest adevărat jurnal de călătorie, sub titlul de Cosmografie, a fost alcătuit în limba latină, la Histria dobrogeană. Numeroase aspecte ale Cosmografiei atestă inteligenţa autorului, dar şi anvergura preocupărilor sale, în baza culturii vaste pe care şi-o însuşise. Avea spirit inventiv şi aptitudini de arhitect – a consemnat în scris proiectul unui pod la Haellaespont, în termeni enigmatici. În cîteva locuri din Cosmografie a consemnat lucruri enigmatice, folosind literele alfabetului ebraic, grecesc şi latin, aşezînd la mijloc litere ale alfabetului propriu, cunoscut astăzi în lume sub titlul de Alfabetul Aethicus – alfabet cu litere şi denumiri proprii.

Cosmografia şi Alfabetul lui Aethicus Histricus s-au răspîndit, după uzanţa epocii, prin copii-manuscrise.

Cosmografia cuprindea date, în special geografice, care nu se mai găseau în nici o altă lucrare din literatura greco-romană. Iar alfabetul este deosebit faţă de alfabetele cunoscute pînă atunci: Alamon, Becah, Cathu, Delfoy, Efothu, Fomethu, Garfou, Hethmu, Iosithu, Kaithu, Lethfu, Malathy, Nabaleth, Ozechi, Chorizech, Pithirin, Salathi, Intalech, Thothymos, Azathos, Reque, Irchoni, Zothychin.

În secolele VI-VII, un exemplar din Cosmografia lui Aethicus Histricus a ajuns în ţinuturile din sudul Spaniei şi acolo Arhiepiscopul Isidor al Sevillei, în momentul în care a alcătuit lucrarea sa cu caracter enciclopedic numită Etimologii, a folosit multe date care se găseau numai în Cosmografia lui Aethicus Histricus5.

6. T e o t i m a l T o m i s u l u i, la sfîrşitul secolului IV şi la începutul secolului V a publicat, în formă dialogată şi în stilul vechii elocvenţe, opere scurte şi comatice, alcătuite din fraze concise, precum şi alte lucrări. Pentru misiune internă s-a putut folosi de limbile autohtonilor: daco-geta, latina, scita, gotica. El scria şi în greceşte pentru concetăţenii de limbă greacă din Tomis. Unele dintre „Sentinţele” sale s-au păstrat în lucrarea damaschiniană Sacra Paralella. Este presupusă ca elaborată şi o scriere specială adresată eremiţilor şi cenobiţilor din Scythia Minor. El cunoaşte literatura epocii sale, scrieri ale celebrului Origen alexandrinul şi ale genialului Ioan Hrisostom. La Conciliul de la Stejar, din 403, a înfruntat pe Epifanie al Salaminei din Cipru. A fost o personalitate remarcabilă a epocii, bucurîndu-se de un deosebit prestigiu. Era „bărbat cultivat în filosofie, pe care barbarii huni, care locuiau lîngă Dunăre, copleşindu-l cu laude şi admiraţie pentru virtutea lui, îl numeau Dumnezeul romanilor” – arată istoricul Sozomen.

7. În aceeaşi epocă a trăit şi a scris „scitul” I o a n C a s s i a n u s, născut şi educat în Dobrogea, cunoscut al lui Teotim al Tomisului şi ucenic apropiat al ilustrului Ioan Hrisostom. După călătorii îndelungate în Palestina şi Egipt, a rămas mai mulţi ani la Constantinopol, apoi la Roma şi din nou în Răsărit; în cele din urmă a înfiinţat şi condus două aşezăminte monahale la Marsilia. Este un scriitor clasic celebru. Scrisul său este apreciat ca egalînd pe cel hrisostomic, sau pe cel augustinian, atît prin profunzimea conţinutului cît şi prin virtuţile stilistice. S-au păstrat din opera sa trei mari scrieri în limba latină, limbă în care au fost redactate. Lucrările sale au fost traduse de timpuriu în greacă, mai tîrziu în slavonă şi în alte limbi.

Cele trei opere deosebit de importante ale lui Ioan Cassianus sunt: 1) De Institutis coenobiorum …; 2) Conlationes şi 3) De incarnatione … În prima scriere, analiza vieţii spirituale a omului este realizată cu minte şi mînă de magistru, remarcabilă fiind metoda expunerii, convingătoare în mare măsură datorită talentului său neobişnuit în arta scrisului, cum remarca Ghenadie de Marsilia: „Instruit de experienţă, cu cuvînt măsurat şi, ca să spun mai clar, inventînd cuvinte cu înţeles anumit şi vorbind prin acţiuni, Cassianus a scris lucruri trebuitoare tuturor …”6

În a doua scriere, sunt redate discuţiile cu diferiţi bărbaţi din Egipt, care aveau o viaţă spirituală desăvîrşită, discuţii situate în ultimii 15 ani ai secolului IV. Importanţa temelor abordate şi bogăţia conţinutului, sensul de adîncă spiritualitate al acestor Convorbiri a determinat aprecierea unanimă a specialiştilor.

A treia scriere, Despre întrupare …, trata probleme care preocupau cultura Răsăritului, dar erau mai puţin cunoscute în Apus. Meritul specific al acestei lucrări este de a fi prezentat Apusului doctrina lui Nestorius şi de a fi supus-o unei critici severe.

Scrierile lui Ioan Cassianus sunt străbătute de un duh plin de căldură şi seninătate. Conţin şi pagini pline de erudiţie, altele vibrează de un dinamism specific şi de o vitalitate care nu exclud însă subtilitatea şi fineţea. Latina sa are un vocabular bogat şi o terminologie adecvată, este o latină a Scythiei Minor, a Daciei epocii, caracterizată prin elemente specifice. La timpul lor, aceste scrieri au adus o contribuţie şi la structurarea limbii române – în etapa sa „străromână”, aici, în spaţiul pontico-danubiano-carpatic.

Unor cercetători ai operei lui Ioan Cassianus, ca E. Pichéry, le-a apărut prea laborioasă forma de expunere în aceste scrieri, dar, chiar aşa fiind, trebuie avut în vedere stadiul de evoluţie al limbii, corespunzător unei gîndiri evoluate, adăugînd în mod firesc şi însuşirile de scriitor ale lui Ioan Cassianus, capacitatea sa de a înţelege sufletul omenesc7.

8. În secolul nostru, învăţaţii Germain Morin, Berthold Altaner, Alfred Stuiber, Ioan G. Coman şi J. Gribomont, au identificat şi recunoscut autenticitatea a două lucrări ale lui Laurenţiu de Novae, din primele decenii ale secolului al IV-lea (Novae era oraş roman la punctul de trecere peste Dunăre în Dacia Inferior, astăzi Siştov – Bulgaria). Între teritoriile dunărene existau legături foarte strînse, consemnate fără întrerupere pînă în secolul al VII-lea, cînd se prefigurează delimitarea unor state diferit structurate în această zonă. O credinţă nouă şi romanitatea au menţinut însă mereu unitatea spirituală firească în conştiinţa poporului daco-roman. Între hotarele „Daciilor”, delimitate în primele secole mai mult administrativ, se înscrie şi activitatea literară a lui Laurenţiu de Novae, ca şi cea a lui Niceta de Remesiana, cam în aceeaşi vreme.

Sub influenţa marilor scriitori răsăriteni ai epocii, îndeosebi a lui Ioan Hrisostom, Laurenţiu de Novae a alcătuit mai multe scrieri, între care: 1) De poenitentia şi 2) De eleemosyna. Scriitorul a desfăşurat o bogată activitate obştească, lucrările sale se resimt astfel de un caracter eminamente pragmatic şi au analogii evidente în expuneri cu scrierile lui Niceta de Remesiana, similitudini în factura stilului – fraza concisă, expresia limpede, sugestivă. Cele două lucrări au un ritm alert, nararea este cursivă şi atrăgătoare. Scrierile sale se adresau unor comunităţi geto-daco-romane. Autorul este numit de Sigebert de Gembloux „dulce ca mierea” – şi se arată un autentic talent – literar, dispunînd de o remarcabilă artă a compoziţiei8.

9. Niceta de Remesiana îşi desfăşoară bogata sa activitate în mijlocul daco-romanilor de la Dunăre, spre sfîrşitul secolului al IV-lea şi în prima jumătate a secolului următor. El avea reşedinţa la Remesiana (astăzi Bela Palanka, aproape de Niş – Iugoslavia), dar direct sau indirect, prin colaboratorii săi, îşi extindea activitatea şi în nordul Dunării. Pe drept cuvînt, Paulin de Nola spunea despre Niceta de Remesiana într-unul din poemele sale (XVII): „La cuvîntu-ţi cald, scitul se-mblînzeşte” – iar despre daci: „Unu-arînd pămîntul, iar altu-n sarică / Mînîndu-şi din urmă, pe-al Dunării ţărm, / Turmele bogate …”.

După exemplul predecesorilor şi al contemporanilor săi, Niceta de Remesiana îşi desfăşura activitatea şi îşi difuza scrierile într-o arie amplă dunăreană, pe ambele ţărmuri. Scrierile sale, elaborate în latină şi păstrate în mare parte pînă astăzi, au fost consemnate elogios de istoriografi reputaţi, ca Ghenadie de Marsilia şi Cassiodor.

Despre prima sa lucrare cunoscută, Libeli Instructionis, Ghenadie de Marsilia arăta că este redactată într-o limbă clară, accesibilă, iar Cassiodor aprecia la rîndul său: „Dacă cineva doreşte să înveţe pe scurt … şi nu vrea să se obosească cu o lectură întinsă, să citească cartea lui Niceta …”

Scrierea sa De Virgiliis motivează şi recomandă în termeni aleşi privegherea. De aici, priveghiul, la români şi tot de aici denumirea – numai la români! – a păsării ce „priveghează” noaptea, privighetoarea, cu cereştile, sublimele ei cîntări.

O altă scriere a lui Niceta este De Psalmodiae bono – Despre lauda şi taina imnelor, despre foloasele spirituale ale cîntării de imne. Cîntarea imnului se face cu participarea inimii şi a minţii. Citează în expunere lucrarea lui Ciprian al Cartaginei, Ad Donatum, relevînd necesitatea şi frumuseţea cîntărilor.

A patra scriere a lui Niceta de Remesiana se intitulează: De diversis appellationibus, în care se remarcă fluiditatea expunerii, structura clară, metodică, stilul limpede.

Ultima sa lucrare pe care o cunoaştem astăzi este clasica, celebra cîntare-imn: Te Deum laudamus, cunoscută astăzi în toată lumea, dar care a răsunat mai întîi pe pămîntul Daciei şi este „cea mai frumoasă relicvă de limbă latină a comunităţilor ce se împodobesc cu timpurile romane” (F. Cayre). Imnul este scris în proză ritmică, în aşa-numitul „cursus Leoninus” avînd aceeaşi mişcare şi unduire a ideilor şi stilului ca în toate operele literare ale Remesianului. Nici un cuvînt din imn nu lipseşte din sublinierile pe care le cuprinde ansamblul operei sale.

Prin Niceta de Remesiana spiritualitatea străromână s-a îmbogăţit cu un număr important de scrieri de o înaltă ţinută intelectual-morală pentru epoca respectivă.

10. Fericitul I o a n T o m i t a n u l (I o a n de T o m i s) a participat prin scrisul său la disputele doctrinare care aveau loc în Răsărit în secolul al V-lea. Arătînd însemnătatea deosebită a scrierilor sale, Marius Mercator recomanda: „Pentru oricine voieşte să se lămurească …, să cerceteze, să citească Sermones beatissimi Patris Ioannis Tomitanae urbis episcopi provinciae Scythae”10. Ioan Tomitanul a fost un scriitor talentat. Fragmente din lucrările sale păstrate pînă astăzi au fost publicate de curînd11.

Din opera sa au fost găsite în primii ani ai secolului nostru cîteva fragmente la Oxford, de către Dom Germain Morin, păstrate în

lucrările lui Marius Mercator12. Între scrierile lui Ioan al Tomisului cîteva au fost elaborate în latină, altele erau prelucrări, traduceri după unii scriitori greci ca: Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyr sau Euterie din Tiana. Din scrierile sale se constată că romanizarea Dobrogei în acea epocă era consolidată chiar în oraşe ca Tomis, cetate cu populaţie greacă.

11. T e o t i m a l I I – l e a a l T o m i s u l u i a scris numeroase pagini în limba latină. S-a păstrat pînă astăzi o epistolă, din anul 458, adresată împăratului Leon I de la Constantinopol13. Pentru aplanarea tulburărilor din sînul comunităţilor aflate în controverse, împăratul a scris în mai multe părţi din imperiu unor personalităţi cu răspunderi obşteşti înalte, pentru a-şi exprima părerea asupra unor evenimente de încălcare a disciplinei tradiţionale în Alexandria. Cu prilejul acestui „plebiscit”, Teotim al Tomisului a redactat o epistolă în latină, în numele său şi al provinciei Scythia Minor, trimiţînd-o împăratului Leon I. Cuprinsul Epistolei se distinge prin simplitate şi claritate a expresiei; ea este plină de înţelepciune şi echilibru şi are un duh irenic, cum s-a reliefat în chip pertinent şi cu competenţă de către unii cercetători români ai culturii străvechi14.

