Cuvânt și iubire

„Istoria lumii este tribunalul lumii.”

 Friedrich von Schiller

 

    Proverbele sunt vorbe pline de înțelepciune. Ele provin din experiența vieții celor care au existat înaintea noastră și a căror existență s-a înscris în istoria acestei lumi. „Un nebun aruncă o piatră și zece înțelepți se chinuiesc s-o scoată”, este proverbul românesc pe care-l aud tot mai des în ultima vreme. Chiar așa? Multor înțelepți un singur nebun le poate da de furcă? Cert este că fiecare dintre noi simte dezordinea din jurul său, libertatea fără de măsură și de reper, disproporția covârșitoare între cei bogați și cei săraci, mizeria morală care include vicii, păcate și atitudini provocatoare. Ordinea a lăsat demult loc haosului, dar să ajungem până la o gravă turbulență – ea fiind una dintre manifestările haosului – parcă nu ne-am fi așteptat. Există credința unora că s-a pierdut legătura cu dimensiunile mai înalte ale conștiinței, dimensiuni spirituale și, din această cauză s-ar produce o involuare, omul ajungând la o „specie dăunătoare, ce ar putea distruge întregul Univers”. Oare nu mai cunoaștem Calea care trebuie urmată? Un destin neînțeles ne condiționează existența?

   Există, totuși, în profunzimea ființei umane dorința de regăsire a adevăratei naturi, de ieșire din visul materiei și de întoarcere la spiritualitate, la divinitatea care veghează și ne îndrumă calea vieții. Dar pentru regăsirea adevăratei Căi, trebuie să ne oprim din drum, să cugetăm, să decelăm între bine și rău și numai apoi să mergem mai departe. Vocea interioară, vocea sinelui trebuie să fie mai puternică ca cea a Egoului. Numai ea ne poate face să cunoaștem Calea ce trebuie urmată. Comparând apoi lumea de ieri cu cea de astăzi, adică reflectând asupra istoriei, am putea, cu ajutorul minții, să alegem, cu o mai mare ușurință, binele pentru lumea în care trăim.

   Filozofii români au vorbit mult despre omul a cărui viață se înscrie în istoria lumii. Lucian Blaga (1895-1961), personalitate impunătoare și polivalentă a culturii interbelice, filozof și poet, dramaturg, traducător, spune despre istorie că „este prin excelență o dimensiune a existenței umane. Printre toate ființele singur omul se poate mândri cu o istorie. […] Omul creează istoria… Omul deplin este așadar ființă istorică prin definiție”. Ca atare, istoria rămâne un câmp de manifestare și realizare a posibilităților umane, modul însuși de ființare a omului. Mai mult decât atât, pentru definirea mai completă a istoriei, Lucian Blaga face din ea expresia destinului sisific al existenței umane: „veșnic mutilată, redusă, frânată sau chiar anihilată prin preschimbarea transcendentă, stilistică a Marelui Anonim”. Principala caracteristică a modului blagian de a concepe existența ar fi misterul, ca element fundamental al existenței generate de Marele Anonim, care lucrează în viață și dincolo de viață, omul încercând mereu, dar zadarnic, să reveleze misterul prin plăsmuirile culturii. Nemulțumindu-l teoriile cunoașterii – teorii ale faptului – începând cu Kant, Blaga năzuia spre formularea unui tip de cunoaștere care să cuprindă în obiectivul ei și lumea inepuizabilă a misterelor, pentru a lăsa loc îndoielii și neliniștii, permițând astfel realizarea unor presupuneri. Aceasta, probabil, în scopul previziunii viitorului. Omul, conform gândirii lui, are posibilitatea de a înstăpâni natura prin inteligență, având un orizont larg, orizontul necunoscutului, inexistent la animale, de aceea „Omul trebuie să-și prepare singur armele de apărare și de atac, de care este despuiat și hrana ce nu-i stă în chip natural la dispoziție”. Pentru el, fenomenul istoric este un „fenomen concret cosmic – spațial, numeric singular care poate avea când aspecte ireversibile, când aspecte de repetiție.”

   În aceeași idee, filozoful, eseistul Petre Țuțea (1902-1991) afirma: „Sunt două mari discipline guvernate de principiul ireversibilității: termodinamica și istoria”(Se referea la Principiul II al termodinamicii considerat a fi cea mai metafizică dintre legile fizicii, prin faptul că arată direcția spre care merge lumea.) Plastic, Țuțea mai exprima: „Istoria e întemeiată pe conversația dintre Eva și dracul. Așa începe istoria, această rătăcire a omului, ca o damnație…”.

   Filozoful, eseistul Constantin Noica (1909-1987) în Jurnalul de idei vorbea despre existența a două procese de conștiință remarcabile pentru viața sufletească a fiecăruia dintre noi: captarea conștiinței negative și a celei pozitive. Cu alte cuvinte, conștientizarea limitelor, descoperirea faptului că nu putem face orice, oricât de lungă ar fi viața noastră, sau cum frumos își încheie poetul latin Vergiliu, Egloga a VIII-a: „Non omnia possumus omnes” – Nu toți putem toate. Această descoperire omul nu o poate face prea curând în viața sa, și uneori chiar niciodată. Celălalt proces ar fi conștientizarea sau descoperirea faptului că, deși nu poți face decât un lucru anumit oricât de lungă ar fi viața, poți totuși face destul, în limitele care-ți sunt prescrise: „Cum îți apare câte o barieră, câte o sentință a destinului, spunându-ți: asta nu e pentru tine, tot așa îți apare câte un îndemn, amintindu-ți: asta e pentru mine…” S-ar înțelege – necesitatea măsurii, simț întâlnit la puțini oameni. Fiindcă nimic omenesc nu ne este interzis, dar trebuie avut un simț al măsurii. Cântarul! Apropo de acest simț al măsurii, amintesc întâlnirea dintre istoricul, politicianul Nicolae Iorga care avea o memorie formidabilă și o folosea în oratoriile sale, și inginerul, omul politic Ion I. C. Brătianu: „Ce pot eu învăța de la un inginer?” „Simțul măsurii, domnule Iorga!” i-ar fi răspuns Brătianu. Ca o observație, toți fanaticii sunt niște exaltați malefici, care nu cunosc măsura, nu acceptă dialogul, părerea altora, ci numai „adevărul” lor.

   Filozoful Nae Ionescu (1890-1940) împărțea istoria umană în două mari perioade, una până la Renaștere și cealaltă după Renaștere: „Până la Renaștere omul își cerea scuze în fiecare zi lui Dumnezeu că există, iar după Renaștere Dumnezeu este obligat să ceară omului scuze că există. Chiar dacă istoric această periodizare nu este justă, metafizic este, fiindcă ne revelează drama omului modern supus unui proces de dezdivinizare”. Iată că, în vremurile noastre, acest proces continuă prin încălcarea legilor divine și nu-i împiedică pe fanatici să-și urmeze planul lor diabolic. Așa apar „frustrații planetei”!

   Emil Cioran (1911-1995), filozof și scriitor care a dovedit o sinceritate și o luciditate uimitoare, a exprimat, la vremea sa: „Americanii fac greșeli extraordinar de grave, pentru că în primul rând nu știu să mintă; și apoi, ei cred în cuvânt ca într-un lucru sacru, al cărui judecător este poporul. Nu-i văd având vreodată un Talleyrand”. Iată că alții, prin viclenie, profită și încalcă gândirea celor care respectă legile logice. Așa s-o fi scriind istoria? Adevărat că toți trăim sub același soare, dar nu toți avem același orizont! Înainte de a dori să transformăm ceva, să bulversăm echilibrul și așa fragil al lumii, ar trebui să ne cunoaștem, să ne respectăm pe noi înșine dar și pe cei de lângă noi. Înainte de a impune lumii gândirea pe care o ai, întâi cântărește-ți-o pe a ta! Privește-te – n oglindă dimineața și întreabă-te dacă poți vedea în bucata aceea de sticlă argintată, atât de fidelă, chipul pe care ți-l dorești și întreabă-te dacă, vanitatea zărită pe chipul tău nu provoacă altora disprețul, chiar durerea. Căci nebunia va fi suferința aceluia care nu și-a văzut imaginea adevărată în oglindă. Uneori mă întreb dacă s-a construit cumva un zid împotriva înțelegerii semenilor, a iubirii? Dar zidul va fi dărâmat într-o zi, de cei în a căror inimi mai există flacăra iubirii, a toleranței, casa iubirii – casa existenței fiind!

   Istoria este laboratorul în care experimentăm viața, obținând rezultate bune sau rele, funcție de gândirea noastră care acționează ca un reactiv, dar poate acționa și ca un catalizator, grăbind o reacție distructivă. Din nașterea și moartea unor perioade ale istoriei, ar fi trebuit să se tragă învățăminte. Există dreptul de a apăra binele dobândit, de a nu rămâne pasivi la distrugerea unui popor, oricât de mic ar fi el din punct de vedere numeric, de dragul intereselor meschine, a poftei expansioniste.

   Nu pot uita interesantul roman al scriitorului polonez Jaroslaw Iwaszkiewicz Slavă și fală, citit cu zeci de ani în urmă, din care am reținut strigătul, ca o avertizare: „Omenirea a alunecat pe o pantă funestă!” Și când a fost întrebat ce înseamnă o pantă funestă și dacă se referă la aspectul moral, personajul a explicat: „Nu, câtuși de puțin! Material, cât se poate de material! O pantă vătămătoare omului pe pământ. Întregul efort al cugetului omenesc tinde spre sinucidere.[…] Poate perioada Renașterii și umaniștilor, poate în perioada lui Leonardo Da Vinci a fost cotitura mare a istoriei omenirii, istoria ei frumoasă, crescendo-ul uriaș, consecințele Renașterii? […] Da, știu, acum știu ce fel de sfârșit vom avea!… ca în Biblie, ca în Apocalipsă. În focul general, în dezintegrarea în atomi a tot ce există și în dispersarea atomilor. Înțelegi ce crimă a fost dezintegrarea atomului? Știința a trebuit s-o comită…”

   Așa gândea scriitorul în perioada în care a trăit (1894-1980). Iată că acum „panta funestă” privește aspectul moral care se adaugă celui material. Ce-i mai rămâne omului? Care-i este slava, care-i este fala?

   Se repetă istoria lumii, nu se repetă? Nu se repetă și uneori se repetă! Este ireversibilă fiindcă vremurile sunt altele, dar uneori se repetă datorită oamenilor care uită relele trecutului și reacționează în același mod greșit, neținând cont de noile condiții ale existenței. Cred că nimeni nu are dreptul să-și bată joc de libera alegere a unui popor care-și dorește independența, democrația și libertatea și a interveni viclean și brusc cu armele. Și mai cred că nimeni nu poate accepta ca Răul să fie prezentat în chip de Bine.

Vavila Popovici – Carolina de Nord

 

                       Chemarea lui Iisus

Voi, care nu ştiurăţi ce-i binele în viaţă
Şi nici căldura sfântă ce inima dezgheaţă,
Voi, care în durere aţi suspinat şi-aţi plâns
Şi cântul fericirii în inimi vi s-a stins,
Veniţi, Stăpânul lumii, Iisus, va cheamă-ntr-una
Şi mâinile-Şi întinde s-astâmpere furtuna.

 

Voi, pentru care viaţa n-a fost decât un chin
Şi zâmbetul durere, iar râsul un suspin,
Voi, ce-aţi ascuns trecutul sub lespezile reci
Şi plângeţi fericirea ce aţi pierdut în veci,
Veniţi cu ochii-n lacrimi, dar cu privirea sus,
Găsi-veţi mângâiere la sânul lui Iisus.

 

Voi toţi, care în viaţă aţi căutat uitarea
Păcatelor în cupă, ce v-o întinse desfătarea
Şi surzi aţi fost la glasul ce cobora de sus,
Azi, până mai e vreme, vă-ntoarceţi la Iisus;
Spuneţi-I Lui durerea şi El vă va-ntări,
Povara vieţii voastre cu El veţi împărţi.

 

Voi, care nu ştiurăţi ce-i adevărul viu
Şi-n aiurare spuneţi că cerul e pustiu,
Sătui de-nţelepciune, o, voi ce vă trudiţi
Să dărâmaţi şi-n urmă nimic să nu clădiţi,
Rugaţi-vă, şi-atunci ca să simţiţi nu-i greu
Şi-n cer, şi-n jurul vostru, şi-n voi pe Dumnezeu.

 

Oricare-aţi fi în pace, veniţi, veniţi la El,
Pe nimeni niciodată n-a izgonit defel;
Cu mila vă primeşte şi braţele-Şi întinde,
În dragostea-I cerească Iisus pe toţi cuprinde;
La pieptul Lui cel dulce iubindu-l vă-ncălziţi,
Iisus este-nvierea, veniţi la El, veniţi!

 

  Părintele Arsenie Boca

Gitagovinda de Jayadeva (secolul 12), poem liric în 12 capitole / 24 cânturi, dramatizează iubirea dintre Krishna (încarnat în Govinda/Văcar) și Radha, realizarea erotică a lui Dumnezeu, cf Cântarea cântărilor. Versiunea noastră a început ca o transeufonie silabă cu silabă din sanscrită în română, devenind, din ce în ce, dhvani, prefăcând dhvani (sunet) în dhvani (sugestie). Gitagovinda în românește este simetrică versiunii sanscrite a Luceafărului de Mihai Eminescu, semnată de Urmila Rani Trikha în Latinitas, 1983, Delhi, la o sută de ani de la publicarea originalului.

JAYADEVA

GITAGOVINDA

Cântecul Văcarului

Versiune de George Anca

 

i adornic Damodara

nourii drumuri irump în divin văzduh tamarinzii înnegură codrul

nocturnu-i dor mirele neîndura-va Radha-n sălaş de nu-i curmi văpaia

astfel cum Nanda-ndrituie şi calea-n înconjur prin crâng ascunde urma

Radhei cu Madhava-n hârjoană pe malul Yamunei cunună baia

 

voci de adeverite cuvinte cântă inima-mi

Padmavati plecăciune grăiască arta

de Sri şi Vasudeva îndrăgindu-se cântul

acesta creat de Jayadeva bard împărat

 

Dacă Hari răsare-n suflet mană

dacă alesuri-culesuri vă răscoală

măsuraţi dar melosul cântându-vă lin

dorul plin cum cu Jayadeva sărbătorim

 

voce pâlpâitoare-i Umapatidhara sudura de grai o

ştie numai Jayadeva fie Sarana de laudă dur duruind

starea de dor prima oară-i fără pereche acharya Govardhana

în psalmodie vers vestit e Srutidhara Dhyoi ca un crai poet

 

cântecul 1

 

prin apele de prăpăd şi jale purtat-ai vedele

viteaz neînvins prefăcut într-o luntre

Keshava întrupat în peşte salve domn lumii Hare

 

cu terra în spinare tăvălită împărăteşte

darnică-n greabăn de chin sacrei atlasişti

Keshava întrupat în ţestoasă salve domn lumii Hare

 

scoarţa terestră atârnă în vârf de corn tăvălugă

şi sus în palancă de lună nimicnică

Keshava întrupat în bour salve domn lumii Hare

 

suavul lotus al mâinii cu o noiţă în unghie

taie pe Hiranyakashsipu precum o albină

Keshava întrupat în antropo-leu salve domn lumii Hare

 

cela ce-ai şi viclenit pe Bali to gnom de duh

picior cu unghii izvor de agheazmă-n geana umană

Keshava întrupat în gnom salve domn lumii Hare

 

ksatrya râu de sânge planeta apă

spasme apasă smintită viaţă adapă

Keshava întrupat în Bhirgu cel mare salve domn lumii Hare

 

victorios ridicaşi coroane drept jertfă-n altaruri

de pe zece ţeste pe placul zeilor de tărâmuri

Keshava întrupat în Rama salve domn lumii Haree

 

lăsând în urmă jertfa ah întru sruti predicată

de a se tăia vite o tu suflet de frate

Keshava întrupat în Buddha salve domn lumii Hare

 

măcelărind întuneric de hoarde hăulitoare

tună cometa ori şi mai amarnic paloşul tău

Keshava întrupat în Kalki salve domn lumii Hare

 

vedele-ai liberat Gea o ai purtat globul l-ai strămutat

pe demon l-ai tocat pe Bali l-ai înşelat ksatriya ai dezarmat

pe Paulastya l-ai biruit plugul l-ai ocolit blândeţe ai răspândit

hoarde ai pecetluit ţie Krishna-n zece trupuri creat

 

cântecul 2

 

tihnit pe rotocolul sânului Kamalei încercelatule

încununat de dumbravă salve salve doamne Hare

 

diamant ţi-e aurora zorile tu lumii candela

munilor lebădă pe Manasa salve salve doamne Hare

 

Kaiya balaurul veninos l-ai învins mântuitorule

clanului lotus Yadu zeu de zi salve salve doamne Hare

 

Madhu Mura Naraka învinsu-i-ai pe Garuda zburătorule

izvorule de jocuri divine salve salve doamne Hare

 

cu gene petale de lotus vieţii liniştitorule

temei treimilor lumilor salve salve doamne Hare

 

fiicei lui Janaka veşmânt lui Duşana mormântul

strămutător de smânte zece gâturi salve salve doamne Hare

 

frumos cum abia nourul tânăr tu purtând mandara

sri-ei duh lumii cocoară salve salve doamne Hare

 

ţie plecându-ne inima viem îmbunează

preaîndestulează mireni salve salve doamne Hare

 

sri Jayadeva bardul vă dăruie supramundană

mângâiere pohvala în cânt salve salve doamne Hare

 

ale Padmei ţâţe îmbrăţişate pieptu-i leagă-n

corzi purpurii suduitorului lui Madhu

învâltorat de roua împreunării fulgurânde

învederat amor împărtăşiţi-i primăvara

 

 

suava vasanti în floare ea aleargă în codru la izvorul

tremurând-o de dorul adoratului Krishna tulburându-l

mintea fierbinte de febra trupului răsculat

pe când Radhei cu foc o surată acestea-i strcoară

 

cântecul 3

 

când lujere de merişor lent se apleacă la adierea vântului dinspre Malaya

când adăpostul din silvă se-nsalvă de cucuială şi zumzet de albine

în primăvara dragostei acum Hari joacă june păstoriţe negrăită-i durerea înamoraţilor departe