12. În primele decenii ale secolului al VI-lea, alături de generalul Vitalian, de împăratul Iustin şi de împăratul Iustinian, în controversele vremii apar un număr de „sciţi”, activi pe arena scrisului apologetic şi polemic, atît în Răsărit, cît şi în Apus. În fruntea acestor vestiţi „sciţi” se găsea I o a n M a x e n ţ i u, apoi L e o n ţ i u, cel cunoscut în istorie cu numele d e B i z a n ţ, B i z a n t i n u l, rudă apropiată a generalului Vitalian. În lista „scriitorilor sciţi” se remarcă Diaconul Petru, Ioan Monahul, Lectorul Ioan et caeteri.

În anii 519 şi 520, Ioan Maxenţiu a elaborat în limba latină: Libellus fidei oblatus legatis apostolicae, Capitula contra nestorianos et pelagianos, Professio brevissima …, Responsio contra acephalos …, Dialogus contra nestorianos, Responsio adversus Hormisdae15. În vremea împăratului Anastasius, frămîntările social-politice şi doctrinare se împleteau cu acţiuni împotriva regimului din Constantinopol. Implicînd aceste situaţii complexe, scriitori sciţi reflectă în textele pe care le-au elaborat şi conştiinţa romanităţii lor şi aversiunea faţă de arieni, monofiziţi şi greci, dar şi faţă de păturile diriguitoare. Mişcarea lor avea un reliefat caracter cultural, dar apăra şi interesele teritoriilor romanizate dunărene16. După cercetările lui M. Cappuyns, Ioan Maxenţiu este şi autor al Capitula Araussicanae, din anul 52917. Scrisul lui Ioan Maxenţiu se distinge prin „concizie şi precizie, gîndire logică şi dialectică superioară.”18

13. Confraţii lui Ioan Maxenţiu, Petru, Ioan Monachus, Leonţiu şi Ioan Lectorul au scris o epistolă în şapte capitole şi au închinat-o lui Fulgenţiu şi altor africani care se găseau în Sardinia, exilaţi de regele vandalilor, Trasamund19. Dreptatea cauzei apărate a determinat primirea de către ei a unui răspuns semnat de Fulgenţiu de Ruspe. Şi în epistola acestor „sciţi” se observă precizia raţională şi logica formulărilor, structura lor dialectică. Este o Epistolă pătrunzătoare, redactată cu competenţă şi înflăcărare.

14. „Scitul” L e o n ţ i u, din grupul celor patru menţionaţi, este identificat în studiile de specialitate cu „Leonţiu de Bizanţ”20, în Bizanţ desfăşurîndu-şi o parte a activităţii sale şi tot acolo aflîndu-şi sfîrşitul. S-au păstrat trei scrieri ale sale în limba greacă, adresate mai ales răsăritenilor, şi anume: 1) Contra nestorienilor şi eutihienilor; 2) Respingerea argumentelor lui Sever şi 3) Treizeci de teze contra lui Sever21, scrise între anii 536 şi 543. I se mai atribuie (F. Loofs) o operă mai amplă numită Scolii, în trei cărţi, serios remaniate, probabil de către Teodor de Raitu. I se atribuie şi opusculul Contra fraudelor apolinariste. A fost considerat cel mai mare specialist în probleme doctrinare, controversate pe atunci; el a creat teoria enipostazei. Prin aceasta el consolidează gîndirea secolelor anterioare şi pune bazele metodei cugetării scolastice. Foloseşte elementele logicii aristotelice. I se recunoaşte un spirit foarte pătrunzător, precis şi viguros, el ştiind a lămuri noţiuni şi a găsi formule fericite unor probleme dificile – noţiuni şi formule de care se vor folosi în mod inspirat cercetătorii de mai tîrziu (Tixeront).

15. Contemporan şi colaborator cu aceşti confraţi sciţi este strălucitul D i o n y s i u s E x i g u u s, care, la un secol distanţă în timp după Ioan Cassianus, i-a urmat cu vrednicie calea şi preocupările.

Născut în Scythia Minor, pe la anul 470, a fost educat de un înţelept povăţuitor numit Petru. A plecat apoi în Răsărit pentru desăvîrşirea vieţii sale spirituale şi a culturii latine şi greceşti. Mai tîrziu a fost solicitat la Roma, ca bun cunoscător al limbilor latină şi greacă. După mărturiile lui Cassiodor, Dionisie Exiguul era „scitul” cel mai erudit (a predat împreună cu el dialectica la Universitatea-Colegiul Vivarium). Aici s-a stins din viaţă prin anii 540-545. Colegul său de catedră îl consideră maestru în literatura clasică, neîntrecut în mînuirea limbilor latină şi greacă, traducînd fluent din una în cealaltă. Era înţelept şi simplu în atitudinile sale, foarte „smerit” (exiguus). Răspundea strălucit la orice întrebare care i se punea. Era „de neam scit”, cu maniere „întru totul romane.”22

Opera lui Dionisie Exiguul constă dintr-un însemnat număr de traduceri din limba greacă în limba latină, pentru folosul confraţilor săi din Scythia, precum şi pentru cei de la Roma şi din Occident, traduceri precedate de zece prefeţe elaborate de el, toate pline de informaţii preţioase pentru cei care îi cercetează biografia, precum şi pentru istoria culturii noastre străvechi. A întocmit o antologie de texte patristice pentru folosul confraţilor din Scythia Minor. În lucrările sale cu privire la cronologie a stabilit era noastră, începînd cu întruparea Logosului, adică de la anul 753 ab Urbe condita. Cronologia lui Dionisie este astăzi generalizată în întreaga lume, lui datorîndu-se stabilirea datei de la care începe era noii civilizaţii.

Dintre lucrările sale mult citite în Răsărit şi Apus menţionăm traducerile din greceşte în limba latină: Minunata pocăinţă a Thaisiei, Viaţa marelui Pachomie, Găsirea capului Înaintemergătorului Ioan, Viaţa marelui Pachomie, în traducere latină, a fost dedicată de Dionisie unei distinse personalităţi, Galla, fiica senatorului Symmachus şi cumnata lui Boetius. Desigur, îl cunoştea şi pe filosoful Boetius, care era căsătorit cu o altă fiică a lui Symmachus. Traducerea despre Aflarea capului … se citea regulat, în fiecare an în comunităţi, la 24 februarie.

Pentru confraţii săi din Scythia Minor a făcut traduceri anume, dintre care amintim: Scrisoarea lui Chiril al Alexandriei către Succesus. În prefaţa acestei traduceri, adresată sciţilor Ioan Monachus şi Leonţiu – ruda lui Vitalian –, vorbind despre străbunii din Dacia Pontică arată că totdeauna crezul lor a strălucit „prin legătura cu fapta bună”, prin străduinţa neîncetată de a fi toţi pildă de sinceritate şi viaţă corectă. Preţuia în chip deosebit locul naşterii sale, despre care spune: „Poate părea lucru nou celor neştiutori că Scythia, care se arată îngrozitoare, prin frig …, a crescut bărbaţi plini de căldură şi minunaţi prin blîndeţea purtării. Că lucrul stă aşa, eu îl ştiu nu numai printr-o cunoaştere din naştere, ci mi l-a arătat şi experienţa …”23

Pentru confraţii săi sciţi a tradus din limba greacă şi scrierea lui Proclu al Constantinopolului: Tomosul către armeni. În prefaţa altei traduceri, Epistola contra lui Nestorius de Chiril Alexandrinul, face noi menţiuni despre Scythia şi despre Petru, înţeleptul povăţuitor al tinereţilor sale, căruia i se adresează direct: „Aducîndu-mi aminte de binefacerile tale, venerate părinte, şi ţinînd mereu înaintea ochilor hrana sufletească împărtăşită mie (de tine) în tinereţe, cu atîta rîvnă, amintire ce nu o va putea şterge vreodată depărtarea locurilor sau a timpurilor, încerc să mă arăt recunoscător pentru darul primit, pe care ştiu însă că nu-l voi putea răsplăti niciodată îndeajuns.”24

În prefaţa traducerii scrierii lui Grigorie de Nyssa, De creatione hominis, arată că doreşte mereu vecinătatea oamenilor învăţaţi, pentru care nutrea o vie admiraţie, desigur trecînd sub tăcere, cu autentică modestie, faptul că el însuşi era unul dintre marii erudiţi ai timpului.

Tot Dionysius Exiguus a tradus în latineşte Canoanele apărute pînă atunci în Răsărit şi a editat Decretele pontificale. Nu era vorba de simple lucrări de arhivă, ci de o muncă ştiinţifică, de o redactare definitivă a unor texte pline de rigoare, presupunînd deosebită competenţă şi responsabilitate. Canoanele sunt redate într-o ediţie critică, prezentînd pe două coloane textul în limbile greacă şi latină.

Prin străduinţele sale, Dionysius Exiguus a adus o contribuţie reală la apropierea şi reapropierea dintre Apus şi Răsărit. Acest lucru l-a făcut şi prin lucrările erudite în domeniul cronologiei, despre care am amintit mai înainte. Calcularea deosebită a echinocţiului de primăvară, în Răsărit şi în Apus, era motiv de dezacord şi divergenţă. Exista la acea vreme, pe de o parte, calculul „erei romane”, care număra anii de la întemeierea Romei; pe de altă parte, vechii greci aveau „era olimpiadelor”; era nesigură şi controversată „era de la facerea lumii”; „era diocleţiană” a fost folosită mai ales în Egipt, socotindu-se de la anul 283 e.n., cînd Diocleţian a devenit stăpîn al Imperiului Roman. În această problemă, a stabilirii cronologiei, Dionysius Exiguus a scris lucrările: Liber de paschate, Argumenta paschalia şi De ratione paschae. O asemenea contribuţie, de valoare universală, conferă literaturii daco-romane o strălucire şi o valoare fără egal în nici o literatură europeană contemporană pentru o problemă similară25.

Scrierile lui Dionysius Exiguus din Scythia Minor, de un interes major pentru epoca sa şi pentru posteritate, au cunoscut – după cum era şi firesc – o circulaţie amplă.

Putem afirma pe aceste temeiuri că universalismul spiritualităţii daco-romane s-a manifestat prestigios prin scrieri ca acelea elaborate de Dionysius Exiguus, cum şi prin contactele dintre romanitatea răsăriteană şi cea apuseană, prilejuind şi promovînd o osmoză la nivelul uman cel mai elevat – transfuzia reciprocă de elemente spirituale, de cultură, între cele două vaste arii europene. În mod pe deplin îndreptăţit, un cercetător avizat al acestor probleme, reputat specialist, scrie în zilele noastre despre acest daco-roman: „Daca mi s-ar cere părerea despre Dionysius Exiguus, eu sunt convins că sub numele şi haina lui smerită se ascunde un mare geniu, expert în aproape toate ştiinţele [timpului său] […] Nu fără temei a afirmat Cassiodor despre el: «Tot ce putea căuta cititorul la alţii, găsea în mod strălucit în ştiinţa lui.» Căci în el admirăm pe bărbatul mult învăţat … pe maestrul veteran al catedrei de dialectică …, pe învăţatul bărbat în amîndouă limbile, greacă şi latină, pe cel în ştiinţa socotelilor astronomice atît de distins …; pe drept cuvînt îl putem considera ca un alt Hieronim al veacului său.”26

16. V a l e n t i n i a n a l T o m i s u l u i – din secolul al VI-lea – se alătură celor de mai înainte prin paginile pe care le-a redactat în limba latină. Avem mărturii certe despre o Epistolă redactată în latină de acest tomitan şi trimisă la Constantinopol lui Vigilius al Romei, aflat temporar în metropola răsăriteană. Epistola a fost scrisă în toiul controversei izbucnite atunci la Constantinopol, în legătură cu împărăteasca condamnare a „Celor Trei Capitole”, adică a persoanei şi operei lui Teodor de Mopsuestia, în legătură cu unele scrieri ale lui Teodoret al Cyrului şi cu o Epistolă a lui Ibas din Edesa. Cei mai mulţi participanţi la dispută s-au împotrivit acestei triple condamnări. Împăratul Iustinian solicita atunci semnături autorizate, ale unor personalităţi din provincii, pentru aprobarea Edictului său. Între cei care au rezistat cu curaj în dispută se număra şi Valentinian al Tomisului. Venit la Constantinopol, Vigilius al Romei a redactat la 11 aprilie 548 un act, numit Judicatum, prin care condamna, şi el „Cele Trei Capitole”, fără să pună în discuţie hotărîrile Conciliului de la Calcedon.

Actul lui Vigilius a stîrnit o furtună de proteste. În Illyria s-a ţinut un sinod în cadrul „Justinianei Prima”, în care toţi participanţii se pronunţau pentru „Cele Trei Capitole”, publicîndu-se în favoarea lor o apărare adresată împăratului.

Valentinian al Tomisului a trimis atunci o Epistolă la Constantinopol, lui Vigilius, spre a se informa cu exactitate asupra adevărului. Împrejurări nefavorabile au făcut ca această Epistolă să nu se păstreze nici în copii, cum se obişnuia. Este plauzibilă supoziţia că scrisoarea lui Valentinian a fost redactată în latină. Păstrîndu-se însă scrisoarea de răspuns a lui Vigilius, trimisă la Tomis în 18 martie, anul 550, se poate deduce în chip logic cuprinsul Epistolei ce fusese expediată anterior de Valentinian al Tomisului. Vigilius i se adresa: dilectissimo fratri Valentiniano de Tomis provinciae Scythiae. Îi făcea cunoscut că şi printr-un oarecare Bassianus, cum şi prin reprezentanţi ai Tomisului, ştie despre cele ce s-au auzit în Scythia Minor în legătură cu atitudinea sa faţă de „Cele Trei Capitole”. Din contextul epistolei expediate la Tomis se deduce îngrijorarea lui Valentinian şi a comunităţii sale daco-romane în legătură cu problemele în discuţie. Drept urmare a Epistolei lui Valentinian, Vigilius al Romei se justifică, şi recunoaşte în diriguitorul de la Tomis un arbitru, într-o anumită măsură o autoritate capabilă a stăvili un curent de opoziţie împotriva sa. Valentinian era, deci, figură prestigioasă a timpului său.

*

* *

Am străbătut în aceste pagini un itinerar puţin obişnuit şi destul de incomplet, avînd caracterul unui enunţ, în limitele titlului prin care aceste pagini se recomandă. Am enunţat o parte – aproximativ 40 de scrieri de dimensiuni cu totul inegale –, o parte aşadar din contribuţia scriitorilor străromâni la istoria veche a culturii noastre scrise, lucrări redactate mai ales în limba latină, unele originale, altele reprezentînd traduceri.

Paralel cu multe din aceste texte, care au circulat în acea vreme şi după aceea în spaţiul Daciei27, s-au elaborat, ori s-au tradus şi au cunoscut o circulaţie confirmată documentar, texte biblice, patristice, liturgice, canonice. Existenţa multora dintre aceste scrieri pînă astăzi, unele traduse în slavonă, în română, mărturiile sigure despre cele care s-au pierdut, ne arată prin deducţie alcătuirea, circulaţia, răspîndirea şi a altor scrieri la noi sau vehicularea celor traduse.

La Axiopolis, în 303, împreună cu Dasius au mai fost martirizaţi: Chiril şi Chindeas. Memoria lor a fost cinstită pe plan local, după martirizare, apoi şi în alte părţi, prin zile anumite de pomenire, s-a înălţat un locaş pentru comemorare pe mormintele lor. Întrebarea este: oare nu s-au scris şi pentru cei doi, Pătimiri, în limba latină, cum s-a scris pentru Dasius şi s-a păstrat în limba greacă? Să adăugăm şi faptul că dintre vestiţii arhipăstori de la Tomis şi din diferitele cetăţi de pe Dunăre ori din zonele limitrofe au putut fi şi alţi autori ai unor scrieri, ai unor corespondenţe edificatoare. Descoperirile viitoare vor putea aduce la lumină şi alţi autori, alte scrieri de la Dunărea de Jos, din diverse puncte ale vechii Dacii, argumentînd şi mai mult pentru perioada străveche a literaturii noastre.

Scrierile străvechi, care atestă existenţa acestui spaţiu de cultură în geografia României orientale, au îndeplinit un rol foarte semnificativ şi prin faptul că ne puneau în relaţie la acea vreme cu Europa, cu o parte a Asiei şi a Africii – prin Ioan Cassianus, prin Leonţiu Bizantinul, prin Dionysius Exiguus. Aceste scrieri străvechi au creat strămoşilor daco-romani o nouă unitate spirituală şi un orizont european, ne-au integrat chiar în lumea a trei continente. În cultura daco-romană, aceste scrieri au contribuit la acomodarea limbii latine la nivelul straturilor largi ale populaţiei, au contribuit la continuitatea şi unitatea poporului.

Aceste scrieri demonstrează faptul că istoria culturii noastre începe cu aproximativ un mileniu mai devreme faţă de etapa ulterioară, a culturii în haină slavonă.

Prin scrierile lui Ioan Cassianul, Ioan Maxenţiu, Niceta Remesianul, Leonţiu, Dionysius Exiguus, cultura din aceste ţinuturi ţinea în chip direct de lumea daco-romană, dar şi de întreaga Europă. Să remarcăm şi faptul că toate marile idei ale epocii, valorile universale ale culturii umane, se descifrează în aceste scrieri: cunoaşterea, adevărul, binele, frumosul, dreptatea, libertatea, virtutea, pacea. Umanismul acestor scrieri este „o perlă a spiritualităţii universale” (I. G. Coman).

Prin opera lor aceşti scriitori au contribuit la supleţea de expresie a limbii latine, i-au sporit flexibilitatea sintactică, necesară spre a exprima subtilităţile unei gîndiri evoluate, aducînd în mod implicit o contribuţie la crearea unui limbaj popular, ce nu putea fi decît daco-latin.

Această literatură a cultivat cele mai diverse genuri: genul eroic, cel didactic-oratoric, genul dramatic şi cel epistolar. Nu lipseşte apologia, polemica, elementul autobiografic, cel memorialistic. Multe dintre scrierile străromâne şi autorii lor s-au bucurat de menţiuni cu totul elogioase în lucrări ale unor iluştri istorici şi critici literari contemporani, din Răsărit şi din Apus.

Începînd cu secolul al VII-lea, pînă la apariţia scrisului slav, unele dintre scrierile pe care le-am semnalat, părţi din opera lui Ioan Cassianus, Niceta de Remesiana, Dionysius Exiguus şi a altora, au circulat probabil în limba protoromână a epocii – acea limbă română a Evului Mediu timpuriu, care a reprezentat o expresie a celei dintîi sinteze lingvistice daco-romane, fără de care nu ar fi putut exista nici continuitatea acestei limbi neolatine atît de viguroasă, plină de limpezimi şi de nuanţe semantice.

Aceste scrieri, tot ceea ce s-a putut păstra din ele, stau mărturie despre un bine determinat capitol fundamental de cultură scrisă românească, într-o epocă precedînd cu mai multe secole întemeierea Ţărilor Române.

Aceşti autori daco-romani de limbă latină, originari de la Dunărea de Jos, au dus pînă departe, în lumea cunoscută pe atunci, faima ţinuturilor pontico-danubiene, aducînd contribuţii valoroase la cultura universală a epocii.

La Dunărea de Jos, în sudul Moldovei, în Transilvania – cum dovedeşte între altele inscripţia de la Biertan –, în ţinuturile dintre Dunăre şi Carpaţii Sudici, în secolele IV-V, populaţia autohtonă daco-romană vorbea latineşte. Aceasta este şi o dovadă a prezenţei şi continuităţii străromânilor în spaţiul vechii Dacii. Se vorbea o limbă romanizată intens şi se scria în limba latină a timpului, aşa cum această limbă se utiliza şi în alte părţi ale Imperiului Roman. La daco-romanii care acum primiseră şi creştinismul – în epoca etnogenezei lor – o mare parte a terminologiei bisericeşti teologice a fost luată direct din latineşte şi s-a păstrat ca atare, constituind şi o mărturie dintre cele mai evidente a continuităţii daco-romane. Limba latină a acestor „sciţi”, ca Aethicus Histricus, Ioan Cassian, Ioan Maxenţiu, Dionysius Exiguus, era o limbă a romanităţii orientale, conţinînd unele influenţe din mediile unde circulaseră autorii respectivi.

Operele scrise în limba latină şi inscripţiile de la Dunărea de Jos din epoca străromână formează, după cum spunea regretatul profesor Ioan G. Coman, „un testimoniu irecuzabil al romanizării Daciei, în frunte cu Scythia Minor” – Dacia romanizată era integrată în romanitatea orientală, iar limba latină şi credinţa ortodoxă au constituit „pîrghiile puternice ale continuităţii.”

După cum dovedeşte opera lor, folosirea limbii latine este incontestabil dominantă, chiar în condiţiile influenţelor greceşti inerente, datorită cetăţilor de la Pontul Euxin şi prin contactele strînse cu Bizanţul, începînd cu secolul al IV-lea. Latina era nu numai limba de cultură, ci şi limba vorbită de straturile largi ale populaţiei daco-romanizate. Referindu-se la Scythia Minor şi la alte regiuni romanizate învecinate, eruditul Nicolae Iorga arăta că în bună măsură şi poporul care vorbea latina determina folosirea de către scriitori a limbii latine, chiar dacă ei ar fi putut să-şi redacteze lucrările şi în limba greacă, de pildă.

Opera lui Aethicus, ca şi cea a celorlalţi cărturari străromâni, este expresia apartenenţei culturale şi lingvistice a locuitorilor acestui ţinut la romanitatea răsăriteană. Cultura şi limba latină a acestor locuri a putut îmbrăca forme superioare şi s-a exprimat în opere originale, fiind asimilate multe dintre tradiţiile materiale şi spirituale geto-dace. Latinitatea şi unitatea limbii române de astăzi sunt mărturii de mult recunoscute ale originii daco-romane a poporului român, ale permanenţei şi etnogenezei sale în limitele teritoriale ale Daciei lui Burebista.

Scriitorii străromâni au îmbogăţit cu elemente ale vechii civilizaţii romanitatea orientală, dar şi pe cea occidentală, nu numai prin posteritatea operei lor, dar chiar în epocă. Cînd nu au circulat chiar ei între cele două arii de cultură – cu atîtea elemente fundamentale comune, au circulat operele lor pe care le-au elaborat. Aceşti scriitori au fost şi au rămas tot timpul „sciţii” de la Dunărea de Jos, adică daco-romanii din acel spaţiu accesibil şi pe uscat şi pe mare. Ei fie se declarau daco-romani, fie acceptau fără motive preconcepute denumirea de „sciţi” – cum este şi cazul lui Aethicus Histricus, cel care avusese atîtea prilejuri să-şi prezinte singur numele, cognomenul, ca şi renumele, în îndepărtatele ţinuturi pe care le-a străbătut.

Constituind caracterul esenţial al limbii şi al culturii noastre, latinitatea a fost „stimulentul energiei noastre etnice”, după formularea profesorului Radu Vulpe, aşa cum, prin fiinţa noastră, prin strînsa legătură cu pămîntul patriei, am păstrat virtuţile străbunilor geto-daci în structura specifică a poporului nostru.

După cum ne dovedesc şi operele scrise străromâne, procesul romanizării s-a prelungit după secolul al III-lea şi s-a extins peste marginile fostei Dacii Traiane, dînd o fizionomie culturală şi lingvistică unitară întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic, cu o tenacitate redutabilă oricînd în faţa vicisitudinilor istoriei.

 

NESTOR VORNICESCU

 

NOTE

1. Vezi Raymund Netzhammer, Epictet und Astion diokletianische Märtyrer am Donaudelta, Zug, 1936 şi Hippolyte Delehaye, Les martyres Epictète et Astion, din „Bulletin de la Section historique de l’Académie Roumaine”, t. XIV (1928).

2. G. Popa-Lisseanu, Încercare de monografie asupra cetăţii Dîrstorul-Silistra, Bucureşti, 1913, p. 81-88; Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976, s.v.; Adrian Rădulescu şi Ion Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea, Bucureşti, 1979, p. 140 şi I. Rămureanu, Acte martirice, Bucureşti, 1982, p. 241-247.

3. G. Popa-Lisseanu, op. cit., p. 90-92; I. Barnea, Arta creştină în România, I, Bucureşti, 1979, p. 7 şi I. Rămureanu, op. cit., p. 299-307.

4. Ca şi Pătimirea ostaşului Aemilianus, Pătimirea citeţului Sava numit „Gotul” s-a publicat într-o recentă traducere românească de prof. I. Rămureanu, în vol. cit., p. 319-324. Se pot cerceta şi studiile publicate de I. G. Coman, Elemente de continuitate spirituală geto-daco-romană …, în vol. Spiritualitate şi istorie la Întorsura Carpaţilor, vol. I, Buzău, 1983, p. 238-243 şi 248-253, precum şi Ştefan Olteanu,

Cu privire la structura socială a comunităţilor săteşti dintre Carpaţi şi Dunăre în secolul al IV-lea, în „Revista de istorie”, 37 (1984), 4, p. 326-345.

5. Vezi ediţiile Cosmografiei abreviate: A. D’Avezac, Paris, 1852; H. Wuttke, Leipzig, 1853 sau reproducerea-fotocopie după Codex Leidensis scalagerianus 69, cu o Introducere de T. A. M. Bishop, Amsterdam, 1966.

6. De viris illustribus, 62.

7. H.-I. Marrou, La patrie de Jean Cassien, în Patristique et humanisme, Paris, 1976, p. 345-362; Jean Cassien, Institutions cénobitiques, Texte latin revu, introduction, traduction et notes par Jean-Claude Guy, Paris, 1965 şi Jean Cassien, Conférences, Introduction, texte latin, traduction et notes par Dom. E. Pichéry, I, Paris, 1955; II, Paris, 1958 şi III, Paris, 1959.

8. J. P. Migne, P. L., 66, col. 89-116; „Revue des sciences philosophiques et théologiques”, 1937, p. 307-317 şi I. G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 175-185.

9. A. E. Burn, Niceta of Remesiana, Cambridge, 1905; Ana-Maria Coman, Gesta Sancti Niceta veteris episcopi, Claudiopoli (Cluj), 1750, în „Anale de istorie”, Bucureşti, XXVIII (1982), 5, p. 135-139 şi Nestor Vornicescu, Scrieri patristice …, Craiova, 1983, p. 71-81.