 

gemânde muierile celor pe drum îşi ies din minţi de doruri

şi crâng de mimoze bakula florile murmură de-ale albinelor roiuri

 

ard în verzi ghirlănzi tamarinzii răpiţi de odoarea de mosc

şi june piepturi crengile de kimsuka zgârie asemeni unghiilor lui Amor

 

precum sceptrul lui Eros pistilul de kesara răsare miruit

întru purpuria pâlnie de patala ca un stup de miere săgetătoare

 

la vederea hârjoanei pereche fragezi lăstari de karuna râd alb

zarişti şi inima în deşertînamorată lănci de ketaka le sparg

 

madhavika aromitoare şi frageda malati împletindu-se

nici munii nu mai pasă ce-i tânăr dintru sine zornic lăsându-se

 

iederi de atimukta zdrumică ram de mango înmugurind dezmugurind

pădurea Vrindavana se primeneşte în apele Yamunei  la poalele-i juruind

sri Jayadeva în haric psalmradiant la picioarele lui Hari

adevereşte pădurea în primăvara amorului răpindu-i tării

 

vântul ănmiresmează pădurea zvânturând polenul

dezbobocitelor lăstărişuri de iasomie

alb duh de dor mugurii de ketaki respiră

presărând cu săgeţi nepereche rănile inimii

 

celor singuri cuc le vâjâie urechile când pe lăstari de mango

cucii cucuie cu cu cu albinele cum se îmbată cu miere

zilele petrec pe cărări în întortocheat suflet-răsuflet

perpetuat de imaginara minţii însămânţare

înec şi cutremur de înamorare

în îmbrăţişările păstoriţelor

duşmanul lui Mura aprig înfruntă vezi

scumpă surată şi iar spuse către Radhaika

 

cântecul 4

 

cunună de codru de laur veşmânt auriu pe-azurul trupului uns cu santal

cercei clinchetând în joacă pe obrajii surâzători

Hari între muieri semene veselelor vestale petrece

 

pe ţâţele barbare în braţe îl frânge pe Hari năpraznică

văcăriţa cuiva îl strânge cu ţipăt de voluptate strigându-l

 

alta lasciv lunecând laolaltă cu ocheadele-i fermecătoare

înmărmurită se uită spe a lui Madhusudana faţă de lotus

 

alta pulpoasă se apropie să-i spună la ureche ceva

chiar un sărut năzdrăvan răsplătit cu onoare

 

alta în călduri pe malul Yamunei cu apele lent curgătoare

cu mână forte îl dezveşmântă de mantă-ntre trestii

 

în dulce undă de flaut valuri de voaluri aplaudă sunându-şi brăţările

în horă răsare o căprioară de fată în lauda lui Hari a dansa

 

îmbrăţişează pe una sărută pe alta cu a treia se îmreună prădalnic

zăreşte fermecat surâzând o şi mai răpitoare frumuseţe şi vama o ia

 

sri Jayadeva rosteşte în psalmii-i ale lui Keshava ascunse nuntiri

venerate în Vrindavana de-o lume îmbucurându-vă sufletul

 

neam de neam om de om binecunoscându-se întru dragostea-i primăvara

primăvara dragostei întrupată în fragedul lotus noptatic

îmbrăţişat de mândrele din Vraja fără oprelişte

precum erosul încarnat surată horeşte Hari primăvara

 

vântul de santal se zbuciumă a se scălda în zăpezi parcă de şerpii

scorburilor împins dinspre munţii Sri-Khanda spre muntele munţilor

zăpăcite de vria smicelelor unduind în vârfurile de mango

culminante cucuieli kuhu-kuhu umplu văzduhul îndulcindu-l

 

faţă la faţă cu sprâncenatele văcăriţe învârtejite la vama amorului

oarbă de dor îl sărută cu foc nebună îmbrăţişându-l Radha

zicându-i chipurile drept laudă cântării-i ai gură de-ambrozie

întru răpitoru-i blând surâs dat fie-vă Hari a vă apăra

 

ii silnic Keshava

 

sihastră prin sihlă Radha cât tot altele jinduie Hari

geloasă nemailuceafăr a luat-o razna oriîncotro

prea întristatăprintr-un crâng năzărindîntre cercuri

de bâzâitoare albine în zbor după miere către surat-i rosti

 

cântecu 5

 

îndulcitoru-i flaut murmură zvonuri mieroase ca nectarul buzei

cercelul îi lunecă spre ochi jucând de-a valma la a capului mişcare

amar mi-aduc aminte de Hari în hora nupţială vesel cum se drăgosti

 

ochi de lună rotea păunul coroanei coperindu-i pletele

trupu-i drag de nor de bură curcubee fără de număr îl înveşteau

 

ar săruta-ntr-una gura măritatelor păstoriţe pietroase la coapse

surâzătoarea-i buză se-aprinde cu vâlvătaia florii de bandhujiva

 

în ramurile braţelor lui repezi hălăduiau o mie de june neveste

pe mâini pe genunchi întunericul se topea sub razele perlelor din diadema-i

 

palidă tremura luna în nori la vederea frunţii lui lucind de tilaka

năpraznic poarta inimii sale cutreiera rotunjimea ţâţelor

 

nestemat makara împodobindu-i îmbujoraţii obraji

sublim în galbena-i mantă urmat de muni oameni spirite supraspirite

 

sub splendid kadamba întâlnitu-l-am de Kali nemaispăimântându-mă

tânjind doar după privirea tremurând întru întruchiparea înamorării

 

psalmul lui Jayadeva poartă dar strălucirea lui Madhuripu înamorat

a lui Hari aducere aminte întru netulburata rugă a rugătorului

 

cuminte grăiesc negreşit virtuţile-nenumărate

împărtăşindu-le harul fără ceartă îndurătoare văzându-l între

june în neastâmpăr pe Krishna pe Hari a mea vina-i

trupul în vamă de crud amorcă i-l dărui în chin negrăit

 

cântecul 6

 

m-am strecurat prin crâng spre tainica odaie el în noapte ascuns stătea

jur împrejur la un semn când a râs cu poftă năpraznică de dragoste

descântă surată pe omorâtorul lui Kesi

cu doru-mi de moarte a veni dumnezeieşte să mă strângă în braţe

 

m-am sfiit la prima împreunare învăluită în mii de mângâieri

surâsuri fiindu-mi răspunsul când el îmi dezvelea coapsele din mătăsuri

 

culcându-mă pe pat de fragede ramuri el peste sânu-mi sălăşluia

mângâietoare l-am sărutat cum sorbindu-mi buzele mă îmbrăţişa

 

somnoroase gene plecam luminată de învăpăiata-i faţă

eram apă el fără răgaz trupu-mi îmbrăţişa beat de patimă

 

glas blând de kokila-ngânam într-a amorului său tantrică trântă

flori îmi picau din cununa cosiţei zgâriat mi-era sânul de unghia-i fierbinte

 

brăţările la glezne ding ding clinchetau când el mă pătrundea despătrundea

cingătoarea desprinsă-mi zăngănea el mă despletea şi mă săruta

 

eram sleită trup şi suflet de voluptate el gene de lotus mijea

neaninată liană mă legănam în şoaptă Maghusudana cu drag mă prindea

 

psalmul lui Sri Jayadeva cântă setea de-amor a lui Madhuripu în ev neastâmpărată

tânguirea de dor a femeii ciredarului tresalte-vă viaţa-n lumină

 

duiosul flaut îi scapă din mână cum ochii fug spre văcăriţele

încrengat sprâncenate sudori de-amor îi curg pe obraz şi mă priveşte

nedumerit nectar îi surâde pe faţă ci în pădure înconjurat de codane

mândre din Vraja l-am zărit pe Govinda şi m-a cuprins bucuria

 

mugurii pocnind în lăstarii primăvăratici de aşoka

vai şi bătaia de vânt dinspre dumbrava din vale mă întristează

 

nu mă mai fericesc nici florile-n zumzet scandate

de albine peste vârfuri de mango surată

 

un zâmbet cu tâlc o cosiţă despletită şi ciufulită viţa

delicată a sprâncenelor ţâţa vădită de braţul dinadins dat peste umăr

astfel prelung privind şi tainic la zăpăcitoarele văcăriţe

în gând adânc dorul de ele pieri durerea alinată fie-ţi de Keshava

 

iii smintit Madhusudana

astfel prins dinainte de dor de samsara duşmanul lui Kamsa o

întronează pe Radha în inima-i părăsind mândrele din Vraja

 

tânjind pretutindeni după Radhika amarnic săgetat de arc de iubire

în crâng pe malul apei Kalinda-Nandini tânguindu-se se spovedea Madhava

 

cântecul 7

 

m-a părăsit văzându-mă înconjurat de femei cu păcat

şi m-am temut s-o opresc şi poate Radha s-a supărat

Hari Hari har nemaivrându-mă a plecat supărată

 

ce se va face cum îmi va-ntoarce reaua petrecere

la ce bun de acuma lume şi bunuri viaţă şi acareturi

 

mintea-mi arde într-una de faţa-i cu sprânceana-i abruptă

lotus în vibrare sub aripile albinei zbârnâind deasupra-i

 

mireasă în inimă aprinşi în împreunare meree

cum aş vâna-o în codru şi de ce plângerea-mi

 

muiere gingaşă cu inimă durută de-ndoială

de unde neştiindu-ţi urma să te întorc din cale

 

de te-aş vedea aieve fugărindu-te pretutindeni

de ce nu-mi vii a mi te dărui-n îmbrăţişarea de mainte

 

ci iartă-mă a doua oară nicicând nu te-oi îndurera

răsari icoană şi muiere mântuindu-mi inima

 

rostirea lui Jayadeva întru Hari nu pregetă

din Kindubilva pe mare răsărind luna îndrăgostită

 

port nuderi pe piept nu precum Hara cunună de vipere

petale de kuvalaya pe gât nu beteli de venin

pulbere de santal nu scrum îmi acoperă trupul singur

amor zeu fără trup nu-s Hara crud nu mă mai vâna

 

nu-ţi rupe săgeata din florile de mango nu-ţi încorda arcul

pentru hârjoană nimicind fără rost o inimă de pripas

amor zeu cuminte cumplit mă săgetează ochii muierii

cu privirii căprii de nici până mai apoi nu-mi recapăt cumpătul

 

arc lăstarul sprâncenei săgeţi galeşele-i căutături

strună vârful urechii oare armele smerind

lumea de pe lume hărăzitu-s-au zeiţei vii

amor zeu fără trup întru desăvârşirea-ţi

 

căprui săgetează-mă dar din arcul sprâncenei amara viaţă

joacă-ţi-se struţul cosiţelor cu umbra de-a moartea ca Mara

pe când buza-ţi fierbinte ca poama de bimba aprinde sufletul

muiere tandră mandala sânului tău mă trage pe roată

 