10. Marius Mercator, „Epilogul” la tălmăcirea unui fragment din Cuvîntarea lui Eutherius de Thyana, în Migne, P.L.; XLVIII, col. 1088 CD.

11. Vezi: Corpus Christianorum, Seria Latină, LXXXV, Turnholti, 1978, p. 234-239.

12. Dom Germain Morin, Le témoignage de Jean de Tomis sur les hérésies de Nestorius et d’Eutychès, în „Journal of Theological Studies”, VII (1905), p. 74-79. În 1962 s-au publicat noi fragmente din opera lui Ioan al Tomisului: De duobus haeresibus Nestorianorum et Eutychianistorum, în Migne, P.L., Supplementum accurante Adalberto Hamann, vol. II, Paris, 1962, col. 1584-1586.

13. Acta Conciliorum Oecumenicorum, Tomos I, vol. 5, Ed. Schwartz, Collectio Palatina, p. 181.

14. I. G. Coman, Scriitori teologi în Scythia Minor, în vol. De la Dunăre la Mare, Galaţi, 1977, p. 75-76.

15. Cf. Corpus. cit., p. 5-153.

16. I. I. Russu, Obîrşia şi răscoala lui Vitalianus, în Omagiul lui P. Constantinescu-Iaşi cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1965, p. 133 şi 138.

17. L’origine des „Capitula” d’Orange 529, în „Recherche théologique ancienne et mediévale”, 6 (1934), p. 121-142.

18. I. Barnea, Introducere la vol. Arta creştină în România, I, Bucureşti, 1979, p. 15.

19. Migne, P.L., LXV, 442-451.

20. „Leonţiu de Bizanţ” este considerat „scit” de F. Loofs, J. P. Junglas, V. Ermoni, Krumbacher, Jiecek, J. Tixeront, I. G. Coman, I. I. Russu şi alţii.

21. Migne, P.G., LXXX7I, 1, col. 1267-1396 şi partea 2, col. 1901-1946.

22. De institutione …, XXII.

23. Praefatio ad Ioannem et Leontium.

24. Migne, P.L., 167, col. 9 sq.

25. I. G. Coman, La littérature patristique au Bas-Danube aux IV-VI siècles, în „Romanian Orthodox Church News”, XI (1981), 3, p. 6.

26. Abat. Amelli, Spicilegium Gasineae,. yolI, p,XLVIII.

27. Între izvoarele importante privind limba latină comună din provinciile dunărene ale Imperiului Roman se mai pot aminti: opera lui Victorinus din Poetovio, apărută înainte de anul 304; scrisoarea polemică a lui Palladius din Ratiaria; epistola lui Auxenţiu din Durostorum despre Ulfila, din 383; „întîmpinarea” lui Maximinus către Ambrozie al Milanului, tot din 383 precum şi cronica lui Marcelinus Comes, născut în Illyricum şi decedat la Constantinopol, după anul 548 (a se vedea şi H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960, p. 6 şi 45).

 

Ne aflăm la Mănăstirea Sâmbăta; i se zice Sâmbăta, pentru că este lângă localitatea Sâmbăta de Sus, dar numele ei adevărat e de Mănăstirea Brâncoveanu. De ce? Pentru că a fost zidită aici, peste şi sub munţii Făgăraşului, de domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu. În lunga lui domnie, s‑au zidit multe biserici şi mănăstiri şi s‑au tipărit foarte multe cărţi. Este de ajuns să pomenim biserica Sf. Gheorghe din Bucureşti, cea de la Horezu, de Palatul de la Polovraci, Palatul Mogoşoaia; mai este o biserică zidită tot de el în Făgăraş. Prin urmare domnia lui a fost o domnie a păcii, în care timp cultura şi viaţa bisericească au făcut mulţi şi mari, importanţi, imenşi paşi înainte în ţara noastră. Aici, în Transilvania, domnitorul s‑a gândit să întemeieze de asemenea o mănăstire, pentru a menţine şi credinţa şi sentimentul că aceste ţinuturi, care pe vremea aceea erau înstrăinate de stăpânirea românească, sunt şi ele ţinuturi româneşti. Cu atât mai mult cu cât şi strămoşii noştri, dacii, aici şi‑au avut capitala lor, la Sarmisegetusa; tot aici a fost şi leagănul de formare a poporului român. De aceea Constantin Brâncoveanu este nu numai Domnul Culturii şi Ţării Româneşti, dar şi Domnitorul unei vieţi religioase cu totul deosebite. Multele sale ctitorii o dovedesc. A fost cu adevărat unul dintre cei mai străluciţi domnitori ai noştri. Această ctitorie a lui Brâncoveanu a început în anul 1696; în anul acesta se împlinesc, deci, 300 ani de la începerea zidirii mânăstirii în care ne aflăm acum. Zi de mare semnificaţie istorică. În această zi trebuie să ne amintim şi de jertfa Brâncovenilor, pentru că în 15 august, cu trei secole în urmă, deci, Constantin Brâncoveanu, cei 4 copii ai săi şi unul dintre ginerii lui au fost martirizaţi la Constantinopol. Aceasta pentru că au refuzat să‑şi părăsească legea strămoşească, legea creştinească ortodoxă, au refuzat să treacă la mahomedanism. Dacă ar fi trecut la mahomedanism şi‑ar fi salvat vieţile. Dar erau atât de puternici în credinţa lor, încât chiar atunci când un copil, cel mai mic dintre ei, a avut un moment de şovăire, părintele lui, Domnitorul Brâncoveanu i‑a zis: „Fiule, n‑ai să poţi trăi viaţa ta viitoare cu gândul că ţi‑ai părăsit credinţa şi neamul tău!” Atunci, copilul s‑a dus primul şi şi‑a pus capul pe butuc, fiind executat. După care au urmat ceilalţi 3 copii şi ginerele Domnitorului. Constantin Brâncoveanu a fost silit să asiste, să privească la martirizarea copiilor săi. În cele din urmă, însuşi Constantin Brâncoveanu a fost executat, prin tăierea capului. Aşa dar, s‑au jertfit pentru apărarea credinţei lor, a credinţei ortodoxe a neamului lor. Constantin Brâncoveanu a fost, în vremea noastră, sanctificat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar această mănăstire pe care o vedem astăzi, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a fost refăcută de noi, începând din anul 1985, asemenea celei de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. Ea a fost sfinţită de 2 Patriarhi, de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I şi Patriarhul Ortodox al României, Teoctist, împreună cu un mare număr de Ierarhi români şi străini. Aşa ceva, cinstirea unei astfel de ctitorii, nu s‑a mai întâmplat decât cu ocazia sfinţirii Mănăstirii Curtea de Argeş. Sperăm să ducem peste veacuri amintirea şi cinstirea jertfei Brâncovenilor, cât şi măreaţa ctitorie a mănăstirii sale de la Sâmbăta!

Mitropolitul Antonie Plămădeală

Cosmografia se păstrează astăzi într-o versiune avrebiată datînd din secolul al VIII-lea. Aethicus este recunoscut ca autor şi al altor scrieri, ale căror texte nu s-au păstrat. Ne interesează aceste lucrări îndeosebi, penbtru că este vorba de opera unui adevărat om de cultură străromân, multulateral, un erudit care a văzut lumina zilei în părţile Histriei doborgene – în Scythia Minor a acelei vremi –, o operă asupra căreia în lucrările de specialitate de până acum nu găsim date, elemente de elucidare.

Filosoful străromân Aethicus Histricus, de viţă nobilă – cum spune Cosmografia – (nobile prosapia parentum), a putu fi un descendent al clasei conducătoare a cetăţii şi a regiunii Histria (Histriae regione) din Scythia Minor (nationae scythica) pe la jumătatea secolului al IV-lea. În capitolul XXII din Cosmografie, Aethicus precizează că s-a născut în Histria (ille Histria se exortum). Şi-a făcut educaţia şi a fost instruit în şcolile vremii din partea locului, în această cetate pontică, iar dacă provenea din clasa conducătoare a putut primi şi o instrucţie particulară, cu profesori de literatură clasică latină şi greacă, Dar nu este exclus ca, asemenea altor fii ai Daciei Pontice din secolele anterioare sau posterioare, să fi urmat şi cursuri academice la şcolile înalte ale timpului, din Asia Mică, din Grecia, sau din alte părţi ale lumii – ale acelei lumi cunoscute pe atunci –, mai ales că a călătorit foarte mult, s-a informat şi nu a păstrat toate informaţiile şi cunoştinţele numai pentru sine, destinîndu-le cunoaşterii de către contemporani şi urmaşi. îl interesa aşadar posteritatea cunoştinţelor pe care le acumulase. A fost filosof, explorator, călătorind departe – probabil însoţit de alţi histrieni –, a fost neguţător de aur şi de pietre scumpe, în această calitate a cutreierat lumea cunoscută pe atunci, străbătînd, împreună cu discipoli ai săi, ţinuturi din Europa, Asia şi Africa. Urmărea cu predilecţie să cerceteze neamurile care se găseau în afara sferei de cultură greco-romană, neamuri care nu erau menţionate nici de scrierile care alcătuiau Vechiul Testament.

Timp de peste cinci ani, Aethicus Histricus a stat în părţile Greciei, la Atena şi în alte cetăţi din Grecia continentală şi din insulele greceşti şi a purtat discuţii cu filosofii timpului. Acelaşi lucru l-a făcut şi în Spania, timp de un an. A călătorit apoi spre nord, în ţinuturi pe care la acea dată nu le străbătuseră nici geografii greci şi romani. A cunoscut neamurile germanice continentale, ca şi pe cele din insulele şi peninsulele din Marea Nordului şi din Marea Baltică. A călătorit în Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia şi, probabil, în Groenlanda. în călătoriile sale în răsărit şi sud a cunoscut Armenia, unde a stat timp de un an, a călătorit la Porţile Caspice – Alania şi Marea Caspică –, iar spre nord pînă la «Marea îngheţată». A cunoscut ţinutul Meso-potamiei, Mongolia, India, Izvoarele Gangelui din Himalaia, călătorind pe Gange cu o navă proprie, continuînd apoi călătoria pe apă pînă în Ceylon. întoarcerea spre casă a făcut-o prin Babilonia, Arabia, Canaan, Egipt şi Libia.

Despre toate acestea s-au păstrat date şi detalii în Cosmografia lui Aethicus, abreviată. Dar cum am putea cunoaşte care i-a fost itinerarul în întregimea lui, care au fost observaţiile lui asupra ţinuturilor străbătute şi asupra neamurilor întîlnite acolo? Pentru că Aethicus prezenta şi date aproape amănunţite despre viaţa popoarelor pe care le-a cercetat, cultivate sau unele considerate sălbatice, despre zeii lor, despre moravuri, despre meşteşugul construirii navelor, despre virtuţile războinice, despre arme şi sisteme strategice, despre bogăţiile acelor ţinuturi, aur, fier, pietre scumpe, grîne, animale etc. – aşadar, munca sa a fost de adevărată cercetare etnologică, la nivelul şi în condiţiile posibile atunci, cu un remarcabil simţ al investigaţiei.

Se crede că acest adevărat jurnal de călătorie, sub titlul de Cosmografie, a fost alcătuit în limba latină, la Histria dobrogeană. Numeroase aspecte ale Cosmografiei atestă inteligenţa autorului, dar şi anvergura preocupărilor sale, în baza culturii vaste pe care şi-o însuşise. Avea spirit inventiv şi aptitudini de arhitect – a consemnat în scris proiectul unui pod la Haellaes-pont, în termeni enigmatici. în cîteva locuri din Cosmografie a consemnat lucruri enigmatice, folosind literele alfabetuluùebra-ic, grecesc şi. latin, aşezînd la mijloc litere ale alfabetului propriu, cunoscut astăzi în lume sub titlul Alfabetul Aethicus – alfabet cu litere şi denumiri proprii.

Cosmografia şi Alfabetul lui Aethicus Histricus s-au răspîndit, după uzanţa epocii, prin copii-manuscrise.

Cosmografia cuprindea date, în special geografice, care nu se mai găseau în nici o altă lucrare din literatura greco-romană. Iar Alfabetul este deosebit faţă de alfabetele cunoscute pînă atunci : Alamon, Becah, Cathu, Delfoy, Efothu, Fomethu, Garf ou, Hethmu, Iosithu, Kaithu, Lethfu, Malathy, Nabaleth, Ozechi, Chorizech, Pithirin, Salathi, Intalech, Thothymos, Azathot, Reque, Irchoni, Zothychin (vezi figurile 6, 7 şi 8).

În secolele VI–VII, un exemplar din Cosmografia lui Aethicus Histricus a ajuns în ţinuturile din sudul Spaniei şi acolo, Arhiepiscopul Isidor al Sevillei, în momentul în care a alcătuit lucrarea sa cu caracter enciclopedic numită Etimologii, a folosit multe date care se găseau numai în Cosmografia lui Aethicus Histricus.

Aceşti autori daco-romani de limbă latină, originari de la Dunărea de Jos, au dus pînă departe, în lumea cunoscută pe atunci, faima ţinuturilor pontico-danubiene, aducînd contribuţii valoroase la cultura universală a epocii.