îmbrăţişarea-i dulce privirile-i sfios tremurătoare

fragedul lotus al gurii revărsând dodia vorbelor ei de nectar

bimba mierie a buzei de jos tot astfel de-mi răscoală sângele minţii

strânşi în samadhi atunci cum de mă răpune durerea îndrăgostiţilor departe

 

i se surpau de pe creştet cerceii când s-a uitat într-o parte

ci gloatele ibovnicelor sorbeau din izvorul sunetelor de flaut

prelung privea Madhusudana faţa Radhei lună picurând nectar

fie undele adâncilor lui ochi în ev să vă liniştească

 

iv tandru Madhusudana

pe malul Yamunei unde trist între trestii năpraznic

se frământa lui Madhava îi vorbi a Radhikăi surată

 

cântecul 8

 

ea nu mai îngăduie balsam de santal apoi de razele lunii se sperie

venin îi adie pare dinspre colinele Malaya pline de vipere

o Madhava ea sa se apere de dorul tău în gând de tine se anină

 

ea-şi împlătoşează plăpânda-i inimă cu multe umede foi de lotus

parcă pe tine să te apere de ploaia săgeţilor lui eros

 

ea împleteşte din ghimpi năsălie culcuş părelnic zburdelor lui Kama

pat de flori împleteşte suflet pentru îmbrăţoşarea ta vama

 

faţa ei lotus ales lacrimile ochilor o zdrumică

luna mursecată de dintele vârcolacului revărsând amrita

 

în taină te zugrăveşte cu mosc zeu al amorului şi ţi se închină

închipuindu-te pe makara cu proaspete ramuri de mango în mână

 

doinindu-te negrăit preaîndepărtatule dinainte a-i apărea

ea suspină şi râde şi amar plânge cu strigăt de dor rătăcind aiurea

 

la tot pasul îngână Madhava mă prosternez la picioarele tale

chipul de ţi-ai întors şi luna de nectar flăcări pe trupu-mi prăvale

 

de cântul lui Jayadeva învârte ale inimii voastre horiri

rostiţi şi vorbele suratei junei băciţe de-o părăsi Hari

 

codru e adăpostu-i ştreang cununiţa dragilor surate

vipii arzând pădurea suspinele ei de durere învăpăiate

biata căprioară adulmecându-te de o ai părăsit

amoru-i e moarte Yama în salt de tigru hămesit

 

cântecul 9

 

amară-i trupu-i gingaş simte

pe sâni ghirlanda ca pe oseminte

Radhica în părăsire Keshava

 

santalul uns a-nmiresmată ceară

ca un venin pe trup o înfioară

 

oftează pierdută suspină delire

sufletu-i arde flacără de iubire

 

lacrimi lacrimi lotuşii ochilor umblă

lipsiţi de tulpină lipsiţi de-a ta umbră

 

obrazul într-una în palmă şi-l sprijină

ca luna nouă seara de singură

 

culcuşul înflorit pe dinainte-i

jertfelnic focului parcă se-ntinde

 

vino-mi Hari vino-mi Hari şopteşte-n dodii

mai am doar trup de moarte de la zodii

 

Sri Jayadeva acest psalm înstrună

la picioarele lui Keshava vă dea voie bună

 

se zdruncină strigă de dragoste vaieră tremură gâfâie

chibzuie zvârle închide ochii cade sare se sfârşeşte

dintr-astfel de patimă trupul frumos i l-ai reînvia numai tu

de-ai vrea asemeni lecuitorului ceresc pe cea preaplecată s-o mântui

 

tu îndrăgitul vracilor din rai

cum de nu vindeci a Radhei durere

cu ambrozia trupului tău altfel

Upendra decât trăznetul eşti mai crud

 

trupu-n iubire îi arde ca para zadarnic mintea i-o-ncarcă

santalul luna şi lotuşii tpt frântă în stranie nealinare

singură încă mai mult te-ndrăgeşte trup rece numai de tine gândind

pe tine aşteptându-te şi sfârşindu-se sfidarea de pe urmă păstrându-ţi

 

când nu rabdă nicio clipă departe

nesuferind nici pleoapa plecându-se

cum ar trăi acum în lungă părăsire

cu ochii la florile de pe vârfuri de mango

 

adăpostind de potop cătunul Gokula suindu-l streaşină muntele Govardhana

sărutat lung de drăgăstoasele soaţe-ale văcarilor mândre-n de ele

aprins de ruja buzelor lor bucuroase întipărindu-i-se

braţul duşmanului lui Kamsa vă dea în chip de văcar bunăstare

 

v drăgăstos Pundarikasa

rămân aici tu-ntoarce-te la Radha

îmbun-o cuvântându-i astfel adu-mi-o

zise al lui Madhau răpunător şi surata

îndemnă înapoi către Radha zicându-i

 

cântecul 10

 

bate vântul de la muntele Malaya îndrăgostitor

flori căşună ramurile inimile de depărtişor

de părăsire încununatul suspină surată

 

raze reci îl ard de moarte de din lună raze reci îl ard

pe subt ploi săgeţi de dragosti strigă întristat

 

zvon zvonind de mieri albine urechile sparte

singur noaptea noapte goală e bolnav pe moarte

 

viaţa-şi vieţuie-n pădure lasă-şi casa lume

dintre laiţe de humă mereu geme-te pe nume

 

când poetul Jayadeva-ţi cântă dor de dor departe

mai aproape mai aproape de Hari vrăjită foarte

 

pe unde cutreieraţi împreună gură-n gură gata de treier

în semnul altarului sfânt al iubirii-n dumbravă acum Madhava

gândindu-te cântându-te chemându-te c-o mantra a ta numai

ar mai sorbi aprins îmbrăţişare ambrozie din amforele ţâţelor

 

cântecul 11

 

zburător cutreiera erosul preafrumosul era

preafrumoaso coapsa ta n-o aştepta fuga după el cu inima

unde pe undele Yamunei boare-i şi codru-i pe creştet

hăulind pădurii el ţâţe de văcăriţe nesfârşit rotunjeşte

 

flautu-i gingaş sună numele tău răsună dimpreună

polenul din vânt trup ţi-a prefăcut şi el îl adună

 

până din vânt frunza căzând îi tremură ochii pe cărare

te vadă venind aşteaptă cu jind şi pajiştea pat o năzare

 

brăţările zăngănitoarele cu-mbrăţişările acum zvârle-le dezastru

du-te-n neagra dumbravă surată mai degrabă îmbrăcată albastru

 

duşmanului lui Mura floare-i eşti armura cocoară fulgerătura

aur pe laur balaur jar din dar de soartă pe gură

 

pulpele nude suie-le unde descinsă pe pat de flori pogori

gene line coapse pline nufăr cufăr în odaie de fiori

 

Hari e mândru cu gândul de-acum şi noaptea aproape trecu

urmează-mi cuvântul ca vântul te du dorului distrugătorului lui Madhu

 

când Sri Jayadeva cântă Hari se va vădi pleacă apleacă-te

dorul inimii cu dor de Hari l-or primi bărbatele lacăte

 

cu vaiete acum în răspăr pe drum se uită lung lung

vede crângul murmurându-l când da când nu gâfâindu-l

culcuşul apoi de unul de doi şi lung se tot uită pe drum

muiere de miere amar e amorul amanrului tău de acum

 

a apus de tine-n sus soare raze de dogoare poamă-n vamă duh de damă

din dorinda lui Govinda noapte creşte luciferic întuneric

precum cucul trist îţi cucui cucuvea te dodeiesc

fugi muiere după miere du-te fată de te-mbată în amor crăiesc

 

sân la sân buză pe buză unghii de junghie până la sânge

trup în trup în rut durut ci de îndulcire aminte amândurora

soţul una soaţa unul şi-i credeau pe întuneric de-şi trag gura

după grai sunt soţ şi soaţă îndulcire ori aducere aminte

 

legţnândă fiorindă cu ochi ţintă pe poteca de-ntuneric

fiecare arbor veşnicindu-ţi martor paşilor cuminţi

până-n poiana de taină unde carnea de dor se deshaină

norocul petreacă-l pe îndrăgostitul chipul văzându-ţi

 

albina pe-al Radhei chip lotus giuvaer albastru în coroană

celor trei tărâmuri moarte viclenitorilor de pe lumea asta

zvâcnet nopţii de dragoste în visurile mândrelor din Vraja

lui Kama paloş de pară în poară apărare vouă cel din Devaki născut

 

vi tânjitor Vaikuntha

astfel văzând-o printre viţele grinzii stinsă aprinsă de dor

surata i-o vesti povesti lui Govinda nebun de amor

 

cântecul 12

 

îi răsari în tot locul de unde neunde

mierea buzelor sângerii tainic sorbindu-i

domn Hari să răsari Radha sare-n cămara-i

 

sare răsare să te-presoare la piept

cu pas de pripas se prăvale-ndărăpt

 

brăţară nufără scutură-n visare

că mai e vie de-a ta-mbrăţişare

 

cum vede podoabele jucându-ţi chipul

se tot trezeşte strigând Madhuripu

 

surată tot întreabă de ce nu-mi vine

Hari într-o clipă la întâlnire

 

sărută întunericul îmbrăţişează

norul de ploaie Hari mă vizitează

 

cât mai întârzii ruşinea şi-o lasă

şi geme gata de dragoste-n casă

 

cântul lui Sri Jayadeva fericitor

fie-ţi îndrăgostitule cititor

 

păru-n răspăr părăsindu-şi murmură sit-uri

în dodii de-aiurea fără de mai simţire vecuind

în ocean de dor bineuvântat gândind la tine

ochii-i căprii adânc meditându-te trădătorule

 

de giuvaeruri se-acoperă de tremură frunza te crede venind

iar şi iar desface culcuşul îndelung meditează la tine

astfel în sute de vrute-nevrute culcuşuri săruturi ruturi

frumosu-i trup încă o noapte fără de tine nu poate

 

cum de mai întârzii printre cobre negre frate la umbră de bhandira

grăbeşte-te s-ajungi acasă la Nanda în apropiere

Radhei spunându-i de faţă cu Nanda din gura unui pribeag

cuvântul lui Govinda plin de har în inima oaspeţilor de seară

 

vii  viclean Narayana

limpede luciu piedica ibovnicelor

strecurându-se pe potecă zburdalnice

pădurea Vrindavana o-mânzi în razele-i

luna benghi de santal pre frunte codană din cer

 

iepure roata sare răsare pe cer pe cât Madhava mai pregetă

singură biata muiere amarnic îndurerarea îşi strigă în bocete

 

cântecul 13

 

la vreme Hari ah ah nu veni în pădure

zadarnică tinereţea-mi luminată de trup fără pată

la cine voi rămâne amăgită de gureşe zâne

 

gonaşă mireasă în desiş de leasă în întunecime

inima îmi sânger cinci săgeţi de înger dragi şi fără mine

 

mai drag mi-e să mor văduvă de dor de părăsitor şi mire

decât trup nevrut departe de moarte fără întâlnire

 

primăvara noapte duce-mă amoarte ah ah singură de moarte

lui Hari în braţă alta i s-agaţă cu noroc de vieţi departe

 

ah brăţările giuvaerurile cerurile-mi căşună

de Hari reverii părăsită-ntre vii de nebună

 

mă omoare şi o floare cunună pe inimă foaie lângă foaie

crud amor săgetător din fire despărţitor inima-mi desfoaie

 

brambura zăcând pe humă crengile nelegănându-mă

ucigaşul lui Madhu nereamintindu-mă inimă

 