La Dunărea de Jos, în sudul Moldovei, în Transilvania – cum dovedeşte între altele inscripţia de la Biertan –, în ţinuturile dintre Dunăre şi Carpaţii Sudici, în secolele IV–V populaţia autohtonă daco-romană vorbea latineşte. Aceasta este şi o dovadă a prezenţei şi continuităţii străromânilor în spaţiul vechii Dacii. Se vorbea o limbă romanizată intens şi se scria în limba latină a timpului, aşa cum această limbă se utiliza şi în alte părţi ale Imperiului roman. La daco-romanii care acum primiseră şi creştinismul – în epoca etnogenezei lor – o mare parte a terminologiei bisericeşti teologice a fost luată direct din latineşte şi s-a păstrat ca atare, constituind şi o mărturie dintre cele mai evidente a continuităţii daco-romane. Limba latină a acelor «sciţi», ca Aethicus Histricus, loan Cassian, loan Maxenţiu, Dionisie Exiguul, era o limbă latină a romanităţii orientale conţinînd unele influenţe din mediile unde circulaseră autorii respectivi.

Operele scrise în limba latină şi inscripţiile de la Dunărea de Jos din epoca străromână formează, după cum spune Părintele profesor Ioan G. Coman, «un testimoniu irecuzabil al romanizării Daciei, în frunte cu Scythia Minor» – Dacia romanizată era integrată în romanitatea orientală, iar limba latină şi credinţa ortodoxă au constituit «pîrghiile puternice ale continuităţii».

După cum dovedeşte opera lor folosirea limbii latine este incontestabil dominantă, chiar în condiţiile influenţelor greceşti inerente datorită cetăţilor de la Pontul Euxin şi prin contactele strìnse cu Bizanţul începînd cu secolul IV. Latina era nu numai limba de cultură ci şi limba vorbită de straturile largi ale populaţiei daco-romanizate. Referindu-se la Scythia Minor şi la alte regiuni romanizate învecinate, eruditul Nicolae Iorga arată că în bună măsură şi poporul care vorbea latina determina folosirea de către scriitori a limbii latine, chiar clacă ei ar fi putut să-şi redacteze lucrările şi în limba greacă, de pildă.

Opera lui Aethicus, ca şi cea a celorlalţi cărturari străromâni, este expresia apartenenţei culturale şi lingvistice a locuitorilor acestui ţinut la romanitatea răsăriteană. Cultura şi limba latină a acestor locuri a putut îmbrăca forme superioare şi s-a exprimat în opere originale, fiind asimilate multe dintre tradiţiile materiale şi spirituale geto-dace. Latinitatea şi unitatea limbii române de astăzi sînt mărturii de mult recunoscute ale originii daco-romane a poporului român, ale permanenţei şi etnogenezei sale în limitele teritoriale ale Daciei lui Burebista.

Scriitorii străromâni au îmbogăţit cu demente ale vechii civilizaţii romanitatea orientală, dar şi pe cea occidentală, nu numai prin posteritatea operei lor, dar chiar în epocă. Cînd nu au circulat chiar ei între cele două arii de cultură – cu atîtea elemente fundamentale comune – au circulat operele pe care le-au elaborat. Aceşti scriitori au fost şi au rămas tot timpul «sciţii» de la Dunărea de Jos, adică daco-romanii din acel spaţiu accesibil şi pe uscat şi pe mare. Ei, fie se declarau daco-romani, fie acceptau fără motive preconcepute denumirea de «sciţi» – cum este şi cazul lui Aethicus Histricus, cel care avusese atîtea prilejuri să-şi prezinte singur numele, cognomenul, ca şi renumele în îndepărtatele ţinuturi pe care le-a străbătut.

Constituind caracterul esenţial al limbii şi al culturii noastre, latinitatea a fost «stimulentul energiei noastre etnice», după formularea profesorului Radu Vulpe, aşa cum prin fiinţa noastră, prin strînsa legătură cu pămîntul Patriei am păstrat virtuţile străbunilor geto-daci în structura specifică a poporului nostru.

După cum ne dovedesc şi operele scrise străromâne, procesul romanizării s-a prelungit după secolul al III-lea şi s-a extins peste marginile fostei Dacii Traiane, dînd o fizionomie culturală şi lingvistică unitară întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic, cu o tenacitate redutabilă oricînd în fata vicisitudinilor istoriei.

NESTOR VORNICESCU

Provin dintr-o parte de ţară care nu se mai află azi în rotundul alcătuirii statului românesc. M-am născut în Basarabia, localitatea Stolniceni, jud. Lăpuşna (azi raionul Hânceşti din Republica Moldova), în 17 noiembrie 1926. Acolo mi-am petrecut copilăria, alături de ceilalţi cinci fraţi ai mei, şi acolo am terminat clasele primare.

În 1937, răspunzând unui imbold lăuntric şi ascultând şi de sfatul părinţilor, m-am înscris la Seminarul teologic „Gavriil Bănulescu Bodoni“, din Chişinău. Întâmplându-se însă ca, în 1940, Basarabia să fie ocupată de trupele sovietice, cursurile Seminarului au fost suspendate, iar eu care nu apucasem să le termin (eram în anul III), m-am înscris la Şcoala Pedagogică din Chişinău. care mai rămăsese în funcţiune. Am terminat aici primul an şi m-am înscris în cel de-al doilea, când Basarabia a revenit la sânul patriei-mame şi eu m-am reînscris la Seminarul teologic din Chişinău. Dar nici acum n-am avut norocul să-mi finalizez studiile dat fiind faptul că, apropiindu-se, în 1944, linia frontului de Chişinău, m-am refugiat, cu toată familia la Işalniţa, lângă Craiova. M-am înscris, în toamna acelui an, la Seminarul „Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti pe care l-am absolvit pe un loc fruntaş, în 1945.

Reflectând la spusa cronicarului că „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi“, îmi dau seama cât de zbuciumată a fost perioada copilăriei mele. Dar aşa au fost în timpurile acelea pentru toată lumea.

Din nefericire, nici anii care au urmat n-au fost mai prielnici unei vieţi liniştite şi prospere. În toamna aceluiaşi an (1945) m-am înscris la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti, audiind în paralel şi cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie. În ambele instituţii, se aflau la catedră, la acea dată, personalităţi de înalt prestigiu ale învăţămîntului universitar românesc. La Teologie voi aminti nume ca cele ale lui Teodor M. Popescu, Haralambie Rovenţa, Gala Galaction, I.G. Coman, Petre Vintilescu etc. iar dincolo, la Filosofie, voi aminti pe Anton Dimitriu, Mircea Florian, G. Călinescu, Tudor Vianu şi I. Zamfirescu.

Am căutat să le cinstesc memoria, să le păstrez şi să le valorific moştenirea iar eu să sporesc, pe cât posibil, zestrea moral-spirituală şi materială a Mitropoliei Transilvaniei.

Experienţa administrativă de la Buzău m-a ajutat ca îndată după instalare să mă ocup de renovarea reşedinţei mitropolitane şi de extinderea acesteia prin construirea unui corp nou de clădire, cu sală de consiliu şi expoziţie patrimoniali Am renovat şi extins schitul Păltiniş, dar cea mai mare lucrare pe care am demarat-o şi pe care mi-a ajutat Dumnezeu să o finalizez a fost cea de la Mănăstirea „Brâncoveanu“ de la Sâmbăta de Sus, unde am construit incinta, respectiv corpul de clădiri în formă de patrulater din jurul bisericuţei ctitorită de Constantin Brâncoveanu şi care se afla în câmpul liber, departe de chiliile călugărilor. În interiorul complexului de clădiri am zidit o nouă biserică, mai spaţioasă decât monumentul istoric. A urmai apoi construirea „Academiei teologice“ de la Sâmbăta, clădire cu două etaje şi mansardă în care au avut loc deja mai multe întruniri cu caracter teologic, duhovnicesc şi cultural.

Sfinţirea complexului arhitectural de la Sâmbăta s-a făcut de către patriarhul ecumenic de Constantinopol, Bartolomeu I, de către Prea Fericitul Teoctist, patriarhul României şi de către un sobor de ierarhi şi preoţi.

Despre dificultăţile şi piedicile pe care le-am avut în ampla lucrare de la Sâmbăta nu voi mai aminti acuma. Dorind doar să spun că tot ce s-a înălţat acolo este spre lauda lui Dumnezeu, spre cinstirea memoriei înaintaşilor şi spre mântuirea sufletească a credincioşilor. Acolo mi-am pregătit şi eu loc de odihnă.

Cât despre osteneala scrisului, şi spun osteneală pentru că a însemnat efectiv o preocupare de zi şi de noapte, în toţi anii de când mi-am terminat studiile, această osteneală s-a concretizat în peste 40 de volume şi în sute de studii, articole, recenzii, cronici, etc. Pe lângă lucrările şi studiile de cuprins teologic, ecumenic şi cultural-istoric, am valorificat fonduri de arhivă precum cele ale Patriarhiei, Episcopiei Buzăului şi Mitropoliei Ardealului. Aş menţiona volumele cu corespondenţa patriarhului Miron Cristea (în total 5 volume), iar în curs de tipărire se află alte volume cu corespondenţa mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, mort în exil.

Am readus în actualitate chipul unor mari personalităţi ale spiritualităţii istoriei şi culturii neamului, în volume precum: „Clerici ortodocşi, ctitori de limbă şi cultură românească“, Bucureşti, 1977, „Dascăli de cuget şi simţire Românească“, Bucureşti, 1981, „Nume şi fapte din istoria culturii româneşti“, Bucureşti, 1983, „Calendar de inimă românească“, Sibiu, 1988, „Alte file de calendar de inimă românească“, Sibiu, 1988.

Am pus în lumină zestrea duhovnicească a Ortodoxiei, în volume precum: „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă“, Sibiu, 1983, „Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră“, Sibiu, 1984, „Preotul în biserică, în lume şi acasă“, Sibiu, 1996.

Prestaţia omiletică şi Catehetică am concretizat-o în volume precum: „Tâlcuiri noi la texte vechi. Predici“, Sibiu, 1989 şi „Cuvinte la zile mari“, Sibiu 1989.

Dar nu este locul potrivit să redau aici o listă bibliografică şi nici nu se cade să fac eu lucrul acesta.

Pe când eram în anul III de studii a trebuit să reiau din nou calea pribegiei. Pus sub urmărire, din cauza implicării în organizaţii studenţeşti anticomuniste, a trebuit să părăsesc Bucureştiul, oprindu-mă tocmai la Baia Mare. Fiind aproape de Cluj, m-am înscris, la sfârşitul aceluiaşi an universitar (1948/1949) la Institutul Teologic Universitar de acolo, prestând examenele din sesiunea de vară şi promovând şi examenul de licenţă, cu o teză al cărui titlu era: „Importanţa antropologiei carreliene pentru o pedagogie creştină“. Îndrumătorul tezei mele a fost profesorul de Omiletică, Catehetică şi Pedagogie – Nicolae Balcă.

Odată studiile terminate, am reflectat la ceea ce voi face în viaţă. Era firesc să merg pe calea slujirii Bisericii. Şi aşa s-a şi întâmplat. Dar pe o cale mai deosebiră aş spune şi, în orice caz, mai aspră: calea călugăriei.

N-aş tăinui influenţa care s-a răsfrânt asupra mea, în adoptarea unei astfel de decizii, din partea poetului, ziaristului şi călugărului Sandu Tudor, de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti, şi a ieromonahului şi duhovnicului Arsenie Boca, de la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus. Aşa se face că în vara lui 1949 am fost hirotonit diacon, de către episcopul Andrei Mageru de la Arad, iar în septembrie 1949 am fost călugărit la Mănăstirea Prislop, jud. Hunedoara. Atunci am primit numele de Antonie, cu care voi răspunde înaintea scaunului de judecată, cel din ceruri.

Dar mi-a fost dat să fiu judecat chiar în anul călugăriei mele de către o instanţă lumească şi anume Tribunalul Militar din Bucureşti, pentru acuze de „uneltire împotriva siguranţei Statului“, sentinţă standard pentru toţi indezirabilii politici. Am primit o condamnare, în contumacie, de 7 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică.

Cum la Prislop nu mai puteam rămâne, m-am ascuns o vreme în Bucureşti, apoi în schitul Crasna din judeţul Gorj şi în Mănăstirea Slatina, judeţul Suceava. Aici am întâlnit un alt călugăr cu viaţa îmbunătăţită, întruchipare a duhului fierbinte şi a smereniei – ierom. Ilie Cleopa, Am poposit şi la Mănăstirile Râşca şi Dragomirna. La ultima, unde am îndeplinit ascultarea de a organiza şi pune în ordine arhiva, am descoperit valoroase documente din epoca lui Ştefan cel Mare, şi cea a ctitorului mănăstirii, Anastasie Crimca şi unul chiar din secolul al XIV-lea.

În august 1953 m-am învrednicit în calitate de călugăr la Dragomirna să primesc harul hirotoniei în treapta de preot, prin punerea mâinilor arhiereului Partenie Ciopron, fost episcop al Armatei. Hirotonia a avut loc la mănăstirea Slatina.

Exact peste un an, în aug. 1954, am fost reperat de organele de ordine şi arestat la Iaşi, unde participasem la vizita patriarhului Bulgariei. Am stat în penitenciarul din Iaşi, apoi în penitenciarul din Bucureşti şi în sfârşit în penitenciarul din Jilava. În 1956 am fost graţiat, primind astfel încă o „diplomă academică“, pe aceea de deţinut politic. Viaţa mea din acei ani plini de suferinţe şi de umilinţe se va reflecta în romanul „Trei ceasuri în iad“, pe care l-am publicat în 1970, la Editura Eminescu, din Bucureşti.