închinare lui Hari saltă înaltă Jayadeva kavi

fie-vă vergură înamorându-vă inima inimii

 

fire-o-n braţă cu vreo iubeaţă ori la jocuri cu norocuri în amoruri

dă aiurea vreo raită prin pădurea cealaltă întunecată

n-are domnul meu îndemnul nu-l mai are să mă zboare pe cărare

cum vorbisem printre trestii printre viţe de vanjula în adânc de crâng

 

văzându-şi fără Madhava venind

sursata aia mută dând în plâns

şi-n gând văzându-l cu vreo muiere aprins

pe Janardana în hârjoană Raha grăi dinadins

 

cântec 14

 

amor omor adăpost casă

cosită cosiţă de flori desflorită aleasă

cu Madhuripu se împreună o harnică vrednică jună

 

Hari îmbrăţişând-o o moaie de ceară

mărgelele-i zbârnâie pe ţâţe urcioare

 

pe luna feţei cârlionţii o negură

de săruturi buza i se-mpurpură

 

cerceii-i zgârie obrajii ăn clinchete

pulpele-i zvâcnesc descingându-se

 

râsete strânsete gemete strigăte

sare răsare tresare în dragoste

 

şerpuie despletită carnea îi tremură-n freamăt

închide ochii în floarea dragostei cu geamăt

 

pe-al lui piept răspunsă picură iucunda

stropi de năduşală trupul rupt inundă

 

Sri Jayadeva cântând al lui Hari farmec sfânt

Kali căluşul jalnic piară-şi întru descânt

 

nufăr singur lui Murari chip de dor

îmi răsare alinare numai luna

doamna dragostei în cer şi pe pământ

îmi alungă-n întuneric inima

 

cântecul 15

 

faţă dulce de iubită buzele îşi dezmărită sângerii

el cu mosc tilak pe frunte căprior pe-a lunii punte zugrăvi

în crâng pe Yamuna sub lună Murari-n amor se adună

 

în cosiţa-i neguri-neguri suflet tânăr ce cutremur el îi prinde

amarantă fulgurantă căpriorului osândă dorul în colinde

 

îi prinde aprinde giuvaeruri luceferi pe sâni teferi dome boltite

cu mosc bălsămaţi cu lună zgâriaţi de undhiile îndrăgostite

 

o înconjoară cu brăţară roi de safire pe trupu-i subţire

lujere braţele petale palmele de lotus în înzăpezire

 

cu nestemate întoartă a coapselor poartă spre altar de jar

unde văpaia se aşterne iubirii eterne coroană de chihlibar

 

ea coapsele şi le perlează cu unghiile sălaşul Kamalei pe inimă

lăstar înmugurind pe pieptul lui odihnind el i-l îmbalsămă

 

când vreo fată cu ochi roată ţine-n braţe fratele lui Haladhara

la ce-am zăcut în codrul slut şi ce iertată zi-mi surată surioară

 

acest psalm ce sună lui Hari cunună lui Madhuripu în închinăciune

înaltă ruga îmbunând Kaliyuga domnul poet Jayadeva vă spune

 

la ce te-ai întrista şi tu surată vestitoare că trădătoru-mi drag nu vine

e vină ai tu că el zburdă după pofta inimii-n braţele muierilor

priveşte-mi inima cum mă îndeamnă către preacurata-i dragoste

sufletul meu arde-n iubire ca para sufletul meu arde sufletul lui

 

cântecul 16

 

ochii lui lotusului întunecosului

ea nu arde în joardele culcuşului

craiul codrilor o îmbrăţişează surioară

 

gura lui aprinsă a lotusului

pe ea n-o străpung săgeţile erosului

 

dulce amrita vorbele drăgăstosului

e nu frunză vântului Malaya bătăiosului

 

mâinile picioarele lui apa lotusului

ea razelor reci neînjosului

 

nor de ploaie greul trupul frumosului

inima ei fără dor neîntorsului

 

el aur în laur în manta apusului

ea suratelor nesuspin râsului

 

a lui decât toată lumea mărinimosului

ea doar veselă ne a dor durerosului

 

Sri Jayadeva cântă dragostea logosului

primit Hari în inima inimosului

 

în nuntă vânt de munte santal adiind

păstrează-ţi la miazăzi muncinda-ţi vamă

de o clipă suflet al lumii-mi adiaşi pe Madhava

ia-n schimb suflarea vieţii mele de pe lume

 

parcă şi de surate duşmănită acasă friptă de recele vânt

înveninată în raze de-ambrozie pe când tot în minte mi-e dânsul

îndurerată de crudu-i amor inima-mi bate încă bătându-i

cum muierile cu ochii de nufăr în vamă de-aramă amorul îi farmă

 

bate-mă vânt din Malaya omoară-mă încincit

săgetător acasă n-am casă n-aibi milă

soră a morţii scaldă-mă-n undele-ţi

stinge-mi din trup vâlvătaia nestinsa

 

în zori zărind strai azuriu coperind pe acyuta iar auria-i mantă

Radha înfăşurându-şi-o peste ţâţe a izbucnit în râs roata suratelor

cum ruşinat fluturându-i straiul pe el el se uita lung la Radha

fie întru bucuria lumii surâsul acela de pe buzele fiului lui Nanda

 

viii acedic Lakshmipati

atunci cum-necum petrecându-se noaptea

sfârşită de săgetările dragostei

neiertătoare astfel vorbind iubitului ei

îngenuncheat dinainte-i să-l ierte

 

cântecul 17

 

roşii de patima nopţii lung privegheate acum plecaţi în jos

ochii-ţi sunt patimă încă de zburător al iubirii

Hari Hari du-te Keshava nu ticlui vorbe de clacă

prinde-o din urmă cu ochii tăi de lotus pe muierea alungându-ţi tristeţea să-ţi placă

 

cu mascara ochilor sărutaţi deochiaţi buzele de vişină

ţi s-au înnegrit te-au adeverit trup de întuneric pe nume Krishna

 

trupu-n dungi de unghii lungi îngherat la-mpreunat seamănă cu o scrisoare

de amor cu drag şi laur scrisă c-un safir pe aur întru neuitare

 

de stropi de lac topit zugrăvit din lotusul piciorului ei pieptu-ţi arde

parcă lăstăraşi amoraşi îţi rup pielea trupului arborelui dragostei

 

tiparele dinţilor ei pe buza ta de jos sufletu-mi rup

cătându-mi ceartă cum ar mai aduna trupul tău trupul meu singur trup

 

precum arătarea ta Krishna sufletu-ţi sinele întunericeşte

cum altfel ai înşela pe cea urmându-te înfirbântată de dragoste

 

prin codru rătăcitor te înfrupţi din nurii muierilor cu amor fără dor

vădindu-te putanika adeverindu-te crud copil de femei omorâtor

 

Sri Jayadeva cântă sfânt a dragostei smântă lăsată ascultă aminte

tânără mândră în tângă miere nici în cer pentru zei aşa dulce fierbinte

 

mă uit la pieptul roşu tipărit cu lacul de pe piciorul

muierii dragi pe pielea ta vă citesc patima împreunării

mi-e tare ruşine de toată lumea văzându-te

trădătorule mi-e mai mult ruşine decât durere

 

descânt de dor ochilor feţelor gazdelor cu nor de flori de mandara

pe capetele lor legănatelor dragostelor lăuntricelor

frângere de plângere zeilor de răul luceferilor demoniţilor

sunetul flautului duşmanului lui Kamsa brânci nenorocului

 

ix nemintos Mukunda

 

frântă răsfrântă de a patimii smântă de dorinţă în nepriinţă

certând pe Hari cercetând în pustii atunci surata îi spuse cu taină

 

cântecul 18

 

Hari prin adiere de miere doru-şi poartă

ce drag pe lume altul mai poate fi surată

pe mândrul Madhava mândră vai nu-l alunga alungată

 

ţâţa grea ulcior mai plin ca nucile palmire

dulce la ce rodii roadele i-ai irosire

 

vorbă cu vorbă ţi-am spus de o mie de ori

nu-l alunga pe Hari fermecat de-al tău dor

 

cum te îneci în atâtea lacrimi vărsate

te râde sfatul fetelor pe înfundate

 

în culcuş de foi de lotus umede

Hari ochii roadele inunde-te

 

de ce ţi-e inima durere de sânge

crede-mi spusele că şi el se frânge

 

Hari va veni va şopti gingăşii

ajungă-ţi însingurarea inimii

 

Sri Jayadeva cântă măiestru-ntru bucuria

pricepătorilor a lui Hari luceferia

 

de-i gingaş eşti aprigă e plecat eşti ţanţoşă e focos eşti gureşă

te priveşte te doreşte întorci faţa-n altă parte te iubeşte eşti departe

atunci pe drept pierduto santalul te înveninează luna te arde

ca soarele gheaţa ca focul şi chinuri îţi sunt trântele-amorului

 

x satir Chaturbhuja

odinioară roşie de mânie pară

cu buzele line stinse de veşnice suspine

cu faţa ruşinată de vorbă de surată

pe seară dondănind de vesel Hari îi vorbi

 

cântecul 19

 

ce spui fie şi-o şoaptă pe dinte luciul lunii

răpune întunericul grozav

cu dor a bea nectarul buzei fremătânde se uită

la luna feţei tale ochiu-mi de cocor

dulce frumuseţe uită cearta mândră ţi-e nedreaptă

dintr-odată dragostea îmi arde inima în flăcări

dă-mi o gură din lotusul gurii tale să beau

 

de-adevărat eşti supărată sat pe mine

atunci mă junghie cu lunga unghie

mă spânzură-n braţe muşcă-mă cu dinţii tăi frumoşi

fie împlinită plăcerea pedepsei

 

tu eşti a mea cunună laur tu eşti a mea viaţă vie

tu eşti a mea coroană aur în oceanul vieţuirii

aproape mai aproape şi mereu la pieptu-mi mai acum

aşa te roagă de jar inima-mi

 

lotus albastru ochii tăi fragedă femeie

apoi roşu de supărare lotus

de m-aprinzi săgetându-mă cu foi de iubire

Krishna fiind din azuriu mă împurpur

 

nestematele lucind pe amfore de ţâţe

aprindă-ţi  asemeni coardele inimii

şi cingătoarea peste rotundul pulpelor clinchetând

proclame comanda de foc a dragostei

 

piciorul tău braţ de flori de hibiscus inima-mi arde

pe vatra artei dragostei trupeşti

murmură lasă-mă talpa cu lac să-ţi ung

încă mai pătimaş să străluceşti

 

pune-ţi piciorul pe creştetul meu veşted reînflorindu-l

dezveninând amorului jindul

lasă-ţi umbra vindecătoare de dogoare de soare

de dragoste cât pământul

 

frumos drăgăstos vorbi cel ce pe Mura învinvins-a

către Radhika aste cuvinte

slăvite de Jayadeva în cânt cu bucurie bucurând

muieri supărat luare aminte

 

îndurerato iartă inima-mi plină numai de taine

de ţâţele şi pulpele tale pietroase de nimeni

altcineva cu noroc decât cel fără trup înamorând-o

iubirea mea îmbrăţişărilor te dăruie cu dorul

 

împătimito rupe-mă cu dinţii striveşte-mă pe sâni

împreunaţi înlănţuie-mă-n viţele braţelor

muiere aprigă te uită cinci săgeţi amorul

străpungându-mă lăsându-mă fără suflare vie

 

chip de lună precum arcul sprâncenei încruntate

ţi-e şarpe negru cumplit fermecător şarpe

de numai ambrozia buzelor tale junimea

o întremează de primejdia şerpuind fermecat

 

tăcuto în van neliniştindu-mă cântă în schimb cvinta iubirii

gureşă copilă priveşte-mă de dor topeşte-mă convorbind

frumoaso alungă-ţi mânia pe mine nu mă alunga la mânie

nebuno nebun iubita mea ţi-e îndrăgitorul adorator

 

bandhuka în floare ţi-e buza obrazul în luciu Madhuka trădătoareo

ochiul roză de rază-n azur plutind peste lotuşi albaştri

nasul tău seamănă florii de sesamum dintele iasomie de alb

cu-al tău chip înflorit încincit se-narmează amorul lumile cucerind

 

ochi galeşi Madalasa chip lună luminând Indumati

mers lumii drag Manorama pulpe paltini umblători Rambha

îmbrăţişare Kalavati sprâncene focoase Citralekha

oh tu pe pământ presus de junele zâne-ale zeilor frumoaso

 

bucuraţi-vă întru Hari înfruntând pe Kuvalayapida

de ale Radhei ţâţe pline fruntea elefantului i-a adus aminte

cum atunci năduşind şi o clipă ochii închizându-şi-i

văzându-l aşa învins învins învins strigase Kamsa în hohote

 

xi sacrosanct Damodara

după iucunde rugi femeii cu ochii căprii

gătit Keshava mergea la culcuş în dumbravă

amurg de ochi de-ale ei rochi aprins peste cuprins

şi aur însoritei de-acum Radha o muiere îi vorbi

 

cântecul 20

 

vocea lui cântare alinare are căzut la picioare la picioare

pat de dragoste la margine de crâng de trestie acum aşterne

nebun învingătorul lui Madhu te vrea du-te Radhika

 

geaba cari ţâţe tari pulpe mari prinde-l aprinde-l cu paşi mari domoală

clinchete descinge-te încinge-te goală zburătăcită marală

 

ascultă bondarii fetelor fruntarii bâzâind cu jind vrăjindu-te

stol de cuvi truveri săgeţi mlădieri arcului floriu florindu-te

 

ramuri tremură flamuri brânci din crânguri adânci cu dulcedini

dansul coapsei tale elefantului trompa nu-ncetini cetini

 

ţine sânitoare urcioare pline întru a lui Hari îmbrăţişare

cu val de jar şi har în vad de jad peste mărgeanu-ţi în susurare

 

trădătoareo suratele îţi văd armatele spre prăpăd şi sărutare

trup dansatoare de din cingătoare zori zornăitoare fără ruşinare

 

agale cale unghie săgeată ţine-te de o surată în fire

sune răsune brăţările pe cărările lui Hari pân’ s-o auzire

 

Sri Jayadeva cântând pălesc diamante pe rând cântul

lui Hari închinătorilor fie-le diamant cât pământul

 

o privire de iubire o şoptire cu delire în nuntire

tânga lungă să ajungă el te-aşteaptă dragă fată nenţeleaptă

în dumbrava de otavă nopatea-ntreagă ochi întreabă

se-nnegreşte tremură cutremură năduşeşte şi de dor se prăpădeşte

 

gingaş smângăleşte ochii cu mascara cercei boboci de tapiccha atârnă la urechi

oacheşi lotuşi pe creştet mască de mosc pe sâni în carnaval carnal

tu surată în dumbravă pretutindeni întuneric mândră mantă

bob cu bob îmbrăţişează trup libovnic de muiere ochi de rază

 

kasmira galbenă pe trupurile amantelor

licăre ciorhin de lumini noaptea asta

întunecată asemeni foilor de tamala

ci aurul dragostei lui cumpănindu-l

 

în pragul crângului culcuşului lumini văzând

brăţări de giuvaeruri cordonul auriu

gema-n ghirlanda perlelor la gâtul lui Hari

ea se sfiise şi surata o-ncântă cu vorba

 

cântecul 21

 

în culcuşul dragostei din crâng mai plin de noroc

drăgosteşte-te chip râzând de dor de-amor pe foc

pofteşte Radha la Madhava în împărăţie

 

perle tremură peste ale ţâţelor ulcioare

drăgosteşte-te în pat de ashoka moale

 

în culcuşul dragostei boltă înflorată

drăgosteşte-te înfloreşte-te toată

 

în vânt de santal dinspre Malaya adietor

drăgosteşte-te desăgetează-te de dor

 

în desiş de rămuriş printre vraişte viţele

drăgosteşte-te ocoleşte-te cu pulpele

 

în zumzetul albinelor miere pe luncă

drăgosteşte-te îndrăgostită încă

 

la îndulcite strigăte ritmând în cârduri cucii

drăgosteşte-te dinţii rubinii străluci-i

 

întru fericirea ta toată Padmavati

duşman lui Mura însutit binecuvântă

când Jayadeva poetul rege cântă

 

cu tine îndelung în minte în drag de dragoste înfierbântându-se

numai nectarul buzelor tale l-ar stâmpăra

încoronează-i dar piciorul cu al tău de lotus închinându-i-se

sclav la ce neiertat cumpărat pe un dram de uitătură tezaur

 

vesela ferinda de Govinda în ochi duşi

îmbrăţişări de brăţări sunând îi intră în culcuş

 

cântecul 22

 

pe Radha vîzând-o la faţă asemeni undelor oceanului în salt

la vederealunii pline trupul lui valuri valuri se dezvârteji laolalt

ea văzu pe Hari dorind-o dor drăgostind-o năpraznic

faţa lui faţa bucuriei trupul lui suflet dragostei

 

el tremură aparte frânghii de limpezi perle coperindu-i pieptul celeste

or apele Yamunei revărând întuneric steme de spumă pe creste

 

pe valul gingaşului oacheşului trup aurie mantă anină

or valuri galben polen încercuind albaştri lotuşi la rădăcină

 

de cu drag aprinsă-i fata de priviri tremurător jucând ştiut în geană

or pelac în gol de lotus toamna o pereche de khanjana în hârjoană

 

luciul cerceilor lui soarelui pe faţa lui lotusului luminare

dor de dragoste buza lui lăstarului buza ei surâzătoare

 

florile din părul lui razele lunii norului luminătorului

santal tilak pe frunte cearcănul lunii răsărit întunericului

 

vâlvoiată pletele dragostele îndeletele vâlvoiatele

gemele pr trup razele irump gemele amoros întrupatele

 