Redevenit, cel puţin din punct de vedere juridic, liber, m-am înscris, în 1956, la cursurile de magisteriu (cum se numea doctoratul pe atunci), la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Dar pe cine îi iubeşte Dumnezeu, pe acela îl şi încearcă şi iată că din nou m-a încercat şi pe mine. Înainte de finalizarea acestor studii am fost exmatriculat pentru antecedente politice şi exclus din rândurile preoţilor şi monahilor.

Postura în care am ajuns a fost aceea de şomer şi zilier. Abia în 1961 s-au mai limpezit lucrurile şi am primit „buletin de identitate“ pentru Bucureşti, unde îmi era familia şi am şi fost angajat, cu greu desigur, la o fabrică de Mase Plastice. Timp de 10 ani de zile am lucrat, respectiv am ucenicit în acea întreprindere, pentru că am pornit foarte de jos, de la îngrijitor, la transportator de materiale, la muncitor-ajutător şi în final la operator chimist.

Dacă mă gândesc bine la toţi anii de după război, călugăria mea „în civil“ a fost mai bogată în ascultări şi nevoinţe decât dacă aş fi petrecut toţi aceşti ani într-o mănăstire.

„Primăvara de la Praga“ a adus o înseninare şi în viaţa mea. Patriarhul, de pioasă memorie, Justinian Marina mi-a mijlocit posibilitatea de a-mi termina cursurile de doctorat şi m-a readus în viaţa bisericească, numindu-mă, la cerere, secretar-şef la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Tot patriarhul Justinian mi-a înlesnit posibilitatea de a pleca în 1968, cu o bursă de studii la „Heythrop College“, institut catolic de rang universitar, de lângă Oxford. Aici am redactat teza de doctorat cu titlul „Biserica slujitoare în gândirea occidentală, din punct de vedere ortodox“ pe care am susţinut-o în 1970, primind calificativul „magna cum laudae“. Înainte de susţinerea tezei şi acordarea titlului de doctor a trebuit să susţin alte două lucrări, spre a putea fi evaluat nivelul meu de pregătire, în vederea admiterii la susţinerea examenului final de doctorat.

Pe parcursul şederii mele în Anglia, am participat la multe întruniri ecumenice, simpozioane şi conferinţe, dar nu numai în Anglia ci şi în alte ţări precum Belgia, Franţa, Spania. De asemenea am avut prilejul să cunosc tradiţiile vieţii monastice din apusul Europei şi să împărtăşesc şi monahilor catolici tradiţiile monahismului răsăritean. Aceste întâlniri cu oameni şi tradiţii de viaţă creştină mi-au folosit şi pentru a concretiza un plan pe care mi-l făcusem, anume, de a scrie o carte despre tradiţia monastică din Biserica răsăriteană. Acest plan s-a concretizat, ceva mai târziu, prin volumul „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă“, care a apărut la Sibiu, în 1983, având 410 pagini.

După doi ani de şedere în Anglia, având deja teza de doctorat susţinută acolo, sub îndrumarea prof. Robert Murray, patriarhul Justinian m-a rechemat în ţară, având intenţia să mă propună Sf. Sinod pentru funcţia de episcop-vicar patriarhal. Acest eveniment al promovării mele ca ierarh a avut loc în şedinţa Sf. Sinod din 25 noiembrie 1970. În decembrie am fost hirotonit arhiereu de către patriarhul Justinian şi de către mitropolitul Tit Simedrea şi episcopul vicar patriarhal Antim Nica, deşi s-au făcut încercări, din partea autorităţilor politice de a se împiedica promovarea mea, datorită antecedentelor de care am vorbit.

Pot să spun că a început o noua etapă a vieţii mele, când mă puteam dărui slujirii Bisericii lui Hristos şi să-mi împlinesc menirea, care credeam eu că mi-a fost hărăzită. Desigur că nu a fost nici pe mai departe uşor, pentru că trăiam, precum ştim cu toţii, într-un regim politic restrictiv, mai ales pentru Biserică.

Responsabilitatea care mi s-a încredinţat de către patriarhul Justinian a fost cea a Relaţiilor externe ale Bisericii, ca şi cea a Comisiei de pictura bisericească. După un an, respectiv din septembrie 1971, am fost numit şi rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, funcţie pe care am îndeplinit-o timp de doi ani. Eram şi secretarul Sfântului Sinod.

În 1972 am susţinut şi în cadrul Institutului Teologic din Bucureşti al doilea examen de doctorat, după cel din Anglia, cu teza lucrată în Anglia şi care avea titlul: „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană“. Conducătorul meu de doctorat la Bucureşti a fost părintele Dumitru Stăniloae.

În funcţia de conducător al Sectorului relaţiilor externe bisericeşti am reprezentat Biserica Ortodoxă Română la multe întruniri cu caracter ecumenic. Astfel, am participat la adunările generale (a V-a, a VI-a, a VII-a) ale Conferinţei Bisericilor europene. Făcând parte din comitetul de conducere a acestei Conferinţe (la a VII-a Adunare generală din Creta, 1979, am fost ales între preşedinţii organizaţiei). Începând cu 1971 am făcut parte din Comisia interortodoxă pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Ortodoxiei. În 1972 am condus o delegaţie a B.O.R. în vizită la papa Paul al VI-lea, la Roma. Din 1975 am luat parte la toate întrunirile importante ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, fiind ales şi aici în Comitetul central şi în Comitelui financiar ale acestui organism ecumenic. Cât priveşte domeniul relaţiilor Bisericii noastre cu Bisericile ortodoxe surori şi cu alte Biserici şi confesiuni, am făcut parte din delegaţiile patriarhale care au vizitat ţări precum Germania, Austria, Suedia, Belgia, S.U.A., Israel, Turcia, Grecia, Cipru, Kenya, Cuba, India, Norvegia, Danemarca, Franţa, Polonia, Ungaria etc. În calitate de rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti am participat la mai multe întruniri şi conferinţe ale facultăţilor de Teologie din diferite ţări. precum Spania şi Grecia.

Este practic greu de a menţiona toate activităţile şi responsabilităţile cărora a trebuit a le face faţă în calitatea de conducător al Sectorului Relaţiilor Externe bisericeşti. Am oferit doar câteva exemple spre a răspunde parţial la acea posibilă întrebare, pe care o repet: „De ce?, Pentru ce?“ mi s-a acordat premiul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu.

Desigur că toate cele menţionate au presupus eforturi şi multe griji. Apoi nu trebuie înţelese aceste responsabilităţi şi realizări neapărat ca merite personale ale subsemnatului ci ca mărturii ale activităţii şi prezenţei Bisericii noastre în contextul lumii contemporane.

În 1979 am fost ales ca episcop al Episcopiei Buzăului. Am păstorit aici până în 1982, când am ajuns mitropolit al Ardealului.

Activitatea mea la Buzău survenea după cutremurul din 1977, care a avut epicentrul în zona Vrancea. Distrugerile cauzate bisericilor şi reşedinţei episcopiile au fost enorme. Principala mea preocupare a fost înlăturarea consecinţelor cutremurului. Practic, am început o vastă lucrare de refacere şi renovare a tuturor bisericilor şi a reşedinţei şi catedralei episcopale.

În 1982 am venit la Sibiu, fiind ales Mitropolit al Ardealului. Aş putea spune că aici şi acum mi-a fost dată şansa a mă dărui trup şi suflet misiunii şi vocaţiei cu care m-a înzestrat Dumnezeu. Am devenit succesorul unor mari personalităţi ale vieţii bisericeşti transilvănene, precum mitropoliţii Andrei Şaguna, Miron Romanul, Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Nicolae Mladin.

Mulţi cunosc roadele ostenelilor mele şi le-au şi apreciat, acordându-mi unele titluri academice precum cel de Doctor Honoris Causa. Am primit astfel de titluri de la Facultatea de Teologie din Presow – Cehoslovacia, de la Universitatea din Oradea şi de la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu.

Dacă am fost pus şi acum în situaţia de a vorbi totuşi despre mine, n-am făcut altceva decât să răspund provocării Dumneavoastră. Mi-aţi adresat întrebări ca acestea: Ce am făcut? Care a fost motivaţia? În ce condiţii am lucrat? De la cine am luat povaţă? etc.

Răspunsurile date s-ar dori, dacă-mi este îngăduit, să fie un imbold mai ales pentru cei tineri ca să nu se lase copleşiţi de greutăţi, care pot surveni în viaţa oamenilor, aşa cum s-a întâmplat în propria mea viaţă. Apoi aş dori să fie înţelese, tot de către tineri, ca un îndemn pe care ni l-a adresat tuturor Sfântul Apostol Pavel zicând: „Răscumpăraţi vremea căci zilele rele sunt“.

Viaţa trebuie privită cu încredere, cu curaj dar şi cu responsabilitate.

Credinţa, speranţa şi dragostea trebuie să primeze în tot ceea ce întreprindem. Fără ajutorul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu putem realiza nimic important în viaţă.

Alt gând pe care aş dori să-l exprim ar fi acela că trebuie să avem mereu conştiinţa că suntem datori mereu altora cu povaţa, cu îndemnul, cu exemplul şi cu slujirea.

Primesc Premiul de excelenţă pe care mi l-aţi acordat ca pe un semn de cinstire adus Bisericii şi credincioşilor ei, cărora mi-am închinat, cu bucurie, toată viaţa mea. Fie ca bunul Dumnezeu să ne hărăzească tuturor sănătate şi speranţă de mântuire.

*

Semnul meu rămâne „Academia de la Sâmbăta“.

Rolul Academiei de la Sâmbăta de Sus este cel de culturalizare a neamului românesc. Ea este făcută absolut independent faţă de alte academii din lume. Am gândit-o să fie pentru poporul român, în primul rând, un mijloc de repunere în prim-plan a valorilor creştine. Dar am gândit-o la început ca pe un loc de organizare de conferinţe şi ceva mai mult: să fac un loc de vacanţă pentru preotesele şi preoţii de la noi. Aşadar, la început, am gândit-o ca pe o Academie limitată la nevoia de Episcopie şi la nevoia Mănăstirii Brâncoveanu. Nu i-am dat importanţa pe care se pare că o va lua sau pe care şi-a dobândit-o într-un an de zile. Însă am gândit-o ca pe o casă care să fie locuită de cei care vor să participe la congrese, la orice fel de întâlniri şi a ieşit mult mai mare şi mai importantă. Pe mine mă interesează un singur lucru şi anume ca poporul român să beneficieze de această Academie. Dacă ea îşi ia în timp şi alte roluri, asta o priveşte şi mă bucură.

Dar iniţial am gândit-o ca pe ceva necesar, aici în Transilvania. La „Academia de la Sâmbăta“ se pot organiza însă conferinţe destul de mari, de până la 150 de invitaţi. Întâlniri din care să învăţăm şi noi şi să-şi folosească conferenţiarii; dar în special am făcut-o acolo, în acel loc (cu o natură mirifică) pentru ca să le oferim un loc plăcut. Ştiţi cum este aşezată. La poalele Munţilor Făgăraş, foarte aproape de Mănăstire. Dar viaţa monahală să rămână în mănăstire. Sala de conferinţe – înafară! şi tocmai pentru aceasta, în ultima vreme, m-am gândit să-i fac în spate şi o trapeză, cu bucătărie, sală de mese şi aşa mai departe, pentru ca să capete mai multă individualitate şi mai multă specificitate. Am început lucrările şi sper ca vara viitoare să fie gata. Pentru că în felul acesta îi dau raţiunea de a fi singură, dar nu independentă, cât este Mănăstirea. Stareţul va fi stareţ şi acolo. Nu mă amestec în programele conferinţelor. Totul e să fie organizat şi să-mi garanteze cuminţenia conferenţiarilor. Dar tematica îi priveşte pe dânşii. Eu mă voi bucura că vor participa la conferinţe cât mai mulţi, care-şi vor găsi acolo liniştea de care au nevoie şi aş dori ca tematica să aibă legătură şi cu doctrina creştină. De aceea mă voi bucura că am terminat-o în 1993, când, încă, moneda avea o oarecare stabilitate. Dar de atunci încoace, s-a deteriorat aşa încât aş zice că m-a costat mai mult decât mănăstirea. Şi revin. Şi spun că am creat un loc anume, acolo lângă mănăstire, în care conferenţiarii îşi spun părerile, dar nu vor uita că sunt într-o mănăstire. Eu am vrut să se ştie acest lucru.