Sri Jayadeva cântând de două ori strălucesc nestemate odoare

în inimă plecaţi-vă lui Hari lumina virtuţii-răsare

 

atunci cuprinzând necuprins îndrăgitul lacrimi

izvoare de lacrimi descercănându-se

cu bucurie mai cât toată faţa Radhei

luminile tremurându-şi cutremurate

 

ea tiptil spre pat se-ndreaptă pe când pânditoarele-i

plecară pe-afară ciupindu-şi feţele să-şi ţină râsurile

are ochi de căprioară ce sfiiţi pe faţa lui îndrăgostită

tot sfios ea se îndreaptă către el fără sfială

 

bucurie fără sfârşit dăruie-ţi fiul lui Nanda încet încet

el o cuprinde pe Radha în braţe apoi o strânge înfiorat

ai grijă stâncile ţâţelor minune trupeşă trupul nu-mi străpunge

aruncă tandru uitându-se de jur împrejur şi gâtul plecându-şi

 

zeiţa victoriei flori demandara aşterne onoare

vermion se coloră în focul bătăliei cu elefantulul

de picurii sângelui elefantului Kuvalayapida

strivit în joacă onoare celui ce pe Mura în vinse

 

altar de frumuseţe în tânga dorului dor amor amorului

inima Radhei pe lacul jocului dragostei lotuşilor

sânilor tremurătorilor şi el asemănându-se pe sine

gâecan pe apa Manasa bucurie deie-vă Mukunda unda

 

xii preaiubit Pitambara

cântecul 23

 

lasă-ţi lotusul piciorului dragostea mea pe patul de fraged ramuri

picioarele tale mai fragede ramuri deasupră-le flutură-le flamuri

acum adună-te lui Narayana adunându-te Radhika

 

vii de departe cale lungă mâna mea lotus picioru-ţi adoră

brăţara-ţi e ostenită prinde-mă-n schimbu-i peste gleznă aurora

 

spune cuvântul geamăn amritei picurându-ţi pe faţă lunii asemeni

la o parte mătasea de pe sâni depărtarea lasă-mă la pieptu-ţi pe cremeni

 

ulciorul ţâţelor spărgându-se de dragoste răastoarnă-mi-l pe piept

patimile stingându-i-le cum îndelung aşteptatu-m-ai cum te aştept

 

 

cu ambrozia buzelor mânioase învie sclavul tău pe moarte

cu mintea dusă la tine nedrăgostindu-se trup ars de dor departe

 

doamnă chip de lună sună-ţi cingtoarea perlele îngâne-ţi glasul ne durum

să te-aud să n-aud iară-şi cuci strigându-mi sufletul agonic mântuit acum

 

ochii ţi se pleacă parcă de mă arseră în supărarea lor nedreaptă

uită-te şi uită-ţi arderea îmbrăţişării neîmbrăţişate-n faptă

 

Sri Jayadeva cântând vers de vers dragostea cu dragoste lui Madhuripu

pricepătorilor le încântă sufletul îndrăgostindu-le chipul

 

se îmbrăţişară pletele cosiţele fluturându-le privirile

nectarul buzelor împreunându-le amorul cuvintelor

tăcerile iubirea bătălia drăgostirea nemântuirea

trupurile se îmbrăţişară în curândă singură însufleţire

 

ea îl prinse în braţe îl strivi cu ţâţele îl zgârie cu unghiile

îi sparse în dinţi paharul buzei de păr smulgându-l îl prăvăli sub pulpe

picurii de iere din buzele ei picurându-l înfierbântându-l

dragul ei drag nebun tresaltă ah nebună dragostea poate fi

 

în bătălia de nemoarte a drăgostirii spre a-şi învinge iubitul

ea liniştitu-şi-a coapsele  viţele braţelor şi le destinse

sânul şi-l îmblânzi genele vălurite de dor i se plecară

limpede adeverindu-se vitejia muierii în lupta luptelor

 

în zori pieptul ei era jar de zgârieturi ochii roşu nesomn

buzele dezroşite părul descununat în răspăr

coarda cingătorii de-a valma pe lângă dunga şalului

în săgeţile astrea al vieţii ei domn se sfia acum cu uimire

 

ea se ruşinase văzându-se despletită ciufulită năduşită

buza de bimba veştejită perlele pe urcior de ţâţe pălite

de pe cingătoare pierite el îi coperi cu palma piciorul

coapsele sânul neprefăcutul farmec şi risipit bucurându-l

 

încet închişi ochii-n ecoul strigătelor de sit-uri de-amor

buza de jos scăldată în razele dinţilor deschizându-se

vagi dodii de drag sân lin liniştit de atâta îmbrăţişat

moale de dragoste cât noroc să-i sărute ochii de căprioară

 

atunci sărind sprintenă după dragoste cu trupul strâns în ale dragostei chingi

Radha cu dor de dor dăruitor îi dori lui Govinda

 

cântecul 24

 

Yadunandana cu mâna ta santal răcoros desenează-mi

cu mosc al ţâţelor sfânt ulcior întru sărbătoarea dragostei

îi dărui când Yadunandana dor cu dor dăruia inima

 

iubitule înnegreşte-mi la loc genele mai ca albinele

săruturile buzei tale deznegriră dragostei săgeţile

 

strălucitorule prinde-mi cerceii amândoi urechilor de toarte

laţ dragostei strunindu-i căprioarei ochi în departe

 

dă-mi pe spate şuviţa furişată pe ochi cu drag s-o sufăr

roi înfiripând de albine peste nepătata-mi faţă pe nufăr

 

lotusule pune-mi drag tolak de mosc pe lună

pe luna frunţii nemaiasudându-mi cunună

 

dăruitorule pune-mi flori în cosiţele despletite

în dragoste ciufulite pene de păun îndrăgostite

 

mărinimosule pune mătăsuri giuvaeruri ghirlandă meşteră

pe fierbinţile pietroasele-mi coapse elefantului amor peşteră

 

a lui Sri Jayadeva rostire fie-vă inimii ghirlandă-n veci

amrita amintirii lui Hari căluş pâjolitoarei necuratei Kali

 

pictează-mi semn pe sân coloră-mi obrajii

strânge-mi coapsele-n ghirlandă încununează-mi cosiţele

pune-mi brăţări pe mâini tilinci de perle la picioare

şi cel înveşmântat în galbenă mantă cu drag se supune

 

răsfrânte chipuri în miriade de giuvaeruri de pe grumazii

şarpelui culcuş domnului voind astfel să vază cu sute de ochi

lorusul piciorului fecioarei oceanului trupuri trupuri

domnul însuşi din drag izvorând-o aibe-vă în pază Hari

 

soţie nefiindu-mi iar tu vrându-mă soţ ales de tine îmi pare

frumoaso că mândrul soţ al lui Mridani bău otravă din oceanul de lapte

cu asemenea cuvânt de început în dodii dezvelind

Radhei din mătase mugurii sânilor aibe-vă Hari în pază

 

har întru ale gandharvilor muzici răsfrângere în minte a lui Vishnu

joc de poeme scrise a fi adevărul priceperii dragostei

toate vădesc sufletul maestrului poet Jayadeva într-un glas cu Domn Krishna

fie asemeni cu bucurie înţelepţii să cânte Sri Gitagovinda

 

sfinţii părinţi sfinţească pe nevoitorii de bună voie întru credinţă

înţelepţii cântărească şi judece osteneala compoziţiei mele

îi rog pe cei ocupaţi cu ascultarea operelor altora

după ce o ştiu pe a mea să-mi arăte de-i imperfectă va rămâne

 

urmaş lui Sri Bhajodeva şi născut din Ramadevi Sri Jayadeva rostind poezia

în Sri Gitagovinda aceasta răsune în glasurile prietenilor al lui Prasara şi-ale altora

 

pur alcool n-ai gânduri zahăr ce aspru strugure nu te vezi

amrita eşti nevie lapte guşti apă mango înlăcrimează-te

buză amantă fugi asemănării cum doar vorbele măiestre

ale lui Jayadeva poartă binecuvântată inima dragostei

 

astfel îndrăgind-o pe malul Yamunei pe Radha

ghirlanda ei întâlnind părul pântecului îngână Prayaga

el râvni fructele de Prayaga ale fericitorilor sâni

deie-vă bucurie şi noroc palmele pline ale lui Purushottama

 

 

 

                     Buna Vestire

 

Venit-a sol din Cer, pe aripi de vânt,
Și s-a oprit pe prag cu-nchinăciune.
În mână duce crinul proaspăt frânt,
Smerite, buzele-i solesc minune.

 

Vestirea lui pe Tine Te uimește:
Ridici spre El privirea Ta mirată;
Mișcarea mâinii stângi parcă oprește
Departe, spusa binecuvântată.

 

Și dreapta, ca o pată grea de soare,
Veșmântul verde peste piept l-apasă.
În gând Te-ntrebi: „Cum se poate oare,
Să-i fiu Stăpânului Prea-nalt, mireasă?”

 

Ființa Ta e foaia cea nescrisă,
Din veci, Cuvântului Preasfânt gătită.
Se vede-n fund, prin ușa larg deschisă,
Un colț de cer și-o ramură-nflorită.

 

Din slava sufletelor preacurate,
Lumină peste chipul Tău se țese
Pe creștetu-ți cununi de nestemate
Prind văl ușor cu-nflorituri alese.

 

Și pe sub văl strălucitor s-arată
Bogatul păr arzând cu flăcări pline,
Orbit de-atâta slavă, ochiul cată
Un colț întunecos printre lumine.

 

Privirea mea încet prin foc străbate
Ci nu-ntâlnește decât raze-n cale.
Un trandafir, cu pete-ntunecate,
A nins încet, în jurul Tău petale.

 

Și-n plecăciunea plină de avânt,
Pe care Îngerul Ți-o-nchină Ție
Și-n buzele lui scris-a Duhul Sfânt
Un viers smerit, soliri de bucurie.