Şi am mai vrut şi să se studieze, să fie loc de învăţătură. Am adus multe cărţi de valoare: 100 de volume din secolul al XV-lea, peste 100 din secolul al XVI şi mult peste 100 din secolul al XVII-lea. Intenţionez să dau toată biblioteca mea la Mănăstirea de la Sâmbăta. Mai am încă două camere de cărţi de valoare şi, pe lângă ele, încă atâtea obiecte care merită să fie expuse în cele două săli mari cât întinderea mănăstirii. Mă mândresc cu această bibliotecă. Cele mai valoroase lucruri pe care le am în muzeu sunt cărţile. Şi încă vreau să mai expun ceva. Am câteva sute de scrisori ale oamenilor mari: scriitori, politicieni, le-am extras acum şi continui să le expun tot în bibliotecă, în dulapuri mici (încă 50 de dulapuri) în care să se afle aceste scrisori de mare valoare. Aşa s-au strâns scrisorile de la Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Dimitrie Bolintineanu, de la unii oameni de cultură. Vreau să le expun la muzeul Mănăstirii de la Sâmbăta mai ales pentru educarea tineretului, care va veni, le va vedea şi cine ştie… Poate şi dintre dânşii vor fi unii care vor avea asemenea scrisori, ce se vor aduna în timp. Sunt foarte importante, mai ales pentru tinerii care vor să ia model, cum să facă şi ei ceva ca să rămână în muzeu. Şi sunt foarte bucuros că am fost înţeles de cei de la mănăstire. Am ales şi textele care vor fi expuse. Şi poate acest muzeu va deveni în timp cel mai important muzeu pus la dispoziţia şcolilor, ei vor găsi aici modele.

Între altele, am acolo corespondenţă de-a lui Arghezi. Nu cu el, ci corespondenţa lui personală. Deşi l-am cunoscut, nu am purtat corespondenţă. Mi-aduc aminte:… eram încă student şi am fost la el acasă, a fost o întâlnire emoţionantă pentru mine. Parcă-l văd şi acum… Dar scrisorile lui şi ale celorlalţi vor deveni buni sfătuitori ai tinerilor care vor vizita muzeul. Pentru că, întotdeauna, modelul îl face pe cel ce-l vede să dorească ceva, să realizeze şi el ceva. Iar aceste modele le am eu acolo, la Mănăstirea Sâmbăta. Pe lângă cărţi am expus din tinereţele mele şi covoare de familie, icoane pe sticlă, foarte multe adunate în timp de douăzeci de ani, altele de la Bucureşti şi descopăr că nu mai am loc.

Îmi aduc aminte, când eram eu tânăr şi vizitam asemenea muzee, unde se vorbea despre scriitori mari, parcă aş fi dorit să fiu şi eu ca ei. Deocamdată, eu mă căznesc să pun la dispoziţia lor ceea ce aş fi dorit în tinereţea mea: Să văd. Şi cred că muzeul va atrage mulţi vizitatori şi printre ei să se afle şi aceia care creează lucruri ce trebuie să rămână. Sper că am reuşit!

Nu ştiu cum să vă spun, dar deocamdată lumea asta îmi apare ca un „ceva“ care se pune peste o altă lume… Lume, în care cuvântul scris are alt rol; chiar şi maşinăriile care prind cuvântul scris s-au schimbat. Mi-aduc aminte cum scriam eu. Nopţile. Cum am scris cele 40 de volume. Eu însumi, uneori fără maşina de scris. Totuşi… le-am creat. Mă întreabă unii dacă folosesc calculatorul. Nu! Nu numai, aşa cum am spus, că-mi place să scriu prima idee pe o foaie albă, ci şi din cauză că acest calculator este… ceva care vine peste mine! şi nu m-am putut obişnui cu el. Şi nici nu urmăresc să mă obişnuiesc, dar cei cu care lucrez eu au început să-l folosească aşa încât… dacă nu eu, ei se vor obişnui cu el şi eu prin ei, voi putea să mă manifest cât îmi va da Dumnezeu vreme.

Mi-am mai reamintit acum, spunând acestea, despre definiţia teologiei: „Omul este o fiinţă religioasă“… Ce rol au în viaţa omului, filozofia, celelalte ştiinţe…? Toate sunt ştiinţe potrivite şi la nivelul omului. Absolut. Omul e religios, dar pentru asta nu înseamnă că-şi limitează activitatea lui la religie. Pentru că omul religios cu adevărat, omul deştept cu adevărat, găseşte religia în toate. Nimic nu este în afara religiei. De aceea, nu sunt împotriva ştiinţelor, a filozofiei în special şi nici ele nu au ce reproşa teologiei. În ceea ce priveşte… o nouă întâlnire, un alt dialog…. alte povăţuiri…. Dacă vom mai putea! Vine un sfârşit pentru toţi. Să fie cât mai îndepărtat!? Dar eu zic altceva: Să fie când vrea Dumnezeu.

Asta îmi dă un fel de înseninare în faţa lumii de acum.

Antonie Plămădeală

(din vol. “CUVINTE PENTRU URMAȘI. Modele și Exemple pentru Omul Român”, ed.Carpathia Press, 2005)

 

Ben Todică: De ce ați plecat din țară?

Camelia Florescu: Pentru libertate, a cuvântului… pentru o viaţă mai bună; era aşa de frig în casă…, caloriferul îngheţa??! De a scăpa de coada la mâncare… Eh, …

B.T.: Care a fost obstacolul cel mare pe care l-aţi înfruntat ca emigrant, la început şi după aceea? Ce a fost cel mai greu?

C.F.: Acomodarea, învăţarea limbii, lipsurile… noua cultură… Dorul de părinţi, eram tânără…

B.T.: Ce simţiţi pentru România, acum şi de-a lungul anilor?

C.F.: Dragoste, este doar ţara mamă! Compasiune, că le ia prea mult să se “civilizeze…” Să scape de corupţie..

B.T.: Ce faceţi sau aţi făcut pentru România (în România şi-n străinătate), pentru schimbarea imaginii)?

C.F.: Mă bat cu pacienţii care zic că acolo e lumea a treia…

B.T.: Dacă aţi avea mulţi bani, cum aţi ajuta România?

C.F.: Aş face o campanie să o susţin pe Macovei. Am MARE SPERANŢĂ în Macovei !!!

B.T.: Neavând mulţi bani ce faceţi pentru România?

C.F.: O promovez la australieni: “peisaj mai ceva decât Elveţia… Bucatele cele mai gustoase etc”.

B.T.: Credeţi că românul emigrant după ’89 simte diferit pentru România?

C.F.: Nu-i necesar, depinde de CALITATEA (de om) a Românului…

B.T.: Despre atitudinea pentru limbă?

C.F.: Cine mai are cuvântul DOR?????? Nimeni, Nicăieri!!! Este LIMBA CEA MAI INTERESANTĂ, inteligentă, trebuie să ştii gramatică. EXPRESIVĂ, MELODIOASĂ, o limba de dor!!!…

B.T.: Vă mulţumesc şi vă doresc numai bine!

 

 

Ben Todică

Melbourne, Australia

Pr. Adrian Făgețeanu: În anul 1942, am fost pe frontul de răsărit, am luptat ca ostaş şi când m‑am apropiat cu regimentul meu de Stalingrad. Sus comanda gen. Dragalina, fiul eroului. Până atunci am înaintat mereu, zi de zi, la Stalingrad însă am fost respinşi. Însă nu de armata regulată ci de cadeţii şcolii militare aşa cum era numai în Bucureşti când au venit turcii. Ne‑a respins armata şi pompierii: adică au plecat cu entuziasm să apere oraşul şi atunci mi‑am dat seama că ruşii erau mult mai bine pregătiţi ca până atunci pentru că americanii le‑au dat armament nou, sofisticat, aveau arme cu lunetă, puteau repera la orice distanţă un om sau inamicul şi prima dată când am fost respinşi de la Nistru am înaintat foarte uşor până la Stalingrad. Acolo am fost respinşi, repet, de cadeţii şcolii militare, pe urmă ruşii au început mereu să ne atace şi să înainteze ei. Eu conduceam atunci un grup de tunuri grele nemţeşti, nu erau foarte performante şi nu reperau anumite obiective şi bariere şi făceau mai multă panică. Şi atunci am fost reperat de ruşi, au tras asupra mea cu schije, şi am fost rănit grav, mi‑a fost rupt maxilarul inferior cu totul. Totul s‑a întâmplat dimineaţa, la răsăritul soarelui; în unitate mai erau nişte medici ca ostaşi în linia I (nu ca medici) din Ardeal – voluntari; şi ei apreciau că mai am vreo 2 ore de viaţă. Nu mi‑a spus nimeni dar i‑am auzit eu când spuneau la alţii. În clipa aceea am auzit un zbârnâit de motor de avion ce ateriza forţat ca şi când ar cădea, un avion de vânătoare. Pilotul şi observatorul au reparat în câteva minute fisura de la rezervorul de benzină că altfel se aprindeau în aer, dacă nu aterizau, şi un ofiţer din Maramureş, Ion Ciurea, pe care l‑am dezgropat când a fost acoperit de pământul spulberat de căderea unei bombe, l‑am dezgropat cu lopata din nămol şi el atunci a vrut să mă salveze spunându‑le celor cu avionul să mă ia şi pe mine cu toate că ei nu aveau voie să introducă în avion ceva cu o greutate mai mare de 10 kg. la bord, el a îndreptat pistolul spre pilot şi observator şi le‑a spus că trebuie să mă salveze iar ei au spus bine şi au şoptit între ei spunându‑şi să mă ia câteva sute de metri şi apoi să mă arunce de la bord, dar după cele câteva sute de metri nu m‑au aruncat. Când pilotul a spus observatorului „Aruncă‑l”, acesta i‑a spus „Nu‑l arunc pentru că şi noi am fost în primejdie de moarte când era să se aprindă avionul în aer şi am fost salvaţi şi acum n‑am curajul să‑l arunc pe el, n‑am curajul să‑l omor. De ce să o fac? Şi atunci ce‑i de făcut văd că avionul nu şi‑a pierdut stabilitatea”. Şi nu m‑au aruncat, mi‑au spus „N‑ai nici o grijă, nu te aruncăm, vom anunţa Crucea roşie că eşti cu noi” şi peste 600 km aterizam. Şi când am aterizat, într‑adevăr, Crucea roşie ne aştepta cu maşina. O doamnă m‑a dus direct la spital. La spital, medicii nici nu au apucat să mă verifice minuţios că era aşa de urgentă intervenţia, luându‑mă cu o targă şi ducându‑mă direct pe masa de operaţie şi aproape 2 ore a durat intervenţia. Am fost salvat de medicii chirurgi militari la o distanţă de peste 600 de km de locul unde am fost rănit. După aceea, oarecum m‑am vindecat, mi s‑a dat un concediu de odihnă; la spital am fost şi în comisia de clasare pentru invaliditate. Odată ieşit de la Spital m‑am dus la Mănăstirea Putna, ca să‑mi închin şi eu viaţa celui care m‑a salvat.

Aşa am ajuns la Mitropolitul Tit Simedrea, de ce? Nu aveam nici o idee despre mănăstire, nu ştiam dacă tineri ca mine necredincioşi şi plini de greşelile tinereţii, pentru că eu am dus o viaţă de Heidelberg cât am fost student la drept, numai cu băutură, femei şi distracţii dintre care nu toate erau după ideea creştină. Şi am căutat un fost coleg al meu de liceu şi de joacă care fusese profesor de filosofia creştină, cred că acum nici nu se mai predă, şi m‑am dus la el şi i‑am spus că nu pricep cum ar trebui să vorbesc cu un stareţ sau cu un episcop sau mitropolit. Când am ajuns la uşa lui Vasile Boacă, am ciocănit şi a ieşit alt arhimandrit şi m‑a întrebat pe cine căutaţi? I‑am răspuns pe părintele Vasile Boacă. L‑am întâlnit, i‑am spus ce am păţit şi că vreau să ajung la mănăstire şi sunt dezorientat, nu ştiu la cine să mă duc şi cum să fac. I‑am spus că am studiat dreptul şi literele şi mi‑a spus că nu mă sfătuieşte să merg acum la mănăstire pentru că un tânăr cu studii nu e bine primit pentru că este acuma o stare aşa de nu se ştie cu ce scop ai venit, nu se are încredere în stareţ, în noii veniţi, chiar dacă au studii multe, nici că va asculta, nici că va munci. În acest timp, duhovnicul cu care discutam este chemat de mitropolitul Tit Simedrea la Cancelaria Mitropoliei. Îmi zice „Uite mă cheamă I. P. S. Mitropolitul Tit Simedrea, mă cheamă la Cancelarie şi cu ocazia asta vino cu mine şi am să‑l rog pe el să‑ţi dea un răspuns la ceea ce vrei tu”. M‑a luat aproape cu sila, eu eram mai timid, aşa nu îndrăzneam să merg şi m‑a dus acolo. când i‑a spus mitropolitul Tit Simedrea că vreau să merg la mănăstire, el i‑a zis foarte interesat „Vorbim mai târziu de problemele Cancelariei şi acum lasă‑mă cu el şi ne vedem mai târziu, pentru că acum nu vreau să fiu deranjat, vreau să vorbesc cu el”. pe masă avea nişte cărţi, a deschis în faţa mea 2 volume de istoria marxismului şi mi‑a spus că le ţine în faţă şi de câte ori le citeşte lăcrămează când ştie ce a fost marxismul la noi în ţară, secole întregi. Uneori, traversând peste Carpaţi, veneau din alte ţări călugării sihaştrii să întâlnească sihaştrii noştri, veneau di Rusia, din Grecia să asculte sfaturile şi din cauză asta lăcrămează şi a repetat de câteva ori aceeaşi idee că secole de‑a rândul în Carpaţii noştri a fost o viaţă adevărată, creştinească. Şi monahii acum nu mai au încredere unii în alţii şi sunt dezbinaţi. Aproape 2 ore m‑a ţinut explicându‑mi aceeaşi problemă, dar cu alte cuvinte şi apoi zice „Mi‑a spus şi părintele arhimandrit şi alţii şi îţi spun şi eu că poţi să mergi dar nu la orice mănăstire. Acum am treburi urgente cu nişte şedinţe aici la mitropolie dar peste 2 săptămâni eu merg la mănăstirea Putna şi atunci vino, că te iau şi pe tine. Te duc acolo că acolo sunt eu stareţ, că nu strică când cineva îmi ia locul”. Atunci ne‑am luat rămas bun şi, repet, că în aceste 2 ore de mai multe ori a oftat Tit Simedrea când îşi amintea de viaţa trecută. După ce am ieşit, m‑am gândit ce să mai aştept eu 2 săptămâni şi să‑l deranjez pe mitropolit. M‑am dus la gară la Cernăuţi şi am întrebat când este tren spre Mănăstirea Putna şi mi s‑a răspuns că sera târziu, după miezul nopţii, ajungi acolo u trenul de persoane până la Rădăuţi iar de acolo înainte cu un tren de munte. Am luat bilet, am plecat, am ajuns într‑adevăr după miezul nopţii la Putna, pe la ora 3 noaptea, nu ştiam drumul spre mănăstire, am stat în sala de aşteptare a gării până dimineaţa, când m‑am dus spre mănăstire şi când am ajuns acolo, mănăstirea era plină de credincioşi căci eu nu ştiam că e Hramul mănăstirii şi era o mulţime de ţărani care aduceau de toate la mănăstire. Slujba m‑a impresionat mult ca de altfel şi ceea ce am găsit, la Putna,  iar după slujbă toţi au fost invitaţi la masă, eu însă am rămas în biserică că, de, nu adusesem nici un dar. Îmi spuneam că eu n‑am ce căuta la masa tuturor când eu nu am adus nimic.

Un călugăr a venit peste vreo jumătate de oră în biserică să ia o carte şi văzâdu‑mă, îmi zice: „De ce stai aici? De ce nu vii la masă?”. „păi dacă n‑am adus nimic?!”. M‑a luat cu forţa când a auzit, spunându‑mi: „Nu‑i nimic! De ce credeţi că mitropolitul Tit Simedrea a vorbit cu dumneavoastră 2 ore acelaşi lucru dar de fiecare dată cu alte cuvinte? V‑a pus la încercare?”

Cred că m‑a pus la încercare şi a dorit să vadă dacă eu doresc sincer să merg la o mănăstire sau mă socoteam inapt pentru alte funcţii sau vieţuiri. Şi, abia când şi‑a dat seama că nu mă interesează alte funcţii cu toate că aveam destulă pregătire, că am ocupat funcţii destul de importante, nu mă mai interesa altceva nici căsnicia, nici familia, ci numai să răspund recunoştinţei lui Dumnezeu că m‑a salvat de la moarte. Auzisem că din toţi episcopii şi mitropoliţii ţării, Tit Simedrea era cel mai cult, m‑am convins de aceasta după 8 ani când l‑am cunoscut pe părintele Daniel care era la mănăstirea Antim şi el mi‑a spus că toată lumea ştie de la el că a fost convertit din cauza unei vizite pe care a făcut‑o la Sfântul Munte la Athos. Mie însă mi‑a spus în particular că pe vladicul Tit Simedrea l‑a convertit cu adevărat şi el l‑a îndemnat la lucrarea Rugului Aprins care s‑a desfăşurat câţiva ani la Antim, la Govora şi ne‑a folosit pe noi ca un fel de comensori, administratori sau să pregătim toate cele necesare în mod special pentru slujbele de noapte, după îndurarea Sfîntului Munte care s‑a făcut la Antim şi la Govora.

Reporter ARP: Ce ştiţi dumneavoastră despre Rugul Aprins şi dacă există un secret al Rugului Aprins?

Pr. Adrian Făgețeanu: În Biblie scrie foarte clar că Moise când s‑a urcat în muntele unde a primit poruncile de la Dumnezeu, a văzut că un rug, un arbust ardea cu o flacără diferită, specială, neasemănătoare cu flacăra e care o vedem când arde orice lucru, şi totuşi nu se prefăcea în cenuşă li era mult mai verde, mult mai viu ca alţi copaci, aşa era înţelesul că atunci când focul este dumnezeiesc, există ceva ce nu putem percepe, ceva frumos, care te întinereşte, te înviorează, cum s‑ar zice te face cum erai în tinereţe, asta simţi. Deci, din cauză că în timpul marxismului, creştinismul era pus la mare încercare, de foarte mulţi ce dirijau şi preferau să spună că sunt mai credincioşi, numai să spună, chiar copii cei mai mici, vorbesc urât bunicilor, zicându‑le babe, că sunt atei ……………………. din această cauză, educaţia copiilor a rămas cu totul neglijată ani de zile şi acum se simte că  şi fii celor de atunci nu sunt credincioşi. Deşi au fost botezaţi şi cred că la sugestia I.P.S. Tit Simedrea, Sandu Tudor a pornit această mişcare a rugului aprins că pe urmă toţi au fost arestaţi şi condamnaţi. Sandu Tudor a fost bătut şi chiar a murit în timpul bătăilor la închisoarea de la Aiud unde trebuia să ispăşească o condamnare de 25 de ani. Eu am fost al doilea ca maximă de condamnare 20 de ani de temniţă grea şi muncă silnică.

Reporter: Cum l‑ai ajutat pe Tit Simedrea la înfăptuirea mişcării Rugului aprins? Concret ce făceaţi dumneavoastră? Cum aţi participat dumneavoastră?

Pr. Adrian Făgețeanu: Sandu Tudor a fost cel care l‑a trimis la noi părintele Daniel, …………… şi valah ne‑a spus că el e ispăşit, cum a fost convertit la Sfântul Munte. El s‑a dus cu un gând foarte urât acolo, era un foarte mare talent ca scriitor şi a scris nişte cărţi foarte căutate de cei care îşi bat joc de credinţă, a câştigat avere cu aceste cărţi, dar nu aşa mare cum a câştigat cu câteva cărţi ale valahismului. El va descrie mult mai frumos, mult mai literar şi aici la Sfântul Munte. Când i‑a povestit cum a fost un refugiat din viaţa veşnică cînd s‑a convertit, vlădicul Tit Simedrea, acesta, cu toată dragostea şi entuziasmul care le avea pentru marxism, le‑a spus că altul este rostul cărţilor, ca în rândul monahilor să înceapă într‑adevăr o viaţă duhovnicească superioară.

Reporter: Înainte de a vorbi despre o alta. Întâlnirea cu Tit Simedrea. După ce s‑a iniţiat mişcarea rugului aprins, cum era Tit Simedrea, cum se prezenta el?

Pr. Adrian Făgețeanu: Tit Simedrea era foarte iubit de subalterni, aceasta nu din respectul pentru rang ci cu toată dragostea sinceră pe care o aveau cei care erau conduşi de mitropolit.

Reporter: Îi plăcea să stea singur, izolat, lucra singur, era rugător?

Pr. Adrian Făgețeanu: Aşa mi‑au spus toţi pe care i‑am cunoscut şi cu care am vorbit despre el, că tot timpul, mai ales ziua fiind foarte ocupat cu subalternii, noaptea se trezea şi scria. Dormea foarte puţin şi mai toată noaptea scria, pentru că noaptea se simţea liniştit.

Reporter: Avea ceva special, avea ceva a lui, aparte, care‑l inspira, credeţi că pogorâse duhul sfânt asupra lui?

Pr. Adrian Făgețeanu: Ceea ce mi se pare şi mie şi altora li s‑a părut că avea ceva deosebit, făcea totul din dragoste adică voia să facă şi el şi aprecia foarte mult pe cei care nu erau egoişti, fiecare făcea bine altora.

Reporter: Când l‑aţi văzut ultima dată, vă aduceţi aminte ce aţi vorbit, cum vi s‑a părut după anii trecuţi?

Pr. Adrian Făgețeanu: El a mai venit la mănăstirea Antim unde era mişcarea rugului aprins, şi când au fost arestaţi şi condamnaţi eram sigur că îl vor aresta şi pe el. comuniştii aveau o practică diplomatic deosebită dar pe vlădica nu l‑au arestat ca să nu se spună în străinătate că biserica e persecutată de sus în jos. Nici un mitropolit de‑al nostru, nici patriarhul, n‑au suferit aceasta, dar erau mii de închisori şi lagăre, aşa că pe el l‑au căutat numai din punct de vedere diplomatic şi  nu l‑au arestat.

Reporter: Aţi avut o discuţie specială cu el?

Pr. Adrian Făgețeanu: Nu, n‑am avut, dar mereu repeta (p.s.) Sandu Tudor că lui îi datorează toată revenirea la adevăr.

Ceea ce v‑am apus eu acum nu avea cine să‑i spună domnului Silvestri.

Că rodul Sfântului Munte nu e rezultatul poveştii lui Sandu Tudor, nu‑i Sfântul Munte în orice caz, deşi toţi spun acest lucru, ci şi al lui Tudor. Ne‑am confesat când eram împreună la Schitul Crasna în ’67, numai noi 2 eram aici.

Reporter: Dacă nu se întâmpla nimic şi totul mergea bine conform planului stabilit şi scopul mişcării rugului aprins se materializa, ce se întâmpla?

Pr. Adrian Făgețeanu: Scopul acestei mişcări era tot duhovnicesc şi într‑adevăr şi părintele Daniel şi mitropolitul Olteniei Emilian au spus că vom organiza întâlnirea tuturor călugărilor din ţară ca să schimbe rânduiala că fiecare mănăstire avea regula ei şi se dorea ca toate mănăstirile să aibă aceeaşi rânduială, aceeaşi regulă şi pentru asta a fost numit părintele Daniel la Crasna  Gorj şi pe mine m‑a pus să chem şi să pregătesc chemarea tuturor călugărilor şi mitropolitul Genian care‑mi fusese profesor la seminar înainte, ştia de acest lucru. Tot la sugestia vlădicului Tit Simedrea, se făcea o singură rânduială pentru toate mănăstirile din ţară.

Reporter: Deci ideea mişcării rugului aprins aparţine clar, mitropolitului Tit Simedrea?

Pr. Adrian Făgețeanu: Da , el a făcut totul din ce s‑a putut face ca acest scop să fie atins, dar nu s‑a putut din cauză că toţi am fost arestaţi. De la Crasna Gorj a fost aresta Sandu Tudor şi în scurt timp eu.

Reporter: Ce credeţi că s‑ar fi întâmplat în B.O., România de azi, dacă atunci această mişcare se concretiza?

Pr. Adrian Făgețeanu: După părerea mea ar fi fost un impuls ce s‑ar fi simţit extraordinar în câteva decenii, producând o schimbare majoră în biserica română.

Reporter: În ce an s‑a desfăşurat ce mi‑aţi spus dvs., mişcarea Rugului Aprins?

Pr. Adrian Făgețeanu: Au fost anii ’50.

Reporter: Ultima discuţie cu Tit Simedrea.

Pr. Adrian Făgețeanu: Nu.

El nu îngăduia să spunem formula asta de (prea) sfinţite, pentru că spunea că nu poate fi el cel prea mare, nu‑i prea bun, pentru că Dumnezeu e a tot bun.

Reporter: Dacă aţi fi în puterea vârstei acum aţi încerca o reiniţiere a mişcării rugului aprins? Cât de bună ar fi pentru România materializarea mişcării rugului aprins?

Pr. Adrian Făgețeanu: Ar fi bine pentru România să se concretizeze acest lucru dar în împrejurările şi stadiul în care a ajuns acum biserica nu‑i poţi uni nici pe monahi, nici pe creştini, nici pe vlădici. Nu‑i poţi uni. Chiar pentru mine e un fel de semn de întrebare dacă în viitor se va face ceva sau nu. eu am un fel propriu de înţelegere a lucrurilor astfel: întotdeauna când o furtună puternică face dezastre, întotdeauna sunt loviţi copacii din vârf nu cei de jos. Deci întâi lovirea se face împotriva capului Bisericii şi a celor apropiaţi lor ca ei să conducă haosul şi nu politicul.

Reporter: Eu zic că întotdeauna răul ar trebui îndepărtat de la rădăcină!

Pr. Adrian Făgețeanu: Da. S‑a exprimat acest lucru şi în creştinism: ucideţi păstorul şi i se va risipi turma. De aceea, biserica ortodoxă are o rugăciune întâi pentru capii bisericii şi apoi pentru noi ceilalţi.

Reporter: Credeţi că rugul aprins va înflori vreodată în România?

Pr. Adrian Făgețeanu: Abia după ce Dumnezeu va interveni ca domnia lui Anticrist să se termine.

Reporter: Credeţi că se va mai naşte în viitor un Tit Simedrea care să concretizeze mişcarea Rugului aprins?

Pr. Adrian Făgețeanu: Cred că nimeni nu poate să prevadă acest lucru dar atunci când prorocul Ilie vedea că în jurul lui e haos, cerea lui Dumnezeu poveţe, iar Dumnezeu i‑a răspuns: Cine ştie căile vii sunt în munţi necunoscuţi şi care au pusa nădejdea în Dumnezeu.

 

Reporter ARP