 

Zorica Lațcu

 

Asa cum probabil ati observat in lunile recente nu m-am invrednicit de o corespondenta purtata in ritm acceptabil dar fara sa existe alt motiv decat munca intensa,mai grea acum decat in alte dati. Si cu toate ca nu am avut pauza si efortul aproape ca m-a secat,  nu sunt inca multumit. Unele reusite exista, totusi. Arhiva, ce se intinsese pe zeci de dosare de corespondenta si manuscrise ale celor mai diferiti autori (si care va fi daruita  catre biblioteci publice, unde trebuie sa stea si unde ii este locul) urmeaza sa se oranduiasca intrutotul intr-un interval scurt. Cartile pregatite pentru donatii (inca o parte din biblioteca mea,de unde, in cateva randuri pana acum, au mai plecat catre scoli, comune, parohii si manastiri alte cateva, multe, mii de volume) sunt gata sa se impacheteze si sa ajunga acolo unde este nevoie de ele. Cartile anuntate (intre care ” Razboiul Icoanelor” si ” Patriarhul Ardelean”, o ” depozitie colectiva” despre Raoul Sorban) sunt in tipar si vor aparea curand. Doar manuscrisele mele mai asteapta, ca intotdeauna, ramanand  cele mai din urma in a se pune la randuiala si a se valorifica. Dar nu imi pare rau caci poate Dumnezeu ma va ajuta sa nu ramana lucrarea neispravita si abandonata.
Din toate acestea s-a putut vedea-si auzi- destul de putin, de fapt aproape nimic. Mai mult s-a vazut din ceea ce oricum nu se cunoaste integral, dar se stie intr-o anumita masura, si care se considera a fi “cateva publicatii culturale on-line”. Aparitia lor a surprins intr-un fel si unora nu le-o fi placut (desi nu ma gandisem nici de aceasta data sa plac cuiva caci nu ma intereseaza nici azi si nu mi-am dorit  nici ieri) insa esentialul nu este acesta ci ” conceptul”, care vad ,totusi,ca trebuie explicat mai ales ca  am auzit ca, in aceasta tema, ar circula pareri  ce trebuie corectate intr-un fel ce  se va dovedi util pentru cine are bunavointa sa le asculte.

Ideea de origina nu a fost ” sa public reviste on-line”(aceasta o poate face oricine si ,daca este capabil,sa o si faca in viitor ) ci sa creez  un program cultural  definit si cu obiective ce constituie astazi prioritati. Acesta este un program nu de “riposta” ci de “re-cucerire”, de completare de informatie si de alternativa, spargand “nucleul dominant” ce impune teme, idei si nume intr-un canon restrictiv care – dincolo de aspectul simplificator – ucide prin omisiune, “etichetism ” stupid si intrerupere de continuitate acolo unde trebuie sa existe echilibru si fruct in evolutiile noastre. Fiindca noi avem un “prezent” cate vreme avem un trecut si vom avea un viitor numai atat cat vom cunoaste ceea ce ne-a legitimiat ieri pentru azi si pantru “maine”. Cea dintai obligatie era, deci, aceea de a expune iarasi la lumina zilei teme amanate, uitate ori socotite a fi eretice. Aceasta se putea infaptui prin “reviste” (deci prin aparitie periodica de contributii si creatii) dar oricat ar fi fost de staruitoare si de inteligenta actiunea conjugata, cu timpul efectul ar fi devenit  firav si stereotip, chiar minor. Trebuia, prin urmare, si altceva, adica un numar de “repere” care , fiind astfel mai bine-cunoscute decat pana acum, puteau constitui reazem si argument in continuitatea noastra de atitudine si de directiva. Cele dintai ce am gandit ca fiind obligatorii au fost, astfel, “documentarele”, un fel de carti sumare  gandite ” ad usum delphini”, care  – nefiind exhaustive- se puteau reduce, pentru moment, la  “extract elementar” sau la un rezumat de “prezenta istorica’ de personalitate. Astfel s-au constituit  documentarele ce se intituleaza ” Efigii”, unde isi gasesc locul “Oamenii Mari”- si Invatatorii – care ne – au fost Doamna Busulenga, vladica Antonie Plamadeala, Raoul Sorban si Mitropolitul Nestor Vornicescu; insa, alaturi de ei, si alte “chipuri in prezentul continuu” ce nu mai sunt aici si s-au uitat ori se doreste sa fie uitate.  Tabloul insusi  trebuia sa fie incomparabil mai extins caci “vointa de a  scoate  in penumbra” si prin kerem pe cine nu  se conformeaza  este  puternica si creeaza urmari in negativ  insa am ales, acum,dintr-un total  cu multe nume, doar pe cateva intre care “cazurile” lui Paul Anghel ori Traian Filip  si Serban Andronescu sunt socante prin incorectitudinea in a le aprecia opera si lucrarea.
Apoi am trecut la “contemporanii activi”, adica la “scriitorii eretici” care, nefiind putini, ar fi putut ocupa multe “volume” . Dar nici aici principiul nu a fost exhaustiv ci “categorial”, alegand  numai douazeci si ceva de nume,gandind, totusi, ca se va mai gasi si altcineva care, animat de o idee mai inalta, sa completeze ceea ce am inceput . Totusi, cateva adaosuri in cantitate am simtit ca trebuie facute si chiar daca nu am reusit sa creez “situri de micro-monografie sumara” pentru toti autorii in a caror opera cred, am imaginat doua antologii, una de nuvele si alta de poeme, unde “noua geografie literara” ce trebuie sa cuprinda valori de peste tot (fiindca aici nu se face cultura numai pe ” Calea Victoriei”) trebuia afirmata si intarita. Dar nici cu acestea nu m-am oprit si observand ca despre doar putini autori exista referinte documentare publice si opera ajunge rareori sa fie cunoscuta minimal, am crezut ca foloseste cuiva un mic “dictionar elementar” continand “scriitori romani de azi”, unde nazuiesc sa fie incluse toate vocile ce doresc sa se faca auzite si in acest fel. Ramane doar sa se prezinte.
Ajuns aici nu m-am putut opri fiindca ramaneau deopotriva “teme” si “idei literare” tot atat de putin incurajate sau, mai bine zis, “predispuse la lichidarea fortata”. Intre acestea  m-am gandit acum ca ” literatura straromana”, “monografiile locale” ori “postcalinescianismul” merita o evocare ce poate le-ar aduce noi lumini si nu m-am inselat;dar adaosuri trebuie facute si se vor face, daca si altii nu vor sta cu mainile in san,ca si pana azi, si vor abandona atitudinea de observatori “obiectivisti” care nu gresesc fiindca nu fac nimic sau aproape nimic.
Eu am incercat sa fac si nu am facut nimic de seama  insa am adaugat ceva ce foloseste si nu exista inca in forma atestata  acum. “Revistele”, care am bagat de seama ca sunt “piatra scandalului” si supara pe unii, au completat planul originar. Ele sunt “multe”, intr-adevar (asa cum s-a spus) fiindca “sunt multe” temele periclitate de cultura oficiala  si, deci, frontul trebuia sa fie larg. Multimea lor arata insa,  deopotriva, diversitatea unde noi ne exprimam culturaliceste ca romani si, in acelasi timp, cat de intins este  teritoriul ce trebuie recucerit. Cine le priveste cu luare-aminte si mai ales cu calm intelege ca in acelasi concept stau laolalta si publicatia de afirmatie de valori si “atitudine  intelectuala” dar si periodicul de “tematica de interes restrans” , si, deci, si “Luceafarul Romanesc” dar si “Dacoromanica”. Unele sunt creatii din nimic (si fara nici o preistorie) precum “Studii de etnoistorie” care la noi nici nu se visau dar la altii sunt produs cultural cu traditie si optiune intelectuala fireasca. Puteau deci sa lipseasca de aici ” Carti Noi”, intr-o tara unde nu se stie cine ce publica si unde anume si cum se poate gasi o carte noua in monopolul ideologic abatut pana si asupra difuzarii de presa si de carte? Puteam sa nu creez “Universul Cartilor”, care vorbeste despre scriitori, “santierul lor” si gandurile lor amestecate cu iluzii si cu utopii, astazi, cand nici nu mai stim cu precizie nu “cine ce mai scrie” ci daca mai este in viata, pe Pamant, iar ” viata literara”  a devenit un mediu infestat de trafic de influenta, coruptie si pseudo-mituri fabricate ce reproduc fidel modelul depravarii sociale care a imbolnavit ansamblul social? Unii vor zice, poate, ca doua publicatii in limbi straine, precum  nadajduiesc sa fie ” L’Etoile du Danube” si ” Kogaion Review”, pot fi excesive si fara rost dar inainte de aceasta sa raspunda daca nu este nevoie de ele,daca exista altele cu acelasi obiectiv(si nu exista) si, daca le socotesc utile, de ce nu le-au facut? Exista un imperativ  in toate, care ne porunceste  sa nu lasam  potentialul sa se risipeasca  si -atunci cand suntem incredintati  ca  o fapta este necesara si va  crea efect pozitiv – sa nu amanam  si sa  traducem gandul  in gest chiar daca  “facutul” va fi  imperfect, poate “stangaci” si, deci, corectabil.

Eu am facut ce am putut, cu  efortul meu  de om liber, care nu a cerut nimanui nimic  decat  ingaduinta de a fi aproape si a se arata solidar; altii, daca pot, sa faca mai mult, sa dezvolte ceea ce s-a inceput si sa continue  ori sa imagineze domenii noi – caci exista ! – unde stratul nostru profund este atacat si primejduit.

Ceea ce am inceput voi continua si ma intareste in aceasta idee multimea celor ce inteleg, stiind sau intuind, ca tot ceea ce fac nu fac pentru mine fiindca nu am nevoie de nimic. Si de aceasta data, retragandu-ma in munca si efort chinuitor, am putut vedea si simti alaturi multi oameni de toata isprava, caractere si suflete luminate; lor le sunt dator inainte de toate si nu voi uita ca atunci  nu m-au uitat. Acum a trecut greul si urmeaza ” si mai greul” caci “malurile trebuie intarite si cortul -tinut ridicat”. Insa Dumnezeu ne-o ajuta si de aceasta data si nu ne va lasa .

Cu drag, indatoritor,
Silvestri

(Din file de corespondenta)